Fragment 36 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Şi, totuşi, dimineaţa, chiar la primele ore, marea era calmă ca o zână bună, faleza plină de lume şi nisipul la fel de fierbinte cum fusese până în vijelie. Lumina spălase, din toate unghiurile, toate meandrele urgiei. Acum joacă verde şi cărămiziu şi violet şi galben peste toate umbrele. Parcă nici nu trecuse peste toate acestea furtuna. Aşa cum, într-o oarecare măsură, trecuse şi peste noi amândoi.

     De când am venit din hotel, el nu se poate desprinde de apă şi de mine. Nu se mai satură să se bălăcească. Realizez tot mai mult că între el şi mare există o legătură de-a dreptul mirifică. Absolută... Poate, chiar cu riscul de-a comite o blasfemie, divină. Contactul trupului lui cu apa vine parcă din legende. Marea îmi pare că-l mângâie ca o amantă: dulce, cald, sensibil. El îi primeşte, ca un îndrăgostit, mângâierea cu tot corpul, cu ochii închişi, cu zâmbetul larg, cu braţele deschise. Un sâmbure - ca de prună – de gelozie mi se ridică din suflet, ca o ceaţă, şi mi se aşează temeinic în gât. O iubeşte mai mult ca pe mine, îmi flutură aiurea, pentru o secundă, un gând. Mă ţine, băgaţi în apă până aproape la umeri cum suntem, lângă el, strâns, posesiv, fierbinte. Îmi face, cum spune, cunoştinţă cu marea. Dar am cunoscut-o deja. N-a vrut, mă gândesc eu, să mă lase pe plajă, cel puţin dintr-un motiv: să nu îmi mai facă soarele şi alte răni pe corp. În apă arde altfel. Abia am scăpat de usturimea crâncenă. La început, mi s-a părut că e un pic supărat după discuţia de seara trecută şi mi-a venit să mor şi să intru în pământ de remuşcări şi durere, apoi urmele vagi de tristeţe, de nostalgie, de supărare au dispărut.    
     După un timp, cine mai ştie cât să fi trecut cu atâta bălăceală, mă simt sleită de puteri şi vlagă. Apa mă secătuieşte şi mă suge şi, în braţele lui mă pierd, fără să vreau şi fără să ştiu, cu totul. Mă surp când îl privesc, când mă atinge, când râde, mai rău decât mă trage valul pe fundul mării. Ieşim din apă şi ne scurgem epuizaţi pe mal, pe nisipul ud, chiar pe marginea mării, destul de departe de locul unde ceilalţi se prăjesc la soare. Ni se vâră în sânge, la contactul cu nisipul, aceeaşi linişte stranie. Nici nu ştiu când îşi lipeşte spatele de al meu. Desenează cu degetul în nisip ceva. Văd doar cu coada ochiului cum un val mai obraznic şterge truda lui temeinică. Şi el se încăpăţânează să imprime pe nisip acel ceva. Iar şi iar...

     ─ Vrei să-ţi fac un castel frumos aci, pe plajă? Şi să te desemnez regină peste el?

     ─ Prefer o căsuţă pe pământ. Nu foarte mare, căci n-am idei de astea de grandomanie. Să aibă câteva camere, căci în mai multe se face curăţenie greu, o bucătărie mare, în care să poţi întoarce maşina, cu o masă pe măsură, la care să se adune o familie numeroasă... Ca una care am crescut şi trăit mai mult singură, îmi plac familiile numeroase, cu mai multe generaţii, cu părinţi, cu bunici, cu nepoţi, cu tot felul de probleme şi de bucurii. Îmi imaginez cum se strâng toţi oamenii aceştia în jurul unei mese şi încep să povestească şi, până la urmă, să trăiască. Îi invidiez pe cei care au astfel de familii. Nimic nu poate să fie mai frumos ca sărbătorile petrecute împreună, ca mesele de duminică la prânz, ca ajutorul pe care şi-l dau, ca bucuria pe care şi-o fac unii altora, doar prin simpla prezenţă. Dacă am decis cum să fie, în mare, casa, acum să-ţi spun şi despre curte: plină de flori de toate culorile şi de toate mirosurile şi în toate anotimpurile. De cum face primăvara ochi, să înflorească ghioceii, panseluţele şi viorelele. Apoi să vină rândul zambilelor şi narciselor, lalelelor, mărgăritarilor şi bujorilor. Şi să explodeze în mai iasomia şi liliacul! Apoi, grădina să fie potopită de dalii, hortensii, tuberoze, micşunele, salvii, gladiole, canna, iris, crini, begonii, muşcate, petunii, gura leului, zorele, glicină, iederă, rozmarin, levănţică şi încă o mie de alte frumeseţi. Toamna vin din urmă năsturaşii, cârciumăresele, crăiţele, crizantemele, tufănica. Şi, mai presus de toate, de la început de primăvară şi până când pică zăpada peste toate, trandafirii. Albi, roşii, galbeni, roz, ca portocala... De o splendoare nemaiîntâlnită toţi. Îţi imaginezi o astfel de grădină? Realizezi că aici se scrie o adevărată simfonie?

     ─ Realizez, aud deja acordurile viorilor...

     ─ Eu vorbeam serios...

     ─ Şi eu. Ce te face să crezi că glumesc?

     ─ Păi nu faci mereu aşa? Eu le şi văd, le şi simt, le şi aud foşnetul în faptul serii la toate... Să ieşi pe terasă şi să te simţi potopit de parfumuri din toate părţile... Ce poate fi mai frumos? Eu, până m-am măritat, făceam drumul de acasă până în centru, unde aveam treabă, pe jos. O luam pe străduţe lăturalnice şi sorbeam avidă toate amănuntele din grădinile pe care le întâlneam. Uneori, mă opream în faţa vreunei case unde era o adevărată explozie de culori şi forme şi priveam în neştire la minunăţiile acelea. Simţeam, după ce le scanam bine, că mă încarc, că mi se umple sufletul de bucurie, că, aşa, din senin, sunt foarte fericită. Parcă toate florile acelea din grădini îmi pansaseră singurătatea şi tristeţea. Parcă erau cu mine. Ale mele. Numai ale mele. Îmi imaginam acasă, în apartamentul meu, că am vazele pline cu toate florile acelea, deşi poate ele erau goale. Tanti Ana, vecina de la parter, care, apropo, m-a avertizat înainte să plecăm la mare că te-a văzut urcând scările câte trei deodată...

     E surprins:

     ─ Cum m-a văzut? Că eu nu am remarcat-o pe ea...

     ─ Ei, inspectore, mai ai de învăţat, mi se pare mie, dacă nu ştii că bătrânicile stau în faţa blocului, la geam, la vizor deopotrivă şi nu scapă nimic, nu iartă nimic...

     Râde:

     ─ Şi ce ţi-a spus? Că urc scările câte trei?

     ─ Da, dar la condiţia ta fizică pe mine nu mă miră. Poţi să faci pasul mare şi să sari peste tot etajul odată...

     ─ Dar ea ce-a zis? Că e rău sau bine?

     ─ Că arzi de nerăbdare să ajungi la mine şi că, parcă, eşti mai de treabă decât Dan.

     ─ Uite o femeie de ispravă! Când ajungem la Ploieşti, să-mi aduci aminte să o cinstesc cu o bere pentru ce-a zis. Hai, continuă cu casa! Sau, mai bine nu. De aici încolo mă ocup eu. E sectorul meu... Ai zis casa, ai zis florile. Buuuun... Curte fără gazon, fără multă iarbă verde, nu se poate. Aşa că, pe unde nu sunt florile tale, va fi gazon. Adică în fiecare colţişor. Să poţi, dacă îţi vine, să te aşezi pe iarbă oriunde, în curte. Şi dragoste să faci pe iarbă, dacă aşa ai chef… Şi un câine lup care să alerge nestingherit prin iarbă şi să-ţi vină în întâmpinare când intri în curte. Să te întâmpine cu schelălăit fericit, să-şi aşeze lăbuţele pe rochia ta, să te conducă până la uşă, când intri în casă. Şi să plângă, la propriu, când pleci de acasă. Şi o măsuţă dosnică, aşezată sub un umbrar de viţă de vie... Trebuie să ne gândim şi la partea practică a casei, aşa că trebuie să fie şi o boltă de viţă de vie... Aici bei cafeaua... nesul adică, nu cafeaua, în dimineţile toride, aici te retragi în serile lungi şi asculţi zumzetul naturii, aici stai cu laptop-ul în faţă şi scrii...

     ─ Faci mişto...

     ─ Mişto să mă facă Dumnezeu dacă fac mişto! Dar cum e?

     ─ Pe aproape... De unde ştii?

     ─ Pentru că avem acelaşi vis. Şi pentru că sunt şi eu acolo, în visul ăsta, cu tine. Nu eşti singură. Nu visezi, aşa, de capul tău. Nu mă vezi? Nu mă simţi? Sunt cu tine...

     Se întoarce apoi cu faţa către mine:

     ─ După ce mâncăm, te voi duce undeva...

     ─ Unde? Hai, spune-mi...

     ─ Îţi dau un singur indiciu: ne urcăm în maşină ca să ajungem acolo.

     ─ Adică plecăm din staţiune? Unde ne ducem? Spune-mi, nu mai mă fierbe!...

     ─ Ok, dacă zici tu... Voiam să fie surpriză, dar parcă pot cu tine?... Ştiu un loc absolut sălbatic şi superb între 2 Mai şi Vama Veche. Nu a ajuns acolo nici urmă de hotel fiţos, nici urmă de civilizaţie... Marea face o lipitură stranie cu ţărmul, de zici că te afli pe un munte, când priveşti de acolo în apă. Pescăruşii se lasă în zbor până pe umărul tău şi-şi strigă zbuciumul fără vreo rezervă faţă de tine. Parcă nici n-ai fi de faţă. Drumul până acolo nu e nici măcar asfaltat. E plin de gropi şi ierburi care ţâşnesc nestingherite din ţărâna drumului. Maşina, în urmă, lasă praf gros de să-l tai cu cuţitul. Nici nu se vede marea de pe drum. Dar, ascunsă, cum zic, privirii, ea lasă totuşi să se strecoare până la noi mirosul de sare şi de alge şi o ghiceşti după malul înalt, de peste 25 de metri. Cel puţin, aşa erau toate astea înainte. Nu mai ştiu cum mai e acum, căci n-am mai fost de destulă vreme. Dar e momentul să ajungem împreună.

     ─ Vama Veche... 2 Mai... Adică mă duci la nudişti?

     ─ Nu, cum să duc o femeie diafană, suavă, pudică, străbătută de multe prejudecăţi şi extrem de decentă ca tine, la nudişti? Unde vreau să mergem, e pustiu. Nu vine nimeni să facă plajă acolo sau să admire asfinţitul. Şi, până la urmă, dacă am merge şi la nudişti?

     ─ Ai înnebunit! Ce să facem noi acolo?

     ─ Ne scoatem slipurile, tu şi sutienul şi lăsăm soarele şi marea să ne atingă toată goliciunea... Nu e o perspectivă chiar aşa de rea. De ce să ne ascundem după idei preconcepute şi prejudecăţi?

     ─ Nu, că eşti nebun... Nici nu mai vreau să vorbesc cu tine...

     ─ De ce să ne mai fandosim? Şi, oricum, nu ar fi prima dată când te văd goală...

     Bombăn ceva despre mârlanii de bărbaţi şi mă ridic ca împinsă de un resort nevăzut de pe nisip. El râde. Nestăvilit. I se pare foarte amuzant... Bravo lui, ce să zic... Atunci văd inscripţionat pe nisip de mâna lui, numele meu. Valurile încă nu-l şterseseră. Îmi surprinde privirea şi-mi spune serios, ridicându-se şi el în picioare şi prinzându-mă cu ambele braţe pe după umeri:

     ─ De pe plajă, pesemne că marea îl va şterge curând. Din inima mea nu pot să-l şteargă toate valurile din lume. Nici măcar când va veni Apocalipsa nu se şterge. Hai să mâncăm, că mi s-au lungit urechile de foame de la atâta îmbăiat în mare şi mi s-a lipit stomacul de şira spinării. Dacă nu mâncăm imediat, s-ar putea să-mi înfig dinţii în tine...

     După prânz, părăseam Mamaia şi o porneam către o destinaţie pe care eu, cel puţin, nu o ştiam. O aşteptam, însă. Poate pentru că el îmi descrisese în cuvinte frumoase locul acela. Poate pentru că şi el aştepta să ajungem acolo mai repede. Dorim aceleaşi lucruri, nu pot să nu constat, să nu consimt că e aşa. Gândim, oricât neg eu, la fel. Avem, deşi mă străduiesc din răsputeri să nu fie aşa, aceleaşi priorităţi. Nu ştiu cum şi când s-a ajuns la asta, dar milioane de fire ne strâng şi ne leagă deodată pe amândoi. Da, are dreptate, mă ascund, încerc de fapt, să mă ascund după deget, când ar fi mult mai simplu să recunosc evidenţa. Încă nu pot să o strig, cum ar trebui, cu toată gura. Încă nu am puterea să admit că e aşa. Încă nu-mi vine să fac asta. Poate, dacă scap de zbuciumul interior legat de altă viaţă şi de alt bărbat... Nu vreau să mă mai gândesc. Nu vreau să mai complic, în felu-mi obişnuit, lucrurile. Ce-o fi, o fi şi gata!

     Maşina înghite kilometru după kilometru, traversăm, după un timp, Mangalia şi tot continuăm să mergem. Un sentiment de teamă mă încearcă. Unde ne ducem? Unde e locul ales de Cristi pentru după amiaza asta? Trecem de 2 Mai şi mă gândesc că mai avem un pic şi ieşim din ţară. Doamne, mă întreb înfrigurată, ce caut eu aici, la capăt de lume? Ce fac eu aici, cu bărbatul ăsta, pe care nici nu-l ştiam până mai deunăzi? Cum sunt în stare să mă aventurez în halul acesta într-o situaţie pe care n-o cunosc şi care mă depăşeşte? Cum am ajuns să calc dintr-o dată în străchini şi să nu mai fiu la fel de calculată şi tipicară, cum am fost o întreagă viaţă? Noroc că ne apropiem de destinaţia noastră, căci altminteri aş fi continuat să-mi pun întrebări şi să-mi fac reproşuri.

     La un moment dat, o cotim din şosea undeva, în stânga. Şoseaua se frânge ca o aripă de pasăre rănită. Hârtoape după hârtoape se opintesc printre ierburi de un metru înălţime şi par să rupă maşina în două, când trece peste ele. Un gând îmi flutură prin minte, fără să vreau. Dacă, să presupunem, aş fi venit cu Dan aici, pe drumul ăsta care numai drum nu se poate numi că e, ar fi ţipat la mine în continuu: „unde m-ai băgat? Stric maşina de tot. Rup puntea. Distrug tot. Ţi-a trebuit loc sălbatic la mare. Pe plajă la Mamaia nu puteai să stai... Ţi se punea în gât... Tu ce crezi, că aşa se ţine o maşină? Să vezi ce scoţi tu bani la salariu să o reparăm. M-am săturat de prostiile tale. Nu poţi să fii şi tu un om normal... ”. De fapt, nu pe un astfel de drum trebuia să venim, ca Dan să se înfurie. Era suficient dacă dădeam de o piatră, de o denivelare, de o groapă, de existenţa căreia, desigur, eram eu vinovată. Mă gândeam uneori – aşa mă lăsa el să înţeleg - că sunt vinovată, în concepţia lui, şi de faptul că, fi-r-ar să fie, pământul se învârteşte.

     Acum, mă uit la praful lăptos care se ridică şi, cu coada ochiului la Cristi. Nu pare să-l deranjeze că ne târâm prin toate hopurile astea, deşi ţine la maşina lui. E dornic să-mi arate, cum zice el, un loc splendid, salvat ca prin minune de lăcomia celor de la Vama Veche. Da, dintre bălăriile care formează un adevărat scut în faţa ei, nici nu se vede marea. O simţi doar, cum îmi povestea la plecare, după miasma unică, inegalabilă. Ai zice, pentru că nu e chip să o zăreşti, că mai e mult până la ea. Nu ştii unde se termină drumul. Şi, brusc, ne oprim la doar câţiva metri în faţa ei. În timp ce noi suntem sus, foarte sus, cocoţaţi pe un mal abrupt şi stâncos, ea surâde galeş şi liniştit jos. Nu e pic de plajă amenajată aici, nici măcar un singur metru de nisip, sunt doar stânci ascuţite şi periculoase. Ele râd răzleţ din apă şi din ţărm deopotrivă. Arar, nici nu ştiu cum în tot acest peisaj, malul are, ca o gură ştirbă, lipsă câteva stânci şi pietre. Pe acolo ai putea să păşeşti câţiva paşi încolo sau încoace. Valurile udă înspumate malul şi, ca într-un joc de copii, fug înapoi, în matca lor. În urmă rămân scoici mari, întregi, mirosind încă a viaţă marină. Parcă marea e mai sălbatică aici decât oriunde. Parcă nu a făcut niciun pact cu lumea şi civilizaţia. Parcă n-au reuşit s-o domine oamenii. Un vânticel uşor adie dinspre ea până sus, pe malul înalt, la noi. Dezlănţuiţi, pescăruşii pupă valurile şi smulg scoicile aduse din larg. E teritoriul lor. Se vede după nonşalanţa cu care se aşează chiar lângă noi. Ni se învârtesc printre picioare, strigă, nu se panichează de o prezenţă străină. Ne privesc ca pe nişte intruşi şi parcă ar vrea să ne întrebe ce căutăm aici, de ce am venit să le stricăm liniştea. Dar nu fac un capăt de ţară din asta. Apoi se avântă iar înspre mare, pe care o devorează de toată hrana pe care aceasta o ascunde misterios în adâncuri şi, din când în când o scapă neglijent pe ţărm.

     Pare că suntem la începuturile lumii, aşa cum stăm, umăr lângă umăr privind nemărginirea vălurită. Mă simt puternică, dintr-o dată. E ca şi cum marea îmi dă, pe neaşteptate, forţă. Una pe care nu o bănuiam. Eu n-am iubit până acum cu patimă marea. N-am făcut, în puţinele dăţi când am venit la ea, o pasiune năvalnică. Şi, totuşi, acum îmi e dragă. Îl prind pe Cristi, fără pic de disimulare, de braţ.

     ─ Ai avut dreptate. E frumos aici. Îmi place...

     ─ Ştiam că-ţi va plăcea dacă vei vedea locul.

     ─ Ei, ce să-ţi spun... Multe mai ştii şi mai ştiai tu... Te cam lauzi... Te cam dai mare...

     ─ Mă dau, că am cu ce. Dacă mă întrebi de unde ştiam că-ţi va plăcea, îţi răspund că sunt în gândul tău, în inima ta, în tine, şi ştiu tot.   

     Scoate din portbagaj nişte cutii de bere şi suc şi ne aşezăm pe ţărmul înalt privind, admirativ şi melancolic, marea.

     ─ Nici nu mai ştiu, îmi spune, când m-am îndrăgostit întâi de mare. Când eram foarte mic, spre deosebire de toată lumea care voia să vină pe plajă, mie nu-mi plăcea. Uram să mă trezesc de dimineaţă şi să mă bată soarele în cap până la amiază. Uram să n-am voie să sar printre lumea întinsă pe nisip, uram să se încălzească apa în sticlă, uram să plecăm la prânz şi să ne întoarcem iar după masă. Adică pe drumuri tot timpul… Preferam să mă joc în parcul din spatele hotelului. Acolo puteam să bat mingea, să ţopăi, să mănânc seminţe. Apoi, când am descoperit-o, pe mare, vreau să zic, am venit la ea ori de câte ori am putut. Şi în nicio vară n-am mai putut fără ea. În adolescenţă, fugeam de acasă pentru o zi şi ajungeam aici. Sigur, nu în locul ăsta, neapărat. Pe tot litoralul am fost. Aveam locul meu pe dig, locul meu pe o piatră, locul meu pe nisip, locul meu la rând la covrigi, locul meu în tren... Era un adevărat ritual când veneam la mare. Îmi aduc aminte, când trebuia să dau bacul, am venit înainte de examene, o fuguţă până la Mangalia. Colegii de clasă se munceau cu româna şi istoria, părinţii erau disperaţi că nu ştiau nimic de mine, iar eu stăteam pe faleză, visam la viitorul pe care tocmai era momentul să-l creionez şi mă uitam la zbuciumul mării. Ore în şir, fără să fac altceva decât să privesc la ea. Simţeam eu că aşa mă încarc pentru toate testările care urmau. Şi, deşi unii nu cred, chiar m-am încărcat de la mare cu o forţă de neimaginat. Aveam colegi care simţeau nevoia să se ducă la biserică şi să se închine la toate icoanele, înainte de examene, dar mie mi-a fost bine să fug la mare. Nu că nu cred, ca tot omul, în Dumnezeu, dar la momentul acela nu aveam nevoie de El. Am luat atunci, deşi nu prea pusesem mâna pe carte, căci eram prea ocupat să fac prostii, multe prostii, toate examenele, inclusiv pe cele de la facultate. Şi chiar cu note mari. Probabil că, dacă n-aş fi intrat din primul an la academie, cu gând hotărât şi determinant să mă fac poliţist, anul următor n-aş fi mai dat niciun examen şi aş fi ajuns un infractor. Pentru că, trebuie să ştii, n-am fost tocmai poamă bună. Le scosesem peri albi alor mei. Mereu era mama chemată la şcoală. De fapt, pe mama o anunţam eu cu intenţie, că avea mai multă îngăduinţă faţă de nebuniile pe care le făceam. Şi, de multe ori nu mai spunea întregii familii de toată pleiada de prostii.

     ─ Dar ce făceai?

     ─ N-ai vrea să ştii, iubito, câte făceam. De la spartul tuturor geamurilor din cartier şi din şcoală, până la jocuri de poker şi barbut pe care le jucam prin mahala şi prin localurile de lux, deopotrivă. De la săritul gardurilor prin curţile vecinilor, până la bătăi teribile şi scandaluri cumplite cu găştile de cartiere. O, şi câte şi mai câte... Probabil, când vom avea copii, în parte vor moşteni toate chestiile astea de la mine. Ele sunt în genă, nu le vom putea evita şi va trebui să ai multă răbdare cu ei. Tu, delicată, finuţă, sensibilă, cuminte, calculată, şefă peste o gaşcă de nebuni, de vagabonzi, de pramatii, adică eu şi copiii noştri...

     ─ Tu eşti nebun... Te auzi cum vorbeşti?

     ─ Nu numai că mă aud, dar şi conştientizez ce spun, fiecare cuvinţel, şi doresc din tot sufletul meu aceste lucruri...

     ─ Nu cumva, în afară de berea asta pe care o ai în mână, ai mai băut şi altceva? 

     ─ Ai dreptate, am mai băut...

     ─ Poftim... Şi cum ne întoarcem la Mamaia, că eu nu am carnet?

     ─ Am băut, beau de la o vreme multe cupe pline, de dau pe din afară, cu nectarul iubirii. Sunt turmentat mai ceva ca ăla, cetăţeanul lui Caragiale. Ai auzit de băutura asta? Ai gustat din ea? Dacă nu, stai liniştită, te învaţă băiatu’ sportul ăsta cu băutul, că şi-a făcut deja stagiatura. Vezi că trebuie să-mi spui nene...

     Îl împing de lângă mine şi mă prefac ofensată. Mă gâdilă, mă ciupeşte, mă strânge lângă el, îmi aruncă şapca de pe cap, mă trânteşte în iarba de pe mal, îmi pupă mâinile, mă ia în braţe. Toate deodată, fără nicio logică - poate decât cea, dacă poate fi numită logică, a iubirii.

     ─ Nu mi-ai terminat cu examenele de bac, i-am spus. Hai, agentule 007, povesteşte...

     ─ Când m-am întors în seara aia de la mare, tata nu s-a putut abţine şi mi-a altoit câteva. A fost una dintre puţinele dăţi când am încasat-o ca lumea. M-au scăpat bunicii din mâinile lui şi de sub loviturile curelei. Dar cred că meritam chelfăneala aia. Plecasem fără să spun cuiva despre mirobolantul meu plan şi ei şi-au făcut, normal, un milion de griji. Mai ales că, ţi-am zis, toată lumea se rupea tocind materia pentru bacalaureat. Şi mie, pe româneşte, mi se rupea de materie...

     ─ Desigur că, întâlnirile tale cu marea nu înseamnă doar atât. Au fost, cu siguranţă, şi multele iubiri, nesăbuite sau totale... Au fost, poate şi femei măritate şi, implicit, bărbaţi care descoperă că sunt încornoraţi...

     ─ Iubiri... Au fost... Nu vreau şi nu pot să te mint. Totale... Nu... E mult prea mult spus. Iubiri de o vară, mai precis de zece zile sau şapte, cât stăteam la mare... Nimic, absolut nimic mai mult...

     ─ Ca mine? Eu de câte zile sunt?

     ─ De miliarde de zile. Unele de dinainte să ne cunoaştem acum, altele de după ceasul când vom pleca dincolo. Eu nu mă îndoiesc că ne ştim de la Adam şi Eva şi-ncă multe secole de acum încolo. A, mi-am adus aminte... Stai să-ţi zic ceva: dacă Adam şi Eva ar fi fost chinezi, am fi şi acum în paradis. Acum tu mă întrebi de ce şi eu îţi răspund.

     ─ Nu te întreb deloc. Nici nu mă gândesc. Cine ştie ce prostii mai spui...

     ─ Bine, eu tot îţi spun. Pentru că Adam şi Eva chinezi ar fi ignorat mărul şi ar fi mâncat şarpele.

     ─ Răspuns necorespunzător. Mă aşteptam să-mi spui că noi doi suntem, indiferent de măr sau şarpe, în paradis. Că pentru noi paradisul există.

    ─ Ai dreptate... N-am răspuns cum trebuie. Dar să ştii că, şi iadul pe care mă faci să-l traversez cel mai adesea, şi raiul la care ajung din când în când, sunt vecine. Se întretaie. Uneori se pierde unul într-altul. Nici nu le mai ştiu, câteodată, rostul. Căci flăcările lui Scaraoschi sunt, uneori, mai blânde decât mătasea din ochii tăi...

     ─ Lasă ochii... Mai spune-mi despre mare. Mai vorbeşte-mi despre ea. Mai deapănă amintiri legate de falezele ei. Mai relatează-mi despre apusuri şi răsărituri. Te-am văzut, te-am simţit. Eşti un mare, dacă nu cel mai mare, îndrăgostit de mare. Am observat că şi ea te iubeşte tot la fel de mult pe cât o iubeşti tu...

     ─ Mi-ar fi plăcut mai mult să-mi spui că şi tu mă iubeşti tot atâta cât te iubesc eu...

     ─ De ce-mi faci asta? Tu ştii că e aşa...

     ─ Acum nu ştiu nimic, nimic şi sunt nebun, nebun s-o aud. Vreau să mi-o spui... Vreau s-o aud. Vreau s-o ştiu. Evident, dacă nu ţi-o fi căzut, între timp, cu tronc Ispas sau altul... Că în viaţă nu e nimic bătut în cuie.

     ─ Ei, da, ce să-ţi spun... Eşti tare pretenţios. Vrei, vrei, vrei...

     ─ Eu credeam că sunt un băiat bun. Tare bun... Cel mai bun...

     ─ Nu, eşti cel mai rău. Mereu mă forţezi, ca la poliţie, să spun ce vrei tu... Mereu faci abuzuri şi uzezi de profesia ta. Şi, pentru că mie mi-e frică de poliţişti, n-am ce face, îţi voi spune ce vrei.

     Şi-i şoptesc la ureche că-l iubesc. Mult. Enorm. Din suflet. Cum n-am iubit pe nimeni.

     ─ Nu e bine, face el pe supăratul. Un astfel de lucru nu se spune în şoaptă. Ce, suntem hoţi, ca să mergem pe şestache? Uite, aşa se spune!

     Şi înainte să mă prind eu ce vrea să facă sau să-l opresc, a strigat din toţi rărunchii, de cred că s-a auzit până la Ploieşti:

     ─ Te iuuuuuubeeeeeeeesc!

     ─ Doamne, eşti nebun! Ne aude toată lumea...

     ─ Şi dacă ne aude? Ce-i pasă lumii de noi? Sau nouă de ea? Sau de orice altceva? Hai, ai şi tu curaj să strigi la fel?

     ─ Nu, evident că nu...

     ─ Ştiam... Nu m-am îndoit nicio clipă. N-ai curaj. Nu poţi să faci asta. Nu îndrăzneşti. N-ai sânge, ca toate fetele, de altfel, în instalaţie... Şi eu care credeam că tu ai devenit o mare, o foarte mare curajoasă...

     ─ Ce mă enervezi, poliţistule infatuat!... Şi cât te urăsc. Şi ce nu pot să te sufăr. Şi ce agasant poţi să fii. Bine, ţine-te cum trebuie pe malul ăsta, căci voi striga atât de tare, încât s-ar putea să cazi cu capul de stâncile alea...

     ─ Mă ţin de tine, că îmi e tare frică...

     Şi, deşi în viaţa mea n-aş fi crezut că sunt în stare, am făcut-o: am strigat zărilor, mării, orizontului, că îl iubesc mult de tot pe Cristi. În miros de liliac, ne-am pierdut într-un sărut şi, multă vreme m-a ţinut în braţe, fără să mai rostim niciunul niciun cuvânt. După mai mult timp, mi-a spus:

     ─ Vreau să mergem undeva să mâncăm cel mai bun borş de peşte. Am venit degeaba până aici, dacă nu gustăm din peştele proaspăt din Vamă.

     ─ Undeva... Unde?

     ─ Nu ştiu încă. Şi nu ştiu, pentru că am pierdut legătura cu familia pescarului lipovean, unde trăgeam în gazdă într-o vreme şi la masa căruia se mâncau cele mai bune preparate din peşte. N-am mai venit la moş Popov de vreo trei ani şi nu ştiu dacă el şi soţia lui mai trăiesc. Erau bătrâni. Sau, cel puţin, din cauza bărbii lui mari, dese, albite poate înainte de vreme, aşa mi se părea mie. Poate nu erau chiar aşa de bătrâni. Nu aveau copii şi de aceea zic că nu ştiu dacă mai putem să mâncăm acasă la ei borş şi chiftele de peşte. Dacă n-or mai fi, căutăm o cârciumă bună, unde peştele servit să nu fie congelat ori ţinut vreo trei săptămâni prin frigider.

     ─ Ok, cum zici tu, Colombo. Tu eşti şeful. Eu nici nu ştiam că face parte din ritualul venirii la mare să tragi la o pescărie şi să te-nfrupţi cu bunătăţi din peşte. În puţinele dăţi când am venit eu la mare, n-am ajuns tocmai pe aici, unde se termină ţara şi hamsii, în staţiunea în care m-am cazat, mărturisesc că nu am ţinut morţiş să mănânc. Deşi, îmi place foarte mult peştele... Mă las pe mâna ta. Se dovedeşte tot mai mult că eşti un fin cunoscător al locurilor, al oamenilor, al obiceiurilor.

     O pală de vânt loveşte inopinat în coasta noastră:

     ─ Ţi-e frig? – mă întreabă Cristi. Am o pătură în maşină. Dacă vrei, ţi-o aduc. Căci nu vreau, cât mai stăm aci, să te îmbolnăveşti.

     O amintire mi se strecoară deodată în minte. Da, eram la mare cu soţul meu. Era într-o dimineaţă şi, ca acum, bătea un pui de vânt pe faleză, printre cearşafuri. El se plângea: „Bate un vânt peste mine... Nu mai pot. Îmi îngheaţă şi inima în mine”. Nu înţelegeam de ce se plânge şi i-am zis că nu-i aşa de frig. Mie, de exemplu, care sunt friguroasă, nu îmi e frig. Nu mă deranjează vânticelul acela. „Păi în partea ta nu bate poate vântul şi de aia nu simţi”. „Ba vântul bate peste tot la fel!” „Tu eşti mai rezistentă. De aia ţi se pare că nu bate tare. Dar eu nu sunt ca tine. Mai bine am face schimb. Dacă tot nu simţi vântul, stai tu în partea mea, că la mine bate mai rău”.

     De ce nu încetez să tot fac comparaţii? Poate pentru că mă surprinde, după Dan, felul de a fi al lui Cristi. Nici nu ştiam că există bărbaţi ca el în lumea reală. E un domn... Ar trebui să-l clonez şi să mai dau câte o clonă şi prietenelor. Se ridică şi am crezut că vrea să plecăm.

     ─ Nu, stai aci cuminte, mă opreşte. Că mă duc jos, pe ţărm, ca să caut nişte scoici frumoase şi apoi să-ţi fac un colier.

     ─ Merg cu tine...

     ─ E greu de coborât, iubire. Nu vezi ce abrupt e malul? Piciorul tău încă nu e restabilit pentru astfel de coborâri.

     ─ Vreau să merg. Nu există nu pot, există doar nu vreau. Şi, dacă tu poţi, pot şi eu...

     Mi-a prins mâna şi a pornit-o înainte printre hăţişuri şi bolovani. În timp ce coboram, cu picioarele înfipte în peretele stâncos, ca să-mi distragă atenţia de la duritatea coborâşului, a început să-mi spună un banc:

     ─ Băsescu, Geoană şi Vadim pleacă toţi trei cu un vapor într-o călătorie. Cum n-au avut parte de un căpitan bun, că Băsescu nu s-a băgat, vaporul naufragiază pe o insulă şi, culmea, de pe tot vasul, scapă decât ei trei. Şi-i buşeşte o foame... Şi pe insulă nu se vedea nimic. Aşa că, pentru a avea mai multe şanse să găsească ceva, cei trei mari bărbaţi ai ţării se despart. Geoană merge spre stânga, Băsescu înainte şi Vadim o ia la dreapta. După un timp, cu mâinile goale, Geoană, mort de foame, dă de Băsescu. Adică îl vede că prăjeşte ceva. Neştiind cum să intre în vorbă, ei doi fiind în râcă veşnică şi declarată, îi spune ăstuia: „Auzi, mie nu-mi prea place Vadim ăsta”. La care Băsescu îi răspunde ferm şi autoritar: “Nu-ţi place, nu mănânci!”

     Ajungem astfel jos, printre stânci. Nu că n-am fi ajuns şi fără alde Geoană şi Băsescu... Cristi e sigur pe el la orice pas, la orice mişcare. Condiţia fizică, multele şi multiplele exerciţii fizice pe care le face, şi că i se cere la poliţie, şi că îi place lui, şi care îl menţin mereu într-o formă bună, ne-au fost mai de folos decât bancul despre politicieni. Aşa că, şi dacă eu bâjbâi şi mă tem, ezit şi mă poticnesc, el mă trage mai departe. Mă conduce pe drumul care trebuie. Nu mă lasă să cad. Nu-mi permite să abandonez. Măcar că mă ia în braţe şi tot mă coboară, nu mă lasă în impasul malului.

     Aici, jos, peisajul e şi mai sălbatic, şi mai virgin. Pare că foarte arar a coborât până aici vreun muritor ca noi. Dar a coborât, căci se văd urmele trecerii omeneşti prin zonă: hârtii, pungi, bidoane din plastic, cutii goale de conserve. Nici soarele nu ajunge bine până în văgăuna asta. E mult mai răcoare aici ca oriunde altundeva, pe malul mării. Parcă suntem pe Vârful Omu, nu la malul Mării Negre. Sigur, exagerez un pic, nu e chiar atât de răcoare, dar totul e mai mult decât bizar... Privesc în sus, spre malul de unde am coborât. Pare, din buza mării, un abis infernal, o culme înaltă, greu de escaladat. Apă şi munte, care de fapt, nu e munte, la un loc... Se pupă, se întretaie, se îngemănează. E o luptă pentru supremaţie, pentru spaţiu. Marea roade din stâncă în permanenţă, cu fiecare val, cu fiecare zbucium, cu fiecare oftat. Dar, cum spune proverbul, apa trece, pietrele rămân. Stânca şuieră uşor la loviturile repetate de, probabil, mii de ani, dar nu vrea să cedeze. Nici apa, nici piatra nu se lasă. Spaţiul fără stânci e îngust, mic, insignifiant, abia poţi să te strecori pe acolo fără să-ţi înţepi picioarele în terenul extrem de accidentat. Şi tocmai în acest loc ne-am găsit şi noi să căutăm scoici. Dar recolta, cu toate condiţiile vitrege, este mai mult ca oriunde, magnifică.

     Parcă ne-a lovit febra: râdem, ne cocoţăm pe stânci, ne lăsăm udaţi pe mâini şi pe picioare de valuri, ne zbânţuim, facem poze cu telefonul lui, ne purtăm ca nişte copii. Dacă ne-ar vedea cineva, ar zice că avem o problemă serioasă. Probabil că nişte oameni normali nu se poartă aşa.

     După ce buzunarele lui s-au umplut cu scoici şi noi ne-am săturat de zbânţuit, am urcat, cu greu, malul spre lume, apoi am plecat cu maşina să-l căutăm pe moş Popov.

[Sofia Sincă]

Răsfăţ la malul mării... Ce frumos! Se pare că peste Cătălina a coborât un arsenal de îngeri cu toate binefacetile lor. Cristi, un bărbat în toată puterea cuvâtului ştie ce să ofere femeii iubite.

Însă scriitoare este vinovată  că a inventat cea mai frumoasă, complexă poveste de dragoste posibilă în contemporaneitate. Din lucruri simple, fără fiţe, dar cu rafinament. Poate că a trăit-o cândva...

Felicitări şi mulţumiri pentru relaxare!

Sofy

desigur aştept continuarea.

[Nina Mariana Marcu]

Doamne, Sofy, m-au luat tremurăturile, ca la friguri. Aşa ceva? Să-mi spui aşa ceva? Merit aşa minunăţie de cuvinte? Mi se cuvin aşa laude? Pot să primesc astfel de onoruri? Nu e prea mult, mult prea mult, pentru umilu-mi condei? M-ai făcut, realmente, să plutesc. Cred că ăia care se droghează, aşa  se simt, ca mine acuma. Îţi mulţumesc. E uzată şi uzitată formula asta. E purtată şi răspurtată de milioane de ori. E veche şi învechită. Dar, pe cuvânt, nu ştiu dacă omenirea a inventat una ma potrivită pentru a şti şi a putea să-ţi... mulţumesc. Că, n-am ce face, tot la ea ajung. Îţi mulţumesc. Nu, ÎŢI MULŢUMESC! Povestea, de dragoste şi în întregime, am plămădit-o din trăirile-mi proprii, din imaginaţie, care, recunosc, zburdă nezăgăzuită, din ce-am văzut şi auzit în jur, la alţii. Am luat de aci, una, de dincolo, alta, din partea aialaltă, altceva. Şi a ieşit... aşa. Îţi mulţumesc încă odată! Căci eu, eu trebuie să-ţi mulţumesc ţie.

Sofia Sincă a spus :

Răsfăţ la malul mării... Ce frumos! Se pare că peste Cătălina a coborât un arsenal de îngeri cu toate binefacetile lor. Cristi, un bărbat în toată puterea cuvâtului ştie ce să ofere femeii iubite.

Însă scriitoare este vinovată  că a inventat cea mai frumoasă, complexă poveste de dragoste posibilă în contemporaneitate. Din lucruri simple, fără fiţe, dar cu rafinament. Poate că a trăit-o cândva...

Felicitări şi mulţumiri pentru relaxare!

Sofy

desigur aştept continuarea.

[Corina Militaru]

Aș spune că în acest episod marea eclipsează orice personaj, orice poveste de dragoste fie ea căt de frumoasă. Așa simt, probabil pentru că sunt îndrăgostită de mare și m-am identificat cu simțirile lui Cristi. Total! 

O lectură încântătoare pentru mine, Nina. :)

Drag,

[Nina Mariana Marcu]

O, fericiţi ochii care te văd, străine... Mi-ai lipsit. Am dus dorul trecerilor tale pe la pagina mea. Îmi şi spuneam că, uite, Cory m-a... sedus şi m-a abandonat. Şi m-au încercat toate tristeţile, din cauza asta. Îţi mulţumesc pt revenire. Îţi mulţumesc pt aprecieri. Îţi mulţumesc că iubeşti marea la fel ca mine. Asta... ca personajul masculin din roman. Îţi mulţumesc, Cory, până la cer.

Corina Militaru a spus :

Aș spune că în acest episod marea eclipsează orice personaj, orice poveste de dragoste fie ea căt de frumoasă. Așa simt, probabil pentru că sunt îndrăgostită de mare și m-am identificat cu simțirile lui Cristi. Total! 

O lectură încântătoare pentru mine, Nina. :)

Drag,

[Corina Militaru]

Cum ai putut crede că te-am părăsit? :) N-am avut calculator. A crăpat :))

Mâine o să citesc restul. Acum nu mai pot sta.

Pup cu drag,

Nina Mariana Marcu a spus :

O, fericiţi ochii care te văd, străine... Mi-ai lipsit. Am dus dorul trecerilor tale pe la pagina mea. Îmi şi spuneam că, uite, Cory m-a... sedus şi m-a abandonat. Şi m-au încercat toate tristeţile, din cauza asta. Îţi mulţumesc pt revenire. Îţi mulţumesc pt aprecieri. Îţi mulţumesc că iubeşti marea la fel ca mine. Asta... ca personajul masculin din roman. Îţi mulţumesc, Cory, până la cer.

Corina Militaru a spus :

Aș spune că în acest episod marea eclipsează orice personaj, orice poveste de dragoste fie ea căt de frumoasă. Așa simt, probabil pentru că sunt îndrăgostită de mare și m-am identificat cu simțirile lui Cristi. Total! 

O lectură încântătoare pentru mine, Nina. :)

Drag,

[Nina Mariana Marcu]

Te pup şi mulţumesc de tot încă o dată.

Corina Militaru a spus :

Cum ai putut crede că te-am părăsit? :) N-am avut calculator. A crăpat :))

Mâine o să citesc restul. Acum nu mai pot sta.

Pup cu drag,

Nina Mariana Marcu a spus :

O, fericiţi ochii care te văd, străine... Mi-ai lipsit. Am dus dorul trecerilor tale pe la pagina mea. Îmi şi spuneam că, uite, Cory m-a... sedus şi m-a abandonat. Şi m-au încercat toate tristeţile, din cauza asta. Îţi mulţumesc pt revenire. Îţi mulţumesc pt aprecieri. Îţi mulţumesc că iubeşti marea la fel ca mine. Asta... ca personajul masculin din roman. Îţi mulţumesc, Cory, până la cer.

Corina Militaru a spus :

Aș spune că în acest episod marea eclipsează orice personaj, orice poveste de dragoste fie ea căt de frumoasă. Așa simt, probabil pentru că sunt îndrăgostită de mare și m-am identificat cu simțirile lui Cristi. Total! 

O lectură încântătoare pentru mine, Nina. :)

Drag,