Fragment 35 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

     ─ Nu e prea bun nescafeul ăsta, mă strâmb după ce gust din ceaşca lui Cristi.

     ─ Nu? Eu credeam că e…

     ─ Ca să fie bun, nesul trebuie să fie frecat până face spumă albicioasă şi groasă. Apoi, apa nu trebuie să fie nici opărită, nici rece. Trebuie să fie suficient de fiartă, ca să iasă bun. Nesul tău nu are spumă şi apa a fost prea rece când l-a făcut.

     ─ Ia uite unde era experta... Eşti băutoare de nes, dulceaţă?

     ─ Pe timpul facultăţii, când trebuia să mă duc şi la cursuri şi la serviciu, nu mai făceam faţă la toată oboseala. Picam din picioare, îmi cădea capul, ameţeam de epuizare, ziua era prea mică şi, deşi o luam pe scurtătură pe oriunde treceam...

     ─ Adică treceai şi pe roşu... Altă infracţiune, care va să zică...

     ─ Da, mai treceam şi pe roşu, sau pe oriunde altundeva, doar pe la trecerea de pietoni nu. Dar şi aşa, tot eram în contratimp mereu. Tot nu reuşeam să fac tot ce aveam de făcut şi tot ce-mi propuneam. Ar fi trebuit să aibă ziua vreo 56 de ore. A trebuit să fac atunci ceva, să-mi găsesc într-un fel echilibrul şi puterea. Să nu mai umblu bezmetică peste tot. Nesul mă ţinea mai vioaie decât cafeaua şi, tot preparându-mi câte două, trei, patru căni pe zi, am învăţat ce şi cum trebuie să fac, ca să fie delicios, chiar nociv cum e, ca să-l beau cu plăcere, ca să nu mă strâmb la fiecare înghiţitură. Aşa că, am ajuns, vrei, nu vrei, expertă. Şi când ne vom întoarce acasă, la Ploieşti, îţi voi arăta ce înseamnă să bei un nes bun.

     ─ Abia aştept... Îmi place, ca nimic altceva pe lume, să mă răsfeţi. În toate felurile posibile… Îmi place, ştii asta, să fim împreună. Dar, de fiecare dată când îmi povesteşti despre tine, despre toate sacrificiile pe care a trebuit să le faci, despre singurătatea ta, despre durerile şi neîmplinirile tale, mă doare până în rărunchi. Ar fi trebuit, cu adevărat, să ne cunoaştem mai demult. Să ne întâlnim cu mulţi ani în urmă. Poate chiar când părinţii tăi au murit în accidentul acela. De ce zâmbeşti?

     ─ Pentru că, aşa cum ţi-am mai spus, uneori se întâmplă să vorbeşti ca Şerban Văcărescu. Şi el mi-a spus, şi nu odată, că trebuia să ne întâlnim cu cinci ani în urmă. Şi asta pentru că atunci se însurase el cu fata aceea. Dacă ne-am fi întâlnit înainte, nu s-ar mai fi căsătorit niciodată. Şi acum îmi spui şi tu la fel...

     ─ Se poate. Dar eu aş fi vrut să ne întâlnim ca să nu ne mai irosim şi unul şi celălalt, şi, mai ales, ca să nu mai fii singură. Să fi fost eu tot timpul cu tine. Să fi fost tot ce se poate pentru tine: prieten, coleg, iubit...

     ─ Uşurel, inspectore… Ce prieten şi iubit la 12 ani, cât aveam eu, când au murit ai mei? Eram doar un copil... Multă vreme n-am înţeles de ce nu mai vine niciunul acasă, de ce m-au părăsit amândoi. Mi-am spus că e vina mea, că, poate, am făcut o prostie şi de aia m-au lăsat şi unul şi altul. În toată casa eram doar eu. Singură. Tristă. Pustie. Şi ce frumoasă era viaţa în casa noastră! Mai târziu, mi-am spus că ei au plecat fericiţi în moarte. Cu câteva zile înainte, schimbaseră toată mobila din casă, luaseră maşina, ştiau de mine că învăţ şi sunt premiantă. Îmi prevedeau un viitor frumos. Aveau, deci, tot ce le trebuie. Din nefericire, n-au mai apucat să se bucure şi să vadă nimic. Un TIR a întrat peste ei şi i-a făcut praf din prima clipă. Când a trebuit să mă duc la morgă, să-i recunosc şi să-i iau acasă, niciunul nu mi-a mai spus, oricât de mult îmi doream eu, niciun cuvânt. Nici nu ne luaserăm rămas bun. Aveam o rudă îndepărtată care m-a ajutat şi s-a ocupat de înmormântare. O vreme mi-a fost frică singură în casă. Fusesem un copil răsfăţat, ca fiecare copil singur la părinţi, şi eram învăţată să am totul. Şi, la un moment dat, n-am mai avut nimic. Doar o teamă nebună de singurătate, de viaţă, de orice. Apoi, am înţeles că, pot să-i aştept eu mult şi bine, pot să las şi uşa descuiată, nu se mai întorc. Şi am învăţat să-mi înving teama. Erau alte priorităţi: trebuia să supravieţuiesc. Dacă aş fi făcut vâlvă, dacă m-aş fi plâns oricui ar fi stat să mă asculte, cum aveam intenţia la început, venea Autoritatea Tutelară şi mă lua. Mi-a fost mai frică să cresc la o casă de copii, decât singură, în casa părintească. Acea cumătră a mea venea din când în când şi superviza totul. Se mai găsea şi câte un vecin care se mai gândea uneori la mine. Dar curând, am înţeles că trebuie să fiu inventivă. Să cos goblenuri, să fac pregătiri cu copiii mai mici din bloc, să particip la concursuri literare sau de limbi străine. Şi, musai, să le câştig. Ca, pe lângă alocaţie, pensie şi ce mai aveam pus deoparte de la părinţi, să mă descurc. Pe la 16 ani, aveam deja prima slujbă. Am învăţat să fiu calculată şi echilibrată. Întotdeauna ajungeam în oraş pe jos, cu banii de abonament cumpărând altceva, căci îmi plăcea al naibii să fiu cochetă şi în rând cu fetele de vârsta mea. Am învăţat că, în loc să-mi cumpăr cinci perechi de pantofi proşti, mai bine o pereche şi bună. Nu mi-a fost greu nici să gătesc, să inventez mâncăruri şi prăjituri, mai ales torturi, deosebite. Când au venit colegele la mine, au rămas surprinse de ce făceam cu mânuţele astea două, aşa că, s-a întâmplat să le pregătesc şi lor mese festive. Am început, deşi cât trăise mama nu făcusem niciodată curat, să fac treaba cu temeinicie. La început, nu înţelegeam de ce mai pică praf pe raftul de jos de pe cel de sus, când eu deja făcusem curat. Şi m-am dumirit că trebuie s-o iei de sus în jos la curăţenie, ca să nu munceşti de două ori. Am reuşit să învăţ să fac totul cu rigurozitate şi temeinicie, cu suflet. Ca să nu fiu nevoită să reiau totul de la capăt, probabil... Cum aveam o bibliotecă enormă în casă, am devorat tot şi am reuşit să-mi fac un pospai de cultură. Când am terminat ce aveam în casă, mi-am făcut abonament la toate bibilotecile din oraş şi din şcoală. Şi, a vrut Dumnezeu să nu ajung o ratată. El m-a salvat, fără doar şi poate.

     ─ Doamne… Mă îngrozesc! În timp ce eu băteam mingea pe maidan toată ziua şi făceam prostie după prostie, fără nicio grijă, de îi scosesem peri albi mamei, care era chemată aproape zilnic la şcoală, dar şi prin vecini, pe unde făceam prăpăd, tu duceai o viaţă de coşmar... Te luptai cu viaţa într-un mare fel...

     ─ Să nu exagerăm, Cristi. În situaţia mea sunt mii de oameni. Şi ei sunt învăţaţi să muncească din fragedă pruncie ca să reuşească. Uite, gândeşte-te la un viitor pianist de geniu. Sau la o gimnastă de renume. Nici ei nu se bucură foarte mult de darurile copilăriei. Pe de altă parte, să ştii că eu, în pofida tuturor greutăţilor, am ştiut să mă bucur, în felul meu, de fiecare clipă a copilăriei mele. Aşa, în felul meu, singuratic şi monoton, nu am lăsat să treacă pe lângă mine clipele. Le-am trăit cum am putut mai bine.

     ─ Nici nu ştii ce rău îmi pare că nu am fost lângă tine de-acum 14 ani... Să nu fi fost niciodată singură. Să nu fi trecut niciodată prin ce-ai trecut... Dar îţi promit că nu te mai las niciodată singură.

     ─ Vorbeşti serios, poliţistule? Dacă îmi aduc bine aminte, tocmai trebuie să pleci în curând, pentru un an, la Bruxelles...

     ─ Vrei să te iau cu mine? Uite, nu ştiu ce facem în clipa asta, nici cum, dar plecăm împreună. Găsim noi o soluţie. Nu poate să fie aşa de greu. Ne descurcăm. Tu ştii o gramadă de limbi străine, te pricepi la calculatoare, ai făcut pe profesoara, ai şi pasiuni literare, nu se poate să nu găsim ceva.

     ─ Spui prostii şi ştii că e aşa. Şi să vreau, nu pot să plec. Sunt destul de încurcată în iţele vieţii mele la acest moment, ca să te urmez. Am prea multe întrebări fără răspuns, am prea multe probleme, sunt o existenţă foarte complicată în clipa asta. Poate, când te vei întoarce, lucrurile vor sta altfel. Sau... poate nu, cine ştie?

     ─ Nici nu ştii ce rău îmi pare că plec. Nu am altă pricină, pentru că am vrut, am ţinut morţiş să obţin bursa asta şi să fac, cât pot, din doctoratul ăsta acolo, decât că voi fi departe de tine. Dar la momentul în care am făcut multele demersuri pe care le-am făcut ca să pot să plec, nu te cunoşteam. Nici nu ştiam că exişti. Şi uite acum că nu mai ştiu cum voi rezista fără tine atât de mult, atât de departe.

     ─ Vei rezista, inpectore. Doar eşti antrenat pentru situaţii dificile. N-ai zis tu că ai şcoală? Şi un an va trece repede.

     Se strânge mai aproape de mine şi mă cuprinde iar cu braţul lui puternic:

     ─ La facultate, la master şi nici la şcoala vieţii nu m-a învăţat nimeni cum să trăiesc un an fără tine. Nici nu mi-a spus nimeni că te voi găsi şi voi trăi cu tine o nebunie de sentimente. În cărţile destinate educaţiei poliţieneşti nu se vorbeşte despre iubire. Ea este descrisă în poezii, dar eu nu am citit, spre ruşinea şi regretul meu, toate poeziile de dragoste din lume. Şi pe cele pe care le-am citit, le-am luat în râs, le-am ironizat, le-am băşcălizat, zicând că bietul poet a luat-o razna. Dar uite ce poezie trăiesc chiar eu. Pe neaşteptate... Mă voi topi de dorul tău pe acolo.

     ─ Lasă că nu te topeşti, că nu eşti îngheţată. Trebuie să te întorci întreg. Netopit. Ce fac pe urmă cu tine aşa, topit?

     ─ Asta înseamnă că mă vei aştepta, frumuseţe...

     ─ Am de ales? Nu cunosc alt poliţist mai de ispravă ca tine...

     Mă strânge, mă ciupeşte, mă gâdilă, mă pupă. Toate deodată. Ca un nebun. Îl opresc:

     ─ Stai cuminte! În loc să mă chinuieşti aşa, dacă tot ai terminat poşirca aia de nes, mai bine m-ai duce pe plajă. Căci azi vreau să iau eu tot soarele numai pentru mine. Uite aşa... Nu mai mi se pare just ca tu să fii aşa de bronzat, de negru, de arămiu, de ţigan şi eu aşa de albă. Zici că sunt brânză în continuare...

     ─ După facultăţi, fetiţo... Ce, crezi că-i aşa? Trebuie să ai şcoală chiar şi la bronzat.

     Toată dimineaţa, am făcut abstracţie de Cristi, l-am trimis la fotbal şi am stat de vorbă cu Gabi. Mi-a povestit câte în lună şi-n stele despre el. Că era al naibii de golan, până a dat la facultate, că e cel mai mic dintre toţi trei fraţii, că are nişte părinţi pe cinste, că a avut o grămadă de relaţii înainte, că este un poliţist de excepţie, care-şi iubeşte meseria şi colegii, că a fost avansat cu mult înainte de termen ca inspector principal, pentru că a rezolvat nişte cazuri de răsunet în poliţie, că ea, Gabi, o ştie şi pe Raluca.

     ─ Am văzut-o odată la ziua lui de naştere. Eram mai mulţi acolo, erau şi ai lui toţi. Şi era, cum zic, şi ea. Dar, deşi se presupunea că au o relaţie fierbinte, aproape toată seara au fost distanţi şi reci. Ea nici nu prea a vorbit cu familia lui. Mi se părea că are fiţe, că se crede superioară, că nu se înjoseşte cu ceilalţi. A rugat-o la un moment dat să-l ajute cu ceva la bucătărie şi a făcut o faţă... Cred că i-a reproşat mai apoi că o pune pe ea în astfel de ipostaze. Se vedea că abia aşteaptă să plece invitaţii, ca să-şi continue existenţa obişnuită. Şi nici el nu era mai breaz, în ce-o priveşte. Stătea mai mult cu noi, restul invitaţilor, decât cu ea. Am şi vorbit atunci cu Florin şi ne-am zis că, indiscutabil, Cristi greşeşte dacă îşi leagă viaţa de Raluca. Se vedea că nu sunt potriviţi, că el e într-un fel şi ea într-altul, că nu au lucruri care să-i lege. Poate că nu e o fată rea, dar cert este frivolă şi plină de ea. Şi mi s-a părut că se gândeşte numai la ea. N-am văzut-o o clipă măcar preocupată de Cristi, de relaţia ei cu el, de noi, cei care formam anturajul lui. Aşa că, am să-ţi mărturisesc cu toată sinceritatea, Florin şi cu mine ne bucurăm că acum eşti tu cu el. Băiatul ăsta s-a schimbat radical. E altul. Nu mai are nimic din apatia de pe vremea Ralucăi. Nu mai este formal şi rece, nu mai e închis şi îngândurat. Nu-l mai recunoşti. Din clipa în care v-am văzut pe amândoi, intrând în hotel, am simţit ce magie e între voi. Nu numai noi, care îl cunoaştem mai bine pe Cristi, dar şi ceilalţi. Şi nici nu putea să scape cuiva asta. Scăpăraţi lumină când sunteţi amândoi. Florin a şi zis: “Hait... Cristi s-a ars! Şi-a găsit naşul! Adică naşa!” De fapt, era de la sine înţeles că e ceva foarte profund şi serios între voi, pentru că era prima dată când Cristi venea cu o fată aici, la hotel. Întotdeauna a venit singur, niciodată însoţit. Îi mai ziceam în glumă, mai făceam băşcălie de el, îl mai ironizam să aducă şi el o tipă, să stea cu ea la plajă. El râdea şi zicea că agaţă fete pe faleză, dar că va veni într-o zi, când va fi cazul. Deocamdată, nu e nimeni atât de important în viaţa lui, încât să facă asta. Şi, brusc, ne pomenim la mare cu el. Mai fusese pe la începutul verii, dar în altă parte, în altă staţiune, cred. El e nebun după mare şi ar fi în stare să stea aici tot anul, dar nu-l mai aştepta nimeni. Când colo, hop, apare... Şi nu singur, ci însoţit de o fată minunată, după care e nebun. Nu face un pas, nu dă o dată în minge, fără să fie cu ochii pe tine. Nu se duce în apă fără tine, nu stă pe nisip fără să te simtă lângă el. N-am mai văzut aşa ceva...

     Am discutat în felul ăsta cu Gabi ore în şir. Vorba vine, am discutat, căci eu puneam cel mult o întrebare, ca s-o stârnesc, restul îl făcea ea. De mai multe ori, pentru că soarele începuse să ardă îngrozitor, Cristi a venit la mine şi mi-a spus să plecăm în cameră, că nu se mai stă la plajă, la amiază, când e soarele în crucea zilei. Dar mi se părea al naibii de interesant ce-mi povestea Gabi. Îmi plăcea să-i sorb fiecare cuvinţel despre Cristi. Îmi făcea bine doar să aud vorbindu-se despre el. Poate că unele lucruri le mai ştiam de la el, poate că pe altele le bănuiam. Dar nu simţeam fericire mai mare decât s-o aud pe nevasta prietenului lui povestindu-mi verzi şi uscate şi, mai ales, făcând aprecieri despre cât de bine ne potrivim. Deşi ştiam asta foarte bine, ne-o mai spuseseră şi alţii, şi, mai presus de orice, ne-o spuseserăm chiar noi, mi-o spusesem şi eu... În clipele acelea, nu era nimic mai important ca lucrurile pe care le auzeam despre el... Aşa că, putea să ardă soarele cu intensitate maximă, putea să mă bată Cristi la cap oricât, putea să cadă cerul în capul nostru sau direct în mare. Nu aveam de gând să mă mişc de pe nisipul fierbinte, nici, cum zice poliţistul meu, cu ordin de la Parchet. Pe la 3, când eram deja roşie ca un rac pus la fiert şi începuse să mă usture pielea, subiectul discuţiei mele cu Gabi m-a luat pe sus:

     ─ Doamne... Eşti arsă toată... Nu mai stai nicio secundă în soarele ăsta. Şi eu ce prost să mă iau după tine... Mai stăm un pic, mai stăm un pic... Doar ştiam că tu ai pielea sensibilă şi nu eşti învăţată cu soarele. Gabi e deja bronzată. N-o mai pătrunde soarele aşa. Nu puteam să înfig eu mâna în tine şi să te duc pe sus oriunde altundeva decât să te las pe plajă să te prăjeşti în halul ăsta? Doamne, nu mai poţi nici să te îmbraci de usturime. Dă costumul de baie jos. Hai, înţelege. Nu mai poţi lăsa să te strângă şi ăsta. Ascultă-mă şi tu odată... Hai, că ţin eu cearşaful în faţa ta şi nu te vede nimeni. Aşa face toată lumea, nu-ţi mai face gânduri. Şi de mine nu trebuie să-ţi fie ruşine. Ţi-am mai spus asta de o mie de ori. De ce nu vrei să mă asculţi? Nu ştiu ce mă fac cu tine, pentru că eşti tare încăpăţânată. Mult mai mult decât prevede legea...

     După câteva minute, în cameră, era din ce în ce mai îngrijorat:

     ─ Fug până la farmacie ca să-ţi iau ceva de arsură. Căci deja nu se mai pune problema de bronzat puternic. E friptură în regulă pe toată pielea ta. Să nu te bagi în apă fierbinte când faci duş. Mă întorc repede.

     Când a venit, eram înfăşurată în prosop şi mă luase cu frisoane. Ardeam, în ciuda frigurilor care mă zgâlţâiau, toată. Şi întreg trupul simţeam cum e ros de pârjol. Nu era loc în care să nu mă usture. Inspectorul principal şi-a pus, de-a dreptul, mâinile în cap:

     ─ Iisuse Hristoase! N-am văzut aşa ceva de când mama m-a făcut... Te ustură rău? Hai să dăm repede cu cremă. Te vei linişti apoi. Şi nu e bine să stai înfăşurată în prosop, că este, oricât ar fi el de pufos, cu ţepi. Îţi intră în piele şi te ustură şi mai tare. Hai să-ţi dau cu alifie, că te mai lasă usturimile. Întâi un pic, apoi mai multişor...

     ─ Nu se poate! Mi-am dat costumul jos...

     ─ Foarte bine. Aşa trebuia să faci de pe plajă. Hai, că sunt bune cremele astea pe care le-am luat. Te vor alina curând. Haide…

     ─ Nu pot, nu-nţelegi? Nu mai am costumul pe mine.

     ─ Şi ce? Nu ţi-am tot spus că de mine nu are de ce să-ţi fie ruşine? Haide, nu te mai juca. Doar te-am văzut pe plajă, în sutien şi slip.

     ─ Mai taci odată, că nu-i acelaşi lucru!

     ─ Ba e acelaşi lucru. Şi crezi că n-am mai văzut femei dezbrăcate? Crezi că leşin? Crezi că sar pe tine? Nu te mai prosti, că mă enervezi. Trebuie să răcorim pielea puţin.

     ─ Lasă, o să mă ung singură...

     ─ Nu zău? Crezi că poţi? Numai dacă îndoi mâna te ustură până la ficaţi. Cum faci să-ţi dai cu cremă peste tot? Hai, să nu mai pierdem timpul. Promit că nu te doare. Dau uşor.

     ─ Eşti turc? Nu-nţelegi că nu poţi să faci asta?

     ─ Sincer, nici dacă mă pui în ştreang în piaţa publică, nu-nţeleg. Dar dacă aşa vrei, bine, mă duc s-o chem pe Gabi. 

     Când am văzut că se ridică de pe pat şi se îndreaptă spre uşă, am ţipat:

     ─ Nu... Cum s-o chemi pe Gabi? Cum vrei să stau dezbrăcată de tot în faţa lu’ Gabi? E o prostie. Mai bine dă-mi tu cu câte creme vrei.   

     Cu cea mai uşoară dintre toate atingerile posibile, a început, după ce mi-a desfăcut prosopul cu care eram înfăşurată, să mă maseze cu cremă.

     ─ Ai luat, cum ai zis de dimineaţă, tot soarele. N-a mai rămas nimic pentru altcineva. Tu mi-ai zis că nu mai ierţi nimic, că iei tu tot, ca să te-nnegreşti ca alţii, cu state vechi, dar eu nu te-am crezut. Am zis că te mulţumeşti cu puţin. De unde să ştiu că eşti în stare de aşa infracţiune? A câta e asta, în care te-ai băgat, că le-am pierdut numărul? Nu ştiu ce-o să mă fac cu tine. Eşti o fetiţă foarte neascultătoare. Cea mai neascultătoare. Iar eu nu am puterea să fac altceva decât spui tu, deşi ştiu că nu e bine şi sănătos ce şi cum vrei tu. Nu te doare, da? Dă tati uşor. Acum te întorci şi lăsăm crema să intre în piele. Va fi bine, vei vedea. Va trece şi beleaua asta. E mai rău în noaptea asta, căci ai foc peste tot. Să-mi spui dacă te ustură şi încerc să fiu mai blând. Aşa, iubire... Să dăm peste tot. Vezi că poţi să fii cuminte? Să nu te mai împotriveşti ca un copil răsfăţat? Dacă mai faci prostii, te dau pe mâna lui Ispas. Te-ai mai răcorit un pic, da? Parcă nu te mai ia cu frisoane aşa de rău. De îndată ce intră stratul ăsta de alifie în piele, dăm din nou. Ca să te faci bine mai repede. Şi, cine ştie, poate nici nu te cojeşti. De la farmacie mi s-a spus că sunt foarte bune cremele astea. Liniştesc arsurile de gradul IV, cum ai fi avut tu, dacă mai stăteai cinci minute. De-aia nu mai aveam eu stare. Parcă simţeam că se întâmplă ceva. Mă uitam la tine cum stai de vorbă cu Gabi şi vedeam cum arde soarele, dar ziceam că tu ştii mai bine, că încă nu te-a prins aşa de repede şi de rău. Ei, bine, de acum încolo nu te mai scap din ochi şi din mână. Nu te mai las de capul tău. Şi tu va trebui să mă asculţi, că nu degeaba sunt cel mai drag inspector principal. Ca să fie clar... Acum, dacă m-ar vedea ăla, Mihai Stoian de la spital, ar muri de invidie, căci i-am luat şi lui locul: sunt doctorul tău. L-am detronat şi pe ăsta.

     Când Gabi şi Florin au venit să mă vadă, eram deja un pic mai bine. Nu mai aveam frisoane şi parcă se răcorise, cum zisese Cristi, un pic pielea.

     ─ E vina mea, mi-a spus Gabi. Eu te-am ţinut de vorbă fără să mă gândesc că ar putea să-ţi facă rău soarele. Lasă că până mâine, cu infirmierul ăsta devotat lângă tine, îţi revii. Hai, vă pupăm şi aveţi grijă de voi. Ne vedem mâine pe plajă.

     ─ Pe plajă, mâine?! – se miră Cristi. Nici gând! Mâine pe noi doi nu ne vede soarele. Avem program de voie mâine. Mergem la delfinariu, la aqva magic, la telegondolă, în parc, la leagăne, oriunde, dar nu la plajă. Atât mai trebuie, s-o ardă soarele şi mâine...

     După ce-au plecat cei doi, m-a întrebat:

     ─ Ia să-mi spui tu mie, frumuseţe, ce aţi vorbit tu şi Gabi atâta pe plajă de nu ţi-a mai păsat că te frige soarele?

     ─ Despre tine am vorbit…

     ─ I-auzi ce-a făcut fata mea… Păi nu-ţi spunea tati tot ce voiai tu să ştii? De ce nu m-ai întrebat?

     ─ Gabi a început să vorbească şi eu m-am pomenit prinsă de toate câte mi le-a spus ea. Nu m-am putut desprinde de la poveştile ei. N-am putut să plec fără să aflu o mie de lucruri despre tine. Mi-a spus şi despre Raluca...

     Îi sună telefonul. Se uită pe ecran şi zice:

     ─ Vorbeşti de lup şi lupul, ţup, taman la telefon...

     ─ Nu-i răspunzi?

     ─ Nu. Că eu am vorbit suficient de clar şi de româneşte, încât să înţeleagă. I-am spus să uite numărul ăsta de telefon. Şi ea ce face? Reia ofensiva?

     ─ Te rog eu, vorbeşte cu ea şi vezi ce zice. Poate că-i mai bine aşa...

     ─ Vrei să-i dau apă la moară, iubito? Nu-i răspund. Bine, bine, dacă te uiţi la mine cu ochii ăia nimicitori, ce să mai fac? Mă conformez… Da, Raluca… Ce naiba mai vrei?

     ─ Bună şi ţie, idiotule. Voiam să văd dacă ţi-a trecut.

     ─ Ce să-mi treacă, Raluca, ce să-mi treacă? Spune clar...

     ─ Cum ce să-ţi treacă? Zambalucii… Nebuneala de la cap… Gărgăunii din mintea ta proastă… Pasiunea nebună şi bolnavă pentru fata aia… Astea să-ţi treacă…

     ─ Am o veste proastă pentru tine: nu mi-a trecut şi nici nu-mi mai trece. Nu mai am scăpare. E pentru toată viaţa. Curând, mă voi căsători cu ea. Şi-ţi mai spun odată ce ţi-am mai spus: nu mai mă suna! Nu mai mă căuta. Niciodată! Că nu-ţi mai răspund. Asta dacă nu vrei să fiu mai categoric decât sunt acum şi să trag, ca să te fac să pricepi odată, o înjurătură urâtă, aşa cum faci tu întotdeauna.

     ─ Bine, tu ai vrut-o, jagarditule! S-a terminat, jigodiosule care eşti! Definitiv!... Acuma să mă rogi tu şi în genunchi şi nu mai vreau să aud de tine… Foarte bine. Du-te-n mă-ta, că şi-aşa de la o vreme nu mai era nimic de capul tău. Nici nu te-ai mai atins de mine, nenorocitule. Panaramă ce eşti! O jigodie şi-un nenorocit...

     Cristi închide telefonul:

     ─ Astea sunt discuţiile pe care le putem avea noi, vezi? Eu o cunosc mai bine. Dacă nu-i mai răspund, se lipseşte singură şi nu mai mă caută. Nu e atât de pierdută după mine, încât să recurgă la gesturi disperate. E mai mult orgoliul ei acum, mândria ei de femeie care dă de regulă papucii unui bărbat, nu i se dau ei. Asta e toată filozofia cu Raluca. Sunt sigur că, nu numai că are deja pe altul în vizor, dar l-a şi adus acasă. E cu el. În curând, îi va trece şi nu va mai suna. Dar dă-o-ncolo pe Raluca! Nu mai vreau să mă enervez din cauza ei. Ia zi, te mai ustură la fel de rău? Nu te-a mai lăsat măcar un pic? Mai dăm cu cremă, da, şi te faci bine... Nici nu ştii cât de vinovat mă simt. Trebuia să am grijă de tine. Tu ai avut încredere în mine, te-ai lăsat pe mâna mea şi eu nu am fost în stare să te protejez. Ditamai poliţaiul... Trebuia să nu te las singură nicio clipă. Să stau, că voiai sau nu, doar în coasta ta. Să te sufoc, să te exasperez, să...

     Îi mângâi obrazul şi-l întrerup:

     ─ Taci... Nu mă sufoci şi nu mă exasperezi deloc. Ştii că aş sta doar cu tine în fiecare clipă. Ştii că vreau să aflu totul despre tine. Ştii că m-a împins curiozitatea ca să aflu şi din alte surse amănunte despre relaţia ta cu Raluca şi cu alte fete şi femei din viaţa ta. Nu e vina ta, iubire. Nu te mai chinui...

     Îmi prinde mâinile şi le duce la buze. După ce le sărută de-o mie de ori, îmi spune:

     ─ Eşti criminală, frumoaso. Mă ucizi de-a binelea. Mă ucizi şi mă-nvii numai cu o vorbă. Nu ştiu cum faci, dar din leul cel vajnic care sunt de regulă, mă faci urgent şi mintenaş un biet căţeluş, care dă din coadă, numai când îl strigi lângă tine. Ai învăţat să-mi spui ce vrea sufletul meu să audă. Iubire... E prima dată când te înduri să-mi spui aşa.

     ─ Dar nu şi ultima. Şi-ţi spun cum simt. Nu mi-ai zis tu să nu mai mă cenzurez? Să nu mai îmi fie teamă de cuvinte? Asta fac... Trebuie doar să ai răbdare cu mine. Voi învăţa la un moment dat... Sau nu mai vrei să-ţi spun astfel? Dacă nu mai vrei...

     ─ Dacă n-ai fi o fată suferindă şi arsă pe 99% din corp, adică şi-n călcâie, fir-ar să fie, acum te-aş strânge rău, rău de tot în braţe. Şi nu te-aş mai lăsa până plec în Belgia. Ca să mă satur de tine, căci altminteri nu mai reuşesc. Dar aşa, mi-e teamă să nu te usture şi-n palme de la atâta bronzat. 

     Parcă e scris pe ordinea de zi că e momentul telefoanelor. Sună al meu. El mi-l înmânează fără să se uite şi dă să se îndepărteze. Nu-l las, îl prind de mână şi răspund, după ce văd că pe ecran stă scris număr ascuns. E un bărbat, dar nu ştiu cine e. Îmi spune frumoaso, te iubesc şi zice că vrea să-mi facă o dedicaţie. Să ascult bine, că urmează o melodie cu Guţă. Închid repede telefonul şi-l strâng de mână pe Cristi.

     ─ Ce s-a-ntâmplat? Cine era?

     ─ Nu ştiu, habar n-am. Un nebun... Mi-a spus că mă iubeşte şi că îmi face o dedicaţie. Taman cu cine ştia că-mi place mai mult: cu Guţă...

     ─ Şi ce număr era? De pe ce a sunat?

     ─ Nu mi-a apărut niciun număr. A sunat cu număr ascuns. Uită-te şi tu...

     ─ Ciudat…

     ─ Crezi că e cel care a încercat să mă omoare?

     ─ Nu, nu cred. Am impresia că e altceva. Cred că e tomata aia de Ispas. Dacă mai sună, îmi dai mie telefonul şi vorbesc eu cu tipul. Ok?

     ─ Ok, domnule inspector principal, să trăiţi, am înţeles!...

     ─ Nu răspunzi bine, iubire. Poliţia s-a demilitarizat şi nu se mai răspunde de maniera asta unui superior, ca mine. Dar dacă tot ai adus vorba, cu cine să trăiesc? Şi câţi ani?

     ─ Credeam că eşti şi tu serios...

     ─ Dar sunt! Cel mai serios sunt...

     ─ Nu te mai duci pe plajă? Mai e încă timp de puţin soare.

     ─ De ce? Vrei să fii singură când te va suna tipul cu dedicaţia cu Guţă, ca să te bucuri singurică de melodie? Mamă, ce repertoriu are tipul...

     ─ Nu, dar te mai bronzezi şi tu... Şi te aşteaptă prietenii tăi...

     ─ Ei, ca să vezi... Nu mai am nevoie de bronzat, pe de o parte, căci sunt, spre invidia unora, bronzat, iar pe de alta... de-aia le stau boii-n brazdă colegilor mei, că nu sunt eu pe plajă acuma...

     ─ Du-te, îmi e mai bine...

     ─ Ţi-am spus că nu mă duc nicăieri. Sau îţi e teamă că te bagă cineva, cu mine lângă tine, la sechestrare de persoană?

     Şi mi-a sunat din nou telefonul, tot fără număr afişat. I-am făcut semn să răspundă. Nu ştiu ce-a zis cel de la celălalt capăt al firului, dar Cristi preţ de câteva secunde a tăcut, apoi a izbucnit:

     ─ Bă, Ispas... Ţie ţi s-a făcut de pâine cu vin la ochi? Vezi că acum vin la tine şi te zgâlţâi de-ţi sar molarii din pupătoare direct în ramazan. Să nu-ţi mai văd moaca pe plajă în următoarele 24 de ore, că te sparg....

     ─ Ispas? – mă mir. De unde are ăsta numărul meu de telefon?

     ─ Nu ştiu, dar lasă-l în pace, că acum se potoleşte. Nu mai face şi nu mai zice nimic nici cu ordin de la Parchet. Cred că i-au picat ochii în gură şi s-a uitat cu ei printre dinţi la telefon, când a auzit vocea mea. Nu se aştepta. El voia să vorbească cu tine. Şi, hop eu...

     Cum frisoanele se lăsau greu îndepărtate şi începeau din când în când să mă zgâlţâie, a fost nevoie de mai multe dăţi de uns cu cremă pe întreg trupul. El a stat lângă mine absolut tot timpul. Dan ar fi zis, într-un caz similar, că-i e somn, că-l doare mâna, că nu mai poate, să-mi mai dau şi eu cu cremă. Şi când îmi dădea, totuşi, parcă îmi făcea frecţie pentru junghiuri la lingurică. Apăsa - deşi eu eram tot aşa de arsă ca şi-acum, că ăsta e pigmentul şi-am mai fost la fel de arsă, când am stat la soare - ca şi cum trebuia să mă scape de răceală. Parcă-mi punea ventuze cu fiecare mână pe care o punea pe mine. Cristi, pur şi simplu mă mângâie pe tot corpul. Nu poate fi pe lume atingere mai caldă, mai dulce, mai uşoară, mai plăcută. Numai din mângâierea lui, dacă nu şi din creme, şi tot trebuie să mă fac bine.

     La un moment dat i-am spus, pentru că ba stătea în genunchi, lângă mine, ba pe marginea patului, să se culce, că mă simt mult mai bine. Nici nu minţeam.

     ─ Hai, la culcare. Trebuie să dormim... Întinde-te pe patul tău şi dă-mi mâna. Vreau să dormim aşa, mânâ-n mână.

     Dimineaţa s-a dus şi a adus de mâncare, dar nu puteam să mănânc nimic.

     ─ Hai, nu mai spune... Nu ţi-am spus că nu te mai las să faci tu ce-ţi trece prin cap?

     Şi m-a hrănit cu mâna lui, ca pe copiii mici.

     ─ Mai ai un pic şi-mi dai mestecat...

     Mai pe la prânz, nu mă mai chinuiau aşa de tare usturimile. M-am ridicat cu uşurinţă din pat şi m-am dus la el:

     ─ Părinte... Săru’mâna...

     ─ Să trăieşti, fata mea – s-a prins el în joc. Ce te aduce la mine, în biserică, în casa Domnului? Că vecernie nu e...

     ─ Părinte, sunt tare îngrijorată…

     ─ De ce, fata mea? Ai păţit ceva? Ce s-a întâmplat?

     ─ Părinte, am păcătuit...

     ─ Serios?! Nu ştiam...  

     ─ Ba da, părinte, am păcătuit.

     ─ Spune-mi, fiica mea, spune-mi tot...

     ─ Părinte, un bărbat m-a văzut goală.

     El mijeşte a râs:

     ─ De ce, fata mea? Ai pozat în Play Boy?

     ─ Nu, părinte. Altul e necazul… Am fost la plajă şi m-am ars, m-am pârlit…

     ─ Zău?! Fata mea, eu nu cred aşa ceva…

     ─ Adică m-a ars soarele şi mi-a provocat arsuri. Şi m-a usturat crunt pielea.

     ─ Îmi pare tare rău, fiica mea, să aud asta.

     ─ Şi un bărbat a fost aşa de bun şi mi-a dat cu creme pe tot corpul, ca să-mi treacă usturimile. Nu-i păcat asta?

     ─ O, fata mea, e mare păcat... Că a fost doar atât… Dacă ar fi fost mai mult…

     ─ Şi ce să fac, părinte, acum?

     ─ Cred că trebuie să-l iei de bărbat pe respectivul. Că e păcat greu.

     ─ Acum nu pot. Nu e mai bine să bat nişte mătănii? Câte zici, părinte, atâtea fac.

     ─ Eu zic, fiica mea, să nu-ţi omori genunchii arşi de soare, ca să faci mătănii. Căci, după câte văd, şi la glezne te vei coji în curând... Mintea mea în gândul ei zice altceva.

     ─ Şi atunci, părinte?... Ce să fac ca păcatul să se prescrie în faţa lui Dumnezeu?

     ─ Zic, fiica mea, aşa cum a zis şi Hagi, când era antrenor la naţională: să fim pozitivi şi să fim pozitivi. Că şi Mutu, auzind aşa, s-a pus şi s-a drogat, şi iar s-a drogat, de l-au găsit ăia la controlul antidoping pozitiv...

     ─ Părinte, sfinţia ta te ţii de bancuri, când eu sunt atât de îngrijorată?

     ─ Nu, fata mea, ferit-a sfântul... Dar ziceam să nu-ţi faci griji şi să găsim o rezolvare.

     ─ Cum ar fi?

     ─ Bărbatul ăsta, fata mea, care te-a văzut goală, ce fel de naţie de bărbat e?

     ─ E poliţist, părinte. E inspector principal la investigaţii criminale.

     ─ Aşa, dar cum mai e?

     ─ Frumos, deştept, devreme acasă, sensibil, tandru, atent, iubitor, nebun... Şi încă într-o mie de feluri. Şi mereu mă înnebuneşte, părinte, mă scoate din minţi. Face şi spune lucruri care mă fac să nu mă mai recunosc. Ce canon îmi dai, părinte? Mă vei pedepsi foarte, foarte tare?

     ─ Fata mea, e naşpa treaba... Adică nu e tocmai ortodoxă. Uite, îmi face dascălul semne că au început ăia de la cor partida obişnuită de poker şi sunt aşteptat să mă duc şi eu. Aşa că, hai s-o lămurim. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Eu zic aşa: dacă ăsta, curcanul e un tip valabil... asta, cumsecade... E cumsecade?

     ─ E... A avut o iubită care zice că e jigodios, dar ea era supărată, părinte. Era şi mai supărată decât sunt eu. Am văzut şi alţii mai răi ca poliţistul ăsta despre care îţi spun. Ce canon zici că-mi dai, părinte?

     ─ Fata mea, dacă poţi să-l ţii în braţe pe bărbatul ăla, dacă nu te ustură încă foarte tare pielea, dacă s-a mai atenuat măcar un pic durerea, îmbrăţişează-l şi dă-i un sărut, că se ofileşte de dragul tău şi să nu-l ai pe conştiinţă.

     ─ Dacă-i canon, părinte, ce să fac? Pot să mă opun voii sfinţiei tale?... Dar eşti sigur, părinte că mă iartă Dumnezeu numai cu atât? Şi n-ar trebui băgat şi el, poliţistul ăsta, pe post şi abstinenţă? Că doar n-am păcătuit singură...

     ─ Dacă nu te grăbeşti, fiica mea, s-ar putea ca bunul Dumnezeu să se răzgândească şi să faci altfel de lucruri pentru obţinerea iertării...

     ─ Atunci voi îndeplini canonul, părinte, că nu vreau să stârnesc mânia dumnezeească.

     Îl prind în braţe. El mă strânge cu grijă. Se teme să nu mă usture încă pielea înroşită. Ne pierdem într-un sărut lung şi pasional. Fără niciun sens, fără nicio logică, mirosul de liliac de deunăzi se stârneşte iar, ca emanat dintr-un flacon misterios, între noi. Mă las potopită de el şi îmi doresc ca această clipă să nu se mai termine. Dar nimic în lumea asta nu e veşnic. Nici măcar un sărut. Şi nici mirosul de liliac. Dispare la fel de tainic şi de intempestiv, cum a venit. Cristi mă ţine încă în braţe, când îmi spune:

     ─ Ai făcut ochi, frumuseţe. Sigur nu te mai ustură când te strâng aşa? Căci azi noapte, de durere, gemeai în somn. Uită-te la tine: parcă faci parte din tribul pieilor roşii. Te-a ars soarele ceva de groază! Până şi-n călcâie... Că-mi e frică şi să te pup pe undeva.

     ─ Mi-e mai bine. Mai m-a lăsat afurisita de usturime. Ce zici, mergem la plajă?

     ─ Aoleu... Crezi că mai pupi, astăzi cel puţin, plajă, soare, nisip, prăjit? Nu, iubire, astăzi avem altfel de program. Te uiţi la mare din telegondolă.

     ─ Te rooog... Nu ţi-am spus că vreau şi eu să mă bronzez? Să fiu ca tine?

     ─ Păi să te bronzezi e una şi să te arzi e alta. Şi nu mă ruga, că nici nu mă gândesc să mă răzgândesc... Şi vezi că vorbesc serios. Poţi să zici ce vrei, cum vrei, pe ce ton. Poţi să ţipi să audă tot litoralul. Poţi să mă implori, să mă alinţi, să mă schingiueşti. De data asta nu mă convingi nici cu ordin de la ministrul Blaga. Am zis că nu mergem la plajă azi şi nu mergem. Ar însemna să fiu şi mai inconştient decât sunt deja, dacă accept toanele tale de fetiţă răsfăţată. Şi-mi eşti atât de răsfăţată... Atât de alintată… Mergem la masă, vizităm niscaiva obiective din Mamaia şi Constanţa, te duc şi la teatru, dacă vrei, ne plimbăm. Dar departe de tot ce înseamnă plajă. Diseară, când soarele se duce să facă nănică, mergem să salutăm şi marea. Dar nu acum, nu pe vipia asta. Nu pe zăduful ăsta. Şi-ţi sugerez, dacă plecăm în preumblări, pentru că eşti carne vie toată, să nu-ţi pui pe tine nimic, nici sutien, nici altceva... Căci vei muri de usturime.

     ─ Ai înnebunit de-a binelea, inspectore principal care eşti! Vezi că îţi iei nasul la purtare într-un mare fel! Te întinzi la peltea mai mult decât prevede legea. Să nu te aud. Să-ţi tacă fleanca. Tu decizi ce facem azi, eu hotărăsc cum mă îmbrac. Şi gata, am încheiat discuţia...

     ─ Am încheiat-o. Dar eu nu mi-aş pune pe mine, dacă aş fi în locul tău, niciun pantalon strâmt şi mulat, nicio bluză strânsă pe talie, niciun obiect care să mă încorseteze în vreun fel şi să-mi facă şi mai rău decât îmi e deja. Eu mi-aş lua doar o rochiţă uşoară, lejeră, răcoroasă.

     ─ Ei, multe ai mai face tu... Du-te pe balcon, că vreau să mă spăl şi apoi să mă îmbrac. Nu-mi sta în cameră, că mă încurci...

     ─ Gata, şefa, mă conformez. Dar eu...

     ─ Tu eşti o obrăznicătură. Să nu te mai văd.

     A trebuit, de voie, de nevoie, să-i dau dreptate. O rochiţă lejeră nu mă tortura ca pantalonii pe care am vrut să-i iau iniţial. Mai ales că, toată ziua am umblat. Dintr-o locaţie în alta, de la o minunăţie la alta. Într-adevăr, am văzut marea doar din telegondolă. Toată viermuiala de pe ţărmul ei părea atât de îndepărtată şi de rece din văzduh. Chiar şi hotelurile apăreau din înalt ca nişte jucării pentru păpuşi. Nu mi-a displăcut nici la delfinariu şi nici la aqua magic. Am fost doar supărată că n-am putut, din pricina situaţiei mele de femeie “bronzată”, să mă dau pe tobogane şi să stau la piscină.

     Seara ne-a prins în apropiere de hotel, pe o bancă de pe plajă. Marea se supărase. Era pentru prima dată de când veniserăm, agitată. Aproape înfuriată. Se zvârcolea între ţărmuri ca o fiară rănită. Poate plângea. Poate cineva o stârnise. Era, chiar aşa neliniştită cum ne apărea, la fel de verde şi de limpede ca în zilele bune. Nesfârşirea ei se pierdea şi se contopea în culorile blânde ale asfinţitului. Dinspre larg, adia uşor până la noi, briza. Mirosea a alge, sare şi scoici şi mi-am spus în gând că e cel mai special iz pe care l-am simţit în ultima vreme. Evident, nu vorbesc despre cel de liliac, care îmi gâdilă atât de aparte, din când în când, nările. Acela, aşa neaşteptat şi nefiresc cum e, aduce parcă din neant, fericirea. O singură crenguţă de liliac şi e în stare să cutremure munţii şi să zguduie văile. Ca un cataclism, ca o avalanşă... Nu ştiu de ce m-au trecut, dintr-o dată, fiorii. Nu era frig, nu de aia mă scuturam ca prinsă de friguri, dar nici foarte cald ca în serile trecute. Priveam marea şi ascultam cum urlă, în egală măsură, tăcerea din adâncurile ei şi dintr-ale noastre. Parcă niciun gând nu mai venea peste noi. Sau, poate, ca la comandă, ne potopiseră toate, aceleaşi, multe. Câte un val mai zgubilitic înainta răvăşit până aproape de noi şi se făcea, într-o singură clipită, mii de cioburi. Apoi fugea, ca speriat de flăcările iadului, înapoi în matca lui. Aproape pe aceleaşi cărări pe care se aventurase până la noi. La linia orizontului un curcubeu singuratic se pierde, discret, în noaptea avidă de putere. Parcă fuge să se îmbrăţişeze cu neantul. Parcă se surpă în orizonturi. Nu mai rămâne, după el, nici măcar iluzia că a fost. Certă deşărtăciune...

     Şi, în inima mării, se zvârcoleşte pe mai departe neliniştea. Ai zice că undeva, în larg, a izbucnit, din senin, un pui de furtună. Marea n-o aştepta. N-o vrea. Ar îndepărta-o. Arar, pe ţărm, perechi grăbite aruncă ocheade spumei albe a valurilor şi se gândesc că, poate, mâine nu vor mai putea să facă baie, dacă marea nu se potoleşte. Hauie, parcă, a vrajbă, văzduhurile. Simt că, undeva, departe, natura pune de-o răzmeriţă. Vrea să se năpustească îndată cu toate hoardele ei din cer, către pământ şi mare. Vrea să lovească. Nu ştiu ce i-o fi venit. Mi-e frică, aşa cum nu ştiu să-mi fi fost nici măcar în copilărie, când dormeam singură în apartament, de furtună. Mi-e groază. Mi-e lehamite. Odată cu năvala ei, intuiesc un alt atac peste eul meu, cel al amintirilor. Parcă şi văd cum se prăbuşesc toţi copacii din lume peste mine şi mă acoperă, ca-n moarte, cu ramurile lor. Parcă disting în noapte, doar la un pas de mine, bolidul acela care m-a aruncat în doar doi timpi şi trei mişcări în comă profundă. Parcă simt cum mă prăbuşesc ireversibil în mine, numai la gândul că o altă furtună se va abate peste lume. Sunt ca un condamnat la ştreangul călăului, care nu mai poate să vadă, după ce, printr-un miracol nesperat, nebănuit, a scăpat de moartea plănuită, frânghia. Spaimele îmi răscolesc cerul amintirilor şi mă aruncă în abis. Se înnoptează, aproape fără să ştiu, în mine. Lumina mi se stinge şi cad sfâşiată de îndoieli. Răpusă de haita de câini a gândurilor, care muşcă temeinic din sufletul meu. Până în tenebre mă duc. Şi parcă nici acolo nu mă opresc. Parcă şi mai în gol mă prăbuşesc. Îmi spintec într-o secundă, în încercarea disperată de a nu da glas fricii mele haotice de furtună, ambele buze, până la sânge. Gustul lui mă înspăimântă, realizez, şi mai tare. Mi-e teamă de sânge. Şi-mi e teamă de uragane. Poate că-mi e teamă de mine. Dacă mi-aş găsi echilibrul... Dacă aş putea să găsesc puterea... Dacă aş fi în stare să trec deopotrivă şi de sânge şi de furtună. Să le las în urmă. Ca pe nişte lucruri inutile, bune de aruncat la ghenă.

     Mă cutremur în adâncuri a plâns. Ca marea... Dacă apucă să curgă o lacrimă, numai una, prăpăd se face în mine. Dezastru... Ca pe vremea lui Noe vor lovi lacrimile în pieptul meu. Îmi bat în inimă clopotele a primejdie. Nu vreau, nu trebuie să mai fug din calea ei. Trebuie să mă ridic din hău şi să mă adun, aşa răvăşită în mii de fărâme cum sunt. Trebuie să pun piciorul în prag şi să spun spaimelor mele că sunt mai tare ca ele. Trebuie să le înving. E musai să le nimicesc. Altminteri nu voi putea să trăiesc mai departe. Mă vor termina. Nu, nu pot să merg eu şi furtuna pe acelaşi drum. Eu trebuie s-o iau, acum, la intersecţia aceasta, într-o direcţie, ea în cealaltă. Nici sângele nu-mi este prieten. Strada pe care am apucat-o de ceva vreme e cu sens unic şi numai eu am dreptul să trec pe aici. Spaima de lichidul vital intră pe contrasens. Şi, cum ar zice poliţistul meu, comite o infracţiune. Nu trebuie să cad acum. Nu trebuie să las frica să mă gâtuie. Dacă se întâmplă asta, nu voi mai avea în veci tăria să ripostez. Nu sunt o fiinţă slabă, îmi spun. Sunt într-atât de puternică încât să înving. Au fost doar destule furtuni în viaţa mea... Atâtea uragane... Multe vijelii... Şi n-am picat. Nu am clacat. Chiar dacă mi s-a odihnit în ţărână fruntea îngândurată, m-am ridicat şi am făcut, întâi târâş, apoi pe picioarele mele, primii paşi. Pot şi acum. Sunt în stare. Îl strâng instantaneu pe Cristi de mână. Pentru el, pentru mine, trebuie să reuşesc şi să nu mă mai tem, ca un copil prost, de furtună. Nici de sânge. Nici de alte lucruri. De nimic...

     ─ Ţi-e frig? – mă întreabă el şi mă cuprinde mai tare cu braţul. Te încălzesc eu şi, dacă vrei, plecăm în cameră.           

      Nu vreau să plecăm. Nu vreau să fug. Nu dezarmez în faţa urgiei care, poate, nici nu mai vine. O înfrunt. Aşa cum am decis să înfrunt fiecare nebuloasă din viaţa mea. L-am înfruntat eu şi pe Dan. Şi el era mai ceva ca furtuna. Aşa că, nu mă tem de nimic. Acum, mai mult ca niciodată, sunt o femeie puternică. 

     ─ Tu tremuri... Ce e? S-a întâmplat ceva? Sunt iar frisoanele de la arsuri? Spune-mi...

     Ce să-i spun? Acum m-ar ajuta, cu siguranţă. E lângă mine. Dar în curând va fi în altă parte, foarte departe. Şi atunci, dacă învăţ să fiu cu totul dependentă de el, cum voi înfrunta furtuna când voi rămâne singură? Vor mai fi şi alte uragane. Vor lovi cu mult mai crâncen în copaci şi-n mine, decât acum. Atunci nu va mai fi nimeni lângă mine ca să mă sprijine. Şi mă voi prăbuşi. S-ar putea să nu mai pot şi să nu mai ştiu cum fac să mă ridic. De data asta, trebuie să înfrunt singură hăurile deschise ale cerului. Stau eu cu ele, faţă-n faţă.

     ─ Ţie ţi-e frică de furtună... se sperie într-o clipă Cristi. Asta trebuie să fie. Dar stai liniştită, nu eşti singură. Nu se întâmplă nimic. Nici nu ştiu dacă are putere acum natura să se adune a furtună. Nu trebuie să-ţi fie frică.

     ─ Nu-mi e, i-am strâns mâna a răspuns. Mi-am impus să nu-mi fie. Vreau să nu-mi fie. Din tot sufletul vreau asta...

     ─ Şi aşa va fi. Eşti puternică, mult mai puternică decât bănuieşte oricine şi chiar tu singură, şi nu te sperii tu de un vânticel răsuflat. Mă asculţi? Nu te temi de nicio furtună. Nu-ţi e frică de nicio vejelie. Ele sunt doar nişte fenomene naturale. Vin şi pleacă. Se iscă din senin şi din senin se duc. Tu eşti o forţă. Degaji siguranţă. Tărie. Poţi să înfrunţi orice. Ştii că e aşa...

     ─ Ştiu. Mi-am spus asta de o mie de ori în momentele astea. Trebuie să învăţ să nu mă mai tem de nicio furtună.

     ─ Vrei să mergem la hotel?

     ─ Nici vorbă. Aşteptăm să vedem ce are de gând natura. Se dezlănţuie sau nu... N-am de gând să fug când nici măcar n-a început furtuna. Doar îşi mijeşte zâmbetul ironic către noi... Doar se joacă. N-o vezi?

     ─ Tu ştii că, dacă va izbucni, trebuie să mergem la adăpost.

     ─ Da, dar dacă va izbucni. Acum stăm amândoi pe bancă şi ne uităm la marea răscolită de himere şi de angoase.

     ─ Bine, facem cum zici tu. Ştii la ce mă gândeam eu mai adineauri? Mi-ai spus că, în copilărie şi adolescenţă, participai la concursuri literare şi, nu numai atât, dar le şi câştigai. 

     ─ Aşa e... Am avut câteva astfel de reuşite, în mai multe oraşe.

     ─ Asta înseamnă că ai talent. Că doar nu-ţi dădeau ăia premii aşa, pentru ochii tăi frumoşi. Nu că n-ai avea cei mai frumoşi ochi din lume. Se pierde creştinul în ei, ca-n labirint şi nu mai găseşte cale să iasă la liman. Pe mine mă înnebunesc. Am văzut că şi pe alţii. Mă uit acum la ei şi nu ştiu care-o fi mai verde: marea sau ei... E în jurul meu, lângă mine, doar o tarla de mătase verde. Dacă mă uit la mare, mai am şanse, dacă mă uit la tine sunt pierdut. Dar ăia cu concursurile literare nu cred că-ţi vedeau ochii înainte, ca să fie influenţaţi în vreun fel de ei. Aşa că, repet, ai, în mod cert şi categoric, talent la scris.

     ─ Unde baţi? Că nu înţeleg…

     ─ Mă gândesc că trebuie să te apuci de scris. Să scrii despre trăirile tale, despre logofătul Şerban Văcărescu, despre Mihai Viteazul, despre statuia lui de la Ploieşti... Despre noi doi...

     ─ Presupun că, în stilu-ţi caracteristic, te ţii de bancuri. Ăsta din care categorie face parte, că văd că nu-i cu poliţişti. Sau e?

     ─ Chiar nu glumesc. Ar trebui să faci cu adevărat asta. Simt că poţi să transmiţi un mesaj al naibii de clar despre tot ce ţi se întâmplă. Simt că poţi să reuşeşti în domeniul ăsta. Ştiu că trebuie să scrii un roman fabulos despre un milion de chestii.

     ─ Ţie, bag eu de seamă, îţi cam arde de glume, Cristian Popa. Ce naiba ţi-a venit? Cum să mă apuc eu de scris un roman? Tu crezi că un roman se scrie aşa de uşor?

     ─ Am spus eu asta? Nici prin cap nu mi-a trecut să te îndemn la ceva facil. Poate că eu nu ştiu cum se scrie un roman. Sigur nu ştiu, că n-am scris decât procese verbale la poliţie. Şi, din când în când câte un mail. În viaţa mea n-am scris nici măcar o scrisoare de dragoste. Dar tu ştii. Şi poţi să-l şi scrii. Ce trimiteai la concursurile alea?

     ─ În niciun caz romane... Nişte texte, acolo...

     ─ Nişte texte acolo, se strâmbă el. Ce puteau să fie? Eseuri, nuvele, nişte compuneri mai elaborate. Tu cu astea îi făceai pe ăia să te premieze. Cine făcea parte din jurii?

     ─ De regulă, oameni de litere, scriitori, poeţi, ziarişti. Unii care se pricepeau la mânuirea cuvintelor...

     ─ E, ce ţi-am spus? Nişte profesionişti, nu bieţi novici ca mine... Deci ăia ajungeau la concluzia că ai talent...

     ─ Ce ţi-a picat pe mine ca boala pe om sănătos?

     ─ Trebuie să faci asta! Şi o vei face bine. Ştiu eu.

     ─ Ştii tu... Bine. Să zicem că mă apuc de scris. Şi mai şi termin, într-un final. Dar mai departe? Cum scot eu o carte pe piaţă? Cum plătesc cheltuielile de tipărire şi editare? Cine are încredere să publice o carte a unei autoare absolut necunoscute? Şi cine să cumpere cartea dacă, presupunem prin absurd că apare, mari scriitori se plâng de faptul că nu e chip să se dezanchilozeze societatea şi lumea să se întoarcă, măcar un pic, cu faţa către carte?...

     ─ Nu ştiu ce va fi la momentul acela. E prematur să ne gândim în faza asta atât de departe. Acum trebuie doar, când ajungem în Ploieşti, să te apuci de scris. Sau, dacă vrei, cumpărăm caiete şi plaivazuri şi te apuci şi acum. 

     ─ Nu, că tu ai înnebunit... Cum să scriu eu o carte? Nu m-am gândit niciodată la asta.

     ─ Te gândeşti acum. Trebuie să începi de undeva.

     ─ Pe cuvântul meu, Cristi, că nu ştiu cum se scrie o carte. Un roman... Doamne, mă ia cu fiori... Eu, romancieră? Eu?

     ─ Chiar tu, evident. Şi nu cred că nu ştii să scrii romanul ăsta. Parcă am aşa, un sentiment, că îl ai deja scris în întregime în mintea şi în sufletul tău. Mai trebuie doar să-l aşterni pe hârtie.

     ─ Presupun că, pentru a scrie o carte de o aşa anvergură, un roman... ai nevoie de mai mult decât talent. Mă rog, dacă el există, cum spui tu... Trebuie să deţii un vocabular sănătos, plin de vigoare, să se îndoaie în mâna ta ca mijlocul de fată mare şi să se ridice când îi zici să se ridice, să fii bun prieten cu limba română, să n-o “traduci” cu alta, să nu schingiuieşti cuvintele, ca la revoltă scăldată în sânge, să nu le tragi pe roată, să ştii să foloseşti expresii deosebite, să curgă metafora din condei ca laptele la fiert, să muşte comparaţia din fraze ca puştii din banane, să ai zvâc, să mori cu capul pe tastatură, încercând să scrii cele mai potrivite cuvinte, să te deshidratezi de atâta epuizare, muncind pe tarlaua cu cuvinte, să picure din orice vorbuliţă mesajul, să... De ce râzi?

     ─ Pentru că e cum ziceam: ştii ce trebuie şi cum trebuie să faci, ai asta în sânge, dar te prefaci naivă şi neştiutoare. Ţi-ai răspuns tu singură, iubito. A fost în tine răspunsul. Eu nu ştiam, oricum, ce să-ţi spun la aşa pornire şi entuziasm.

     ─ Ştii ceva? Chiar e entuziasm... Cum n-a mai fost altă dată şi cum n-am crezut că va fi... Bine, voi scrie. Dar despre ce să vorbesc eu lumii într-o carte?

     ─ Nu ţi-am spus? Despre toate trăirile tale. Şi sunt, ştii bine, destule. Sunt convins că vor fi destui care vor fi interesaţi de ele.

     ─ Zici tu?

     ─ Absolut... Va fi o lovitură cartea asta...

     ─ Doamne, ce prostii spui! Sigur că nu poate să fie aşa. Să zicem că scriu cartea... Ok... Dar nu ştiu multe lucruri. Nu ştiu nici măcar cum să atrag cititorii. Captatio benevolentiae... Cum să fac?

     ─ Tot în tine e răspunsul. Şi, presupun că e ca-n viaţă. Captezi bunăvoinţa oamenilor prin felul tău de a fi... Vine de la sine. Nu-mi fac eu griji că nu găseşti tu calea să spui cum trebuie toate lucrurile care trebuie spuse.

     ─ Bine, voi scrie cartea asta. Dar pentru ce-ţi faci griji?

     ─ Some thingh you shouldn't get too good at; like smilling, cryind and celebrity.

     ─ Sunt trei lucruri cu care nu trebuie să te obişnuieşti: plânsul, râsul şi celebritatea. Îţi place U2 şi “Original of the species”?

     ─ Îmi plac amândouă. Dar nu celebritatea pe care o vei dobândi, după ce vei scrie cartea asta mă sperie. Ci faptul că ajungi celebră şi ţup... fugi cu un artist. Adică mă părăseşti... Mă laşi... Nu-ţi mai pasă de mine...

     ─ Dar stai liniştit. Îţi promit că n-am să fug. Vrei să mă prindă radarul şi să dau vreo amendă la poliţie? Merg încet, la pas...

     Ce idee la Cristi! Să scriu o carte... Îmi dau seama că m-a cuprins deja zelul. Că mintea-mi lucrează la aşezatul poveştii, poveştilor, în pagini. Că stochez cu grijă informaţia, ca s-o scot când mă apuc de scris. Că fac planuri despre cum să se numească personajele. Că mă gândesc de unde să încep şi ce să spun în plan secund. Că...

     Mă uit spre mare şi-mi dau seama că e tot agitată. Loveşte tot cu putere în nisipul de pe ţărm şi nu-i vine, nu poate, să se liniştească. O macină în adâncuri revolta. O chinuie din toate părţile furia. Simt în aer, departe, că furtuna cheamă sub arme alte forţe: fulgere, tunete, ploaie. Se pregăteşte tot mai mult de atac. Şi, realizez într-o clipă ce-a făcut Cristi: mi-a distras atenţia, mi-a canalizat-o spre alt subiect, m-a scos din tremuratul care m-apucase la gândul izbucnirii urgiei. M-a aburit fără să-mi dau seama. M-a dus cu vorba – auzi, să scriu o carte! – de nici nu mi-a trecut prin cap că are altfel de gânduri. Întotdeauna ştie ce cuvinte să folosească, ce fraze, ca să mă facă să mă simt bine. Parcă face vrăji, parcă dă cu bobii, ca bunica lui, parcă a fost la şcoala de cuvinte potrivite. Doamne, poate chiar are dreptate: ne ştim, într-adevăr, de multă vreme şi aşa se explică faptul că nu dă niciodată greş cu ceea ce-mi spune în fiecare clipă. Poate chiar mai mi-a spus toate chestiile astea şi altă dată, în altă viaţă. Miracolul încercat de el s-a împlinit. Da, chiar mă simt bine acum. Chiar sunt puternică. Nu mai mă gâtuie spaima de stihiile naturii, şi nici de roşul sângelui. Nu mai mă îndoi ca o trestie la prima atingere de vânt. Şi, foarte bine, cioacă sau nu din partea lui Cristi, voi scrie cartea despre care am vorbit. Poate că nu e chiar aşa de greu. Poate că, mai ştii, cuvintele vor veni de la sine. Poate, în felul acesta, voi înţelege şi de ce mintea îmi e copleşită foarte mult, că era să zic în totalitate, dar în vremea din urmă n-a mai fost chiar aşa, de o epopee trecută şi de nişte personaje al căror rost în viaţa mea nu-l desluşesc. Poate că, după ce rândurile se vor aşterne şi se vor alinia ca soldaţii pentru vizita matinală a comandantului, mintea-mi răvăşită de haosul unor întâmplări greu de explicat pentru un om de rând ca mine, se va lumina în totalitate şi toate himerele se vor sfârşi.

     Briza fâşneşte înciudată dinspre larg şi-mi umflă rochia vaporoasă cu care sunt îmbrăcată. Da, natura se pregăteşte de dezmăţ. În noaptea asta va lovi. Dar nu mă desprind de banca de pe care ne încăpăţânăm să privim marea, cum zicea Cristi, ca o mătase verde, vălurită acum de angoase. Şi cerul siniliu, încrustat când şi când de fulgerele grele care se repliază şi se adună pentru atac. Când ele nu spuzesc noaptea cu licăririle lor, întunericul frige deopotrivă şi marea şi cerul.

     ─ Cred că ar trebui să mergem, îmi şopteşte înfiorat Cristi.

     ─ Mai stăm un pic. Acuma, dacă tot m-ai stârnit cu cartea, mă gândesc cum va fi dacă o voi scrie. Şi ce voi scrie în atâtea pagini. Cred că mă blochez după câteva vorbe.

     ─ Eu sunt sigur că nu. Vor veni din tine toate cuvintele de care ai nevoie ca să închegi o poveste. Aşa cum vin şi când stai de vorbă cu mine. De la sine...

     Luminile unui tractor, care trage după el o remorcă, spintecă plaja, foarte aproape de noi. O despică în două şi se îndreaptă către o terasă, de unde, câţiva băieţi încarcă mai mulţi saci cu gunoi. Firicele subţiri de nisip ţâşnesc de sub roţile vehiculului şi ajung, răvăşite, pe pielea mea încă încinsă de soarele fierbinte. După ce încarcă resturile menajere, tractorul o taie iar pe plajă, către altă terasă, unde face, probabil acelaşi lucru. Şi iar sare nisipul din locul lui şi se opreşte pe trupul meu, dincolo de rochie. Mă foiesc uşor iritată şi Cristi se ridică de pe bancă, trăgându-mă şi pe mine după el:

     ─ Gata, nu mai stăm nicio secundă. Plecăm. Deja ţi-e frig şi deja s-a întunecat mai mult decât prevede legea. Dacă nu ne grăbim, ne prinde ploaia şi ne face ciuciulete până la hotel. Şi tu eşti aşa de dezbrăcată şi de sensibilă... Plus că mi-a băgat ăla cu tractorul lui nisip şi-n buzunare.

     ─ Şi mie. Dar nu în buzunare, ci direct pe piele. Bine, cum zici tu. Hai să mergem.

     Pe drum simt furnicături nefireşti pe întreg corpul. Ca şi cum o şleahtă de gângănii nevăzute mă năpădesc de peste tot. În cameră, s-a declanşat nebunia. M-am lungit, aproape fără vlagă, pe pat. Junghiuri cumplite mă sfâşie şi mă trimit, într-o singură clipă, în ghearele febrei. Şi ea mă zgâlţâie ca şi cum am băgat mâna udă la priză. Simt că încep să vorbesc aiurea, să delirez. Când Cristi iese din baie nu înţelege ce se întâmplă cu mine. 

     ─ Ce e, baby? Ce s-a întâmplat?

     Nici măcar nu pot să deschid gura. Dinţii îmi clănţănesc de parcă ar vrea să pice. Dau să vorbesc, dar scot nişte sunete indescifrabile şi simt, la propriu, că mi se duce limba pe gât. Mă zgudui neputincioasă şi nici nu mai ştiu ce mai vreau de la viaţă. Dacă mai vreau ceva. Niciun gând nu mai înfloreşte în mine, nicio idee nu se mai deschide până la raţiunea mea. Dintr-o dată, Cristi înţelege şi ia decizii absolut radicale: îmi scoate cu grijă, dar fără prea multe fasoane rochia, mă ia în braţe aşa, mai mult inconştientă decât în deplinătatea simţirilor cum sunt şi intră cu mine în baie. Mă strigă în permanenţă, îmi spune ceva, dar parcă vocea i se aude tot mai departe, ca într-un tunel. Apa călduţă de la duş curge grăbită peste noi amândoi. Nu mă poate lăsa din braţe, m-aş prăbuşi inertă la picioarele lui. Simt stropii grei pe pielea mea şi pe pielea lui, deopotrivă. După un timp, mă scoate de sub duş şi mă şterge delicat cu prosopul, apoi mă duce pe pat şi începe să mă maseze din nou cu crema de arsuri. Încet, încet, îmi revin la viaţă. Nu mai simt niciun junghi, nicio înţepătură, nicio furnicătură pe nicăieri. Mi-e bine. Ca şi cum nici nu dădusem ochii peste cap adineauri.

     ─ M-ai speriat, frumuseţe, îmi spune el, aşezându-se lângă mine, pe pat, cu capul încă şiroindu-i de apa de la duş. Pe mine mă ştersese de apă, pe el nu. Slavă Domnului că totul e ok.

     ─ Da, acum totul e ok. Dar nu înţeleg ce naiba s-a întâmplat.

     ─ Ce să se întâmple? De la nisipul ăla de pe plajă ţi-a fost rău... În combinaţie cu pielea ta suferindă a fost pur şi simplu o bombă. Fiecare firicel de nisip a sfârâit pe unde a picat şi dacă nu curgea apa din plin peste tine, făcea cratere pe pielea ta. 

     ─ Nu ştiam că se poate întâmpla aşa ceva de la câteva boabe de nisip. Că e posibil să treci prin aşa stări şi să te zgâlţâie astfel frisoanele. Vrei să-ţi spun ceva? Am crezut că acum mor...

     ─ Doamne fereşte... Spui prostii. Cum să mori cu mine aci? Păi crezi că te lăsam? Îţi dădeam voie? Sau, în cel mai rău caz, muream amândoi. Altfel nu se putea. N-ai înţeles? Suntem predestinaţi să trăim şi să murim împreună. Sau, dacă vrei, dacă îţi sună mai bine, condamnaţi să nu ne mai despărţim niciodată.

     Doamne, nu se poate, ne-am apropiat prea mult. Mult prea mult... Şi nu ne oprim. Nici nu încercăm să ne oprim. Nu vrem... El nu face absolut nimic pentru asta, ba dimpotrivă, dar nici eu, spre surprinderea mea mai mare decât Everestul, nu fac nimic. În ce mă trasnform? Ce vreau? În ce mă bag, Iisuse, cu capul înainte? În prea puţin timp, ne-am apropiat prea mult. Într-un fel bizar, simt în rărunchii mei că îmi e nespus de bine să mă trezesc în fiecare dimineaţă lângă el. Mă scutur speriată de astfel de gânduri. În ultima vreme numai de astea am avut.

     ─ Nu te-ai gândit niciodată, îi zic, să pleci din poliţie şi să te duci în avocatură? Deţii abilitatea vorbelor meşteşugite şi, mă gândesc, ai putea câştiga, fără probleme, chiar cu mare uşurinţă, toate procesele. Poţi să aperi cu succes cei mai veroşi infractori, pentru că ştii ce şi cui să spui. N-ar mai fi asasini condamnaţi la 20 de ani de închisoare, nici traficanţi de carne vie băgaţi la zdup. Sau, de ce nu, dacă tot e să pleci din poliţie, ai putea să te îndrepţi către politică, un domeniu unde oameni ca tine, care ştiu sensul vorbelor, fac repede şi trainic carieră.

     ─ Nu ştiu de ce, dar simt în tonul tău o nuanţă ciudată şi maliţioasă. Şi absolut nefirească. Vin şi te întreb: tu tot mai crezi şi acum că eu vorbesc doar de dragul de a-mi auzi vocea? Ţi se pare că am nevoie de aşa ceva? Ai tu impresia că pe mine mă chinuieşte narcisismul? Că sunt îndrăgostit de glasul meu? Îmi cunosc tonalitatea vocii, îmi ştiu timbrul, ştiu ce vocabular am, ce cuvinte folosesc, în ce ipostază. Nu fac exerciţii de dicţie, ca să-mi pregătesc un discurs, nu repet pentru vreo piesă de teatru, unde am primit vreun rolişor. Nu vreau să ies la rampă în niciun fel. Îţi spun doar, aşa cum mă pricep şi cum simt, că suntem destinaţi să fim împreună. Şi crezusem că am picat amândoi de acord asupra acestui fapt.

     Mă simt vinovată de reacţia total nepotrivită pe care am avut-o. El nu mai ştie ce să-mi facă, nu mai ştie cum să se poarte mai bine şi mai frumos, nu mai ştie ce să-mi zică. Şi eu... parcă mii de draci mă bântuie până la ficaţi. Nu mă simt bine când mi-e bine. Nu sunt învăţată să fiu fericită, să fiu iubită. Nu pot accepta că, uneori, sufletul simte nevoia să danseze. Doar ce singurătatea şi tristeţea sunt puse în umbră de fericire, că şi scot dracii ăia corniţele şi împung. Cu siguranţă, la un moment dat, va trebui să-mi facă cineva o exorcizare serioasă şi să mă scape de ei. Dacă-oi mai avea scăpare... Dacă nu va fi prea târziu... Dacă nu se va sătura şi bărbatul ăsta şi se va duce în lume, ca să scape de o nebună ca mine.

     ─ De ce nu spui nimic? mă întreabă el. De ce clarificări mai ai nevoie din partea mea? Ce elucidări mai aştepţi în ceea ce mă priveşte? Ce răspunsuri mai trebuie să-ţi dau?

     ─ Nu la tine e problema. Mi-ai spus, aşa cum simţi, ce simţi. Şi te cred. Mă mir, e adevărat, că m-ai ales pe mine, că ai atâta răbdare cu mine, că mă iubeşti. Mă gândesc uneori că nu merit. Că nu te merit. Dar, repet, tu ai fost explicit în aceste chestiuni dintre noi. Aproape că mi-ai spus pe litere cum e cu dragostea ta, că n-aveam cum să nu silabisesc încet, încet şi să sfârşesc prin a înţelege. Numai că, mă apucă adesea spaima. Mi-e frică de viaţă. Mi-e teamă de dragoste. Da, mă tem de tine şi de mine, de noi doi împreună. Am încă atâtea neclarităţi în mine, atâtea himere, că nu pot să îngăduiesc să te târăsc după mine în abisuri. N-ar fi drept. Şi când văd cum ne-am apropiat... Când constat cât de mult suntem împreună şi cât de multe ştii despre mine... Când îmi dau seama că trăim un vis... Of... Când pricep toate astea, mă sperii mai ceva ca de furtună.

     ─ Ce e rău în faptul că ne-am apropiat? Că trăim un vis? Avem, nu dreptul să fie aşa, ci obligaţia să facem asta. Să fie un vis totul între noi! Aşa trebuie să fie. Aşa a fost şi încă va mai fi. Şi de ce să te sperii? Eu nu mănânc pe nimeni. Nu ţi-am pretins şi nu ţi-am impus nimic. Dacă eşti aici, în acest punct al relaţiei noastre, cu mine, este şi pentru că ai vrut şi tu. Pentru că, deşi negi cel mai adesea cu toată fiinţa, simţi la fel ca mine şi nu te poţi împotrivi simţămintelor tale. Şi nu mă refer la cuvintele pe care, uneori, te înduri să mi le spui. Eu îţi văd privirile. Îţi simt inima. Îţi ştiu sufletul. De ce să te temi de mine, de noi? Nu mai eşti o puştoaică, te-ai confruntat şi tu cu viaţa şi nu mai eşti chiar o novice. Nu pot să nu mă întreb de ce ai cu mine atâtea întrebări şi angoase. Cu Dan n-ai avut. Şi nici cu Şerban. Cu ei ai fost tu. Dar tot eu îmi dau răspunsul şi-mi spun că tocmai aceste relaţii te-au speriat. Te-au năucit. Te-au traumatizat. Te-au făcut să-ţi pui întrebări şi să te temi. Te-au făcut să ai îndoieli. Dar tu ştii că, în toată această incertitudine, eu sunt, dacă îmi permiţi, scriitoareo, să mă exprim astfel, cea mai certă certitudine.

     ─ Du-te şi schimbă-ţi hainele, că ai să răceşti.

     ─ Nu-mi schimba vorba, iubire. Discutam altceva...

     ─ Ce vrei să-ţi spun? Că ştiu în fiecare secundă că ai dreptate? Că e cum spui tu? Ei, da, aşa este... Dar nu ştiu ce drac din mine mă zgândăreşte când îmi e lumea mai dragă. Ai venit nu ştiu de unde şi ai ajuns să fii cea mai importantă, cea mai specială, singura persoană din viaţa mea care contează. Totul se cantonează la tine, totul se limitează la tine. Eşti singurul meu reper, unicul meu liman. Sunt aici, la mare cu tine, deşi mi-am spus de mii de ori că nicio femeie din lume, măritată încă şi cu o grămadă de nebuloase, în locul meu n-ar fi venit încoace. N-am putut să-mi refuz fericirea de a fi cu tine, de a începe să ne iubim. Am ştiut, ştiu încă foarte bine, că s-ar putea să fie o nebunie totul. Şi dincolo de orice, de tot, da, ştiu că ai dreptate. Avem ceva ce este doar al nostru. Însă, oricât îmi doresc să nu mă mai tem, mă tem. Nu fac un joc. Nu simulez. Doar că spaima de noi doi mă cuprinde dintr-o dată şi mă gâtuie. Hugo spunea undeva – şi citez din memorie – că adevăraţii hoţi şi ucigaşi nu sunt în lumea în care trăim, ci în noi. Când îi vom anihila pe aceştia, viaţa ne va putea fi curată.

     ─ De fapt, cum e spaima asta? Cum o identifici? Cum o simţi? Crezi că sunt un om rău? Sau crezi că vreau să-ţi fac rău?

     ─ Nici vorbă, nu am, nu am avut nicio clipă senzaţia asta. Eşti, dimpotrivă, cel mai bun om din lume. Nimeni nu a avut atâta răbdare cu mine. Nimeni nu mi-a respectat într-atâta ideile şi principiile şi criteriile pe care le am în privinţa valorilor din viaţa cuiva. Nimeni n-a fost la fel de necondiţionat alături de mine. Şi nimeni nu m-a iubit aşa. Atâta, poftim, ca să-mi duc gândul până la capăt. Nu ştiu, nu ştii nici tu, ce va fi. Ce ne va aduce viaţa. Cum va decurge ea. Care va fi pasul pe care trebuie să-l facem. Înainte sau înapoi. Fiecare în parte sau amândoi. Dar vreau să înţeleg în ce sunt vârâtă, ca să pot să mă deschid. Ţi-am tot spus asta şi îţi repet.

     ─ Şi eu îţi repet că într-o zi vei învăţa că nu trebuie să te mai temi de noi, de tine şi de mine. Şi, categoric, vei înţelege. Şi vei şti pe deplin că noi suntem, indiferent de ce spunem unul sau altul, acum sau altă dată, făcuţi unul pentru celălalt. Că vom scrie împreună poemul fără sfârşit dintre noi. Că e de la ursitoare să ne iubim până la cer...    

     ─ Şi înapoi... Crezi tu?

     ─ Nu, nu cred, am certitudinea că e aşa. Eşti prea puternică, prea hotărâtă, prea sensibilă ca să nu fie aşa.

     ─ Tu ştii că nu eu am chemat întâmplările cu Şerban. Nu eu am strigat după el ca să vină în viaţa mea. Şi, oricum, când am strigat, când am vrut să creez starea necesară plecării mele la el, în lumea lui, nu s-a întâmplat nimic. N-am plecat nici eu şi nici el n-a venit. Dar, pe neaşteptate, cum s-a tot întâmplat cu Mihai Viteazul, ştiu că se va întâmpla. Şi cum să nu mă tem când sunt prinsă într-un astfel de hăţiş cu tine? Şi cu el... Şi...

     ─ Şi nu mai spune nimic. Vreau să te linişteşti. Să te detaşezi. Să nu te mai gândeşti. Să nu mai complici lucrurile. Şi mai vreau să te bucuri de fiecare clipă, ca şi cum ar fi ultima. S-o trăieşti cu forţă şi intensitate, fără să te mai laşi chinuită de întrebări. La un moment dat, vor veni toate răspunsurile. Eşti pregătită să le primeşti. Dar nu le mai stârni acum. Nu vin, cum bine ai zis şi tu, când le chemi, ci când socot ele că trebuie să vină.

     ─ Ok, recunosc că ai iar dreptate. Dar şi eu am dreptate când îţi spun că trebuie să-ţi dai jos tricoul ăla ud şi pantalonii, la fel de uzi, ca să iei altceva. Dacă te încăpăţânezi, te vei îmbolnăvi. Şi am nevoie de tine, ca să mă ghidezi, sănătos şi în forţă.

     ─ Vezi? Vezi cum mă suceşti şi mă învârteşti pe degete cum vrei? Simţi ce putere ai în privinţa mea? Ştii că sunt la picioarele tale? Ai tu ceva, nu ştiu ce, degeaba încerc să întrepătrund misterul din tine, degeaba încerc să-l descâlcesc, dar nu-ţi pot rezista. E cum ţi-am spus când erai în spital: victima sunt eu...

     Atunci a început furtuna. Din cer, din pământ, de pe apă, natura şi-a tras o vreme seva şi, dintr-o dată, s-a dezlănţuit. Dezmăţul a ţinut toată noaptea. Dar, spre surprinderea mea, urgia nu mi-a dat deloc bătăi de cap şi insomnie, aşa cum am crezut. Am dormit liniştită, detaşată, mulţumită, exact cum mi-a zis Cristi să fac. Degeaba s-a zbuciumat şi s-a zbânţuit natura ore în şir. Pe mine nu m-a atins... Doar Mihai Viteazul a coborât de pe statuia sa din Ploieşti şi a venit la mine, în vis, în somn, ca să-mi spună că-i cad calului său coada şi copitele. Şi, ca şi-n noaptea trecută, mi-a comunicat că ar vrea să vină anul viitor, la aniversarea oraşului, călare pe calul său, refăcut şi restabilit. 

 

 

[Corina Militaru]

Nina, ţi-am însoţit personajele, le-am sorbit vorbele, gândurie, temerile, fericirea. Am simţit parfumul de liliac, m-a ars şi soarele un pic. :) 

Drag de tine şi de scrisul tău,

[Sofia Sincă]

...şi uite aşa s-a născut cartea. Datorită lui Mihai Viteazul şi al poveştii de dragoste între Călălina şi Cristi, cel ce ştia să fie iubit, medic, salvator, îndrumător de drumuri - toate la un loc şi deodată.

Dar, scriitoarea are avalanşa de cuvinte veşnic cu ea, deţine expresii de tot felul, duios mângâioase, pline de iubire, dar şi vulgare sau de cartier acolo unde este cazul. Iubirea la ea se exprimă în fraze săltăreţe, jucăuşe, nu melancolice sau plicticoase. Frazele ei curg fluviu sau vin dezlânţuite ca şi furtuna pe care o descrie şi de care eroina noastră principală se teme... sau s-a temut.

O plăcere să citeşti!

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Mulţumesc frumos, Cory, că faci drumul ăsta cu mine şi cu personajele mele. Că mă gratulezi cu vorbe frumoase. Că ai captat, cum m-am aşteptat, parfumul de liliac. Că ai lăsat povestea să vină la tine. Ai grijă cu soarele, poate să fie nociv... De fapt, ştii tu, că eşti vecină cu marea. Drag din drag, cu drag.

Corina Militaru a spus :

Nina, ţi-am însoţit personajele, le-am sorbit vorbele, gândurie, temerile, fericirea. Am simţit parfumul de liliac, m-a ars şi soarele un pic. :) 

Drag de tine şi de scrisul tău,

[Nina Mariana Marcu]

Aşa e, Sofy, cartea asta s-a născut altcumva decât alte cărţi din lume. N-a fost programată. A plecat de la nimic, nici nu ştiam că va fi o carte şi că va ajunge la aşa număr de pagini. Aşa a fost să fie. Limbajul, expresiile, tonul sunt, cum bine observi şi tu, de tot felul. Pentru că, aşa e-n viaţă şi aşa am socotit că trebuie să transpară şi în carte. La lansarea unei alte cărţi de-ale mele, de fapt, după o lansare de asta, un cititor, nespecialist, dar cititor înveterat, mi-a spus că a citit cartea mea cu sufletul la gură. Dar prea multe expresii elevate, fine, deosebite sunt în carte. Şi lumea, de orice fel ar fi ea, nu vorbeşte aşa. Ori, acest fapt, şterge din farmecul cărţii. Prea elaborată face din capul locului să fie necredibilă. M-am gândit la toate astea, m-am întrebat pt cine scriu, doar pentru vreo câţiva academicieni sau pt toată lumea, şi i-am dat dreptate acelui om. Intrasem, şi prin prisma meseriei, şi pt că aşa sunt eu, îmi place să ascult poveşti, în contact cu mulţi oameni. Şi nimeni nu stă cu DEX-ul în faţă, ca să creioneze discuţii. Atunci, am înţeles că trebuie să fac un mix cu romantism, cu umor, cu aventură, cu dragoste, cu ironie, cu pragmatism, cu expresii savuroase ori mai vulgare, mai de cartier, cu metafore, cu vorbe duioase şi încă, aşa cred, cu multe altele. Şi am procedat în consecinţă. Însă, sper că nu am exagerat, că nu am picat în butoiul cu penibil, că am păstrat în întreg romanul o linie decentă şi literară. Ştii, Sofy, ştii fără s-o mai spun, că-ţi mulţumesc. Îţi mulţumesc şi cu vorbe, mult, frumos, din suflet. 

Sofia Sincă a spus :

...şi uite aşa s-a născut cartea. Datorită lui Mihai Viteazul şi al poveştii de dragoste între Călălina şi Cristi, cel ce ştia să fie iubit, medic, salvator, îndrumător de drumuri - toate la un loc şi deodată.

Dar, scriitoarea are avalanşa de cuvinte veşnic cu ea, deţine expresii de tot felul, duios mângâioase, pline de iubire, dar şi vulgare sau de cartier acolo unde este cazul. Iubirea la ea se exprimă în fraze săltăreţe, jucăuşe, nu melancolice sau plicticoase. Frazele ei curg fluviu sau vin dezlânţuite ca şi furtuna pe care o descrie şi de care eroina noastră principală se teme... sau s-a temut.

O plăcere să citeşti!

Sofy