Fragment 33 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

     «Durere

     Mihai Viteazul, faţă cu Ploieştii de azi

     Lui Mihai Viteazul din Ploieşti îi rămâne calul fără picioare şi fără coadă

 

     În Ploieşti, pe care cu mai bine de 400 de ani în urmă Mihai Viteazul îl transforma din sat în târg, există, nu departe de centru, un monument ecvestru care îl reprezintă pe domnitor. Din păcate, statuia, ridicată în grabă la sărbătoarea celor 400 de ani de atestare documentară, se dezmembrează de la zi la zi. Ba mai pică o placă de pe postament, ba mai dispare o lampă de lângă statuie… Ce e mai grav, însă, e faptul că, statuia Viteazului “e aruncată”, metaforic vorbind, dintr-o grădină într-alta: să răspundă Primăria Ploieşti şi primarul Emil Calotă! Ba să răspundă Consiliul Judeţean Prahova, cu vicele său Mircea Cosma, cu tot, că acesta a vrut statuie pentru Mihai Viteazul, fiind el, până în rărunchii proprii, fan Mihai Viteazul… Până se hotărăsc autorităţile locale cui aparţine statuia, mai pică o placă, mai cade juma’ din coada calului…

     Mai jos, un pamflet despre calul Măriei - Sale şi vremurile de azi.

    

     O fi, n-o fi…

     Uite, nu ştiu cum, necum, mai deunăzi mă prinse seara la redacţie. Că aşa e cu munca asta de creaţie: nu te lasă nici ziua, nici noaptea. Ba mai afli câte una, ba îţi mai vine câte o idee magnifică, numai bună de pus în ziar… Şi tot aşa. Obosit peste poate, cum mă aflam în seara despre care taman v-am spus – că nu-i uşor să te omori cât e ziulica de mare cu plaivazul, hârtia ori paharul…asta, biblioteca, am vrut să zic – m-a luat cam aşa, de ochi, un pui de somn şi-am lăsat capul pe birou. Să fi adormit? Să fi visat? Să fi fost aievea ce-a urmat? Parol de gazetar că nu ştiu ce să zic. Mai bine, spuneţi voi ce să fi fost.

     

     Nedumeriri de Viteaz

     Bărbos, înalt, cu privirea cruntă, stătea în faţa mea. Îl ştiam din cărţile de istorie şi am fost onorat să-l salut cu mâna la pălărie: “Să trăieşti, Măria Ta! Nu ţi-am auzit calul”. Că aveam şi eu un foc, na, mă prinse ditamai domnitorul cu capul pe birou. Dacă mă pârăşte la şefi? Răspunsul lui m-a cutremurat: “Am venit pe jos! Că ăsta de-i mare pârcălab acum, aici, în târgul Ploieşcilor, Emil Calotă sau cum îl cheamă, mi-a lăsat calul fără picioare. Adică nu fără picioare, fără picioare, dar fără postament. Că se strică de la zi la zi şi-o să cad cu calul la un moment dat”. “Să ştii, Măria Ta, că primarul nostru este înnobilat de gânduri bune, banii îi lipsesc ca să facă toate cele”. “Înnobilat? Din ce familie face parte, ca să văd dacă e, într-adevăr, nobil. Dar, după câte observ, s-au schimbat multe pe aici. Unde e vatra satului, ştiută de mine? Şi casele roşilor şi cămărăşeilor şi călăraşilor ce-şi aveau rosturile pe aici?” E-n urmă, m-am gândit, domnitorul, aşa că m-am grăbit să-i explic: “În anii epocii de aur, s-au construit multe şi măreţe apartamente, cât o cutie de chibrituri multe dintre ele, în care au fost mutaţi mii de oameni veniţi de la ţară, ca să revoluţioneze industria din oraş, să facă şaibe, să scoată petrolul din ţâţâni, să-i înveţe pe ţărani să facă brânză. Apoi, după revoluţie, sau ce-au fost evenimentele din 1989, s-au construit vile şi palate, mai ceva ca pe vremea Măriei Tale. Unele dintre ele sunt ale unor rromi, asta, ţigani, ca să înţelegi, dar n-avem voie să le spunem ţigani, că se supără, care au ajuns oameni cu bani, alte palate sunt ale unora din Divan. N-ai văzut, Măria Ta, de când eşti, ce se găseşte în palatele lor. Ţiganii sunt liberi, au partide, au împărat, au rege, au şi vize de plecare prin ţările Europei, la care tânjim să ne alipim şi noi, cu arme şi bagaje. Mai mult bagaje, dar şi arme, ei, mă rog… Pe la Viena ne-au făcut de circ şi de panaramă, că s-au pus să mănânce lebedele celor de acolo. Au zis că-s gâşte de pe la noi, care merg pe varză şi, la foamea care era pe ei…” Măria Sa se scarpină în barbă, fără să înţeleagă bine ce trăncănesc eu. Şi zice: “Dar delniţele şi fâneţele, păşunile şi livezile întinse, pe care le-am lăsat eu când am plecat spre Ardeal?” “Ce să-ţi spun, Măria Ta? A dat unu’, Iliescu, de-a fost la conducerea ţării până mai ieri, pământul confiscat de comunişti ţăranilor şi cui îl mai avea. Dar Ploieştiul e oraş, chiar Domnia Ta ai înlesnit asta prin înfiinţarea târgului săptămânal, şi de, orăşenii, ca orăşenii: mai un spectacol, mai un meci de fotbal, mai o berică la vreo terasă…Cine să mai ducă azi grija delniţelor şi fâneţelor?” “Dar măcar târgul săptămânal a rămas tot miercurea?” - întreabă domnitorul. Trebuie să-i spun omului adevărul, să ştie şi să nu-şi mai facă iluzii: “Nu, mărite Doamne, Oborul din Ploieşti e acum sâmbăta şi duminica, dar fraţii noştri de peste Prut, care vin cu oarece de pe la ei, cele mai multe produse expirate ori furate, mai stau şi miercurea, că te interesează miercurea, prin târg, mai adăstează pe la noi. Unde să se ducă şi ei, dacă noi le suntem fraţi?” Şi mai vine o întrebare: “Auzi, dar vin şi răchie se mai bea în târg în ulcele de pământ ? Că aşa era pe vremea mea…”  “Ei, acum se bea Rasputin sau Stalinskaya, şi multe alte nume noi de băuturi pe care nu are rost să ţi le mai spun, că şi aşa nu ştii ce-s alea. A fost unul Văcăroiu, în capul Guvernului şi acesta bea Săniuţa. Articulat, dacă înţelegi ce vreau să spun. Că este şi unul Săniuţă, de a fost şef peste potere, la un moment dat - cum îi zicea, doamne, pe vremea Măriei - Tale, zahitan, zahitan, da, ca să înţelegi mai bine, deşi nu e chiar ce funcţie a avut - dar el bea doar cafea la Româneşti, când vine de la împărăţie. Dar mai sunt şi cei care beau Aurolac. Cei mai mulţi, însă, beau venin şi amărăciune, că asta e la modă acum”. Măria Sa pare că nu mă ascultă. Şi zice iar: “Dar peşti mai sunt pe piaţă, la câte bag de seamă că s-au schimbat?” “Ei, acum se găsesc peste tot. Sunt pe stradă, la hotel, la gară, pe centură…”  “Mătăsuri şi taftale pentru jupâniţe se mai găsesc?” “E, uite că asta nu ştiu. S-o găsi, dar cui îi mai trebuie? Că acum intră material puţin, că se poartă minijup. Adică nu e nevoie decât de o palmă de textilă”. “Auzi, dar am văzut venind încoace pe unii cu multe lanţuri pe ei. Unii le aveau la gât, alţii la mijloc, alţii la picioare. Au fugit, mă gândesc, de la ocnă, de la Telega, nu?” “Da’ de unde… La Telega nu mai e ocnă. Sunt doar nişte lacuri adânci, care comunică între ele şi unde, cică, s-au aruncat nişte butoaie cu deşeuri. Un fel de gunoaie, cum ar veni, mai pe înţelesul Măriei Tale, dar gunoaie care fac rău mare oamenilor, în timp. Cred că vorbeşti de rock-eri, când spui de lanţuri, că ei aşa se poartă: cu lanţuri, cu bocanci, cu cercei în ureche, cu nădragii rupţi. Ce vrei, pătrunde civilizaţia şi la noi, intrăm în Europa”. E mirat: “Da? Şi eu care auzisem că au dat iar turcii la graniţe!” “A, sigur, au mai intrat câte unii. Dar mai mult s-au dus fetele noastre la ei, să se lupte pentru aurul dat tribut în vremurile de demult. Paşnici turcii azi, să ştii, Măria Ta, nu fac belele mari. Au venit să ne înveţe să facem pâine şi, mai asigură, că aşa se face între oamenii ce dau dovadă de cumsecădenie, şi câte o pâine unor fătuce, care nu ştiu s-o găsească altundeva”.

    

     Trupul ţării, înjumătăţit

     Mai tace un pic şi zice iar domnitorul: “Nu mi-ai spus, cine mai domneşte în ţară în vremurile astea?” Are, bag samă, reminiscenţe. “Nu mai domneşte, i-am spus, c-am avut alegeri libere şi am ales preşedinte. Adică asta se face cam aşa: votezi pe cine vrei şi iese cine trebuie. Dar avem, parol, alegeri libere”. “Tare sunt supărat. Cât m-am luptat eu să ţin ţările române unite şi aflu acum că, pe lângă Moldova, care nu mai e la trupul ţării, mai vreţi să daţi şi Transilvania ungurilor. Nu mai ştiţi ce am păţit eu cu Bathory?” “Ce spui, mărite Doamne? Liderii maghiari din ziua de azi, aciuiţi şi ei pe la împărăţie, nu vor aşa ceva. Zvonuri lansate de cine ştie ce cârcotaş, deci fără temei, serios. Că doar noi şi ei tragem la aceeaşi căruţă”. “Vorbind despre căruţe: venind încoace, n-am mai văzut nici un cal. Ce s-a întâmplat cu aceste animale?” “Ei, a mai fost unul, dar cu ceva vreme în urmă l-au luat liberalii lui Patriciu. Cred că, între timp, la cum n-am mai auzit de el, l-au cam făcut salam. Pe ceilalţi, tehnologia i-a înlocuit cu cai putere. N-ai văzut câte autoturisme sunt la tot pasul?” “Ei, vorba e că sunt supărat cu adevărat. Aş fi vrut să fiu şi eu în regulă, cu calul meu, cu tot. Şi n-ai văzut cum pică plăcile de pe soclu? Zici că au venit toate naţiile cu război peste noi. Mai e un pic şi cade şi coada calului, cad şi picioarele… Plus că ăştia de sunt staroşti şi pârcălabi acum în Ploieşci, alde Cozma şi Calotă, pasează calul meu dintr-o parte într-alta, că zice fiecare că nu e de domeniul lui. Păi se poate cu calul ăsta al meu să fie atâtea peripeţii? L-a început unul, Hanganu, de era staroste în primii ani de după revoluţie. Am auzit că acuma îşi face veacul pe strada Diligenţei şi nu mai are treabă cu caii. Înţeleg să nu-mi dea staroştii de azi pământurile pe care le-am vrut, cum a făcut pârcălabul Vasile, dar chiar să mă lase cu calul în drum? Că pică azi, mâine de pe postament şi ajung de râsul curcilor… Cine a mai văzut ditamai Viteazul fără cal? Nu-mi asigură în loc nici măcar o mârţoagă. E posibil aşa ceva?” Mi s-a făcut milă de el şi am zis să-l consolez: “Lasă, Măria Ta, că primarul nostru nu te lasă. Nici cei de la Consiliul Judeţean Prahova, că sunt oameni oneşti şi serioşi toţi. Başca prefectul, care zbârnâie peste tot... Mergi sănătos şi nu avea grija calului, că se pune placă peste placă şi nu mai cade postamentul. Nici fără cap şi coadă la cal nu rămâi”. “Bine, dacă aşa zici… Atunci eu mă duc, vorba unui urmaş de peste ani, să mor puţin şi mă întorc la anu’. Dar atunci vreau să vin călare pe cal, ca un adevărat domnitor care a făcut prima dată marea unire, să nu mai cadă nimic, să aibă calul meu picioare şi coadă şi tot ce-i trebuie. Îţi dau misia asta, să spui pârcălabilor de azi că am venit până aici, că sunt supărat, că nu merit să fiu de ocară. Asta-i pohta ce-am pohtit ! Şi ai grijă să transmiţi cum spun eu toate astea, căci altminteri, unde îţi stau picioarele…”

    

     În loc de încheiere

     Când m-am trezit, mantia domnitorului zăcea pe scaun, lângă mine. Fusese, deci… Aşa că, musai să mă duc la staroştii şi pârcălabii de azi, ca să le spun toate astea. Poate citesc ei şi fac ce trebuie… Că ar fi ruşinos să vină ditamai voievodul şi la anul şi să spună tot aşa, că-i cade coada calului şi i s-au rupt picioarele».

    

     Mă trezesc buimăcită şi buimacă de aşa vis. L-am mai avut şi pe vremea când eram în comă. A venit tot aşa, fără niciun sens, fără niciun rost, fără să ştiu şi fără să bănuiesc. De fapt, nici nu ştiu cât e vis din el. Pur şi simplu, mintea asta afurisită, de care încep, iată, să mă tem în ultima vreme, a înregistrat în ziua accidentului care m-a băgat în comă, tot articolul citit într-un ziar. De la cap la coadă, mai ceva ca discheta... Poate pentru că era despre Mihai Viteazul...

     Nici acum, la fel cum nici în timpul comei nu am reuşit, nu înţeleg, îmi e greu să mă dumiresc. În această parte a marelui, extraordinarului, nemaipomenitului vis – sau ce naiba o fi fost, căci, oricât mă străduiesc, nu pricep şi pace ce a fost şi ce vrea Dumnezeu, cine ştie, o fi Satana, de la mine, de la viaţa mea – Şerban nu apare. Nu este prezent în această parte de... ce-o fi. Mă gândesc câteodată că totul e o nebunie, că a devenit obsesie un amărât de vis pe care l-am avut în timpul comei, că nu pot, din cauza lui, să trăiesc. Ştiu că n-a fost, aşa cum mă lamentez acum, vis. Ştiu, încă mai am certitudinea, că atunci în comă am adăstat într-un altă epocă şi am trăit o poveste de dragoste. Nu ştiu, încă nu ştiu, cum s-a întâmplat asta. Şi nici nu mai ştiu să explic cuiva cum s-a întâmplat, ca să înţeleagă. Şi, cred, într-un chip misterios, nici nu mai vreau să vorbesc despre acest episod. Dar am linişte? Reuşesc să mă detaşez? Pot să scap de fantomele astea care mă macină şi mă termină? Cine s-a mai gândit în noaptea asta la Mihai Viteazul şi toată era sa? Mi-a mai păsat mie măcar de logofătul Şerban Văcărescu? Poate că sunt nemernică şi păcătoasă, dar am avut alte gânduri, alte planuri, alt om în minte. Pentru prima dată când nu m-am mai gândit să găsesc calea spre lumea aceea, în care l-am lăsat pe Şerban şi, zbang... Taman acum mă năpădeşte trecutul acela.

     Cum e posibil să nu mă desprind, orice s-ar întâmpla, de Mihai Viteazul, epoca sa şi tot ce e legat de el? Cum de se poate să nu ies, neam, din perimetrul ăsta? M-a lovit, aşa, dintr-o dată, pasiunea pentru istorie? Nu mai pot să trăiesc fără să ştiu în detaliu tot ce e legat de Mihai Viteazul ăsta? Şi dacă e aşa, dacă mi-a picat dintre toate obiectele învăţate în şcoală taman pe istoria asta afurisită, despre care, între noi fie spus, în treacăt doar, nu pot afirma că a fost materia vieţii mele, de ce dracu’ nu-i visez şi pe alde Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza, Ştefan cel Mare, Dracul şi Vlad Ţepeş, Decebal şi Traian, sau măcar pe Bathory şi Ieremia Movilă, că tot au fost contemporani cu Mihai Viteazul?...

     Ce este în spatele acestei bolnăvicioase obsesii? Ce se ascunde? Care, Doamne sfinte, e mesajul? Nu cred că, aşa din senin, îmi vine în minte şi-n inimă şi-n toţi porii toată epopeea asta legată de domnitorul unirii. N-am mai auzit să păţească cineva ceva asemănător. Mai are lumea vise, dar mai şi scapă de ele! Se mai duc şi ele în altă parte şi-l mai lasă pe bietul creştin să respire. Nu-l gâtuie tot timpul, nu-l agasează în permanenţă, nu-l bântuie definitiv. Şi nu are, halucinant, doar un vis, acelaşi vis! Se mai schimbă registrul, mai dispare o temă, mai apare alta... La mine e doar Mihai Viteazul! De zici că sunt fiica, amanta, mama, nevasta lui şi, musai, trebuie să-l am pururea cu mine. Nu mai vreau niciun Mihai Viteazul! Să stea acolo, în cartea de istorie. Să privească dintre paginile ei prezentul şi viitorul şi să nu mă mai bântuie pe mine. Nu, ce mi se întâmplă mie nu e, nu poate să fie, normal. Ceva nu e în regulă. Ceva nu e cum trebuie. Ceva nu e tocmai ok, cum ar spune Cristi. Numai dacă nu sunt nebună. Numai dacă nu am înnebunit de-a dreptul în timpul comei şi am rămas nebună şi acum. Sau, poate am luat-o şi mai rău din loc, după ce mi-am revenit. Şi de ce naiba trebuia să-mi apară în vis Mihai Viteazul şi statuia lui destrămată taman acum, taman în noaptea asta minunată, tocmai în locul ăsta, tocmai când în celălalt pat, aproape de mine, infinit de aproape, dormea Cristi? Ăsta e Dumnezeu? Aşa se poartă El? În acest mod încurcă El destinele? Sau e mai degrabă vreun drac care mă aruncă iar în abisuri? De ce n-am linişte? De ce nu pot să-mi duc existenţa precum ceilalţi oameni?

     Nu sunt cel mai bun om, am mai zis-o, greşesc şi fac prostii după prostii, dar nici cel mai rău dintre toate specimenele umane nu sunt. Şi, totuşi, parcă o hoardă de draci îşi bagă, frecvent, repetat, neîncetat coada aici. N-oi fi fiind, Doamne, bântuită de spirite rele, de Necuratul? Că n-am prea ajuns pe la biserică în ultima vreme... Nici semnul crucii nu l-am mai făcut. Nu ziceam că sunt păcătoasă? Sunt... Poate că am nevoie, dacă sunt, Doamne sfinte, posedată, de o exorcizare.

     Încep să mă îndoiesc că mai sunt zdravănă, cum am tot afirmat de când am ieşit din comă. Încep să nu mai cred că sunt perfect lucidă şi că am toate ţiglele pe casă. Ceva se întâmplă. Dincolo poate de înţelegerea omenească, de umila mea înţelegere, dar se întâmplă... Şi, nu pot să nu-mi pun eu mie întrebarea asta, că altcuiva nu ştiu cui s-o mai adresez, de ce acum? De ce nu ieri, de ce nu alaltăieri? Doar ce mă liniştisem un pic... Doar ce încercam să găsesc calea. Doar ce-mi era mai bine. Doar ce mă lăsasem un pic lovită de aripa dragostei. Doar ce încercam, cum mi-a zis bărbatul cu care parcă aş porni la drum lung pentru totdeauna, să mă deschid. Doar ce m-a sărutat şi... Şi, hop... Vin iar angoasele peste mine. Mă năpădeşte din nou neputinţa. Iarăşi îmi e frică. De ce nu pot să scap de domnitorul ăsta? De ce umblă brambura prin viaţa mea? De ce mă chinuieşte? De ce nu se mai duce şi la altcineva, dacă s-a făcut strigoi şi umblă prin lume, în loc să stea în mormântul lui?

     E adevărat, şi după moarte tot zbuciumat a dus-o, dacă pot să spun aşa, trupul i-a rămas pe Câmpia Turzii, iar capul a fost dus la Mânăstirea Dealu. Pentru o vreme, apoi liniştea şi odihna i-au fost stricate de trupele nemţeşti, în 1916, despre care se spunea că profanează morminte de domnitori. Aşa că, relicva, recte capul voievodului, a ajuns la Iaşi, la mitropolia de aici, unde a stat o vreme şi apoi a fost iar mutat într-o biserică din Crimeea. După război, s-a întors la Iaşi şi, pe urmă după un lung peripluu prin ţara reîntregită, a ajuns la Dealu.

     Da, dar eu ce vină şi ce treabă am cu el, cu soarta lui, cu neîmplinirile şi năzuinţele lui? Bun, dacă i s-a stricat statuia din Ploieşti s-o repare cei care pot şi trebuie să facă asta. De aia e primar în Ploieşti, de aia are Prahova prefectură şi consiliu judeţean, de aia sunt constructori şi oameni cu bani, care să-i pună coada calului la loc şi copitele şi capul şi tot ce îi mai cade bietului animal. Unde sunt eu în ecuaţia asta? Ce rol am eu? Ce treabă? Ce misie? Ziua Mihai Viteazul, noaptea Mihai Viteazul... Nu mai pot. Ajung să mă prindă lehamitea şi să încep să vărs.

     Trăiam, eu cu mine în armonie. N-am avut timp, când nu eram nici măcar o adolescentă, să visez şi să fiu naivă în relaţia cu mine şi cu ceilalţi. Am învăţat, viaţa m-a învăţat, să devin echilibrată, meticuloasă, tipicară, precaută, circumspectă, să fac cu temeinicie tot ce fac. Şi acum? Sunt prinsă într-un joc extrem de încâlcit al destinului şi nu ştiu cum să scap. Nu pot. Nu intuiesc. Sunt copleşită. Doi bărbaţi îmi bântuie sufletul şi existenţa. Măcar dacă s-ar întâmpla ceva, dacă m-aş lămuri în privinţa lui Şerban. Dacă aş şti ce e cu el şi cu mine, ce înseamnă toate incursiunile minţii mele prin locuri nebănuite de mintea omenească. Dacă aş înţelege ce înseamnă nunta pe care am făcut-o cu el, în lumea lui. Dacă m-aş dumiri ce înseamnă toate astea... Dar el, Şerban Văcărescu nu mai îmi apare în vis. Sau în trăirile mele. Nu mai vine să fie cu mine. Nu mai mă caută. Nu mai mă cheamă. Nici eu, parcă, nu m-aş mai duce după el. Vreau doar să înţeleg. Da, nu vine să mă caute, însă, simt, nici în pace nu mă lasă. Ceva de genul „nu te da, nu te lăsa”.

     Cât de mult aş vrea să mă liniştesc... Să scap de toate aceste himere şi întrebări. Dacă ar fi să merg pe mai vechea mea logică, aş spune că Mihai Viteazul a venit iar în dimineaţa asta pe fondul îmbâcsirii minţii mele cu idei despre el. Da, dar de data asta a fost articolul acela de ziar, nu lecţia de istorie pe care ne-a ţinut-o arheologul în coasta Giurgenilor, nu crucile plimbăreţe de la locul unde s-a născut domnul, nu Dunărea care fură cetăţile şi pământul oamenilor. Nimic din toate acestea. Doar afurisita de statuie şi el, Mihai Viteazul...

     Trebuie să vorbesc cu cineva. Să mă asigur că n-am înnebunit. Sau, dacă scrie pe fruntea mea balamuc, să mă ducă neîntârziat şi neîndoios acolo. Numai să se termine odată calvarul ăsta.

     Întorc, încă năucă şi-nfuriată, capul spre patul lui Cristi. Tresar. Deşi abia a făcut aurora ochi, el nu e la locul lui. Fug la baie şi ciocănesc în uşă. Poate e aici... Odată, de două ori, de mai multe. Nu răspunde nimeni. Nici măcar lumina nu e aprinsă în baie, ca semn al trecerii sale pe aici. Mă prind şi mai tare spaimele şi nesiguranţa. Unde e? Îmi vine să plâng. Oare a plecat? M-a lăsat singură în camera de hotel? Poate el să facă un astfel de gest? Nu are logică. De ce să mă fi abandonat în hotelul ăsta cu poliţişti? Dacă voia să-şi bată joc de mine, o făcea acasă, la Ploieşti, nu mă mai aducea până la malul mării pentru asta. Nu mai mă târa atâţia kilometri până aici.

     Mă aşez în capul oaselor, cu perna pe genunchi şi coatele pe ea şi iar deşir la gânduri dezlânate. Cum să plece? Cum să mă lase singură? Dar unde e? Şi de ce nu mi-a spus că are vreo treabă şi trebuie să plece ca s-o rezolve? Putea să-mi lase un bilet...

     Ce se întâmplă, Doamne? Mă rostogolesc, chinuită de angoase, până în patul nestrâns încă în care a dormit el. Îmi înfund, copleşită de o mie de sentimente, fruntea în perna pe care s-a odihnit - dacă se poate numi odihnă zăpăceala şi frenezia care ne-a cuprins şi ne-a ţinut treji pe amândoi până în zori, după acea sărutare nebună - capul lui şi îi simt, într-un mod nedefinit, parfumul. Miroase bine, miroase a curat, a îngrijit, a bărbat feroce, a dragoste. Ştiu cu certitudine că şi asta mi-a plăcut la el. Nu mă năpădeşte, când suntem împreună, izul fumului de ţigară sau al alcoolului, nu-mi loveşte nasul pretenţios şi cârcotaş transpiraţia abundentă şi izbitoare de pe unde nici nu te gândeşti. Puhh... El e mereu fresh, mereu proaspăt.

     Perna, îmi dau seama, păstrează încă forma frunţii sale în ea. Mi-o înfund şi pe a mea în forma aceea şi rămân aşa, nemişcată.

     Ce păcat că viaţa îmi e atât de încurcată! Că destinul îmi e aşa de nedesluşit. Că eu însămi sunt complicată şi fac ca existenţa-mi să fie şi mai alambicată, prin atâtea, prea multe, ştiu, căutări. Sunt oameni, chiar eu am întâlnit foarte mulţi, care iau viaţa, cu bunele şi relele ei, aşa cum e. Nu despică firul de păr în nu ştiu cât, nu-şi pun întrebări, nu caută răspunsuri. Şi ce dacă azi plouă şi mâine e senin? Şi ce dacă azi doare în suflet şi mâine el, sufletul abundă de fericire? Şi ce dacă nu e culoare sau e prea multă în viaţa lor? Şi ce dacă soarele merge întotdeauna să se culce numai la asfinţit, niciodată la răsărit? Şi ce dacă vin întâmplările şi pleacă evenimentele, şi ce dacă plânsul e cunoştinţă bună cu surâsul? Ei nu se complică. Ei iau totul aşa cum vine şi se bucură, pot să se bucure, de fiecare clipă, fie ea fenomenală sau proastă. Şi eu... De ce n-oi fi fiind şi eu croită ca toţi oamenii? De ce mă chinuiesc abisuri şi himere? De ce nu mă mulţumesc cu ce am? De ce nu pot să trăiesc fiecare moment? Pesemne că, la naştere, aşa, ca într-o poveste de demult, una dintre ursitoare nu a fost prea încântată de venirea mea pe lume şi mi-a ursit să nu fiu întotdeauna împăcată şi mulţumită cu mine.

     Prind perna pe care a dormit Cristi cu amândouă mâinile şi continuu să mă întreb: unde e? Unde e? Unde e?

     Când uşa se deschide cu scârţit prelung şi lugubru, tresar. Ca şi cum mă invadează, într-o clipită, barbarii. Mă ridic într-un cot şi aştept să văd ce se întâmplă. Bucuria mă inundă, mai ceva ca Dunărea Piua Petrii. E el. E chiar el. Într-un maieu şi pantaloni scurţi, cu picioarele desculţe, cu chipul îmbujorat. Calcă uşor, ca un fur. Când mă vede, tresare şi el:

     ─ Ai făcut ochi, frumuseţe? Te-ai trezit?

     Se aşează pe pat, lângă mine şi-mi priveşte faţa îmbufnată.

     ─ Unde ai fost? Am crezut că ai plecat şi m-ai lăsat aici.  

     Râde:

     ─ Unde să plec? Şi cum să te las? Tu crezi că scapi chiar aşa de uşor de mine? Am fost să alerg pe plajă. Nu puteam să te trezesc, ca să-ţi spun. Dormeai aşa de frumos...

     Şi cum continuu să fiu supărată, mă strânge în braţe ca pe un copil răsfăţat:

     ─ Să pup eu fata, mă... Mi s-a speriat... A crezut că am plecat fără ea la Ploieşti... Doamne, ce prost şi eu să plec ca mutul şi să nu spun nimic. Măcar să-ţi fi lăsat un bilet pe noptieră... Că dacă îţi trimiteam un SMS, făcea zgomot telefonul şi te trezea. Nu ştiam că nu mai dormi. Hai, zâmbeşte! Nu lasă tati fata... Niciodată nu o va lăsa.

      Tac. Înţelege, simte, îşi dă seama, că mai e şi altceva. Se întinde lângă mine, îmi ia capul pe mâna lui şi insistă:

     ─Hai, spune-mi tot. Că nu e numai plecarea mea intempestivă pe plajă, la alergat. Pentru care, te rog încă odată să mă ierţi. Mai te chinuieşte ceva.

     Admit din priviri şi îl întreb:

     ─ Crezi, după cum mă cunoşti, că sunt nebună?

     ─ Nu, nicio clipă nu am crezut asta. Şi nici altcineva nu crede. Pentru că nu ai manifestări de nebună. Nici măcar, şi am să fac un joc de cuvinte ieftin, după mine nu eşti nebună, cum mi-ar plăcea mie să fii. Ce e cu întrebarea asta? Ce ţi-a venit?

     ─ Aş vrea să mă liniştesc. Aş vrea să mă deschid, cum zici tu. Aş vrea să încep să trăiesc. Dar e ceva care, oricât mi-aş dori eu, nu mă lasă. Sunt blestemată să nu mai scap de angoase şi frământări. Sunt predestinată să fiu victima lui Mihai Viteazul. Sunt proscrisa vieţii...

     ─ Ce s-a-ntâmplat? Spune-mi...

     ─ Îţi spun. M-am trezit cu gândul să-ţi împărtăşesc tot acest calvar. Aşa am început să-l percep de la o vreme. Dar nu erai... Patul tău era gol şi eu eram singură. Şi, chiar dacă vei zice iar că sunt o plângăcioasă, îmi venea amarnic să plâng. În pieptul meu s-a chinuit zbuciumat sufletul. Şi-n colţul ochilor lacrima a stat agăţată într-un câş, gata să cadă.

     ─ Iartă-mă, te rog, iubire, iartă-mă! Nu mai plec niciodată fără să-ţi spun... Sunt un idiot. Tu aveai nevoie de mine şi eu, ca tâmpitul, nu eram aici. Nu vreau să plângi. Nu-mi place când plângi. Mă doare peste poate când plângi. Mai bine spune-mi ce e... 

     ─ Eu singură nu ştiu. Nici de ce au început toate astea, nici ce rost au. În ziua aceea, de dinaintea accidentului care m-a băgat în spital, am răsfoit, ca de fiecare dată, ziarele. Şi locale şi centrale. Erau, ca de obicei, ştiri şi informaţii de toată mâna. Într-o publicaţie am găsit un pamflet... cred că ăsta ar fi genul, care mi-a plăcut. Era vorba despre un reporter, care a avut, chipurile, pe când îl prindea somnul în redacţie, un vis. Sau ce să fi fost? Aşa se întreba, de altfel, şi el, când a descoperit pe scaun un... hai să-i zic corp delict. Şi încă ce corp delict... Ditamai mantia de domnitor... Ei, bine, materialul vorbea despre Mihai Viteazul. Cum a venit el din istorie pe jos, căci calului său... Vorbesc despre statuia voievodului din Ploieşti. Mi-ai spus şi tu odată despre ea. Ei, bine, în articol domnitorul se plângea de starea catastrofală în care se află statuia sa. Îi cad calului, se sublinia acolo, copitele şi coada. De nu mai ştii unde e capul calului, de care stă agăţat voievodul, şi unde coada. Aşa cum se întorsese el din istorie, făcea o paralelă între lumea pe care a lăsat-o la Ploieşti, când el a făcut mica localitate târg, şi cea de azi, cu diferenţele ei clare şi răspicate. Întreba despre târgul de miercurea, despre noul staroste al Ploieştiului, despre casele roşilor şi cămărăşeilor, despre o mulţime de lucruri. Şi reporterul îi răspundea. Din tonul sarcastic al textului reieşea clar că sunt criticate autorităţile care nu se implică în repararea statuii domnitorului care a înfiinţat oraşul Ploieşti. Am citit articolul acela cu amuzament. Nici nu mi-a trecut prin minte că l-am reţinut cuvânt cu cuvânt. Nici dacă îl scriam eu, nu îmi veneau cuvintele aşa, cu exactitate. În timp ce zăceam pe patul de spital, fără ca nici medicii, nici altcineva să-mi dea şanse de supravieţuire...

     ─ De ce eşti rea? Eu credeam cu tărie că îţi vei reveni. Speram să se întâmple asta. Aveam un feeling că vom sta, ca acum, de vorbă.

     ─ Ce mincinos! Dar, bine, să zicem că e cum spui. Cum zăceam eu aşa, sufletul şi corpul meu defilau altundeva. Pluteau în altă eră. Mă detaşasem de tot, de viaţa mea de dinainte, de bucurii, de şansa de a merge mai departe, de spital, de absolut orice. Poate că mă desprinsesem din patul acela şi mă înălţasem în căutarea, în întâmpinarea morţii. Ţi-am mai spus asta, de fapt, ai auzit şi când îi spuneam Feliciei. Că aşa stau inspectorii principali şi ascultă la uşa capelelor...

     ─ Mai stau...

     ─ Pe lângă toată acea poveste colbuită, cu mine şi Şerban Văcărescu în prim plan, cu noi iubindu-ne, cu evenimentele din istorie care curgeau pe lângă noi, care se scriau odată cu povestea noastră, pe lângă momentele, hai să le zic de oarecare luciditate, când simţeam, ştiam că iar mă ghiorlănesc medicii cu obiectele lor de tortură, am văzut cu ochii minţii şi articolul ăla de ziar. Am văzut-o şi pe femeia care vindea brânză în piaţă, dar voia să se ducă să scoată, de unde ştia doar ea, comoara fiicei lui Mihai Viteazul care a trăit la Manasia, lângă Urziceni. Vorbisem cu ea, în vreme ce-l aşteptam pe soţul... fostul soţ, de acum, nu? Trebuia să vină, aşa ziceam eu că trebuie, ca să mă ia. Aş fi putut să ajung acasă în seara aceea cu autobuzul, nu să aştept cu orele, ca o proastă, în staţie, unde vorbisem să-l aştept pe el. Dacă aş fi făcut aşa, cred că nu s-ar fi întâmplat nimic.

     ─ Da, m-am gândit şi eu că s-ar fi putut să nu ne cunoaştem în acest context. Să nu fi ajuns niciunul la spital în noaptea aia. Sau să fi ajuns numai unul. Nu ne-am mai fi întâlnit în momentul acela crucial. Dar aş fi venit, dacă nu te găseam atunci, şi te-aş fi căutat până la capăt de pământ. Te-aş fi inventat, dacă nu te-ar fi inventat mama ta înainte. Te-aş fi făcut, ca Pygmalion din...

     ─ Offf... Lăudărosule! Ce să zici şi tu... Ei, bine, până acum în prim plan, în cadrul acestor incursiuni ale mele în neant, au fost pe primul loc Şerban şi Mihai Viteazul. Mai mult domnitorul, ca să fiu sinceră. Nici n-am dat importanţă articolului imprimat cu grad de absolut în mintea mea. Stau şi mă întreb ce se întâmplă: de ce şi atunci, şi acum, în două stări diferite, în două ipostaze diferite, văd integral textul ăla? Nu îl cunosc pe cel care l-a scris, nu am nimic cu el, nici despre memoria mea nu ştiam că poate să „ducă” atâta. Şi ce treabă am eu cu statuia Viteazului? Da, îi cad copitele calului său, dar ce mă priveşte pe mine asta? Nu sunt restauratorul şef de statui, nici Dumnezeul lui Mihai Viteazul, călare sau nu pe calul său din piaţa care îi poartă în Ploieşti, la noi, numele, nici ordonator de credite pe la judeţ. De ce mi-a apărut în noaptea asta în vis, în dimineaţa asta adică, materialul acela din ziar? Ce trebuie să înţeleg? Care e mesajul?

     ─ Nu ştiu. Poate că ar trebui discutat, când ne întoarcem, cu autorităţile din Ploieşti. Poate că e spiritul viteazului, care o vrea şi el să aibă un cal în buricul târgului pe care l-a înfiinţat, ca să nu vină călare pe măgar să vadă, din când în când, când are chef, plaiurile acelea. Nu ştiu ce să zic. Ceea ce mă uimeşte pe mine este că doar Mihai Viteazul iese, ca să zic aşa, la înaintare. El şi epoca lui...

     ─ Mi-am spus şi eu acelaşi lucru. L-am întrebat pe Dumnezeu despre asta, căci trebuie, am nevoie, enormă nevoie să înţeleg, dar El cred că e un pic exilat pe undeva sau are ceva probleme cu receptatul doleanţelor mele, nu-i merge telefonul, căci nu-mi răspunde nimic.

     ─ Dă-i un SMS, că poate acum n-are semnal şi-l vede mai încolo, când are.

     ─ Încep să mă îngrijorez. De ce şi statuia? Hai, Şerban Văcărescu... Hai, deşi m-am săturat de el ca de mere pădureţe, şi Mihai Viteazul... Dar statuia aia afurisită?

     ─ Cum era el, Cătălina?

     ─ El... Cine? Şerban?

     Aprobă din cap şi aşteaptă să-i spun.

     ─ Era frumos. Şi deştept. Şi bun. Cel mai frumos şi mai deştept şi mai bun. Nu era nimeni ca el. Impunea de la prima privire. Avea un chip pe care nu puteai, oricât ai fi vrut, să-l uiţi. Se simţea, în întreaga lui înfăţişare, bărbatul. Emana deopotrivă forţă şi poezie. Mă simţeam în prezenţa lui, fără să facă nimic în mod special, ocrotită. Parcă intram în pădure şi mă adăposteam, de stihiile din cer şi din lume, sub gorunii seculari. Lângă el nu mai ploua, nu mai ardea soarele. Ştia o mulţime de lucruri despre daci şi romani, despre cum au ajuns cele două naţii să devină una. Spera, ca şi domnitorul în slujba căruia se afla, ca ţările române să devină atunci, la momentul acela, una. Zicea că e imperios necesar ca unirea să se înfăptuiască. Îl ducea, cum am spune noi azi, capul. Deşi prin târg, ca să-ţi dau un exemplu, se zvonea că Mihai porneşte cu oastea spre Dunăre, ca să dea iama în turci, el a simţit că, de fapt, se pleacă spre Transilvania. Îi cunoştea pe toţi căpitanii domnului, fiind la rându-i unul dintre ei. Când şi când, mai avea câte o misiune şi se repezea să o îndeplinească. Era viteaz, era puternic, dar uneori se purta ca un copil. Acolo mă gândeam că aşa se poartă un bărbat îndrăgostit. Şi chiar era îndrăgostit. De mine, care acolo, în lumea aceea, în timpul acela, eram Catalina. Îmi pierdusem identitatea de acum în târgul acela prăfuit şi, credeam eu, neştiut de nimeni şi nici de istorie. Dar dacă Viteazul l-a ales pentru planurile pe care le avea în cap, înseamnă că nu era chiar aşa. Nu mai eram, acolo, cea de azi, nu-l cunoscusem pe Dan niciodată, nu aflasem că are o amantă, nu crescusem singură de la 12 ani, nu mă dusesem singură la examenul de la facultate, nu îndurasem umilinţele vieţii în doi, nu fugisem niciodată după autobuz, nu ştiam ce e ăla celular şi nici că nu poţi, la un moment dat, să trăieşti fără el, nu văzusem în viaţa mea un calculator şi nu ştiam ce lume poţi accesa doar butonându-l, nu ştiam, într-un cuvânt, nimic despre mileniul al treilea. Eram doar fata pârcălabului Vasile, de care logofătul Şerban Văcărescu se îndrăgostise iremediabil. Pentru care făcea prostie după prostie. Pentru care înfrunta lumea, cu prejudecăţile ei, şi vremurile nu tocmai stabile şi benefice unei poveşti de dragoste, ca cea dintre noi. Pentru care respira şi trăia. Odată, s-a costumat într-un ţârcovnic şi a venit la noi acasă, cu Lupea, slujitorul lui, ca fiind trimişi ai lui vodă. Doar pentru că trebuia, simţea infernala nevoie să mă vadă, să fie cu mine o clipă... Nu era nici vorbă de vreo solie din partea domnitorului. În timp ce i-a aiurit pe toţi din casă cu povestea asta cu domnul care îi mulţumeşte pârcălabului pentru înţelegerea de care a dat dovadă, când cu pământurile Ploieştiului, în timp ce le transmitea aprecierile şi salutul de bine al lui Mihai Viteazul, mi-a dat de înţeles că mă aşteaptă în grădina din spatele curţii. Oricât... Toată noaptea. Toată viaţa. Numai să mă duc. Şi m-am dus. Fără regrete, fără remuşcări, din tot sufletul, cu patimă. Pentru că acolo, în lumea aia colbuită şi îndepărtată, şi eu îl iubeam pe el. Cum nu iubisem pe nimeni. Cum nu ştiam că se poate iubi. Cum, probabil, nu se întâmplă în fiecare zi. Cu mine, el era fericit. În spatele curţii şi oriunde. Îl chinuia, însă, o durere. S-a întâmplat ca eu să aflu chiar din momentul în care l-am cunoscut că e însurat. Împotriva dorinţei lui, dintr-o întâmplare, din cauza unor prafuri amestecate în băutură de cea care îl voise şi de mama ei. Nu m-a văzut, căci eram ascunsă în spatele unor tarabe şi ascultam atentă ce vorbeau ei, el şi Lupea, pentru că deja, din prima clipă, îmi plăcea bărbatul acela înalt şi falnic.

     ─ Uite cine dădea cu piatra! Parcă nu se ascultă pe la uşi sau pe după tarabe.

     ─ Touche... Pe mine, aşa fată de pârcălab cum mă aflam, nu mă interesa asta. Auzisem că nu o voise, că de ani de zile nu mai ştie nimic despre ea, că nu avusese niciodată relaţii cu ea, plecat fiind încă de la nuntă pe multele cărări pe care l-a dus viaţa, în apropierea lui Mihai Viteazul. Mie nu mi-a păsat. Şi ce dacă era însurat cu altă femeie? Nu era cu ea, nu era al ei, nu era ea. Aşa că, m-am aruncat în dragostea aceasta cu toată tăria sufletului meu. Ne plimbam prin pădure, care, în treacăt fie spus, era imensă, ne duceam la mânăstire, la schitul de maici, pe malul Teleajenului sau Prahovei, în târgul vecin, la Târgşor adică, ne întreceam care goneşte mai tare pe calul său. Dar el era chinuit de griji. Ros de îndoieli. Scărmănat de gânduri fără liman. Nu ştia cum să-mi spună că e însurat, nu ştia cum să facă să fiu eu cu el, nu ştia cum să desfacă acea căsătorie. Şi mai stăteau pe capul lui, Lupea, despre care ţi-am zis, şi fratele lui, al lui Şerban adică, Pătraşcu, finul voievodului Mihai Viteazul. Amândoi şi toţi cunoscuţii îi spuneau că e periculos să umble cu mine. Dacă ar fi fost, aşa o aventură, mai treacă, meargă. Toţi, inclusiv vodă, care era aspru şi neîndurător cu doamna Stanca, nevasta lui, aveau ibovnice şi nu era nimic deosebit în asta. Erau vremuri tulburi, erau lupte, erau războaie. Cine să se gândească doar la o singură femeie? Cine să iubească şi să fie statornic unei unice iubiri? Cine să renunţe la plăcerile trupeşti doar de dragul dragostei adevărate? Dar Şerban, în tot acest context, făcuse greşeala de neiertat să se îndrăgostească de mine. Nu era pasiune carnală. Poate era şi asta, dar primau sentimentele. Trăirile. Fâlfâitul de fluturi din stomac. Pe fondul acestor frământări teribile ale lui, ne-am despărţit la un moment dat. Apoi, evident, după ce mi-am jucat şi eu cartea de fată supărată şi gata să-i dea o lecţie, ne-am împăcat. Nu puteam să stăm unul fără celălalt. Nu puteam, indiferent de ce spunea lumea, departe unul de altul. Era între noi un liant care nu se putea distruge cu una, cu două. Într-o noapte, a intrat pe geam în iatacul meu şi mi-a spus că va aranja cu domnul Mihai, ca să vorbească acesta cu Vlădica şi cu cine mai vrea şi mai ştie el, ca să desfacă acea căsătorie neconsumată. Şi că ne vom căsători noi, amândoi. Nu mai poate să trăiască fără mine. Dar nici eu nu mai puteam fără el. Mă sfârşeam ca o floare fără apă şi fără lumină. După căsătoria oficiată chiar la curţile domneşti din Ploieşti, unde naşi ne-au fost Stroie Buzescu şi nevasta lui, jupâneasa Sima, am plecat spre Văcăreşti, locul unde Şerban îşi avea conacul. El trebuia să se întoarcă, după ce mă lăsa pe mine la casa părintească, la luptă. Urma plecarea spre Transilvania, pe care el o intuise fără să-i fi spus cineva asta şi trebuia să fie lângă voievod, pe care el îl respecta şi îl iubea foarte mult. Îi apăra principiile, i le şi împărtăşea şi zicea că istoria şi viitorimea vor înţelege mai bine demersurile voievodului, decât înţelegeau cei din prezentul de atunci, de la 1599. Nici nu apărea, ca să fiu sinceră, ca un om rău domnitorul, deşi şi atunci era contestat în unele medii pentru unele lucruri pe care le făcuse. Da, era vulcanic, ţipa, avea vorba repezită şi aspră, de parcă în permanenţă îi tuna şi-i fulgera. Nu avea, însă, sufletul rău. Era, când nu se lăsa copleşit de planuri şi duşmani, şi uman. L-am văzut mângâind, cu gesturi uşoare, căprioarele şi cerbii de la curtea domnească. Şi să mă întorc la nuntă. Trebuia să plecăm de pe plaiurile Ploieştiului, imediat după cununia religioasă. Dar n-am mai ajuns niciodată la conacul lui Şerban. Nici el la luptă, în coasta lui vodă. Pe drum, pe care ne-am zis, mai mult la insistenţele mele, să-l facem călare, am fost atacaţi de Dofică şi mai mulţi prieteni de-ai lui. Dofică era fecior de ţigani, foşti robi la ocna de sare, eliberaţi de pârcălabul Vasile, care munceau pentru acesta. Dofică era un băiat şcolit, cu ambiţii mari, de mărire, iar eu şi el crescuserăm împreună, în curtea casei mele. Ca semn al prieteniei noastre şi al preţuirii pe care i-o purtam, i-am dăruit lui Dofică, mult înainte să-l întâlnesc pe Şerban, un stilet cu mâner de aur. Nu aveam nimic cu el că e ţigan. Nu mă deranja. Cum am zice azi, nu eram rasistă. Credeam că pot să vorbesc cu el orice, că îmi e, cum ziceam, prieten. Numai că, el s-a îndrăgostit de mine. Sau poate a făcut o obsesie pentru mine, că dragostea nu poate să fie aşa, să facă rău, să lovească. Pe Şerban l-a urât de la început. Pentru că era cel ales de mine... Şi a încercat de nenumărate ori să-l ucidă. L-a atacat împreună cu amici spurcaţi la cuget ca şi el. Dar Şerban avea braţul aprig şi iute şi nu se speria de furnicăturile lui Dofică. Îl biruia mereu. Îl umilea. Îl învingea. Episodul s-a repetat cu obstinaţie de mai multe ori. Mâna lui Dofică a căzut neputincioasă de câteva ori. Ai fi zis că Şerban are iarba fiarelor şi nu poate fi pătruns de nicio înţepătură. În noaptea nunţii, am plecat, cum ziceam, către Văcăreşti. Dofică aflase nu ştiu de unde de legarea noastră în mare taină la curţile domneşti. Poate de la tata, pârcălabul Vasile, care avea încredere, ca toţi ai casei, în Dofică şi părinţii lui. Ne-a aşteptat în pădure. Nu singur. Niciodată nu acţiona de unul singur. Nu-l ţineau molarii s-o facă singur. În haită, ca lupii, muşca... Aşa a făcut şi atunci. A venit cu o ceată de haidamaci şi a lovit. Prin spate. Din toate părţile. În Şerban a lovit. Şi el, şi gaşca sa. Cu tot ce aveau în mâini. Inclusiv cu stiletul cu mâner aurit de la mine. Şerban a învârtit cu agerime sabia, a trântit în iarba pădurii câţiva nemernici, i-a lăsat pe câţiva fără vlagă, dar atacatorii erau mulţi şi armele lor diversificate. El era singur. Eu nu ştiam să mânuiesc - şi nici nu aveam la îndemână - o sabie, ca s-o-nvârtesc printre agresori. Şi era, mai ales, multă ură acolo, multă neputinţă. Se adunaseră în capul lui Dofică toate umilinţele. Eu, iată, a lui Şerban, el preţuit de voievod şi mereu naşul lui în materie de bătaie. Făcuse bilanţul şi socotise că venise vremea scadenţei. Pe mine, Dofică m-a legat de mâini şi de picioare cu ceata lui şi m-a aburcat, ca pe un balot, pe un cal. Ultima imagine din târgul Ploieşti de acum mai bine de 400 de ani a fost sângele lui Şerban, care se scurgea nestăvilit în iarba pădurii. El era la pământ şi eu nu puteam să fac nimic. Nici măcar să-l sărut pentru ultima oară. Ţipam doar ca din gură de şarpe. Dar cine să mă audă în noaptea pădurii? Şi sângele lui curgea tot mai mult, tot mai roşu. Şerban mi se sfârşea, iar eu, aruncată pe calul lui Dofică, mă depărtam neputincioasă de el. N-ai să ştii niciodată, nu va şti nimeni, ce am simţit eu atunci. Cum mi s-a spintecat în mii de bucăţi inima. Cum am înnebunit de durere. Cum m-am năruit, desigur, doar la figurat, în iarbă lângă el, gata să murim amândoi. M-am trezit din comă când am simţit mirosul de sânge. Când cu somniferele, am văzut iar sânge, al lui Mihai Viteazul de data asta, şi m-am trezit iar când l-am simţit. Cred că-mi e frică de sânge. Cred că nu pot să suport să văd că se scurge dintr-un trup, indiferent al cui e. Întorcându-mă iar, cu voia ta, la logofătul Şerban Văcărescu, avea, într-un mod deosebit pentru vremurile acelea, darul de a vorbi frumos, dulce, magnific. Mă copleşea cu cuvinte tandre, mă potopea cu sărutări, era fascinat de mine. Deşi îl văzusem sărind pe fereastra casei unui neguţător, de la nevasta acestuia vreau să spun, nu am ezitat să-l iubesc. Nu mi-a păsat că el era, aşa l-am cunoscut, un fustangiu şi eu o tânără neprihănită, m-am aruncat din prima în vâltoarea aceea a dragostei. Nu voiam nimic, nimic, decât să fiu cu el. De aceea, deşi doctorii în spital încercau disperaţi să mă stabilizeze, eu nu voiam să revin la viaţă. Când simţeam că mogâldeţele albe mă încurcă şi mă aduc unde voiau ele, mă zbăteam, mă luptam ca să scap. Aveam un singur scop: să fug şi să mă găsesc cu Şerban, să-l caut, să fiu cu el. Nimic altceva nu conta. Nu ştiam de accident, nu ştiam de Dan, nu ştiam de femeia care s-a urcat în locul meu în maşină. Simţeam doar că se taie în mine, că se umblă în mine, că mă doare, că cineva încearcă să mă reţină. Au fost şi dăţi când oamenii în halate albe au fost înlocuiţi cu arătări negre. Mă îndemnau să trec puntea cu ele peste un râu negru, imens, şi să nu mă mai întorc niciodată în împărăţia albului absolut, despre care ştiam că înseamnă o teroare, doar atât însemna pentru mine. Mă forţau aproape să mă urc în barca lor neagră, ca să trecem vămile împreună. Uneori am ezitat dacă să aleg o lume sau alta, o faţetă sau alta, albul sau negrul. Doctorii strigau atunci disperaţi: „O pierdem! Se sfârşeşte! Nu mai putem s-o stabilizăm!”. Dar, dacă nu mă atrăgea nici cât negru sub unghie albul acela nesfârşit, nu îmi plăcea în umbletul meu halucinant nici negrul demenţial care mă ademenea să-l cunosc, să-l parcurg, să rămân. Nu ştiam că mă cheamă moartea la ea, ştiam doar că iubesc alte culori, că îmi plac verdele pădurii, albastrul cerului, albul margaretelor pe care mi le aducea Şerban, roşul merelor coapte pe care le culegeam din livezile mărginaşe ale Ploieştiului. Aşa că, nu voiam negru. Singurul lucru de culoarea asta care îmi plăcea, care mă fermeca, mă topea şi mă perpelea, erau ochii lui. Negri ca noaptea adâncă, fără umbră de lună erau ochii lui. Ca la eclipsă... Fără vreo fărâmă de lumină în ei. Doar negri. Şi pătrunzători... Simţeam că mă diseacă de fiecare dată când se uita la mine până în adâncuri... Şi...

     Tac, deodată. Stupefiată. Cristi aşteaptă tăcut să continuu. În mine se produce o breşă.

     ─ Şi tu ai ochii negri, îi spun. Şi tot pătrunzători. Când veneai la spital şi mă priveai, simţeam că mă răscoleai până dincolo de suflet.

     ─ Dacă e să vorbim despre răscolit, eu ştiu alţi ochi care fac asta. O făceau şi în spital, o fac şi acum. De fapt, pe măsură ce trece timpul, în loc să se ostoiască focul ăsta, ochii verzi despre care vorbesc, mă răscolesc şi mai rău. Şi mai mult. Mă tulbură mai ceva ca vinul dat în fiert. Da, de necrezut cum mă răscolesc...

     ─ Pot să merg şi mai departe cu confesiunile? Poţi să mă asculţi în continuare cu atenţie? Şi cuminte, aşa cum ai fost până acum?

     ─ Sigur, sunt foarte, foarte atent, iubito. Spune-mi tot ce vrei tu. Tot ce te bucură, tot ce te apasă, tot ce te sperie. Nu mă bucură nimic mai mult decât să fiu prietenul tău, confidentul tău, iubitul tău, bărbatul tău, tot ce vrei tu...

     ─ Când mi-am dat seama că aveţi aceiaşi ochi, adică acum un minut, în minte mai mi-a venit un gând. Uneori, deşi nu ai trăit în vremurile lui Mihai Viteazul - nu ne-am întâlnit pe acolo cât am bântuit eu, căci sigur te-aş fi observat, chiar potopită de fiinţa altui bărbat cum eram - simt că vorbeşti şi te porţi ca Şerban.

     ─ Din povestirea ta, am observat şi eu mai multe similitudini între noi, adică între el şi mine, dar şi între cele două felii de viaţă ale tale. Mă bucur, însă, că ai adus tu vorba despre asta şi nu am comentat eu, aşa cum îmi venise în minte la un moment dat să fac. Întâi că şi el şi eu iubim aceeaşi femeie. Poate că la fel de mult, după cum mi-ai povestit, pentru că înainte aş fi băgat mâna în foc că nu te iubeşte nimeni ca mine. Apoi, că există, cum zici tu, unele apropieri fizice. Avem ochii la fel... Poate că mai sunt şi altele. Vorbim uneori la fel, ne purtăm la fel cu tine. Dar merg mai departe şi afirm că, şi atunci cu el, şi acum cu mine, unul era, este căsătorit. Atunci el, acum tu. Pentru tine asta nu a fost un impediment. Pentru mine nu a contat nicio clipă. Pe el a încercat în permanenţă să-l omoare Dofică...

     ─ De ce te-ai oprit? Continuă...

     Şi cum el tace, rostesc mai mult pentru mine:

     ─ Şi pe mine încearcă să mă ucidă cineva...

     ─ N-aş fi vrut să-ţi spun. N-aş fi vrut să-ţi faci şi alte spaime. Dar m-a luat raţionamentul pe dinainte şi m-am trădat. Da, eu cred că nu e nici pic de întâmplare în toate, să le spunem incidentele, pe care le-ai tot trăit în ultima vreme. Cineva are, nu ştiu de ce, un dinte împotriva ta.

     ─ Ştii cine e, nu?

     ─ Ştiu, dar încă nu am, nu are nici poliţia care anchetează cazul, suficiente dovezi. Îmi lipseşte, în tot acest amalgam, un răspuns ca să înţeleg. Întrebarea e de ce? De ce ar vrea să te omoare?

     ─ Vorbeşti despre soţul meu? 

     ─ Vorbesc despre cel care vrea să te suprime. Şi, dacă tot a venit vorba, te rog mult, după ce eu plec, să fii atentă, să te uiţi pe unde traversezi strada, cu cine vorbeşti, cine îţi intră în casă. Te-am mai întrebat, dar te mai întreb încă odată: mai are cineva cheie de la apartamentul tău, în care stai singură?

     ─ Nu, cine să mai aibă? Eu singură...

     ─ Vreau să te gândeşti bine: există cineva care pentru vreun motiv oarecare vrea să te omoare? Vrea să-ţi facă rău?

     ─ Nu, nu ştiu pe nimeni care să vrea să facă asta. Mi-a trecut prin minte că ar putea fi Dan. Dar de ce să mă omoare dacă ne despărţim, dacă există divorţul când doi oameni nu se mai înţeleg? De ce să ajungă la crimă?

     ─ Eşti sigură că nu ştii nimic compromiţător despre nimeni? Că nu are cineva pricini, ascunse, haotice, nebune, nu ştiu, să te omoare?

     ─ Ţi-am mai spus: sunt un om obişnuit, o femeie ca toate femeile, nu mă evidenţiez prin nimic. De ce să vrea să mă omoare cineva? Chiar nu văd şpilul.

     ─ Iubire, vreau să fii atentă mereu, tot timpul, pe stradă, acasă, la serviciu, la piaţă, oriunde te vei afla, şi să nu ai deplină încredere în nimeni.

     ─ Nici în tine?

     ─ Numai în mine...

     ─ Şi-n Felicia nu?

     ─ Ba da, şi-n Felicia.

     ─ Şi-n Mihai?

     ─ Da, poate că şi-n ăsta. Dar mă enervează să-l ştiu, pentru orice motiv, prin preajma ta. Să-l văd cum se fâţâie atoştiutor şi dornic să-ţi mai dea nişte indicaţii şi sfaturi.

     ─ De ce, ce ţi-a făcut? Sau ce mi-a făcut?

     ─ Ţi-am mai spus, a pus ochii pe tine şi mă chinuieşte o gelozie cruntă de fiecare dată când mă gândesc că ai putea, la rândul tău, să-ţi fixezi atenţia către alt bărbat. Uite, şi când îmi vorbeşti despre Şerban, pe care l-ai întâlnit, nu ştiu cum să zic, într-o altă lume, paralelă cu a noastră, mă apucă aşa, zambalucii. Când îmi spuneai că îl iubeai necondiţionat, fără să-ţi pese dacă e însurat sau nu, fără să te gândeşti că e fustangiu şi afemeiat şi când făceam comparaţie cu felul în care te porţi cu mine, simţeam un ghimpe al dracului de mare în suflet. El era în avantaj, nu eu. Căci cu mine n-ai fost prea dulce şi tandră la început. Ce mai m-ai repezit... Nu eşti nici acum pe deplin dezghiocată. Dar tot mai mă laşi să te drăgălesc, după voia inimii. Îţi înţeleg, mai ales după tot ce mi-ai povestit, ezitările şi teama şi zăgazurile care te ţin departe de mine, care nu te lasă să mi te dăruieşti, să trăieşti clipa, să fii pe deplin a mea. Aşa cum vrei şi tu, până la urma urmei. Te simt. Am radarul pornit. E-n funcţiune. Nu mă înşel. O fi poate şi educaţia, şi autocontrolul, şi faptul că eşti încă măritată cu Dan. Poate toate astea te opresc. Eşti o femeie deosebită şi se poate să fie aşa, să te cantonezi în principii şi norme de convieţuire, peste care cei mai mulţi trec azi cu uşurinţă. Se poate să-ţi fie teamă, după experienţa cu Dan, care a fost un nemernic şi căruia tare i-aş mai poci mutra pentru tot ce ţi-a făcut. Dar cred că mai mult decât toate astea, contează faptul că acolo, în timpul lui Mihai Viteazul, ai făcut o căsătorie cu Şerban. V-a cununat Stroie Buzescu... Mă înfior. Îl invidiez. Bărbatul ăsta, logofătul, trebuie să fi fost foarte mândru şi fericit cu tine lângă el. Tu la braţul lui, în biserica de la curtea lui Mihai Viteazul... Cu cununiile pe cap. Cu popa cântând „Isaiia dănţuieşte”... Cu sărutul pe care ţi-l dă la sfârşitul slujbei... Cu gândul că vă veţi iubi pentru eternitate... Că nu poţi, nu mai poţi să fii, a altcuiva vreodată. Sigur pe el, împăunat şi falnic. Fericit peste poate... Având, în timpul acela plin de îndoieli, certitudinea iubirii tale... Ce mai poate să-şi dorească un bărbat? Şi tu, pentru toate acestea, dar şi pentru ce era el, cum era el, îl respecţi. Încă... Îl apreciezi. Tot încă... Poate că încă, în vreun fel nedefinit, îl mai iubeşti. Experienţa trăită în timpul comei te-a marcat. Te simţi legată iremediabil de el. A fost visul dulce pe care l-ai trăit în abisul morţii. A fost, cred, firul de pai de care te-ai prins şi care, deşi poate părea de necrezut, te-a scos la mal. Te-a adus, fără să vrea şi fără să ştie în contemporaneitate. Lângă mine... Şerban a fost, în infernul tău cu Dan, lumina. Ţi-a dăruit, fără să-i ceri, o poveste. Te-ai agăţat de ea şi de el. Ai vrut să intri din nou în comă ca să găseşti ce pieduseşi. Dar vin şi zic următorul lucru: uită-te la mine, frumuseţe, eu sunt aici, lângă tine. Sunt real. Sunt viu. Sunt contemporan cu tine. Nu trebuie să alergi ca să mă găseşti, nu trebuie să mă cauţi, nu trebuie să mă strigi. Sunt lângă tine. Sunt al tău. Nu sunt o iluzie, nu sunt un vis. Uite, pune mâna pe mine, ca să te convingi că nu glumesc. Vezi, sunt făcut din carne şi oase şi sânge...

     ─ Şi muşchi... Când faci tu pe deşteptul şi îţi încordezi muşchii...

     ─ Chiar acum vreau să fac pe deşteptul şi să te sărut.

     Suntem lipiţi unul de altul de la începutul discuţiei, în patul de o singură persoană. Îmi mângâie cu buzele linia gâtului şi mă ţine strâns, cu ambele braţe, de parcă aş vrea să fug. Dar pe cuvânt că nu am de gând să fac asta. Ne ţinem, aşa cum am visat adesea în legătură cu posibilul bărbat al vieţii mele, capul pe aceeaşi pernă. Nici n-ai fi zis că încăpem. Împărţim, iată, chiar dacă doar în joacă, acelaşi pat. Cred că are dreptate poliţistul ăsta, e pertinent ce spune: se poate să fim jumătăţile aceluiaşi întreg. Se poate să ne fi găsit dintr-o mare de jumătăţi.

     ─ N-o să mai găsim soare deloc pe plajă, îi şoptesc, îl iau colegii tăi pe tot. Şi am de gând, dacă tot m-ai adus la mare, să mă bronzez. Uite cât eşti tu de negru şi uite cât sunt eu de albă. E corect?... Spune şi tu...

     ─ Nu e. Trebuie să te înnegreşti şi tu. Îţi va sta foarte bine bronzată. Bronzul îţi va scoate foarte mult ochii în evidenţă. Dar trebuie să fii atentă cu soarele, căci tu ai pielea mai sensibilă. La mine e un alt fel de pigment, sunt mai brunet de fel, mai ţigan aşa, ţin, cum ar veni, mai mult la tăvăleală, mă prinde soarele repede şi rămân bronzat.

     ─ Ţiganule! Du-te şi spală-te şi să plecăm la plajă.

     ─ Vreau să mă speli tu!

     ─ Ţi-ai luat nasul la purtare, inspectore! Aşa se vorbeşte?

     Începem din senin să ne gâdilăm, să ne trântim în pat, să ne batem cu pernele, să chicotim, să ne alergăm. Abia auzim, în vacarmul acela, bătăile insistente din uşă. Ne uităm unul la altul, nedumeriţi. E prea de dimineaţă ca să vină femeile de serviciu şi să facă obişnuita curăţenie în cameră. Cine să fie? Îmi face semn să tac şi se îndreaptă spre uşă. O deschide uşor şi îşi iţeşte capul în deschizătura ei, aşa, cu hainele alandala pe el, cum îl prinsese, cum ne prinsese ciocănitul.

     ─ Salut, mă, se aude de dincolo de canaturi. Nu sunteţi gata?

     ─ Să ce? – se miră Cristi.

     ─ Cum, mă, să ce? Mai şi întrebi? Să mergem la plajă. Am venit să vă luăm, ca să stăm împreună. Nu v-aţi trezit? E soarele sus. Şi acum începe să fiarbă. Şi să avem timp să încingem o miuţă. Pe bune, mă, hai mai repede, să putem să jucăm şi noi un fotbal pe nisip. Sigur, voi nu sunteţi gata. Nu v-aţi trezit... Păi la cât v-oţi fi culcat, dacă v-aţi culcat... Cum să vă mai treziţi pentru plajă... Mă gândesc că aţi avut o noapte fierbinte...

     ─ Duceţi-vă înainte. Venim şi noi într-un sfert de oră. Hai, mă du-te! Stai liniştit, găsim şi singuri plaja. Sunt indicatoare, ca la rutieră... Şi lasă-mă în pace acum, nu mai trăncăni, că faci curent...

[Corina Militaru]

M-am răsfăţat în această dimineaţă cu fragmentul din romanul tău. Excelent îmbini prezentul, trecutul, realitatea, visul, viaţa actuală cu cea din timpul Viteazului. Aştept cu nerăbdare, cum altfel? :)

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Cu stilul tău săltăreţ, vulcanic ai instalat visarea şi starea de bine. După ce ne-ai amintit articolul din ziarul cu pricina şi mai ales pentru ce s-a scris romanul, declaraţii de iubire, istorie, informaţie, poveste, relaxare. Însă există o temere, ca liniştea ceea de dinaintea furtunii.

Aştept!

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Mulţumesc frumos, Cory. Am încercat, dacă tot am pornit-o aşa, şi cu prezentul şi cu trecutul, şi cu visul şi cu realitatea, să găsesc o cale să le îmbin şi să le combin cât mai acceptabil şi cât mai accesibil pe toate. Dacă am reuşit, mă bucur. Şi pt că eşti atât de drăguţă cu mine şi cu scriitura mea, îţi mulţumesc. Mult. Şi dragul este reciproc. 

Corina Militaru a spus :

M-am răsfăţat în această dimineaţă cu fragmentul din romanul tău. Excelent îmbini prezentul, trecutul, realitatea, visul, viaţa actuală cu cea din timpul Viteazului. Aştept cu nerăbdare, cum altfel? :)

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Dragă Sofy, am considerat imperios necesar să readuc în prim plan articolul ăla, ca să subliniez, cum bine zici şi tu, scopul romanului. Şi, pentru că nu puteam să pun în pagină totul ca pe un proces verbal, le-am sucit, le-am încâlcit, le-am învârtit pe toate, până a ieşit ce a ieşit. Cum se spune pe la noi, prin mahala, carcalete... Sau nu? Dar, da, c-aşa e-n tenis, vine şi furtuna. Mare!... Mai e, însă, ceva cale până acolo. Deocamdată, se ţese încă povestea de dragoste şi nu numai. Cum am zis la un moment dat în carte, clepsidra încă nu a fost întoarsă. Mai e niţel până acolo. Sper să fie, aşa cum am pritocit, de impact, ce urmează. Şi, sunt firmă serioasă, pe cuvânt, nu vreau să dau mai mult din casă. A, mulţumesc mult. Dacă n-am zis, repet...

Sofia Sincă a spus :

Cu stilul tău săltăreţ, vulcanic ai instalat visarea şi starea de bine. După ce ne-ai amintit articolul din ziarul cu pricina şi mai ales pentru ce s-a scris romanul, declaraţii de iubire, istorie, informaţie, poveste, relaxare. Însă există o temere, ca liniştea ceea de dinaintea furtunii.

Aştept!

Sofy