Fragment 30 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

     Afurisite de bandaje… Nu le mai suport! Dacă mai stau o singură zi, nu până a zis rezidentul că vine să mi le scoată, cu astea în cap, mă apucă zambalucii. Mă chinuiesc să scap de ele, dar nu ştiu cu ce naiba le-au prins ăştia la spital, că nu pot să le dezlipesc, nici să le descâlcesc. Stau în faţa oglinzii din baie şi încerc să le desprind de pe pielea capului meu. Încă nu ştiu ce urmează să văd. Iau foarfeca şi tai. Trag, smucesc, ciopârţesc bandajele care m-au încorsetat atâta timp. Se dezlipeşte, în unele locuri, greu ultima bucată de pansament. Totuşi, nu mă doare când trag ca nebuna de tifonul alb. Mă aşteptam să-mi sară capacele de durere şi usturime. Aproape că eram pregătită să urlu de-a binelea, în momentul în care scăpam de fâşiile de bandaj. Cu chiu, cu vai, cu aoleu, vorba ştiu eu cui, reuşesc să nu mai fiu captivă în strânsoarea infernală. Şi, pentru prima dată după multe săptămâni, mă privesc în oglindă, fără odioasele bandaje. Mi se taie respiraţia. Înnebunesc. Îmi fuge pardoseala băii de sub picioare. Şi, involuntar, simt că-mi vine să arunc cu ceva în imaginea reflectată de oglindă. Nu se poate! Nu e posibil! Nu sunt eu! Nu pot fi eu! Cum să mă fi mutilat cineva în halul ăsta? Cum să-şi fi bătut joc într-atâta de mine cineva?

     Doamne, îmi vine să urlu cum n-am mai urlat niciodată. Bănuiam că aşa stau lucrurile, dar parcă aveam o vagă nădejde că mă înşel. Pe o jumătate de cap am încă păr, ca toţi oamenii. Pe cealaltă nu mai e nimic. Totul a fost ras, când cu operaţia. Trebuia să se facă aşa, ca să pot fi operată. Sunt conştientă de asta, atât cât poate un om, o femeie, să conştientizeze că de asta îi atârna viaţa. De un fir de păr… De mai multe… Probabil că a spus prima dată vorba asta, cu viaţa care atârna de un fir de păr, cineva care a trecut prin ce am trecut eu.

     Realizez, într-un chip vag şi fugitiv că îmi cam plâng de milă. Că fac pe victima, când, de fapt am scăpat, împotriva tuturor raţionamentelor şi deducţiilor logice sau nu, cu viaţă. Că, şi pentru că m-au ras în cap, mai sunt acum în baie şi mă uit în oglindă. Dar nu-mi vine uşor să constat că nu mai semăn câtuşi de puţin cu cea care eram înainte. Aveam un păr lung, negru, bogat, cu care mă mândream adesea. Mă chinuiam cu pieptănatul cu el şi mai bombăneam câteodată că se încurcă, dar nu credeam să ajung vreodată să nu mai am decât jumătate din el.

     Nu mă pot desprinde, cu toată lehamitea şi durerea care mă încearcă, din faţa oglinzii. Parcă nu-mi vine să cred cum am ajuns. Sau, poate, îmi place să sufăr, aşa sorb fiecare detaliu reflectat de oglindă. Mă uit la mine cât sunt de hidoasă şi-mi vine să plâng cu vorbe. De ce a trebuit să mi se întâmple o astfel de nenorocire? Hai, s-au rupt coastele şi piciorul, nici cu şoldul nu stau, nici acum, tocmai bine, mi s-a umflat faţa şi am avut răni pe tot corpul, m-au tăiat şi m-au desfăcut la cap. Dar părul? Şi părul?! Cum să mai ies în lume acum, aşa naşparlie cum mă aflu, fără păr pe jumătate de cap? Ce lecţie îmi tot dă Dumnezeul ăsta despre care mă gândeam mai deunăzi că mă iubeşte? De ce trebuie să car atâta umilinţă şi atâta necaz după mine? Ce naiba am făcut? Ce nenorociri am săvârşit, cu bună ştiinţă, într-o afurisită de altă viaţă? Căci dintr-o altă viaţă car după mine toate belelele şi toate ghinioanele din lume. În asta, n-am făcut prea multe rele şi păcate.        Lumea trăieşte liniştită şi are de toate. Şi ea păcătuieşte, dacă merg pe considerentul că din această cauză o tot păţesc şi sunt, continuu să fiu, singură. Şi nu i se mai întâmplă nimic lumii. La mine e scris în soartă să mă zbat ca peştele pe uscat şi să sufăr.

     De ce n-am puterea să transform în mii de fărâme oglinda care îmi arată un chip atât de chinuit şi de urât? Ce mă opreşte? Cei şapte ani de ghinioane care vin dacă se sparge? Mai mulţi sau mai puţini ca cei de până acum?

     Se aude, ca din tunel, aşa sunt de cufundată în gânduri, soneria de la intrare. Probabil e tanti Ana, vecina de la parter, care vine cu “material” nou. Mai îmi spune câte o bârfă… A venit deja, deşi e destul de dimineaţă, de două ori azi. M-a pus la curent cu viaţa amoroasă a coanei Marcela. “Asta, mi-a spus bătrânica, îi schimbă pe bărbaţi ca pe şosete. O ştii pe Marcelina, nu? Ei, n-o ştii, că parcă n-ai stat aici în bloc, până mai acuma… E o paraşută, ascultă încoa’ la mine. Da’ se poate, maică, la vârsta ei? Că bate şi ea spre 70 de ani. Ce-ar însemna să mă duc şi eu să-mi caut unul?” “Dar duceţi-vă!” – i-am spus. “Nu mă duc, măiculiţă, că eu am conştiinţă, nu sunt aşa, ca asta. Ia să te uiţi tu atentă când poţi, să vezi că e cum îţi spun. Azi cu unul, mâine cu altul… Că mă şi mir cum de are atâta succes la bărbaţi băbătia asta. Mi-a zis odată, când i-am atras eu atenţia că cam umblă, că ea e văduvă şi face ce vrea, că nu dă socoteală nimănui. Nu sunt şi eu văduvă? Sunt… Da’ m-a văzut pe mine cineva cu vreun tolomac de ăla de care umblă ea? Şi ce nenorocit de bărbat am mai avut şi eu… Puteam să mă duc după altul acum. Toată viaţa a umblat după muieri şi a turnat în el, ca într-un cuptor de-ala de la Petrotel. Gaz mai avea să bea. Eu, însă, îmi ţin rangul meu de femeie. Ce, sunt canalul Dunăre – Marea Neagră? Şi vezi, că la o fată mare sau la o femeie tânără ca tine zbiară şi un măgar. Dar o babetă ca asta, ce-i mai trebuie ei giugiulit? A, crezi că eu mint? Să te uiţi cum vine de mână cu hăndrălăii. O aduc ăştia până în faţa blocului, apoi îi bagă în casă. Nu se fereşte, maică, deloc, de ochii vecinilor! Ruşine! Ce, ea mai are 25 de ani? La tinereţe e frumos să fii îndrăgostit, să te uiţi în ochii persoanei iubite şi să simţi că zbori până la cer, dar Marcela e femeie bătrână. Şi eu aşa îţi spun, ca să ţii minte: o femeie bătrână nu mai umblă după hăndrălăi. Stă, Doamne iartă-mă, acasă şi face clătite şi şosete la nepoţi. Nu face pe tinerica! Matracuca naibii, ce îi trebuie bărbaţi la vârsta ei?…”

     Apoi mi-a spus de madam Ionescu de la trei - o ştii, nu? -  care a pripăşit toţi câinii din cartier în casă la ea. “Păi să vezi tu, fata mamii, cum miroase la asta în casă, mori, nu alta. Da’ ce-am ajuns, noi, blocul nostru? Adăpostul de câini vagabonzi de la Bucov? Şi nici nu plăteşte întreţinere pentru toată adunătura de dulăi… Am şi făcut plângere la administrator, ca să facă ceva şi să-i scoată duhoarea din casă. Păi, se poate? Şi ce le dă ea să mănânce la atâtea suflete, că n-are pensie mare, e mai mică ca a mea. Ştii ce cred că face? Asta mai adună mâncare de la gunoi. Păi odată, Rita de la doi… O ştii, nu? A făcut curăţenie şi a lăsat afară, lângă uşă, punga cu gunoi. Ei, când a vrut să-l ducă, nu l-a mai găsit. Cine crezi că i l-a luat? Ioneasca, îţi spun eu. Degeaba a căutat asta gunoiul, nu l-a mai găsit. L-a trecut pe pierderi, maică. Ioneasca l-a luat şi a hrănit javrele, că ce nu era în gunoi? Că Rita cam aruncă mâncarea, e cam scarandivă, nu mănâncă tot”.

     Când a dat să plece, tanti Ana şi-a adus aminte că mai are să-mi spună ceva: “Auzi? Da’ nu ţi-am spus de Simona, fata profesorilor de la trei. E şi ea studentă, anul I. Aci, la Ploieşti... Şi şi-a tras gagic, maică. Îl ştii pe băiatul femeii de servici de la blocul din spate? Fila.. Hai c-o ştii. O ştii, nu? E frumuşel el şi are şi servici, maică, nu e de-ăla de fluieră vânt prin parcare. Ăştia amândoi s-au îndrăgostit unul de altul. Acuma, mă-sa lui, na, e mândră că se încuscreşte cu profesorii. Că neam de neamul ei n-a visat aşa înrudire. Da’ ăştia, profesorii fierb de negri ce sunt. Ei sunt cineva. Vine lume bună la ei. Am văzut eu. Vin cu flori şi pachete, sunt la patru ace, face petreceri cu toţii. Vine şi copii la meditaţii, mai vine şi câte unul de la inspectorat… Sunt şi ei cineva. E ruşinos să stea cu Fila care scuipă seminţe şi şterge rahatul de la alţii, la masă. Eu n-am nimic cu băiatul, dar e cum îţi spun eu, ascultă-mă pe mine, că sunt bătrână şi nu mi-a albit părul degeaba. Şi nici nu m-am vopsit, că eu nu sunt Marcela, să dau bine la ibovnici. Ei, şi ce crezi că îşi spun profesorii Mateescu, maică? Fata tre’ să-şi găsească alt băiat. Să aibă şi ea un prieten, că nu zice nimeni să nu aibă. Dar pe ăsta? Zi şi tu, că eşti fată deşteaptă, ai făcut neşte facultăţi, vorba aia! Cum, fata lor, unica lor fată să fie în vorbă cu băiatul femeii de servici? Ei, da’ vezi tu, că una gândesc părinţii şi alta face fata. Ei au fost plecaţi o săptămână. Nu ştiu unde au fost, că n-a răsuflat nimic. Şi dacă nici eu nu ştiu, nu mai ştie nimeni. Dar Simonica ştii ce-a făcut? Ghiceşti? Lasă că-ţi spun eu: cum a plecat mă-sa cu tac-său, ea l-a adus pe Ricardo ăsta, că aşa îl cheamă pe băiat, în casă, maică! Ei, poţi să-ţi imaginezi? A stat cu el în casa părintească… L-a pus la masa lu’ Mateescu, maică şi i-a dat să mănânce din truda ăstuia de profesor vechi în învăţământ. L-a culcat în patul lui. Da’ ştii că s-a culcat cu el, nu? E, s-a culcat… Îţi spun eu, că ştiu. Păi nu i-am văzut eu cum pleacă în fiecare dimineaţă împreună? Ne, ne, ne, n-a venit el s-o ia cum zici tu. Că i-am pândit. Păi am stat şi afară, în faţa blocului, şi am ales la fasole şi i-am văzut cum vin ca porumbeii, mână-n mână. Da’ ăştia măcar sunt tineri, nu ca Marcela… Şi am stat şi m-am uitat, maică, şi pe geam. Că ce să facă şi o femeie bătrână şi singură ca mine? Se mai uită cine mai trece pe stradă, cine cu cine mai vorbeşte, cine cu cine se mai ceartă, cine ce-a mai cumpărat, la ce preţuri, de unde? Acuma, să-ţi spun drept, am mai stat şi i-am pândit şi la vizor. Păi trebuia să ştiu ce face poama de fată în lipsa părinţilor. Ei, Mateeştii, na, ca părinţii, să-i asigure o pâine… Şi parcă pâine, maică? Cozonac, nu altceva… Şi ea l-a băgat pe Ricardo în casă. A trăit cu el cât au fost ăştia plecaţi. A împărţit patul cu el… Nu mai e respect pe lume, nu mai e cuminţenie şi potolinţă a simţurilor. Şi nici fete mari, na, nu mai e nimic. Păi se poate aşa ceva? Când au venit Mateeştii, ce crezi? I-au şi găsit împreună. A făcut tac-său un scandal, că se auzea de la mine. Şi nu i-a mai lăsat să mai umble amândoi. Da’ ce crezi, că ascultă poama de fată? Nu ascultă, maică, nu ascultă. I-am văzut eu cum vorbeau la telefon, în faţa blocului şi tot s-au întâlnit. I-am văzut împreună şi la piaţă, în centru. Lasă, că-ţi mai spune maica destule. Că mai am…”

     Şi acum sună în disperare. Probabil că a venit să mă dumirească şi în alte privinţe care îmi scapă. Sigur are tolba plină. M-a descusut şi în privinţa vieţii mele. S-a mirat că m-am despărţit, că urmează să divorţez, dar mi-a spus să nu fiu prea afectată. “Că soi bun nu era bărbatul ăsta al tău. Să vii tu numai singurică încoa’, el să nu vină niciodată?… Da’ ce, apartamentul tău era spurcat? Noi nu eram oameni? Un fârţângău, dă-l încolo! Mai bine că nu mai eşti cu el. Lasă, maică, că găseşti tu un băiat bun, care să te merite… E, l-am văzut eu pe ochenatul ăla care vine la tine… Să nu zici că nu, că şi ieri l-am văzut. Urcă scările câte trei odată. Asta înseamnă, ascultă-mă pe mine, nerăbdare să te vadă. Io zic că e băiat bun. Aşa se vede. Şi ochiul meu nu mă înşeală, că a văzut multe la viaţa lui. Să nu-mi zici mie pe nume dacă n-o fi băiat bun!”

     Acum sună ca să-mi mai aducă ceva prospătură. A mai stat la vizor sau pe geam şi a mai aflat ceva. Ori din cele mai vechi… La cât am lipsit din cartier, s-au adunat destule. Aşa că, mai au multe să-mi audă urechile. Intenţionez să-mi pun ceva pe cap, dacă mă duc să-i deschid, să nu mă vadă aşa hidoasă. Dar soneria nu vrea şi pace să se oprească o clipă şi eu nu am nimic la îndemână să mă acopăr, încât să nu se vadă jumătatea de ţeastă desţelenită. Şi, până la urmă, nu e decât tanti Ana. N-am de ce să-mi fac probleme şi din cauza ei. Chit că peste trei minute vorbeşte în tot blocul… O şi aud cum le spune vecinelor de la parter şi de la patru etaje: “Am văzut-o cu ochii mei, maică… E cheală de-a dreptul. De aia o fi lăsat-o şi bărbate-său ăla. Să n-aibă ea pic de păr în cap şi să fie cheală cum a făcut-o mă-sa?!“

     Mă îndrept spre uşă, şi mai iritată de asemenea gânduri decât eram înainte, când am smucit pansamentele. Şi deschid, convinsă că tanti Ana nu stă mult, dacă mă vede aşa. Dar, a naibii fatalitate, ca să citez din clasici... Altcineva stă acum în faţa uşii. Mă fâstâcesc, nu ştiu cum să acopăr acea parte din capul meu dezgolită de păr, nu ştiu, deşi aşa o senzaţie mă încearcă, dacă să o iau la goană sau nu. Şi unde să fug? Unde să mă duc în halul ăsta? Doar să sar pe geam, dacă tot îmi vine să fug, căci în uşă stă el şi nu cred că mă pot strecura pe lângă umărul lui puternic. Cruntă ruşine mă încearcă! Tocmai el trebuia să mă vadă astfel? Nu ziceam eu că e nedrept Dumnezeu? Acum chiar că voi sparge oglinda, toate oglinzile din casă, toate oglinzile din lume, măcar să nu mă mai simt înconjurată de hidoşenie.

     Întorc ostentativ spatele şi mă îndrept către sufragerie. El mă urmează în tăcere, deşi nu l-am poftit înăuntru. Mă trântesc într-un fotoliu, gata să izbucnesc în plâns. El se aşează pe covor, ca de obicei, la picioarele mele. Îmi prinde genunchii cu mâinile şi tace. O vreme, nu vorbim niciunul. Apoi, el îmi spune:

     ─ Tocmai voiam să trec pe la frizerie să mă tund zero. Mergi cu mine?

     De data asta, plânsul vine intempestiv şi mă zguduie. Corpul mi se zbuciumă de convulsii teribile şi nu pot, oricât aş vrea, dar nu vreau, să mă opresc. Mă ţine în braţe şi încearcă, aşa, într-o doară, să mă liniştească. Îi spun printre lacrimi că puteam să trec peste multe, dar părul? Nu şi părul! El îmi vorbeşte despre artiste care şi-au tuns de bună voie cosiţele lungi şi dese. Îmi înşiră nume ale unor cântăreţe şi actriţe, Britney Spears fiind una dintre ele, pe care nu le aud, nu le reţin, nu le înregistrez. Nişte nebune... Şi, oricum, cui îi mai pasă de alte femei, oricare ar fi ele, care au renunţat la podoaba capilară de bună voie, când eu sunt pe jumătate cheală? Şi eu nu aveam de gând nicio secundă să mă tund zero. Să ajung, la aproape 27 de ani, chilug... Doar pe o parte de cap, căci cealaltă parte beneficiază încă de aspectul de dinainte de accident.

     Nu mai mă cutremur de plâns, ca până acum. Ascult ce-mi spune, cu cea mai domoală dintre toate vocile posibile, Cristi Popa:

     ─ E mai bine să nu te amăgeşti, încercând să porţi perucă şi să păstrezi jumătatea de păr. Ce vrei să faci? Să acoperi jumătatea de cap, ca Băsescu cu şuviţa? N-am nimic împotrivă să-ţi pui, dacă vrei, pe cap şi o perucă, dar trebuie să faci asta acum: să te tunzi de tot. E ca o responsabilitate pe care ţi-o asumi. Eu ştiu ce e în sufletul tău, ştiu cum te doare şi cum te consumi, cum suferi la gândul că nu mai ai nimic din frumuseţea de până mai ieri pe cap, dar părul creşte. Nu ştiu în cât timp, dar repede. Tuns tot, creşte peste tot la fel de des şi de frumos. Anul viitor o să ai deja cosiţe împletite şi o să te tragă băieţii de cozi. Pentru o fată, pentru o femeie, e o mare suferinţă, ştiu, să fie nevoită să-şi scurteze, darămite să-l tundă de tot, părul. Dar tu gândeşte-te că ăsta e cel mai mic rău dintre toate posibile. Părul creşte. Era mai rău dacă se întâmpla altceva... Ce folos mai era că părul îl păstraseşi neatins, dar te alegeai cu altele, mai grave? Nu trebuie să învinovăţeşti medicii, nu aveau altă soluţie. Era mai important să te salveze. Aşa au făcut. Şi bine au făcut. Ce se făcea atâta lume fără tine?

     Îmi vine aşa, într-o doară, să întreb care lume, dar mă opresc la gândul că un pui de dreptate are. Ce mai făceam cu părul intact, cu niciun fir atins pe creştet, dar dusă dintre cei vii? El n-o spune în totalitate, dar cam aşa a gândit.

     ─ Haide, îmi spune, nu te cufunda în tăcere! Mergem şi ne tundem amândoi. Şi nici nu trebuie să ne tundem zero, că, uite a mai crescut un pic perişorul la tine pe unde e operaţia. Numărul unu, doi, cam aşa. Eu, oricum, aveam de gând să fac asta. E cald şi mă deranjează părul. Dacă suntem doi, e şi mai bine. Am o colecţie de şepci, care de care mai haioasă, mai drăguţă, mai deosebită şi ţi le dau pe toate să le porţi tu. Până îţi creşte părul. Măcar atât cât să poţi umbla cu capul neacoperit. Deşi, îţi repet, a fost, mai este încă, o modă printre tinerele talentate să se tundă chilug. O fac de bună voie, nu le sileşte nimeni. Din asta chiar nu se întâmplă nimic. Nu te doare. Nu se moare. Nu se întâmplă, cum zic, nimic. Crede-mă că îţi spun adevărul!

     ─ Dar arăt ca naiba! Şi cu jumătate de păr pe cap şi tot mă simt rău, dar fără niciun fir? Simt că înnebunesc. Cât despre nebunele alea... Că sunt duse, fără îndoială… Să le fie de bine şi la vară cald. Dar, sigur au ele vreo cheiţă care nu se mai învârteşte corespunzător. O spun şi o repet cu tărie! În ce mă priveşte, m-am certat definitiv cu oglinda. Să nu mai văd în viaţa mea una!

     ─ Dacă nu-ţi place ce vezi în toate oglinzile din lume, uită-te în oglinda din ochii mei. Am citit undeva asta şi ţi se potriveşte. Te asigur că vei vedea ce trebuie. Chiar n-ai de ce să-ţi faci probleme, frumoaso. N-arăţi deloc aşa cum spui. Eşti tot frumoasă. Ai chiar un farmec aparte, deosebit, aşa. Şi ştii cum se spune: cine te place, te place oricum. Cu şi fără păr. Îmbrăcat în zdrenţe sau în aur. Prost sau deştept. Tolomac sau isteţ. Asta e una dintre legile neînţelese ale firii. Vezi pe stradă pe cineva care chiar ţi se pare frumos. Dar nu-ţi place ca omul drag, nu-l iubeşti ca pe el, necondiţionat, nu-ţi stă în gânduri ca acesta. Sigur că e important şi fizicul, nu se poate altfel, dar nu sunt suficiente doar frumuseţea, perfecţiunea aparentă, faţada, părul de pe cap. Hai, nu te mai lamenta ca o fetiţă răsfăţată şi hai să mergem să ne tundem amândoi. Am eu un frizer bun, pe nea Fănică. I-a tuns pe toţi ştabii de la judeţ în timpul vieţii. M-am infiltrat şi eu printre clienţii lui şi nu mai scapă de mine. Ştie ce trebuie să facă în orice condiţii. Crede-mă, va fi bine. 

     ─ Ţie îţi vine uşor să vorbeşti. Şi dacă te tunzi zero, n-o să cazi în penibil, ca mine. În jenibil… Tu vei fi tot un băiat frumos, după care întorc fetele capul pe stradă. 

     ─ Haide, puiule, îmbracă-te şi să mergem. E cea mai bună soluţie, crede-mă. Ca să nu-ţi mai spun că ea, soluţia asta, duce şi la revigorarea părului. Va creşte mai des, mai frumos, mai lung. Ascultă şi tu un om mai bătrân, care a trecut prin mai multe ca tine şi a văzut destule la viaţa lui.

     O jumătate de oră mai târziu, ne conversam cu nea Fănică. Avusese dreptate Cristi: se infiltrase bine. Frizerul îl stima în mod deosebit. Ca pe un fiu, ca pe un prieten părea că îl aşteaptă. Nici nu ne-a lăsat să aşteptăm pe scaun, ca alţi clienţi. L-a îmbrăţişat aproape cu lacrimi în ochi pe Cristi - se vede că nu mai trecuse de multişor pe la el - şi nu mai ştia ce să-l întrebe şi ce să-i povestească mai degrabă. În cazul meu, poliţistul a precizat:

     ─ Cu grijă, nea Fănică...

     ─ Ştie tata, domnu’ ofiţer. Am văzut multe la viaţa mea.

     L-am tras pe Cristi deoparte şi i-am spus:

     ─ Nu trebuie să faci asta şi tu. Dacă m-ai adus până aici, nu mai fug. Stau la ciopârţit.

     ─ Stai liniştită. Vreau s-o fac. Şi o voi face. Nu avem niciunul a ne teme de ceva.

     ─ Dacă te ceartă şefii tăi că ai renunţat la podoaba capilară?

     ─ Nu mă ceartă nimeni, nu îţi mai face probleme. Îmi port părul cum vreau.

     ─ O faci din solidaritate cu mine...

     ─ Poate că nu, doar pentru că îmi e foarte cald o fac. Şi ca să scăpăm odată de inhibiţii. Dar dacă ar fi aşa... S-o fac din solidaritate... Din prietenie. Din dragoste. Te deranjează? Te supără?

     ─ Să nu zică Raluca ceva. Poate nu te mai place.

     Face un gest prin care îmi arată că nu-i pasă. Şi îmi şopteşte:

     ─ Crezi că de aia nu mai plouă? De aia nu mai dă Vodă cu tunul? Să nu mă mai placă... Mă placi tu mult, mai mult, şi ies mai în câştig aşa.

     La sfârşit, nea Fănică i-a şoptit cât de discret a putut el, dar suficient de tare - ca oamenii care nu aud foarte bine şi au tendinţa să vorbească mai tare decât e cazul – încât să aud şi eu :

     ─ Mă, tată, spun şi eu ca omul nătâng o prostie, poate. Să nu te superi, domnu’ căpitan. Dar vă potriviţi de minune amândoi, adică dumneata cu tânăra aci de faţă. Parcă sunteţi picătură ruptă unul dintr-altul. Mai seamănă tinerii care se iubesc la ceva, dar în felul ăsta n-am pomenit.

     ─ Nu mă supăr, nea Fănică. Dar e doar o prietenă. O foarte bună prietenă…

     ─ He... Doar nu vrei să fie duşman. Să vă uitaţi amândoi în oglindă şi dacă nu o să vedeţi că semănaţi, de parcă v-a făcut o mamă, să nu-mi mai zici mie nea Fănică. Ştii, domn’ căpitan că n-am îmbătrânit ca prostul. Astea sunt lucruri care se văd. Şi un orb desluşeşte adevărul... Nici el, cât e de orb, domn’ căpitan, nu se întreabă de ce se iubesc doi tineri aşa frumoşi, ca dumneata şi domnişoara. Nu se întreabă, căci evidenţa e clară şi pentru un orb. Auzi, prieteni buni…

     Am plecat în tăcere de la frizerie. Tunşi amândoi. El cu capul gol, degajat, liniştit, puternic, eu cu el acoperit de un batic. Sunt la pământ. Tunsă la chelie... Mai avusesem, prin facultate, tendinţa să mă duc să mă tund. Desigur, nu la chelie, ca acum, voiam doar să-l scurtez. Dar nu am avut tăria să duc hotărârea până la capăt. Chiar înainte să înceapă coafeza să taie din păr, m-am ridicat de pe scaun şi am plecat. Mai se întâmpla să fiu nemulţumită că se încurcă sau se usucă greu, după ce îl spăl, dar nu aş fi renunţat la el, pentru nimic în lume.

     La un moment dat, Cristi opreşte maşina şi-mi spune:

     ─ În blocul ăsta stau eu. La etajul al şaselea. Hai să-ţi dau şepcile.

     ─ Doamne fereşte! Cum să merg eu acasă la tine?

     ─ Cum se merge, nu-i mare filozofie. Nu te duc pe scări, că nu vreau să oboseşti. Luăm liftul. Sper să meargă.

     ─ Te aştept aci. Nu are rost să mergem amândoi pentru o şapcă.

     ─ Sunt mai multe. Nu ţi-am spus că am o colecţie? Nu le pot aduce jos pe toate, că sunt grele. Trebuie să mă ajuţi şi tu.

     ─ E suficient să-mi aduci una. Pe urmă mai văd eu ce fac. Cum acopăr această cumplită goliciune. Mai îmi cumpăr o pălărie sau o perucă…

     ─ Ce joc mai e şi ăsta, Cătălina? Eu nu am fost acasă la tine? Nu suntem prieteni? Prietenii se vizitează când e nevoie şi când nu e.

     ─ Tu eşti poliţist. Poţi să vii fără grijă la mine. Şi, vorba ceea: nu vinzi bilete în gară...

     ─ Ţi-e frică de mine? Asta trebuie să înţeleg din ezitarea ta? Să ştii că n-am violat niciodată nicio femeie şi nici nu am de gând să mă apuc acum sau vreodată de sportul ăsta. Şi apoi, suntem doar prieteni, nu iubiţi.

     ─ Dacă mă vede cineva?

     ─ Şi? Nu văd unde e problema.

     ─ Încă nu sunt o femeie liberă. Cum să intru în casa unui bărbat?

     ─ Câteodată mă gândesc că trebuia să te naşti pe vremea lui Mihai Viteazul. Ai prea multe prejudecăţi. Hai, lasă prostiile. Poate să ne vadă oricine. Peste tot pot fi văzuţi împreună câte doi oameni. Un  bărbat şi o femeie. Şi asta nu înseamnă nimic. 

     ─ Ce-o să zică lumea dacă te vede cu o chelioasă?

     ─ Toţi bărbaţii mă vor invidia şi toate femeile mă vor felicita pentru alegerea făcută. Hai, nu te mai codi atâta şi să mergem. Vreau să vezi unde stau.

     ─ Nu pot să nu mă gândesc la ce zic vecinii tăi.

     ─ Câţi câini m-au lătrat, toţi au turbat. Poate să zică cine ce-o vrea. Că de aia e democraţie. Ce ne pasă nouă?

     ─ Şi dacă vine Raluca?

     ─ Şi ce dacă vine? Nu ţi-am spus că nu dau socoteală, nici ei, nici altcuiva? Sunt băiat mare, sunt vaccinat, sunt cu analizele la zi. Pot să fiu cu cine vreau, unde vreau, când vreau. Haide, poftesc acum să laşi toate scuzele astea puerile şi să mergi cu mine. Nu-ţi fac nimic, nu se întâmplă nimic, nici dacă ne vede toată naţia, nici dacă nu ne vede. Vreau doar să vezi unde stau eu. Îţi cer atât de mult? 

     Mă ia de mână, în sensul „nu mai accept niciun refuz” şi ne îndreptăm, după ce moşmondeşte ceva pe la interfon, spre lift. Apasă pe buton şi tot nu-mi dă drumul la mână.

     ─ Lasă, că nu fug...

     ─ Să ştii că mă aştept şi la asta. Dar am afară câţiva colegi care nu te lasă, dacă îţi vine ideea să o iei la sănătoasa, să scapi. Toţi mascaţii din toată poliţia te aşteaptă în faţa blocului... Aşa că, ai grijă. Mai joacă-te tu mult...

     Ne oprim în faţa unei uşi metalice, impunătoare. Îmi vine mai degrabă să mă arunc de la etajul şase, unde este apartamentul lui, decât să intru. Îmi bubuie inima ca şrapnelele prin redutele de la Vidin. În viaţa mea n-am făcut aşa ceva, să intru adică în casa unui bărbat. Nici măritată cât am fost, cât sunt, nici înainte. Şi iată-mă acum de mână cu Cristi Popa, care ţine să-mi arate casa lui.

     Deschide uşa cu ochii la mine. Tot se teme că mă smucesc de lângă el şi o tai spre ieşirea din bloc. Îmi vine s-o fac, e adevărat, parcă citeşte în mine, dar probabil gândul că aş putea fi considerată sălbatică de-a binelea, mă opreşte. Îl văd cum mă îmbie să păşesc pragul apartamentului lui şi privesc, tot mai confuză, în mine. Ce naiba caut eu aici? În niciun caz nu voi da între cei patru pereţi ai poliţistului de Şerban Văcărescu.

     Fir-ar să fie de şepci... Nu puteam să le cumpăr de la magazin, cum am făcut cu baticuţul de pe cap? Trebuia să vin încoace şi să-i dau, în cel mai vădit mod, apă la moară acestui bărbat îndrăgostit? Căci, la modul cel mai serios şi făcând abstracţie de felul meu conservator de a fi, ce poate să creadă el dacă eu sunt tot timpul cu el? Acasă la mine sau la el, ce mai contează... Suntem prea mult împreună. Petrec mai mult timp cu el decât cu Felicia, decât cu oricine altcineva. E lângă mine în permanenţă. Şi, fir-ar să fie – asta mă şi sperie, de fapt – nu-mi displace. Parcă, în adâncul sufletului meu, îl aştept. Parcă sufăr când nu vine la ora la care îl aştept. Parcă mă chinuieşte dorul, dacă nu-l văd mereu. Parcă mă roade în inimă, aşa pe de lături, gelozia, când mă gândesc că e cu Raluca. Parcă mi se înfige un ghimpe în tot eul, numai la un aşa gând şi nu mai pot, deşi îmi spun că e o nebunie, să-l smulg de acolo. Ar trebui să fie simplu. Ar trebui să nu-mi pese. Eu cotrobăiesc prin viaţă după altcineva, bat, aşa vreau să fie, aşa trebuie să fie, alte cărări. Şi, deodată, fără să vreau şi fără să ştiu, s-a strecurat în mine altcineva.

     Constat că e prima dată când conştientizez cu toată seriozitatea pericolul numit Cristi Popa. Până acum, nu m-am gândit niciodată aşa. M-am amăgit că nu e nimic. Că nu poate fi nimic. Dar stau acum în faţa uşii lui şi realizez că, într-adevăr, calc din ce în ce mai mult pe un teren minat. În orice moment este posibil ca vreo mină ascunsă printre ierburile înalte şi dese să-mi explodeze în faţă. Ce voi face, oare, în atare situaţie?

     ─ Tot mă gândesc, îmi spune bărbatul acesta despre care încep să cred cu tot mai multă tărie că e periculos pentru mine, pentru străfundurile mele bântuite de strămoşul poeţilor Văcăreşti, că vei intra singură în casă, că nu voi fi nevoit să înfig mâna în tine ca într-un coş cu mere şi să te bag cu forţa înăuntru, de să creadă vecinii că te sechestrez.  

     Ochii lui negri mă pârjolesc ca focul care mistuie miriştea însingurată şi, cu inima în piuneze, intru în apartament. Sunt, îmi dau seama din prima ochire, două camere. Bucătăria şi sufrageria au devenit, în stil american, una, peretele dintre ele fiind spart şi transformat în bar. E o locuinţă plăcută, modernă, caldă, dar oarecum masculină. Îmi arată fiecare colţişor şi-mi dă detalii, deşi nu le cer, despre orice lucru.

     Mă aşez, în timp ce el caută după afurisitele alea de şepci, pe un scaun lângă barul de care ziceam, şi aştept. Încerc să înţeleg cum de s-au încrucişat într-atâta, în ultima vreme, drumurile noastre. Cum de s-a ajuns să-mi fie cel mai apropiat om din lume, tocmai el? Nu pot – sau poate nu vreau – să înţeleg. Mă tulbură, mă răvăşeşte, mă ameţeşte prezenţa lui. Uite şi acum: vine cu colecţia lui de şepci şi, nefiresc, neaşteptat, dintr-o dată, mă ia cu fiori. Mi le arată pe toate, îmi spune că fiecare are o poveste, mi le aşează pe rând pe cap şi mă asigură că îmi va sta foarte bine cu oricare dintre cele aproape 30 de şepci pe care le are.

     Apoi îmi aduce un suc, îşi ia şi el unul şi mi se alătură lângă bar. O vreme nu spune nimic, mă priveşte în stilu-i caracteristic, până în tenebre şi tace. Nimeni nu m-a privit vreodată aşa şi nici n-am văzut să mai aibă cineva ochi pătrunzători ca ai lui. Remarca lui – gând la gând - vine pe acest fond şi parcă mă electrizează:

     ─ Ştii că ar trebui să te dau în urmărire generală? Ai nişte ochi splendizi, al naibii de fabuloşi. Dacă te pun în mijlocul străzii, se blochează circulaţia. Niciun şofer nu mai găseşte acceleraţia, niciun poliţist de la rutieră nu mai poate să fluidizeze traficul... Se pierd, iremediabil, toţi. Se produce un carambol în toată intersecţia, de toată frumuseţea, dacă pot să zic aşa, şi eu voi fi vinovat că te-am lăsat să umbli aşa liberă pe stradă. Eşti un pericol, Cătălina şi n-ar trebui să-ţi mai dau voie să circuli printre oameni şi printre maşini. Pui omul jos cu căutătura asta. Îl retezi din mijloc şi-l răpui, fără putinţă de scăpare. Evident, ţi-o spun ca un prieten. Căci noi suntem prieteni. Cei mai buni prieteni...

     Nici nu apucă bine să sfârşească aceste vorbe, că-i sună telefonul. Îl scoate din buzunar, se uită la numele care îi apare pe ecran, face un gest abia perceptibil, de nemulţumire, aşează aparatul pe bar, dar nu răspunde. Mobilul ţârâie pe mai departe între noi. El mă priveşte aparte şi nepăsător. Eu mă foiesc pe scaun şi întreb sec:

     ─ Nu răspunzi?

     ─ Nu. E Raluca şi n-am chef de comentariile ei la ora asta.

     ─ Dar trebuie să-i răspunzi. Nu poţi s-o laşi să sune aşa, în van.

     ─ De ce trebuie? E vreo lege în sensul ăsta şi eu nu o ştiu?

     ─ Da, legea relaţiei dintre voi. Dai dovadă de lipsă de decenţă, ca să nu zic altfel, dacă o laşi să sune aiurea şi nu-i răspunzi. Nu ziceai tu că trebuie să-ţi asumi responsabilitatea pentru toate din lumea asta? Şi apoi, poate că e ceva important.

     ─ Întâi, că relaţia dintre noi nu e una dintre cele în care trebuie, simţi, merită, să fii întru totul sincer şi transparent. Nu a fost niciodată. Nici ea, nici eu, nu ne-am omorât să ne punem sufletul în palmă, ca să citească celălalt în el. Apoi, îmi permit, uite aşa, să fiu nesimţit şi să nu-i răspund. Ea face asta ca să deţină controlul, să ştie ce fac, unde sunt, cu cine. Aşa crede ea că mă ţine sub papuc. Pe urmă, trebuie să ştii că nimic din ceea ce este important pentru Raluca nu este important şi pentru mine. Avem scări diferite de valori. Vezi? Am început să îţi ţin piept. Pui trei întrebări, îţi răspund la toate, nu mă mai las prostit de ultima şi pe celelalte le las să se piardă.

     Telefonul sună iar şi iar, în disperare. Eu încep să mă simt prost şi, mai mult de-atât, o nelinişte stranie mi se strecoară în suflet. Intuiţia mea, despre care nu mai ştiu ce să mai cred, dacă e bună sau nu, pare să-mi tragă un semnal de alarmă. Habar nu am ce poate să însemne. Dar simplul ţârâit al telefonului, aşa în zadar, mă crispează. El observă că mă deranjează asta şi-mi spune:

     ─ Dacă vrei, îi închid. Sau, şi mai bine, închid telefonul. Aşa nu-ţi mai faci griji pentru cine sună şi de ce. Hai, nu te mai gândi la nimic. Las-o pe Raluca şi bea sucul. Nu vreau să o laşi să intervină acum între noi. Avem altele de discutat, decât să-i dăm ei mai multă importanţă ca lucrurilor pe care trebuie să le discutăm.

     Ce-o vrea să discutăm? Şi cum să stau liniştită, când telefonul ăla sună în draci, iar în mine s-au aprins, nu ştiu de ce naiba, luminile de avarii? El pare liniştit, imperturbabil, senin. Râde şi face glume de crisparea mea, se învârteşte pe lângă mine şi mă găteşte ba cu o şapcă, ba cu alta. Fuge la dulap şi aduce nişte fulare şi eşarfe, cu care, de asemenea, mă împodobeşte. Mă gândesc că par un pom de Crăciun, aşa împopoţonată cum sunt, cu şapcă pe cap şi fular la gât. Şi el îmi pune, ca să fie complet deghizajul, şi ochelarii lui de soare la ochi. E, nu ştiu de ce, un râs total pe noi. De parcă nu ştiu ce lucru amuzant făcuserăm... Mă învârteşte – eu mă las învârtită – ca după o muzică auzită doar de noi şi mă priveşte din toate părţile. Ia telefonul de pe bar şi-mi face poze. Ca să imortalizăm momentul... Şi ne umflăm de râs. Când am uitat, oare, că eram supărată din cauza părului dus pe apa Prahovei? Dar de apelurile ratate de la Raluca?

     Brusc, uşa de la intrarea în apartament se dă de perete, de parcă a izbucnit, intempestiv, furtuna. O tânără blondă, cu o rochiţă albă, foarte decoltată, cu ochelari de soare la ochi, se năpusteşte în interior. Îmi îngheaţă, ca în moarte, sufletul. Simt cum două braţe mă încolăcesc protector pe după umeri. Nu am vreme nici să mă dezmeticesc, nici să ripostez, căci blonda izbucneşte în ţipete:

     ─ De ce mă-ta nu răspunzi la telefon, mă dobitocule? Îţi baţi joc de mine? Mă laşi să sun ca proasta? Ce puii mei faci de laşi mobilul ăla să urle şi nu te uiţi la el? Eşti surd? Leagă-l de gât, ca să-l auzi, idiotu’ dracului. Pe mă-ta tot aşa o lăsai să sune, necioplitule?

     Atunci pare să mă descopere şi pe mine şi continuă tirada:

     ─Ce faci? Şi cine e asta? Ce caută aici? Nenorocitule! Am să te ucid şi pe tine şi pe stricata cu care te-am prins.

     Ridică braţul să lovească. În mine şi-n el, care mă ţinea, pe mai departe, de gât. Abia atunci braţele lui nu mă mai înlănţuiesc. E furios peste poate şi o prinde pe femeia aceea supărată de braţul pornit să lovească:

     ─ S-o luăm pe rând, Raluca. În casa mea nu intri fără să suni sau să baţi la uşă. Nu ai acest drept. Nu eşti stăpână aici. E doar casa mea. Nu şi a ta! Nu dai buzna într-un loc unde nu ai niciun drept. Ţi-am mai spus asta de vreo mie de ori.

     ─ Ce să-ţi spun... Ca să poţi tu să-ţi faci de cap cum vrei şi cu cine vrei... Mă înşeli, deci, nenorocitule, cu matracuca asta... Şi apoi, ştiam că eşti acasă, că ţi-am văzut maşina jos. Dacă tu nu răspundeai la telefon, de-aia am urcat...

     ─ N-am vrut să-ţi răspund. Am auzit telefonul. Am văzut că tu suni şi n-am vrut să răspund. Înţelegi? Nu am vrut... Nici nu-ţi voi mai răspunde niciodată. Vei uita acest număr de telefon pentru totdeauna. Dar să continuăm, căci mai am şi altele a-ţi aduce la cunoştinţă. Nu mă înjuri – nu mă înjură nimeni – nici de mama, nici de altcineva apropiat. Mai ales dacă eu, bărbat fiind, nu te-am înjurat pe tine.

     ─ Tu mă laşi să sun ca proasta şi eu trebuie să-ţi vorbesc ca unui îngeraş?

     ─ Nu mai suni, e simplu. Ţi-am mai zis. Uiţi numărul meu de telefon. În clipa asta, dacă a fost vreun pui de relaţie între noi, se termină. Înţelegi? Ne despărţim pentru totdeauna. Acum şi aici...

     ─ Ce vorbeşti tu, nesimţitule care eşti? Crezi că îmi dai papucii când vrea muşchiul tău? Mie, mă, cioflingarule?! După care e în erecţie tot oraşul? Mie?! Ia mai măsoară-ţi tu vorbele şi fă în aşa fel să-ţi revii, până nu mă supăr eu cu totul!

     ─ Eu nu glumesc, Raluca. Acum, mai puţin ca niciodată, îmi arde de glume. A venit momentul să ne despărţim. Ştiam amândoi că se va ajunge aici, mai devreme sau mai târziu. Că nu putem să mergem în viaţă pe acelaşi drum.

     ─ Adică de ce să ne despărţim? Ţi-ai găsit alta? Pe matracuca asta? Îi scot ochii imediat. O arunc de la etaj. Ce caută ochelarii tăi la ochii ei? Şi ce înseamnă toate şepcile astea întinse pe aici? Sunt ale tale... 

     Între cei doi se poartă aproape un război. Ea gesticulează, vrea să înainteze către mine, el o ţine de braţe şi n-o lasă. Iar eu sunt pierdută. Aproape că nu mai respir. Aşa ceva n-am păţit niciodată. Nici măcar cu Dan...

     ─ Ne despărţim, Raluca, s-a terminat. Nu înţelegi? Şi acum, vine partea cea mai gravă a afirmaţiilor tale. De fata asta - îţi spun o singură dată şi vreau să cred că înţelegi din prima, ca să nu mai fie nevoie să repet - nu te atingi. Nici cu vorba, nici cu mâinile. Nu spui şi nu faci nimic care să o afecteze. Absolut nimic, căci altminteri ai de-a face cu mine. 

     ─ Aoleu, ce-ai făcut cu părul tău?

     Pare că abia atunci observase că el nu mai are nimic din superba-i podoabă capilară. Trece, însă, repede peste acest amănunt şi îi răspunde:

     ─ Da’ ce? O fi vreo sfântă, vreo fecioară din Fatima? Şi fac ce vreau. Nu-ţi dau ţie socoteală. Nu, da’ ce-ai făcut cu părul tău?

     ─ Raluca... Asta e bine, niciunul dintre noi nu trebuie să-i dea socoteală celuilalt. Mă bucur că ai înţeles. Dar îţi repet: de ea nu te legi. Şi ca să înţelegi de ce, am să-ţi spun. Clar şi răspicat... O singură dată, dar suficient ca să pricepi. E femeia pe care o iubesc.

     Mă prinde iar de gât, cu intenţia de a-i arăta că e adevărat ce spune, dar eu mă feresc ca prinsă de cei 380 de waţi de la priză. Şi, pentru că asta e ceea ce îmi vine în cap prima dată, neg. Cu putere, cu vehemenţă:

     ─ Doamne, nu-i adevărat! Nu este deloc adevărat! Nu trebuie să spui asta, Cristi, doar ca să te răzbuni pe ea! Şi dumneavoastră nu trebuie să-l credeţi. Minte! Nu sunt iubita lui. Noi suntem doar prieteni. Buni prieteni, dar doar prieteni.

     ─ Cătălina, nu mai spune nimic. Te rog... Iar tu, Raluca, crede-mă, este femeia pe care o iubesc. Şi tu ştii că, chiar dacă nu ne-am iubit la nebunie, noi doi nu ne-am minţit în problemele esenţiale. Nu te-aş minţi nici acum. Eşti fată deşteaptă şi ştii că relaţia noastră, oricum, nu ducea nicăieri. Nu avea niciun viitor. Cu sau fără Cătălina... Ea nu e vinovată cu nimic. Nu trebuie să-i zici şi nici să-i faci nimic. Nu trebuie să-i porţi pică. Nouă, ţie şi mie adică, nu ne-a fost scris să fie mai mult decât a fost. Şi acum, după legile firii, s-a terminat. Tu ştii că noi am convenit să fim direcţi când va veni un astfel  de moment. Nu ne-am îndoit niciunul că va veni. Nu eram făcuţi să trecem împreună prin viaţă. Asta e, Raluca şi am eu, aşa, o convingere că ai înţeles: a venit sfârşitul. Că nu te mai umileşti singură şi nici pe alţii nu-i umileşti.  

     ─ Du-te-n mă-ta, mă caşchetarule nenorocit! Cocalar idiot! Fustangiu rebegit! Du-te-n pana mea şi vezi să nu te ia cu junghiuri de la capul pieptului, dacă te înjur de neamul tău. Rămâi cu... sluta asta. Adio!

     Şi iese dând uşa de perete, cu repeziciune şi furie. Am crezut că, în urma ei peretele de la intrare pică de-a dreptul şi se prăbuşeşte în capul nostru. În timp ce eu nu-mi revin pe de-a întregul după cele întâmplate, Cristi vine şi mă ia în braţe:

     ─ Îmi pare rău că a trebuit să treci prin asta.

     ─ A plecat... Du-te după ea, ce stai?

     ─ Aşa trebuia, să plece. Şi nu am de gând deloc să plec după ea.

     ─ Te rog, Cristi, du-te după ea. Nu-ţi dai seama că mă simt prost?

     ─ De ce să te simţi prost? Tu nu ai nicio vină.

     ─ De ce i-ai spus toate prostiile alea? Ai făcut-o să sufere.

     ─ Tu ştii că n-am spus nicio prostie. I-am spus adevărul. Şi e mai bine aşa. Nu mai avea rost să lungim pelteaua. O doare un pic, e furioasă niţel, dar îi trece.

     ─ Du-te după ea! N-o lăsa să plece! Cu mine nu ai nicio siguranţă că vom fi împreună. Ştii ce-am vorbit, ştii ce mă bântuie, ştii ce e în capul meu. De ce să pierzi o relaţie de destul de mare durată, pentru o himeră? Fugi după ea, poate o mai prinzi.

     ─ Te rog, Cătălina, nu mai insista, pentru că nu mă duc. Nici acum, nici altădată. Am dreptul să-mi fac propriile-mi alegeri. Poate că nu vei fi, aşa cum îmi doresc, cu mine niciodată, dar poate că vei fi. Nu ştiu, nu ştii nici tu ce ne rezervă viaţa. Acum suntem doar prieteni. Foarte buni prieteni. Cei mai buni prieteni. Şi îmi e suficient pentru clipa de faţă. Mult, mult mai mult decât dacă aş fi continuat să fiu amantul Ralucăi. Vino încoace.

     ─ Între noi nu e nimic. Dar ai lăsat-o să creadă că e...

     ─ I-am spus că eşti femeia pe care o iubesc, atât, şi e purul adevăr. Ce voiai, să mint?

     ─ Îi voi explica eu totul. Mă voi duce eu după ea şi îi voi spune că nu e nimic între noi. Şi nici nu va fi vreodată! Cum ai putut?

     Şi, înainte să aibă el vreme să mă oprească, am dat şi eu uşa de perete, ca mai devreme Raluca, şi am fugit spre lift. Cineva tocmai cobora de la acelaşi etaj şi am apucat să mă urc şi eu, înainte de a se închide uşile. De dincolo de lift, s-a auzit de câteva ori strigătul lui, apoi n-a mai fost nimic. Am ajuns la parter şi am ţâşnit către ieşirea din bloc, gata să răstorn persoana care coborâse cu mine. M-am uitat câteva clipe încoace şi-ncolo şi mi s-a părut că o văd pe Raluca, doar pentru ea coborâsem, pe partea cealaltă a străzii. M-am asigurat, cel puţin eu aşa cred, că nu vine nicio maşină şi m-am grăbit să traversez după blonda care tocmai se despărţise de inspectorul principal. De neciunde - şi repet, aşa am senzaţia, pentru că m-am uitat în stânga străzii, de unde ar fi putut să vină vreo maşină - a apărut, ca şi în noaptea cu furtuna, un bolid. M-a atins cu aripa dinspre şofer, de aproape mi-au zburat hainele de pe mine şi m-a trântit, în mai puţin de o clipă, pe caldarâm.

     M-am gândit că poate aşa a fost scris: tocmai acum a venit momentul să mor. Poate că aşa trebuie. Poate că mă aşteaptă Şerban Văcărescu. Poate că ăsta e destinul. Deşi putea şi destinul ăsta să vină mai devreme. Tocmai acum... Mă gândesc că, aşa cum citisem cândva, undeva, acum toată viaţa îmi va trece, ca la defilarea de 23 august de pe vremuri, prin faţa ochilor. Toate evenimentele importante pe care le-am trăit trebuie să se perinde prin faţa privirii mele pierdute, aflate în intersecţia morţii. E semn clar că s-a terminat aţa de pe mosor. Aştept neputincioasă şi nemulţumită să se întâmple asta. Dar stau trântită pe caldarâm şi nu văd în mine nimic. Nu se succed întâmplări, nu apar personaje, nici măcar părinţii mei care să mă cheme la ei nu răsar în faţa ochilor mei. Doar un ţipăt atât de dorit, de aşteptat îmi gâdilă urechea:

     ─ Cătălina...

     Şi imediat braţele lui mă trezesc din nemişcare. Mă întorc, mă zgâlţâie, mă ridică.

     ─ Eşti teafără? Eşti bine? Cătălina, vorbeşte cu mine!

     Deschid ochii şi văd deasupra mea cerul. Albastru ca peruzeaua. Fără pic de nor. Şi privirile lui negre, răvăşite, pierdute. Îngaim:

     ─ Sunt bine. Stai liniştit...

     ─ Poţi să te ridici? Hai, sprijină-te de mine. Copil rău ce eşti! Numai prostii faci... Uşurel... Mai bine lasă-mă să te ridic eu. Să nu obiectezi, în stilu-ţi caracteristic. Suntem prieteni. Te iau în braţe şi te duc la spital.

     ─ Pot să mă ridic. N-am nimic. Nu-ţi face griji...

     ─ Cum să nu-mi fac griji când te adun de pe jos? Te doare ceva? Poţi să te mişti? Poţi să mergi? Vezi degetul meu? Mă recunoşti?

     Aproape că râd:

     ─ Sunt bine... Şi, mai ales, te recunosc. Cum aş putea să nu te recunosc din vreo şapte milioane de bărbaţi?

     ─ Cine sunt? Hai, să te aud...

     ─ Cel mai drag inspector de poliţie. Principal...

     Mă ia în braţe şi mă sărută pe amândoi obrajii de sus, până jos. Ştiu, ar face mai mult, îmi doresc din suflet să facă mai mult, dar suntem doar prieteni, nu? Nu poate s-o facă... Apoi se îndreptă spre maşină:

     ─ Slavă Domnului! Mergem la spital.

     ─ Nu, te rog, Cristi, nu la spital! Să nu mai aud de spital toată viaţa mea. Nu am nimic. Mai mult m-am speriat. Maşina aia a apărut ca atunci, în furtuna din noaptea aceea. M-am asigurat când am dat să traversez, dar m-am trezit cu bolidul lângă mine. Peste mine... Dar nu mă duce la spital!

     ─ Ai observat ceva? I-ai reţinut numărul? Ai văzut vreo cifră?

     ─ Doar că era o maşină închisă la culoare... Nimic mai mult...

     ─ Nici eu nu am apucat să văd tot numărul. Dar o rezolvăm mintenaş. Aflăm a cui e maşina şi cine a fost la volan cât ai zice tu inspector principal. Acum mergem la spital.

     ─ Te rog, te implor, te plisesc... Nu la spital... Du-mă unde vrei tu, dar nu la spital. Nu mai pot să văd spitale, nu mai pot să văd medici şi asistente. Acum chiar că-i bat pe toţi. Nu vezi că sunt bine? Nu am nimic. A fost mai mult sperietura.

     ─ Trebuie să ne asigurăm că totul e în regulă. Facem un control rapid, de rutină, dar nu te las în spital. Nu putem să fim iresponsabili într-o astfel de situaţie.

     Îl prind cu amândouă braţele de gât:

     ─ Poţi tu să-mi faci asta? Să mă duci iar acolo unde a fost calvarul zilelor mele? Nu mă vezi că nu am nimic? Sunt întreagă, vie şi nevătămată. Nu am nimic, nu mă doare nimic. Du-mă unde vrei tu, Cristi, dar nu la spital.

     ─ Zici tu?

     ─ Zic... Numai nu mă duce la spital. Nu am nevoie de niciun control. Eu mă cunosc perfect, niciun medic nu poate concura cu mine. Sunt cât se poate de bine. Mi-a trecut şi sperietura, gata. Şi lasă-mă jos, că începe să se adune lumea ca la urs.

     Deschide portiera maşinii lui şi mă depune pe scaunul din dreapta.

     ─ Ţi-ai pierdut şapca. Stai aici, cuminte, să nu mai fugi nicăieri, că mă duc să o iau de pe jos. Te rog...

      Nu ştiu de ce, îmi vine să râd, aşa din senin, ca proasta. De parcă ieşisem de la „Tache, Ianche şi Cadâr”, nu de sub roţile unei maşini cu un şofer atât de grăbit. Îl văd pe poliţistul meu vorbind la telefon, în timp ce adună lucrurile împrăştiate pe stradă. Când s-a aşezat la volanul maşinii sale încă nu terminase de vorbit:

     ─ Da, notează. Un Ford Mondeo gri. Poate, dar poate mă înşel. Cu număr de Prahova şi prima cifră 2. Şi parcă un P sau un R la final. N-am reuşit să văd tot numărul, că nu am ajuns la timp. Mă anunţi când afli ceva. Ok. Nu, e ceva personal. Am eu o curiozitate. Mersic. Vorbim.

     Ne privim din nou. Doamne, e ceva în privirile lui... E ceva pe care nu pot şi nu ştiu să-l definesc. Nu m-a privit nimeni în felul acesta. Surâde:

     ─ Sigur eşti bine? Căci dacă e aşa, atunci nu mai mergem la spital.

     Îmi vine să-l îmbrăţişez.

     ─ Spre surprinderea lui Mihai, sunt bine şi de data asta.

     Tresare:

     ─ Mihai? Care Mihai? A, îşi răspunde singur, doctoraşul... Ăsta îţi cam face curte... L-am ginit eu. Se uită într-un anume fel la tine, îţi vorbeşte aşa, cu drag, e tot timpul lângă tine, îţi aduce flori... M-a şi enervat de câteva ori.

     ─ De ce te-a enervat?

     ─ Aşa... Îmi venea să-l mardeiesc puţin. Dar, mă rog... Fără violenţă… Spune-mi, îţi menţii oferta de troc? Nu te duc la spital, te duc altundeva...

     ─ Unde?

     ─ Nu-ţi spun. Deocamdată... Dar mi-ai dat voie să acţionez. Mi-ai spus să te duc oriunde, numai la spital nu. Aşa că, pune-ţi centura, căci pornim la drum lung.

     ─ Mă sperii. Trebuie să-mi spui. Nu pot să plec aşa, în necunoscut.

     ─ Dar nu pleci cu un necunoscut. Pleci cu cel mai drag inspector principal. Să ştii că s-ar putea să mi-o iau în cap, dacă mai îmi vorbeşti aşa.

[Sofia Sincă]

Un alt capitol plin de acţiune şi surprindere.

Mi-a plăcut mica bârfă de la începutul lui, tanti Ana este delicioasă, ai un fler teribil la aşa ceva. Ţi se trage de la multiplele reportaje, de la talentul tău de povestitor, cuprins de ironie.

Apoi m-a înduioşat solidaritatea căpitanului pentru Cătălina, deşi nu însemna mare lucru pentru el, un tuns chilug. Dar gestul a fost extrem de bine venit. Aşa o fi când iubeşti. În continuare, cred că vom asista la o frumoasă poveste de dragoste, dar mai este un bob zăbavă, acum că Raluca a ieşit din peisaj: Dan, divorţul. Şi cu destule beţe în roate.

Cu plăcerea textului, Sofy.

[Corina Militaru]

Dumnezeu este ciudat, nu? Câteodată pare că ne ţine în braţe, iar alteori parcă iubeşte pe oricine numai pe noi nu. :)

Vecina, Raluca, personaje foarte bine creionate. M-am cutremurat în preajma lor. Brr... 

Povestea, bineînţeles că se încurcă. Presimt că se va complica şi mai mult(ajută şi Raluca? Nu-mi răspunde, am răbdare :)) 

Am citit şi acest fragmet cu plăcere deosebită. Aştept, dragă Nina, aştept...

Pup,