Stau cu telefonul în mână şi mă întreb de câteva ore dacă să sun sau nu. Se cuvine? E bine? Ar trebui? Ce va zice? Dacă mă repede? Dacă îmi închide? Dacă deranjez? Pe de altă parte, mi se pare că sunt îndreptăţită să formez numărul şi să sun. Mi se pare că am acest drept. Mi l-au dat discuţiile lungi şi variate, tonul lui, ce mi-a spus în ultima seară când am vorbit. Dar cum să fiu eu, femeie măritată, răscolită de astfel de gânduri? Cum să-mi stea capul la un bărbat străin, care nu-mi e nici frate, nici tată, nici prieten nu mi-a fost până acum?

     Parcă sunt pocăită, aşa mă gândesc. Nici ăia nu-şi fac atâtea gânduri şi nu-şi pun atâtea probleme existenţiale. Parcă înţelesesem că azi lucrurile s-au schimbat. Acum nu mai e ca pe vremea mea... Cum sună: vremea mea... De parcă am vreo 86 de ani... El are dreptate: complic inutil totul. Dacă aş suna, aş face-o ca să întreb dacă e adevărat ce a zis rezidentul. El trebuie să ştie... Cum să ştie, dacă n-a mai venit pe la spital? Presupun că niciun coleg de-al lui nu aleargă să-i dea raportul că aia cu cazul era s-o păţească... Dacă i-aş trimite, mai degrabă, un SMS? Suntem în era SMS-urilor, a MMS-urilor, a calculatoarelor. Nu trebuie să ne auzim, nu trebuie să vorbim, neapărat, ca să spunem ce avem de spus. Şi dacă nu vede mesajul ăsta pe telefon? Dacă nu-mi răspunde? Dacă nu dă niciun semn de viaţă şi mă lasă să mă perpelesc pe mai departe? Este o ipoteză viabilă, probabilă, posibilă. Ce-am rezolvat atunci cu SMS-ul?

     Să zicem că-l sun şi să zicem că răspunde. Dar ce-i spun? Doar cu o seară înainte i-am tăiat, într-un mare fel, macaroana. Mă umilesc acum, cum am făcut şi cu Tuţa? Ea doarme. Am crezut că doar bărbaţii adorm, de îndată ce pun capul pe pernă. Ştiam asta de la Dan. După vreo ceartă din cele crunte pe care le trăgeam, mă rog, e un fel de a spune, că numai el ţipa, eu stăteam disperată într-un colţ şi încercam să nu-l mai provoc mai mult decât era, el adormea mintenaş, în vreme ce eu mă chinuiam răvăşită de situaţie, fără să reuşesc să pun geană pe geană, toată noaptea. Nu puteam să înţeleg cum de poate un om să treacă atât de uşor peste tot, să nu-i pese că nu vorbeam, că nu ne spunem noapte bună. Că, până la urmă, eu mă umflu de plâns lângă el, în acelaşi pat sau că boţesc cearşaful sub mine, de atâta întors şi răsîntors pe toate părţile, doar, doar s-o trezi şi el şi nu m-o mai lăsa să mă chinuiesc.

     Constat acum că şi femeile pot să adoarmă la fel de grabnic. Mă gândesc că, probabil, cu cât ai mai puţină instrucţie, mai puţină educaţie, cu atât mai uşor treci peste toate, nu le mai iei în seamă, nu le mai diseci, nu mai complici lucrurile, nu mai pui întrebări şi nu mai aştepţi răspunsuri. Accepţi realitatea şi viaţa altfel. Te complaci în mărunţişuri care ţin loc de fericire. Eşti fericit în nefericirea ta. E firesc să accepţi, în numele fericirii, şi un topor în cap. Cât sunt de maliţioasă! Cine sunt eu să judec o femeie păţită? Sunt doar o femeie păţită şi eu. Ca Tuţa şi ca altele, multe. Nu am căderea să dau cu piatra. Sunt la fel, fac parte din aceeaşi tagmă. Am suferit şi eu în tăcere. Am plâns. M-am sfârtecat de dragul unei vorbe bune. Şi ea nu a venit. Am aşteptat-o, am căutat-o, am stârnit-o. Dar vorba asta n-a venit. Cum m-aş fi complăcut pe mai departe în noroiul vâscos, fără experienţa trăită cât am fost în comă... Poate că posibila mea moarte a fost certa mea înviere. Poate că aşa trebuia să se întâmple, fie şi numai pentru asta, ca să înţeleg.

     Să sun sau să nu sun? Cine sunt eu să deranjez un om în crucea nopţii? El e organu’. Tocmai de aceea nu pot să las mobilul să ţârâie. Nu se face... Nu suni pe cineva la miez de noapte – trecut – decât dacă e ceva urgent, îţi permiţi, graţie relaţiilor în care eşti cu el sau... Eu nu am un asemenea motiv. Eu nu am, la drept vorbind, niciun motiv, nici întemeiat, nici neîntemeiat. Doar că mi-a venit aşa, o nebunie, după ce m-am gândit fără limite şi restricţii la el, să-l sun. Formez pentru a nu mai ştiu câta oară numărul păstrat de aseară, când a sunat el, şi închid cu repeziciune, nu cumva să se apeleze, totuşi, şi să sune la el. Afurisită naţie şi femeile astea. Nici în căruţă, nici în teleguţă nu se urcă... Se învârtesc în iluzii, se pierd în bănuieli, dar nu acţionează. Ei, bine, dacă sun ce se întâmplă? Îmi ia cineva gâtul? Îmi taie capul, ca lui Mihai Viteazul? De aia nu mai plouă, dacă mă bombăneşte niţel! Fie ce-o fi! Şi apăs cu toată hotărârea de care sunt în stare pe tasta telefonului. Sună... Mi-e frică. Mi-e ruşine. Vreau să închid. Dar vocea de la celălalt capăt răspunde prea repede şi e uşor, uşor schimbată, ca la omul tocmai trezit din somn. Doamne, se culcase... Şi eu de colo, doar nu era să păzească stelele.

     ─ Alo! – se prăvăleşte greu peste mine primul lui cuvânt.

     Mă gândesc să închid şi să nu mai sun niciodată. Am tendinţa să iau telefonul de la ureche. Dar nu sunt o laşă. Nu mai sunt... Ce-am început, finalizez. Îmi asum responsabilitatea pentru orice fac sau spun. Şi apoi, oricum, vede numărul în telefon şi dacă l-a salvat, dacă îl cunoaşte, ştie că sunt eu. Victima de la spital... Cazul...

     ─ Alo! Cine e?

     Simt că mi s-a prăbuşit în cap cerul, cu toată spuma lui albastră. Nu, că sunt nebună. De la somnifere mi se trage, că nu eram aşa. Eram zdravănă la toată mansarda... N-am făcut în toată viaţa mea o aşa nebunie.

     ─ Alo, de ce nu vorbeşti?

     ─ Pentru că-mi dau seama că deranjez şi ar trebui să închid.

     Nici nu ştiu cum de-mi ieşiseră cuvintele din gură.

     ─ Dacă îţi dădeai seama, nu sunai la ora asta.

     ─ Ai dreptate. Nu trebuia să sun.

     ─ Stai, nu închide! Cine eşti?

     Îmi ştie oare numele, dacă îi spun? Şi pe cel de familie? E poliţist. Ar trebui. Ba nu... N-are cum... Sunt destule cazuri de care se ocupă. Poate că nu le ţine minte pe toate. Ar fi şi uşor ilogic să fie aşa. Nici n-a notat în vreo agendă. Am văzut eu.

     ─ Lasă... N-are importanţă.

     ─ Ba are, atâta timp cât m-ai sunat. Deci, cine ziceai că eşti?

     ─ Un caz...

     ─ Văd că vrei să menţii suspansul. Un caz... Ca şi cum ai zice o frunză. Un caz... Nu mi-ai spus nimic. Prin prisma meseriei, am multe cazuri de care trebuie să mă ocup... (E, nu ziceam eu?) Intru în dialog cu foarte multe persoane. Aflu o grămadă de lucruri interesante. Dacă mi-ai spune cine eşti, poate aş putea să te ajut. Căci mă gândesc că este vorba despre o situaţie critică, dacă ai sunat la miezul nopţii. La mine... Dacă aveai nevoie de ambulanţă, pompieri sau poliţie, în general, nu de un inspector principal în special, sunai la 112. Dacă voiai un taxi, alt număr trebuia să formezi, la fel şi pentru pizza. Şi nu ştiu ce alte servicii mai poţi apela în crucea nopţii. Mai sunt vreo câteva. Dar tu m-ai sunat pe mine. Asta înseamnă că ai nevoie de ajutor de la mine. Atât cât mă pricep şi pot, te voi ajuta. Numai să-mi spui cine eşti. Căci, cum ziceam, dacă îmi spui „un caz”, e foarte relativ...

     ─ Sunt multe... cazuri care te sună noaptea să-ţi ceară consiliere?

     ─ Uneori, se mai întâmplă. Alteori, nu. Aşa, ca o medie, aş zice că sunt destule. Sunt oameni care mă sună la miezul nopţii ca să-mi spună că se simt rău, alţii că le e teamă, altă categorie mă anunţă despre cine ştie ce istorii care se întâmplă în imediata lor vecinătate, chiar în momentul în care mă sună. Şi mai sunt şi şefii sau colegii care sună în puterea nopţii, pentru că în nu ştiu care loc s-a întâmplat ceva. Deci, tu din care categorie faci parte, fată nocturnă?

     ─ Dar ce eşti tu, popă, de te sună lumea ca să-ţi spună că se simte rău sau că se teme de crocodili? Te pomeneşti că dai sfaturi şi cu privire la căsătorii sau divorţuri.

     ─ Sincer, sfaturi maritale nu am prea dat. Nu am avut ocazia. Dar nu e niciodată târziu. Mă mobilizez şi pot să fac faţă şi la astfel de situaţii. Tu de asta mi-ai dat telefon? Ca să te ajut să iei vreo decizie, în privinţa vieţii tale sentimentale? Eşti în ceaţă? Eşti încurcată şi nu ştii ce hotărâre să iei? Te-a înşelat bărbatul? Îţi place altul mai mult? Vrei să începi o nouă viaţă? Popa SRL e gata să-ţi răspundă la întrebări şi să găsească, special pentru tine, răspunsuri. Sau să le găsim împreună. Că nu mă interesează să deţin monopolul. Aşa că, dă-i drumul. Ascult cu mare atenţie.

     ─ Ce poliţist amabil! Mai are IJP-ul mulţi ca tine?

     ─ Mamă, uite c-am făcut impresie! Nu pot decât să mă bucur. Dar aş vrea să-mi spui cine eşti. Dacă ai numărul meu de telefon, personal, nu pe cel de serviciu, dacă mă suni la ora asta, înseamnă că, într-un fel sau altul am mai stat de vorbă, înseamnă că vrei să-mi spui sau să mă întrebi ceva. Aşa că, zi.

     ─ Între timp, m-am mai gândit şi am ajuns la concluzia că nu are rost să dai, din pricina unui purice, foc la plapumă. Aşa că, ce să zic? Scuze pentru deranj.

     ─ Uşurel... Să nu închizi! De acord, când a sărit puricele pe plapuma ta, nu sari ca piromanul să-i dai foc, dar de ce nu spui şi continuarea proverbului? Sau n-o mai ştii? Sau spui ce-ţi convine? Nici nu te mai înveleşti cu ea, dacă îmi aduc eu bine aminte. Ce s-a întâmplat? De ce nu vrei să mai îmi spui ce te-a făcut să mă suni? Am zis ceva, am făcut ceva? Eu nu-mi dau seama, dar dacă e aşa, nu te feri şi aruncă bolovanul. Serios... Dacă ai ceva să-mi spui, spune, nu mai ţine în tine. Că se inflamează inima şi cerul gurii şi o să ai dureri groaznice.

     ─ De ce tocmai cerul gurii? Şi de unde ştii? Ai păţit-o şi tu?

     ─ Sincer, nu prea. Căci eu spun, când am ceva de spus, cu vorbe. Indiferent de ce crede celălalt căruia mă adresez, prefer să nu las lucrurile nespuse. Neclarificate... În ceaţă... Pentru liniştea mea şi a celuilalt. Pentru a putea să merg mai departe, prin viaţă. Poate nu e o chestiune tocmai diplomatică, dar e necesară în procesul de relaţionare între doi oameni. Dacă ţii în tine o chestie, rişti să coacă, să se acutizeze, să nu mai poţi opri inflamarea. Poate că, uneori cuvintele par să doară şi chiar dor. Dar asta trece. Dacă ai lăsat cuvintele nespuse, ele sapă, adâncesc şanţul din inima ta şi te trezeşti singur într-un adevărat tranşeu. 

     ─ E chestie, crezi, de ipocrizie, dacă celălalt nu poate spune, la fel ca tine, cu vorbe, lucrurile pe care ar vrea şi ar trebui să le spună? Deşi e greu să ştii mereu ce trebuie şi ce nu trebuie spus.

     ─ Nu, nici vorbă. Nu cred că e ipocrizie. Poate e mai degrabă teamă. Sau pudoare. Sau nehotărâre. Uneori, ne ia viaţa pe nepregătite în multe domenii. Şi nu ştim ce să spunem, nici ce să facem. Elementul surpriză face parte din cotidian. Neprevăzutul e cu noi, peste tot. Şi nu avem tăria, nici obişnuinţa să îl întâmpinăm. Mai ales când ai trăit într-un anume fel, când ai o anumită educaţie... Felul de a aborda problemele şi viaţa nu se schimbă de la un minut la altul. Şi trebuie uneori, cei care spun făţiş ce gândesc, să dea o perioadă de graţie şi celor care încă nu sunt învăţaţi să-şi strige durerile, angoasele, sentimentele. Celor care, deşi simt, nu pot să o spună.

     ─ Unii sunt curajoşii, alţii laşii?

     ─ Nu cred că se pune problema unei astfel de departajări. Cei care nu pot încă să discute despre ce-i macină, îi tulbură sau îi bucură, vor învăţa. Mai ales, vor învăţa să spună celor care sunt gata să asculte aceste lucruri. Vor deveni, dacă vrei tu, curajoşi. Vor învăţa să nu se mai ascundă după deget şi să ia viaţa de piept, strigându-i suficient de tare ca ea să audă: nu îmi mai e teamă de tine! Şi se va întâmpla ce acum pare doar o chestiune iluzorie. Vor învăţa să trăiască.

     ─ Deşi eşti mare meşter la vorbe întortocheate, cred că am greşit sunându-te.

     ─ De ce? N-am fost un partener prea bun de dialog? Nu te-am alinat nici măcar un piculeţ? N-am ştiut ce să-ţi spun ca să te determin să-mi spui cine eşti? Eu zic să ţii cont chiar de acest lucru: nu ştiu cine eşti, fată noptatică. Dacă mi-ai spune, aş încerca să mă modelez cu tot eul meu după problema ta şi poate te-aş ajuta.

     ─ Lasă... Nu mai contează. Scuze pentru deranj.

     ─ Nu închide! Un telefon la miezul nopţii nu e niciodată un fleac. Dacă ai vrea...

     ─ La revedere! Noapte bună şi chiar vreau să mă ierţi că te-am deranjat.

     ─ Stai un pic...

     Dar n-am mai stat. Şi aşa mi se părea că picasem în ridicol mai mult decât era cazul. Cum să suni un bărbat străin în puterea nopţii? Nu-ţi e tată, frate, soţ, prieten, amant, vecin, nimic... Şi, totuşi, îl suni, ca şi cum ar fi una dintre astea. Ba, pe deasupra să schimbi cu el, în loc să-i spui de ce ai pus mâna pe telefon, cele mai puerile vorbe. Să vorbeşti în dodii. Căci noi aşa am vorbit. A părut ca şi cum am cochetat cu poliţistul. Ca şi cum îi dădeam apă la moară la flirtat. Că nu mai puteam fără el! Doamne, ce-am ajuns... Ce dacă a bătut el câmpii vorbind despre cai verzi pe pereţi? Doar singur a recunoscut că băuse. Când beau, oamenii spun lucruri pe care nu le gândesc îndeajuns. Sau deloc! Deşi Felicia spune că marile adevăruri la beţie se spun…

     Şi, pesemne, povestea mea l-a impresionat, a simţit nevoia să se solidarizeze cu o biată năpăstuită de soartă, cu o femeie care nu are pe nimeni - niciun reper în afara perioadei de domnie a lui Mihai Viteazul, restul, în clipa asta constat, sunt speculaţii - cu singurătatea din mine. Are o iubită, are o viaţă, are un drum. Ce caut eu pe drumul lui? De ce mă încăpăţânez, căci asta fac, fir-ar să fie, să mă intersectez cu el? Nu ştiu încă din şcoala primară că două drepte paralele nu se intersectează niciodată, în niciun punct? Nu se întâlnesc niciunde. Nu au cum... Le desparte tot ce înseamnă logică. El este doar un poliţist şcolit, trebuie să recunosc că nu e tipul de Garcea la care mă aşteptam, care ştie cum să manipuleze opinia publică, pentru a putea prinde mai uşor infractorii. Pentru a-i face să cadă în plasă, am observat eu, spune şi păpădiei că e lună. Rotunde amândouă, dar una mai iluzorie decât alta.

     Iar eu... Eu trăiesc încă pentru a-l căuta odată pentru totdeauna pe Şerban. Logofătul Şerban Văcărescu... Unde naiba e şi cum să ajung să mă întâlnesc cu el? În moarte, în viaţă, nici nu mai contează. La un moment dat, deşi pare al naibii de greu de crezut, ne vom întâlni. O simt cu intuiţia mea, pe care am crezut-o mereu remarcabilă. Care nu m-a păcălit şi nu m-a înşelat mai niciodată. Când ea îmi susura la ureche că Dan e un nemernic şi mai are pe altcineva în viaţa lui, eu mă încăpăţânam să nu dau pic de crezare. Ce dacă au mai fost semne înainte de întâmplarea care m-a băgat în spital? Ce dacă i se descărca telefonul teribil de des, ce dacă nu răspundea mai niciodată când era plecat la serviciu, ce dacă întârzia cu orele să mai vină acasă şi-mi explica la venire, candid, doar şi doar pentru că eu mă dădusem de ceasul morţii, gândindu-mă că a păţit ceva, că sunt străzile lui Calotă de vină, că uite, pe toate s-a apucat să le desfunde şi să le boţească şi e o circulaţie pe străzile astea, ce n-a văzut Ploieştiul, bară la bară, plus semaforizarea proastă, şoferii indisciplinaţi, pana, lipsa roatei de rezervă, rămasul fără benzină în intersecţie, ce dacă atunci când era acasă adormea în fotoliu sau pe canapea, fără să schimbe nicio vorbă cu mine, ce dacă mă repezea şi mă pocnea din nimic, ce dacă nu ascundea nicio secundă că e un mârlan, ce dacă mă controla şi-n coşul de gunoi ca să vadă cât de cheltuitoare şi nenorocită am fost, ce dacă erau vădite alte mii de semne că omul ăsta nu mă iubeşte, mă minte, mă trădează şi mă traduce, vorba lui Caragiale, în cel mai elocvent stil? Ce dacă... Eu eram suficient de credulă să nu iau nimic din toate astea în seamă. Eu aşa credeam, că o căsnicie e pentru totdeauna, pentru toată viaţa, că de aia te aduni şi pleci doi proşti pe acelaşi drum, că, dacă mai apar sincope, trebuie să ai tăria şi diplomaţia să treci peste ele.

     Mă băgam cuminte în carapacea mea, precum broasca ţestoasă şi aşteptam să treacă furtuna. Aşa credeam, că e doar o furtună trecătoare. Ţine ce ţine şi se duce dracului. Nici măcar când, într-o seară, la noi, după o băută zdravănă cu un prieten de al lui, l-am auzit făcând comentarii mai mult decât maliţioase la adresa mea şi altele libidinoase care vizau alte femei, nu am dat importanţă intuiţiei mele care continua să ţipe disperată că e un nemernic, că are o altă viaţă, că eu sunt o proastă. Şi cum s-o cred, când l-am întrebat pe el şi el a negat, ca un fluturaş, că a zis aşa ceva. Mi-a spus că sunt şi surdă, nu doar proastă cum mă ştia, şi n-am auzit bine. Şi i-am dat deplină încredinţare, pentru că nu eram chiar în imediata lor vecinătate şi vorbele ajungeau până la debara, unde mă oprisem ca să iau ceva, cu întreruperi. Nici nu mi-a trecut prin cap să contest spusele lui, mai ales că, tot el a început să ţipe după asta: „Eşti nebună! Numai prostii ai în capul ăla! Scoţi nişte lucruri de bagi omul în puşcărie nevinovat!” Şi eu n-am mai avut pic de dubiu... Uitasem că, adesea, cea mai bună apărare este atacul. Sau poate nu uitasem, dar nu raţionam. Nu voiam să iau în calcul nimic.

     Eu voiam doar să fie bine între noi. Nu intenţionam să caut nod în papură şi vină unde nu există. Nici prin cap nu-mi trecea să pun gaz pe foc, în loc de apă. Voiam cu disperare să fim amândoi. Voiam, mai presus de orice, să nu rămân iar singură pe lume. Şi dacă el mai greşea, nu era tocmai, adică nu era deloc, ce mai tura - vura, cum îmi imaginasem eu, asta era. Nu deţin eu absolutul, îmi spuneam. Deşi, la drept vorbind, faptul că am crescut singură, că am trăit singură, mi-a impus un anume regim de viaţă. Am învăţat să mă gospodăresc singură, să-mi fac singură, de la un capăt la altul în casă curat, să fiu ordonată, responsabilă, tipicară. Am învăţat să fiu calculată şi echilibrată, să nu arunc cu banii, căci ştiam că dacă se termină nu e nimeni ca să-mi dea alţii. Am învăţat să nu aştept nimic de la nimeni, căci, deşi aş fi vrut, deşi mi-ar fi plăcut, nu aveam de la cine să aştept. Ai mei, părinţii, s-au grăbit să plece mult prea repede şi prea pe neaşteptate şi să mă lase în voia sorţii. Au pierit amândoi într-un accident de circulaţie. Iar asta, dacă nu m-a distrus, dacă n-a făcut din mine un copil al străzii, o vagaboandă mai târziu, o stricată, o neisprăvită, m-a întărit, mi-a dat forţă să merg în mod onest mai departe prin viaţă.

     Aşa singură cum am fost, m-am ţinut de şcoală, am făcut o facultate, am o meserie, nu stau şi nu am stat la mâna niciunui bărbat. Ce nu te omoară, are dreptate poporul, te întăreşte, te fortifică pentru totdeauna şi nu mai leşini când auzi nu ştiu ce vulgaritate pe stradă sau cineva încearcă să te lovească. Întorcându-mă la Dan... El greşea, făcea multe prostii, dacă stau acum şi analizez. Iar eu ce îmi spuneam cu naivitatea femeii dornice de iubire şi de o viaţă în doi? Păi de-asta există, până la coada vacii, iertarea pe lume. Şi mai îmi spuneam că, pesemne, aşa trăiesc, ca noi, toate cuplurile. Asta deşi vedeam pe stradă oameni care chiar păreau, după 50, după 60 de ani de căsnicie, îndrăgostiţi ca în ziua nunţii.

     Şi intuiţia mea putea, în atare situaţie, să se dea cu capul de toţi pereţii, ca să mă atenţioneze. Putea să ţipe din toţi rărunchii ei. Putea să-mi scrie negru pe alb, cu litere cât faţada IJP-ului, că sunt o proastă. Nu voiam să văd, şi nici să aud. Nimic! Mă gândeam doar cât sunt de cârcotaşă. Dumnezeu îmi dăruise un bărbat al zilelor mele pe pământ şi eu nu ştiam să mă port cu el. Şi pas de mai ascultă în veci de intuiţie!

     Dar acum am învăţat să nu mai dau cu tifla intuiţiei mele. Am înţeles că ea poate să perceapă într-un mod subtil şi aparte tot ce se întâmplă. Şi acum, cu aceeaşi ferocitate, mă avertizează că întâlnirea cu Şerban, într-un fel sau altul, se va produce. Altminteri, dacă nu pentru marea întâlnire, de ce aş continua, în ciuda tuturor întâmplărilor prin care am trecut, să fiu aici, vie, întreagă, sănătoasă? Căci, aşa cum se miră rezidentul, sunt sănătoasă. Spre bine, tot mai bine, de la o clipă la alta. Nu sunt nebună, nu mi-am pierdut minţile, nu s-a defectat nimic prin cerebel. Inexplicabil, se grăbesc medicii să tragă concluzia. Am, ca să zic aşa, toate ţiglele pe casă. Nu lipseşte niciuna şi nu se infiltrează prin nicio spărtură stropii de ploaie. M-au verificat ei şi, mai ales, m-am testat eu însămi. Celelalte, pe unde mai sunt răni, fracturi sau vânătăi, aproape că s-au vindecat. Sau, dacă nu încă, urmează. Nu e nimic nici grav, nici compromiţător. Căci oasele se sudează, coastele se prind, tumefierile se resorb, rănile se cicatrizează. Aşa a lăsat Dumnezeu, să se regenereze al naibii de bine corpul omenesc când suferă nişte traume ca cele pe care le-am suferit eu.

     Sunt, mă descopăr cu fiecare clipă care trece, mai lucidă, mai puternică, mai dumirită. Poate şi mai acidă, mai fermă, mai degajată. Nu ştiu de unde îmi vin toate astea. Poate că nu are nicio logică. Poate că, într-adevăr, nu este de înţeles. Poate, mai mult decât vreau să recunosc, viaţa mă ţine legată de ea prin mii de fire. Nu le ştiu, nu le bănuiesc, dar ele există. M-aş hazarda să cred că, aşa cum nu a făcut-o întotdeauna şi nu cu toată lumea, Dumnezeu mă iubeşte. Sau că, mai ştiu şi eu, are un plan cu mine. Ce plan poate să aibă, dacă nu să-l întâlnesc pe omul pe care îl iubesc? Nu cred că vrea să răstorn eu munţii, să mă lansez în nu ştiu ce invenţie, să schimb lumea... Nu cred că ăsta poate fi un plan pentru mine. Sunt un om normal, o existenţă modestă, un destin banal. Am ştiut asta din totdeauna, o ştiu şi acum. Nu am pretenţii să pozez în ce nu sunt.

     Ce nenorocire să nu ne naştem, Şerban şi cu mine, în acelaşi timp! Să umblăm nefiresc prin viaţă şi prin moarte ca să ne întâlnim. Dar, din păcate, ne căutăm fără sens şi fără rost. Încep să înţeleg asta tot mai mult, cu fiecare clipă care trece. Aş da orice să mă întorc la el. N-aş precupeţi nimic, ca să ne întâlnim. Nimic, nimic... Dacă trebuie să mor, aş face-o. Şi aşa nu mă ţine nimic legată de lumea asta. Dacă trebuie să traversez pământul de la un capăt la altul, o fac şi pe asta. Dacă e necesar să trăiesc, m-aş bucura ca nebuna de fiecare clipă, numai să ştiu că sunt cu el. Aş plăti orice preţ şi orice tribut. Mă contrazic, ştiu, dar astea şi în ritmul ăsta sunt gândurile care îmi vin în cap.

     Nu e deloc simplu să te reacomodezi la o viaţă pe care ai crezut că ai înlocuit-o cu alta. Mai ales când, într-un mod dramatic, vezi totul clar. Înţelegi că propria existenţă a fost un fiasco total. Ai trăit degeaba până la vârsta asta. Măcar dacă aş fi avut un copil. Poate el ar fi fost centrul universului pentru mine şi nu mai mi-aş fi pus atâtea întrebări, în puterea nopţii, când toată lumea trage, firesc, la aghioase. Dar Dan nu voia, în puţinele dăţi când a avut raporturi sexuale cu mine, copii. „Nu avem nevoie de complicaţii de acum, îmi spunea. Avem tot timpul înainte. Întâi să ne consolidăm relaţia, să ne definitivăm carierele, să ne facem o casă încăpătoare şi apoi să ne gândim la un copil. Nu e momentul!” Şi dacă n-a fost momentul niciodată în trei ani, eu nu puteam să fac un copil singură.

     Offf... Cât pot să fiu de proastă! Mă gândeam că inspectorul principal, după ce voi închide, mă va suna. Era un prilej să afle, dacă nu ştia, cine l-a căutat. Dar nu dă niciun semn. Degeaba mă uit, aşa înglodată în gânduri cum sunt, la ecranul telefonului. Degeaba caut cu privirea spre el, degeaba aştept cu disperare să-i aud soneria. La un moment dat, m-am temut că am închis mobilul de tot. Că am apăsat mai mult decât trebuie pe butonaş. Şi, cu febrilitate, am verificat să văd de-i aşa sau nu. Dar nu închisesem. Aveam şi semnal. Din plin... Nici altă defecţiune nu are sigur aparatul meu. Ar fi sunat, dacă el m-ar fi sunat. Dar n-o face. N-a făcut-o nici în prima clipă, nici mai apoi. Uite, trece timpul, dar nu sună. Mai că era să-l cred, când abera doar cu o seară înainte că aşa şi pe dincolo... Nici nu vreau să mă mai gândesc. Nici nu vreau să-mi mai aduc aminte. Vorbea cu atâta patos, cu atâta dragoste, cu atâta sinceritate. Pe dracu! Nimic din toate astea. Era doar băut. Un poliţai băut e un pericol. Uite, vorba împuşcatei, dovada că a minţit! Odată n-a ţârâit afurisitul ăsta de telefon, că-mi vine să-l arunc şi pe ăsta! Să fi dat un beep acolo, că nu-l durea mâna. Era un semn că vrea să comunicăm, că n-a vorbit vorbe cu o seară înainte. Poate nici nu s-a întâmplat aievea chestiunea asta, la care fac eu referire, mai ştii... La cum nu mai recunoaşte nici numărul de telefon... Hmm, poate nici nu l-a ştiut vreodată, ce să-l mai şi recunoască... A format odată numărul, dar nu l-a salvat. Asta nu înseamnă că trebuie să ţină minte toate numerele la care sună. O să-l şterg mâine şi eu pe al lui din memoria telefonului. Şi, parol, în propria memorie, deşi am memorat toată povestea lui Mihai Viteazul, nu l-am stocat, nu l-am reţinut. Să se ducă naibii! Poate că am visat. Da... Poate că a fost o iluzie. Mai ştii, poate că nu sunt chiar atât de lucidă pe cât cred eu şi sesizează alţii. Poate intrasem deja, când am vorbit cu el, sau cred eu că am vorbit, în starea aceea de închipuire. Poate o fi paranoia, ce să mai zic? Adică pe de lături, pe lângă drum, prin şanţ... Am început să cred că sunt iubită, preţuită, băgată în seamă, când, de fapt, nu e nimic din toate astea. Năzărire de minte bolnavă.

     Musai să-l întreb pe rezident ce simptomatologie implică asta. Şi ce definiţie are paranoia de care am început să mă tem că sufăr. Doamne, poate nici nu mi se întâmplă tot ce cred eu că mi se întâmplă. Poate că nici nu am fost în comă. Poate a fost o părere. Poate nici să mă omoare cineva nu a încercat, tot mie mi s-a năzărit. Poate nici nu sunt în spital. Şi, prin extensie, poate că Dan nici nu m-a dat jos din maşină, ca să se urce cealaltă. Poate nici nu are vreo amantă. Poate şi Tuţa e doar o părere, o plăsmuire a minţii mele bolnave de paranoia. Poate nici pe Guţă nu-l ascultă. Poate nici inspectorul principal nu există.

     Am să înnebunesc. În loc să mă gândesc la persoana care ar fi încercat, după spusele doctoraşului, să mă omoare, iată la ce prostii îmi zboară gândul. Cred că el, gândul, e foarte important în traiectoria unui om. Vine ca un vânt de primăvară, face un vârtej, ca într-un dans periculos şi se înşurubează în creier. Pas de-l mai scoate în vreun fel. Te bate până îţi face, de te şi sperii, prin tot capul, cucuie. Vezi doar că îţi mai apare unul. Şi încă unul. Şi nu mai ştii cum să scapi de atâtea cucuie. Gândul te macină şi te îndoaie. Te face să tresalţi, să te îndoieşti, să speri sau să plângi. Să cazi şi, într-un mod miraculos, să te ridici. Gândul e, poate, un semn de superioritate. Cei care-l au, care se lasă bătuţi de el în diferite moduri, sunt învingători. Gândurile nu mă lasă pe mine acum, la ora două dimineaţa, să dorm, cum fac toţi oamenii normali pe lumea asta. Gândurile mă frământă şi mă sperie şi îmi alungă bunătate de somn. Mai ales după cele întâmplate... Chiar să fi vrut cineva să mă omoare? Chiar să existe un om pe lumea asta care să intenţioneze să mă facă să dau, iremediabil, colţul? De asta îl sunasem pe caraliul lui peşte, ca să-i spun că nu ştiu cine a vrut să mă trimită pe lumea cealaltă, ca să-i cer o părere, ca să mă consult cu el, ca să plâng pe umărul lui şi el...

     Off, nu mai pot continua astfel. Trebuie să dorm, trebuie să mă odihnesc, trebuie să nu mă mai gândesc la prostii. Biată iluzie! Cum să fie cineva care să mă placă? În afara lui Şerban... Nu-s urâtă, eu cel puţin nu mă văd ca fiind muma pădurii, nici alţii nu mă descoperă aşa, căci mai mă fluieră şi pe mine vreunul când trec pe stradă, şi nici din cale afară de frumoasă, cu siguranţă, nu sunt. Dar mi s-a părut că am scos din minţi, în timp, câţiva bărbaţi la fel de frumoşi ca şi afurisitul de inspector principal. Nici nu vreau să pozez în vreo divă fără margini şi egal. Nici prea, prea, nici foarte, foarte, cum ar spune Caragiale, nu sunt. Dar am fost condamnată, când au venit la căpătâiul meu afurisitele de ursitori, la singurătate, la suferinţă, la durere. Nu am fost, din acest punct de vedere, privilegiată. Poate nici din altele. Niciuna nu mi-a ursit, ca altora, să fiu înconjurată de dragoste şi mulţumire. Au avut de făcut alte urări. De alt gen. Şi cum să mai schimbi ce au moşmondit ele acolo?

     Mă victimizez, nu? Aşa pare. Însă, când nu ţi-a mers nimic, nu ţi-a ieşit nimic, oricât te-ai străduit, oricât te-ai cufundat în tăcere şi resemnare, oricât ai lăsat, conform genei străvechi a femeii, de la tine, cum să gândeşti altcumva, decât aşa, cum gândesc şi eu? Şi se mai zice că femeia are în trupul ei o coastă de drac. Ce drac o poate face răbdătoare, supusă, docilă, iubitoare? Ce drac o face să treacă peste trădări şi peste înşelări, ca şi cum ele nici n-ar fi fost vreodată, doar ea a bănuit? Ce drac are forţa să facă o femeie să ierte, chiar călcată în picioare, rănită, până la Dumnezeu, de indiferenţa şi răceala bărbatului? Asta, desigur, în cel mai fericit caz... Atunci când el mai are un pic de decenţă, ruşine sau cum s-o mai numi, şi nu se afişează cu alta chiar sub nasul femeii înşelate. Ce drac face femeia să aştepte ca Penelopa un Ulise rătăcit şi pierdut printre diverse Circe din lumea toată? Tot ce zic eu aici să constituie, oare, coasta de drac a femeii? Dacă n-aş crede că mă consideraţi subiectivă, aş zice că toate cele de mai sus fac farmecul şi forţa femeii. Se spune despre ea că e slabă. Oare? Aşa să fie? Ea, numai ea – şi o spune într-un mod similar şi Mircea Micu - ştie să-şi panseze, chiar rănită de moarte, rănile din suflet, ea poate să se ridice de la pământ şi să o ia de la capăt, iar şi iar, mereu, ea ştie şi poate să creadă, să spere, să mute, dacă e cazul – şi de o mie de ori într-o viaţă, chiar e – munţii din loc. Ea ştie să plângă, să freamăte, să se lase răscolită. Ea ştie – şi poate - să ducă pe umeri, ca Hristos, crucea fără să se plângă. Ea ştie să facă din aproapele ei un prieten. Ea duce greul, ea e forţa, ea e calea. Ea poate, chiar când pare o dezertoare, să lupte cu viaţa. Nu învinge întotdeauna, dar a învăţat să se bucure de micile victorii din marile bătălii, nu de câştigarea războiului.

     Şi eu acuma... De ce m-am apucat să fac în puterea nopţii apologia femeii? În faţa cui? Pentru cine? Mă războiesc în idei eu cu mine. Uite cum pierd bunătate de somn. Sunt, cum ar spune viitorul meu fost soţ, odihnită, nemuncită, nu mi-a trecut os prin os, muncind pentru ţară şi popor. Nu m-am epuizat pe altarul excesului, încercând să-mi ridic nivelul de trai, al meu şi al celor de lângă mine. Nu am tras de fiare prin vreo uzină din cele ceauşiste, închise în mare parte după Revoluţie. Nici el nu trăsese, nici el nu răsturnase pământul cu fundul în sus. Dar aşa îmi spunea în buza serii, când adormea în fotoliu, la televizor şi eu încercam să stârnesc în el un pic de sentimente. El era obosit. El muncise, ca un rob, pe tarlaua bunăstării şi a progresului. Eu nu! El avea dreptul să pice de somn. Să fie morocănos sau ciufut, să mă repeadă, să nu spună nicio vorbă bună. Eu aveam obligaţia să nu mă plâng niciodată de nimic din toate astea şi, evident, nici de multe altele. Ce dacă mă durea în piept sau mintea îmi schilodea adesea inima, care nu voia, nici de nebună, să înţeleagă? Ce dacă se întâmpla să mă doară fiecare os şi fiecare bucată de piele, după ce găsea cu cale să-mi administreze, ca un stăpân desăvârşit ce se afla, o mamă de bătaie? Ce dacă îmi hauia de plâns întreg sufletul? Eu trebuia să duc, să port, ca şi cum aş fi fost Hercule, povara unei căsnicii eşuate din capul locului, dar despre care eu mă încăpăţânam să cred cu disperare că niciun val, oricât de mare, nu o poate trânti în vreun banc de nisip de pe ţărm sau de pe vreo insulă. Pe cuvânt că am încercat să nu stric nimic, să nu cred că totul e decât o epavă, să rabd, să tac, să sper, să aştept, să cred că se va schimba ceva. Dacă nu azi, sigur mâine. Dacă nu mâine, altă dată. Am luptat pentru noi doi, dar am luptat de una singură. Aşa cum am iubit de una singură. Şi fundamentul unei relaţii nu poţi să-l faci singur, de nebun. Sunt lucruri pe lumea asta care nu se fac decât în doi.

     Mă plâng ca o babă de pe şanţ, pe care nici fetele cu fuste scurte care trec pe stradă şi pe care le diseacă cu ochi critic, nu o mai mulţumesc. Nici nu ştiam că ştiu să mă plâng în halul ăsta. Ce face o pleiadă de gânduri afurisite din om... Mare filozof... Kant şi Aristotel sunt mici copii pe lângă mine. Sunt, dincolo de orice gând, confuză şi tristă. Port în mine o durere, al cărei nume, oricât mă strofoc, nu-l ştiu. Şi nici nu vreau să-l recunosc, dacă mi-l spune cineva. Mă îngân cu somnul, de clipe bune. Dar el nici nu vine definitiv, nici nu pleacă iremediabil. Doar mă abureşte, mă ameţeşte, ceva în genul, vorba unui cântec, nu te da, nu te lăsa. O parte din mine îşi doreşte aprig să doarmă. Să uite tot, să nu mai ştie nimic, să nu se mai gândească la nimic. Şi parcă chiar e aşa. O alta, nu ştiu de ce, parcă ar vrea să stea în expectativă, ca o pasăre de pradă. Parcă e gata să se repeadă în cotidian. Parcă intuiţia-mi, despre care cred – mă repet, ştiu, dar aşa îmi vine să afirm - în vremea din urmă că e fenomenală, mă pune într-o frenetică aşteptare.

     Complicată minte de femeie. Uite ce spun, în loc să zic direct şi la obiect ce mă opreşte. Mi-e şi frică să mai dorm, ca să vorbesc cinstit. Dacă iar se întâmplă ceva? Mihai Stoian mi-a verificat personal tratamentul de la capul patului. A luat la mână fiecare pastilă, fiecare fiolă injectabilă. Asta e bună, asta e în regulă, pe asta poţi s-o iei fără grijă, nici cu asta nu trebuie să-ţi baţi capul... Totul e în regulă şi nu e pic de substanţă nepotrivită în toată medicaţia. Mi-a spus să le pun pe toate în sertar şi să iau de acolo ce îmi trebuie, când trebuie. Oricum, nimic înainte de a vorbi cu el. Dacă nu e în spital, vorbim la telefon. Sau mă duc direct la şeful secţiei. Ca să evităm alte evenimente neplăcute, mi-a spus. Şi a mai adăugat că, dacă oala e acoperită, fie şi cu o bucată de ziar, nu mai cad gunoaie în ea. De ce ziar şi nu capac? Pentru că nu e chiar ceea ce ar speria un potenţial criminal, iama lui printre medicamente. Dacă respectivul e pornit şi pus pe fapte mari, va încerca altceva - poate chiar să măsluiască tabletele - nu se sperie de o puerilă trecere în revistă, ca aceea a soldaţilor din prima linie, a tratamentului prescris de medici.

Poate nu mă ia somnul cum trebuie, pentru că am dormit prea mult când eram în comă. Am dormit cât pentru jumătate de viaţă. Şi nu eram învăţată să zac atâta în pat, fără să fac nimic. M-au chinuit, şi după cum se vede, încă mă mai chinuiesc, insomniile. Lumea doarme, iar eu întorc pe toate feţele ce mi se întâmplă. Fac supoziţii, despic firul în nu ştiu cât, raţionez, dau frâu liber imaginaţiei, mă las potopită de gânduri. Ca un stol de fluturi care vine bezmetic la flacăra lumânării mă năpădesc, mai ales în miez de noapte, gândurile. Vine unul, pică şi-al doilea, al treilea se iveşte discret la orizont, apoi – gata, e fără scăpare - vin toate buluc.

     Nici nu mai ştiu de unde am plecat şi mă mir unde am ajuns. Poate că Dan o avea dreptate. E din lipsă de ocupaţie. Ia să mă duc să sap vreo tarla de porumb, la ţară, pe câmpuri, să vezi cum mă ia somnul, ca pe toţi oamenii obişnuiţi din lume. Ia să răstorn spitalul ăsta cu fundul în sus, să vezi cum adorm ca un prunc, pe perna lui. Ia să fur vieţii, numai pentru mine, un pic de iubire şi să vezi cum adorm. Liniştită, împăcată, mulţumită. Gândul păcătosului... Nu, nu mai pot să neg: mă trag şi eu, fără putinţă de tăgadă, din babele de pe marginea şanţului. Cu siguranţă ! Nu mai am, dacă am avut vreo clipă, niciun dubiu.

     Şi somnul nu vine pe deplin, să mă atingă, aşa, ca într-un zbor de cuci, cu aripa lui. Mă învârtesc nedefinit în cercul din mine şi mototolesc – şi aşa şifonatele – cearşafuri din spital. Aud cum suspină Tuţa în somn şi, strigătul disperat al unei ambulanţe care a ajuns la camera de gardă îmi însângerează pentru o clipă urechea, şi mai aud, tot pentru o fracţiune de secundă, liniştea sfâşietoare care perturbă noaptea. Nici pe hol, nici în curtea spitalului nu se aude nimic. O vreme...

     Apoi mi se pare că un pas uşor se îndreaptă, fără reţineri, spre mine. Îmi spun în gândul nelovit pe deplin de moleşeala somnului că pasul este aievea, că nu visez, că nu poate să fie decât Şerban. Îmi doresc cu toată patima de care sunt în stare, cu toată deznădejdea care mă învăluie sistematic de ceva vreme, cu toată tăria minţii mele aburcate în hăuri, să fie Şerban. Să se transforme, în fine, într-un fapt real, visul pe care l-am avut în comă. Auzi cum vorbesc: vis. De parcă am uitat că acolo, cu el, am trăit întâia oară o poveste de dragoste. Am trăit o viaţă...

     Doamne, nu mai ştiu ce subterfugii să adopt, la ce feluri de comunicare să mă opresc, cum să fac ca să creez odată pentru totdeauna afurisita aia de stare, în stare să mă deverseze într-o lume de poveste şi de vis. Orice încerc, eşuează. Ratez ca Zicu în faţa porţii şi nu pot să fructific nicio ocazie care mi se iveşte. Sau pe care o caut. Îmi spun cu tărie că nu se poate să fie unicat ceea ce am trăit eu cu Şerban. Undeva, cândva, o copie la indigo trebuie să mai fie.

     Pe frunte simt degete calde că-mi apasă bandajul care-mi încercuieşte parcă fără sfârşit creierul răstignit de accident şi de comă şi-mi mângâie firele de păr râzăreţe de sub pansamentul schimbat cu religiozitate în fiecare zi. Un al nu ştiu câtelea simţ îmi detectează, ca un radar care scrijeleşte cu tărie depăşirea de viteză pe ecran, o prezenţă lângă patul meu. Lângă mine. Ştiu că e noapte adâncă şi nimeni nu mai vine în salon până dimineaţă. Doar dacă nu e, cumva, Şerban. El poate să intre prin pereţi şi prin timp, ca să fie cu mine. El poate să se strecoare printre gardieni şi infirmiere, fără să trezească pic de bănuială. El poate, dacă vrea, să-mi stea la căpătâi. Poate a aflat că şi eu, ca şi el, m-am zbătut neputincioasă între viaţă şi moarte. Poate a aflat că, în mod inexplicabil, am ales, din lupta asta disperată, să trăiesc. Poate a venit să trăim împreună. Poate să mă ia cu el dincolo de barierele istoriei. Nu pot să uit nicio secundă cum l-am lăsat singur, cu sângele colcăind din tot trupul, cu viaţa scurgându-i-se tot mai mult în abisuri. Poate a vrut, pur şi simplu, să mă mai vadă odată. Ca să lămurim povestea şi sentimentele dintre noi.

     Dacă e aşa, dacă logofătul Şerban a făcut drumul până aici, voi da fuga să-l întâmpin, îl voi înlănţui cu braţele mele şi nu-l voi mai lăsa, ferit-a sfântul, să plece fără mine. Ce crede el, că m-a învăluit cu vorbe dulci şi mă lasă? Că m-a dus la altar şi mă abandonează? Că m-a făcut nevasta lui şi pleacă? Am dreptul să nu-i permit să facă de capul lui. Are obligaţia să mă ia cu el, indiferent unde se duce. Sunt a lui...

     Sau poate fi ucigaşul. După cum s-a strecurat... Dacă a venit iar ăla care vrea să-mi cânte popa veşnica pomenire la cap? Dacă îmi pune iar somnifere în pastile? Dacă îşi schimbă acum tactica şi vrea să mă strângă de gât? Să mă sufoce cu perna? Să bage stiletul în mine? O, nu, stiletul nu! Să nu văd iar sânge în faţa ochilor. Dacă are vreun plan diabolic să mă termine? Nu o să-i permit, nu vreau să fiu victima lui... Deşi poate asta ar rezolva miile de probleme pe care le am, nu vreau să mă căsăpească un nebun. Nu mor caii, zicea Nichita, când vor câinii...

     Mă căznesc să alung puiul de somn care freamătă prin trupul meu, care mă învăluie ca o dezmierdare şi deschid, cu oarece greutate, dar definitiv, ochii. Mă sperie chipul de alături şi vreau să ţip. Sunt gata să urlu ca din gură de şarpe. Nu ştiu cum e într-o astfel de gură, aşa zice poporul, şi dacă zice, pesemne că nu minte, dar ţipătul meu e gata să se rostogolească avid peste întreaga rezervă, peste întreg spitalul, peste întreaga lume. Îmi vine să ţip cât pentru toate spaimele acumulate până la 27 de ani, aproape. Şi nu sunt puţine. Căci nu-i de colea să trăieşti, copil de 12 ani, singur în casă. Mereu copleşit de gândul că poate să intre cineva peste el. Şi mai apoi cu spaima că bărbatul ales pleacă, are pe altcineva. Nu duc gândul mai departe. Se frânge brusc, apoi se rupe de-a binelea. O mână mi se aşează pe gura rămasă întredeschisă şi mă apasă cu oarece fermitate.

     ─ Nu ţipa, mi se spune, că sperii bolnavii. Linişteşte-te, nu sunt decât eu. Nu-ţi fac nimic. Gata, gata, nu se întâmplă nimic. E în regulă.

     ─ O fi pentru tine! – ţip când gura îmi evadează din strânsoarea neaşteptată şi descopăr cine mă speriase. M-ai băgat în răcori. Ce naiba cauţi într-o rezervă de spital în puterea nopţii? Şi de ce dracu’ umbli pe şestache, precum mâţele prefăcute?

     ─ Mâţe prefăcute... Şi mai cum altfel?

     ─ Ştii ceva? Nu-mi arde la ora asta şi în ipostaza asta de şarade, nici de glume insipide şi proaste. Ce mama dracului faci la spital în crucea nopţii? Ştii cât e ceasul? M-ai speriat. Mi-a sărit şi inima din piept de frică. Aşa se strecoară un om normal la căpătâiul unui bolnav? Parcă eşti hoţ, nu poliţist. Că-mi vine şi să-ţi trag una.

     ─ Ai dreptate, ora e total nepotrivită pentru o vizită. Şi, serios, te rog să mă ierţi pentru asta. N-am vrut câtuşi de puţin să te sperii. Dar eram în trecere pe aici şi am zis să...

     Îmi strâng pe lângă mine cămaşa de noapte bifurcată pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale. Dincolo de spaima sufocantă, întrezăresc în baierele inimii încolţind o bucurie ciudată. Ca şi cum o sămânţă stingheră fusese aruncată mai demult acolo şi prinde acum, aproape inexplicabil, aproape fără sens, viaţă. O colegă de la serviciu mi-a spus odată că a plantat în curtea casei ei de la ţară mai mulţi copaci. Pomi fructiferi, altoiţi cei mai mulţi dintre ei. I-a sădit ca la carte, cu groapă corespunzătoare de 50 de centimetri, cu apă turnată pe fundul ei, cu îngrăşământ presărat în interior, cu bătaie, ca la horă, în jurul lor. S-a făcut seară şi trebuia să plece înapoi la casa de la oraş. I-a rămas nesădit un pui de măr. Îl primise de la cineva. Nu tocmai arătos. Nici cu frunze multe şi verzi. Nici cu rădăcină făloasă şi viguroasă, cum aveau ceilalţi. Nici de soi, ca ăialalţi. Era doar un măr obişnuit pe la ţară, care face fructe mici, dar multe, neizbutite genetic ca surorile lor. Colega s-a gândit întâi să-l arunce la gunoi. Nu mai avea timp de pierdut cu mărul ăla. Nici lumină nu mai era, căci noaptea îşi aprinsese discret stelele şi întunecase iremediabil ţinutul. Apoi i-a fost milă de pomişorul plăpând şi singuratic. Nu s-a îndurat să-l arunce, pentru că simţea pulsând în el un pic de viaţă. A scurmat, deci, uşor pământul cu piciorul – nici vorbă de cazma, ca la ceilalţi - şi a făcut o adâncitură, cât să încapă rădăcina cât o scobitoare a puiului de măr. Şi l-a lăsat acolo, convinsă fiind că va muri singur, că nu va supravieţui. Împăcată, însă, că nu-i semnase ea condamnarea la moarte. Dar săptămâna viitoare mărul era verde şi frumos. Fără vreo explicaţie concretă, era mai prins şi mai cu vlagă decât confraţii săi, plantaţi cu temeinicie, după tipicul plantatului de pomi. Dacă e viaţă... concluzionase colega mea, uimită de întâmplare, e oricum. Oricât de vitrege sunt condiţiile, mărul rezistă. Şi aşa îmi vine şi mie acum în cap. Dacă e viaţă... O biată sămânţă scăpată printre pietre tinde să dea roade mai ceva ca una plantată cu grijă. De ce mi-o fi trecând asta prin cap?

     ─ Dacă vrei să-mi tragi una, dacă asta te va face să te simţi mai bine, dacă te va linişti, fă-o! Uite, stau să-mi faci ce vrei tu. Poţi să mă baţi cât vrei, că merit. Nu opun, parol, nicio rezistenţă. Ai dreptate să te sperii. Şi ai tot dreptul să te superi. Te-am luat pe nepregătite.

     ─ Ce naiba pregătire prealabilă poate să fie pentru o vizită nocturnă? Nici doctorii nu vin la ora asta. Se presupune că toată lumea doarme. Că bolnavii trebuie să se odihnească, doar şi de asta zac pe patul de spital. Aoleu, ce spaimă am tras!

     ─ Da, dar acum te-ai mai liniştit. Ţi-ai dat seama că nu sunt Bau-baul. Ai văzut că sunt om bun... Aţi văzut, adică...

     ─ N-am nicio garanţie că e aşa. Cu bunătatea asta, vreau să zic. Tot ce ştiu e că aparenţele, de multe ori, îi induc în eroare pe naivi. Nu întotdeauna este ce pare. Ce cauţi... Ce căutaţi aici?

     ─ Cum ziceam, eram în trecere prin zonă. Şi am zis să văd ce se mai întâmplă prin spital. Cum mai sunt saloanele, ce mai fac bolnavii, cum mai dorm asistentele... Chestii de astea... Şi mi-am zis că, dacă tot am avut un caz pe la etajul ăsta, să trec şi pe aici, să văd cum mai stau lucrurile.

     ─ Am avut?

     ─ Da, nu v-am spus că se va ocupa altcineva de problema dumneavoastră? Chiar, au trecut colegii mei pe aici? V-au pus întrebări? V-au invitat la sediu? Aţi dat vreo declaraţie scrisă?

     ─ N-a venit nimeni. Cel puţin, nu la mine. Am auzit că a fost multă poliţie prin spital, dar pe mine nu m-a întrebat nimeni nimic. Nu m-a băgat nimeni în seamă. Şi acum trebuia să zbârnâie toţi curcanii îmbuibaţi pe lângă mine.

     ─ Trebuia?

     ─ Da, trebuia. Era imperios necesar. Dar nu s-a obosit niciun Cattani de ăla vajnic şi fioros, a, şi onest... foarte onest, ca toţi poliţaii, să mă bage în seamă.

     ─ Vrei să-ţi spun cum se zice poliţist în argoul infractorilor? Că poate te simţi mai bine. Te văd atât de pornită împotriva poliţiştilor... 

     ─ Nu. Nu vreau. Şi n-am cum să fiu altfel decât inflamată cu totul când vorbesc despre ei. Nu ştiu termeni de argou, dar ştiu cum zic pe mai departe, deşi a trecut ceva vreme de la Revoluţie, oamenii poliţiştilor: miliţieni. Sau, un pic adecvat, miliţişti. Asta pentru că tot aşa au rămas. Şi mai că-mi vine să adaug şi: nişte neispăviţi.

     ─ Da? Eu credeam că în fiecare poliţist zace vreun Sherlock Holmes sau Maigret. Sau, de ce nu, un Raymond Chandler, Yan Fleming sau Friedrich Forsyte, care să relateze faptele de vitejie ale primilor. Dar dacă aşa părere aveţi despre poliţişti, nu vă contrazic. E dreptul dumneavoastră la opinie şi nu am de gând să schimb nimic.

     Să-l ia naiba de inspector principal! Ba îmi vorbeşte la singular, ba la persoana a doua. De mă derutează cu totul. Şi aşa eram eu confuză. Mai vine şi el şi dă foc pajiştei din toate părţile. Chiar vrea să facă totul, inutil, o torţă? Cine se crede el? Vreun guru? Nu e decât un amărât de poliţist. Mai dus pe la şcoli decât mulţi dintre colegii lui, dar tot un poliţist. Şi nu e în stare să poarte o discuţie, nu poate să fie consecvent. Ori e tu, ori e dumneavoastră… O dă ba aşa, ba aşa. Dă în minge ca un apucat, nu ca un profesionist. Ce joc joacă ăsta cu mine? Dar el ce vrea? E bărbat în toată legea, nu ştie cum să se adreseze constant unei femei? Chiar uneia care s-a întâmplat să fie un caz de care el se ocupă. Pardon… S-a ocupat… Căci taman a ţinut să puncteze: s-a ocupat. Dar acum a cedat cazul altor colegi. Că el, săracul, e ocupat. Umblă creanga prin spital la trei dimineaţa. Naiba să-l ia! Şi să mai pui bază pe un asemenea poliţist. Nu vreau să mă încred în asemenea oameni. De ce naiba nu pleacă? De ce mai stă atârnat pe pat şi se uită la mine, cu ochii ăia sfredelitori şi pătrunzători? Ce aşteaptă de la mine?

     ─ Păi nici n-aţi putea să schimbaţi. Am şi eu o părere ca toată lumea, în legătură cu poliţiştii. Şi în legătură cu orice…

     ─ Şi dacă e preconcepută? Dacă poliţiştii nu mai sunt ceea ce a intrat în folclor că sunt? Şi dacă nu sunt toţi la fel? Dacă unii chiar îşi fac datoria?

     ─ Asta e… Am dreptul să fac propriile mele greşeli.

     ─ De acord. Fiecare are acest drept. Dar eu zic că avem îndatorirea să nu le repetăm pe cele pe care le-am mai făcut. Să încercăm altele, nu tot pe alea pe care le-am mai comis. Sau pe care le-au făcut apropiaţi de-ai noştri şi ne-au avertizat asupra lor, tocmai ca să nu le mai repetăm tot pe acelea. Nu de alta, dar nu e indicat să le facem tot pe alea. N-are niciun farmec. Mai bine încercăm altele. Poate că e bine să trecem prin mai multe feluri de greşeli.

     ─ Eu fac ce greşeli îmi place. Când îmi place… Şi, cel puţin în momentul ăsta nu dau socoteală nimănui pentru ele.

     ─ Ok, cum ziceţi dumneavoastră. V-aţi mai liniştit, da?

     ─ Da, pe cât posibil, dar tot nu înţeleg ce naiba caută un poliţist în rezerva mea, în plină noapte. Nu înţeleg, aici se circulă ca pe bulevard? Intră cine vrea, când vrea, fără să aibă nicio greaţă? Nu există pază, nu există vigilenţă din partea personalului medical? Aşa se ajunge la tot felul de probleme. Aşa poate fi viaţa cuiva pusă în pericol. Că poate să intre oricine într-un spital.

     ─ A cui viaţă a fost pusă în pericol?

     ─ A mea, de exemplu. Ce aveţi de spus la asta?

     ─ Îmi pare tare rău că s-a întâmplat aşa. Nimeni nu trebuie să treacă printr-o astfel de situaţie. Tocmai de aceea, trebuie găsit făptaşul, căci poate va mai încerca. Dar întâmplarea asta chiar nu are legătură cu strecuratul meu în spital la ora asta. Nu pot să cred… Doar nu-ţi imaginezi că am eu vreo vină.

     ─ Poate că ai, ce ştiu eu? Ce mai ştiu eu? După cum te strecori în spital, absolut pe şestache, ce pot să cred? Şi uită-te la tine că nici măcar nu eşti surprins. Nici măcar nu mimezi surprinderea… Ce să înţeleg eu de aici? Şi orice om normal, de fapt, ce concluzie poate să tragă?

     ─ Bag eu bine de seamă că mă provoci. Foarte bine. Deşi nu-mi place să răspund la provocări, de data asta, cu tine, voi face o excepţie. Vrei să dăm cărţile pe faţă? Ok. Le vom da… Ce vrei să fac, să te mint sau să-ţi spun adevărul?

     ─ Hm… Cum dai cărţile pe faţă dacă minţi? Te ştii mincinos cu state vechi, aş concluziona eu, după aşa introducere din partea ta…

     ─ Sau poate mă tem că tu nu suporţi o discuţie sinceră.

     ─ Ha… Ce scuză ieftină!

     ─ Nicio scuză… Când am vorbit seara trecută, te-ai arătat destul de vehementă la pornirile mele sincere. Dar, mă rog... Acum vrei să vorbim deschis. Vom vorbi.

     ─ Ce-ar fi să vorbim, fără să mă ameninţi atât? Spune odată ce e de spus. Am, aşa, o impresie că vrei s-o-ntorci ca la Ploieşti.

     ─ E impresia ta. Asta nu înseamnă şi că e adevărat. S-o luăm cu începutul. Deşi, sincer, nici nu ştiu care e ăsta. Ai zis că n-am fost uimit, şi nici n-am mimat că sunt, când mi-ai spus că s-a atentat la viaţa ta. Sau cum ai spus tu, viaţa ţi-a fost pusă în pericol.

     ─ Am zis şi repet…

     ─ Foarte bine, repetă dacă asta te face să te simţi mai bine. Iar eu o voi lua direct, pe scurtătură, fără să mă mai învârtesc pe după piersic ori pe după cireş. Voiam să fac o introducere, dar cum ziceam şi seara trecută, cu tine nimic nu poate fi simplu. Nimic nu e cum plănuiesc eu, nimic nu e cum aş vrea. Mă înnebuneşti! Nu am păţit cu nimeni aşa ceva! Şi nici nu cred că mai mă poate cârmi cineva în felul în care o faci tu! Cum să mă fi prefăcut că sunt, vai Doamne, surprins că ţi-a schimbat cineva medicamentele, punându-ţi în loc somnifere, dacă eu te-am găsit şi am anunţat personalul din spital? De ce faci figura asta? Nu mă crezi?

     ─ Păi parcă ai predat cazul altor colegi.     

     ─ Asta am şi făcut. Înainte să avem discuţia de seara trecută. Pe urmă, m-a rănit cumplit ce mi-ai spus, felul în care m-ai luat, tonul tău. Eu nu făcusem decât să fiu, cum nu ştiu dacă am fost de multe ori în relaţia cu femeile, sincer. Atât de sincer… Cu sufletul în palmă aşa, cum am făcut cu tine, naiba să mă ia dacă am mai fost. Să nu înţelegi că am fost mârlan sau nemernic în relaţiile cu celelalte femei care au trecut prin viaţa mea. Am fost onest, dar nu am pus, ca prostu’, la înaintare, ca acum, tot sufletul după trei cuvinte pe care le-am schimbat amândoi.

     ─ Dar parcă vorbeam despre altceva! Cum de-ai ajuns la femeile din viaţa ta? Şi nu pricep: ar trebui să-mi pese de relaţiile tale?

     ─ Mă laşi să vorbesc sau iar tragi tu concluzii? E important ce spun eu. Şi nu am luat-o pe arătură. Tot ce spun aici trebuie spus. Am ajuns la concluzia, cum ţi-am mai spus, că vin semnale şi din partea ta şi trebuie să-ţi spun nişte chestiuni. Poţi să mă pici cu ceară, poţi să mă torturezi în piaţa publică, poţi să faci ce vrei tu, dar şi acum simt la fel. Există, oricât faci tu pe nebuna, o sincronizare a energiilor noastre, un cumul de dulceaţă, un tot de sentimente, o nebunie a sufletului, un incendiu al simţurilor, o mare de trăiri. Nu ştiu ce… Mi-am bătut mult capul cu asta, dar nu înţeleg nici acum ce e. E ciudăţenie, e miraj, e lovit în moalele capului, e dragoste nebună?... Habar n-am ce e. Ştiu doar că e ceva. Un ceva al naibii de aparte. Nici măcar nu e vorba despre atracţia fizică. Adică nu e numai asta. E o simfonie, e o nebunie, e ce n-a mai fost. Mie, cel puţin, nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Şi, după ce mi-ai trântit vreo două vorbe, cum numai tu ştii să faci, s-a dus dracului tot elanul meu adolescentin şi m-am simţit ca un caraghios. Eu la 17 ani nu m-am simţit niciodată aşa. Nimeni nu m-a făcut să mă simt aşa. Trebuia să ies onorabil din balamucul în care mă vârâsem singur şi tu veniseşi mai apoi ca să-mi tragi cu parul în cap şi unde ai mai nimerit. Şi din cauza asta, dar şi dintr-o alta, nu voiam să mai fiu implicat în această poveste. M-am gândit că e mai bine să nu mai ştiu nimic despre tine şi nici despre ce ţi se mai întâmplă. Chiar am vorbit cu colegii mei despre predarea cazului. M-am perpelit, ca frigăruia pe jar, toată noaptea. N-am pus geană pe geană niciun minuţel. Am întors cercul în care eram pe toate feţele. Un batalion de gânduri m-a atacat continuu, din toate părţile. Dar mi-am zis că trebuie să trec pe la spital ca să vorbim despre… cazul tău, cum îţi place ţie să te lamentezi, privindu-ne în faţă. Căci la telefon, oricât încerci să-ţi imaginezi, nu vezi privirile celuilalt, nu-i prinzi zâmbetul sau rictusul feţei, nu-i simţi pulsul, nu-l citeşti. Mi-am dorit să ne uităm, ca acum, unul în ochii celuilalt şi să ne spunem tot ce trebuie să ne spunem. Ca la telefon sau altfel. Dar faţă în faţă, aşa am crezut eu că e mai bine. Când am intrat în încăpere şi am început să vorbesc cu tine, nu mi s-a părut nimic suspect că taci. Am crezut că iar nu vrei să vorbeşti cu mine. Am crezut că dormi. Dar era un somn ca-n moarte. Am realizat asta când am văzut că nu reacţionezi la nimic. Că eşti inertă. Că pupilele nu-ţi mai erau normale, că pur şi simplu, eşti dusă dintre cei lucizi, chiar dintre vii. Nu m-am priceput să fac prea multe, te-am strigat, te-am agitat, te-am ridicat. Îmi era şi frică să te mişc, căci mai auzisem şi eu cum faci rău unui om într-o stare critică, încercând doar să faci bine, să-l ajuţi. Nimic, însă, nu era ce trebuia. Nu-ţi reveneai. Am crezut că ai făcut tu ceva. Am crezut că, în sfârşit, ai reuşit să pleci în căutarea acelei poveşti haotice din viaţa ta. Te miră că ştiu? În ceea ce te priveşte, dacă pot să spun aşa, nu mai e nimic nou sub soare. Ştiu multe, că era să zic tot, dar nu am ajuns încă la aşa performanţe, despre tine. Deşi, naiba să mă ia, nu mă îndoiesc că te cunosc de la facerea lumii! Poate că noi am fost Adam şi Eva. Poate că povestea mărului am trăit-o amândoi. Nu mă invada cu ochii tăi neasemuiţi, că mă pierd iar. Te-am auzit, ca să nu te mai frămânţi şi din cauza asta, în capelă, când vorbeai cu Felicia. M-am nimerit chiar când voi v-aţi refugiat acolo. Am ezitat dacă să ascult sau nu, mi-am spus că nu se face…

     ─ Da, nu se face, dar o faci… Ai făcut-o...

     ─ Aşa e, am făcut-o. Ştiam că vei discuta cu Felicia tot ce ai pe suflet, tot ce ţi s-a întâmplat. Mi-am zis că trebuie să aflu toate astea pentru un cât mai bun mers al anchetei.

     ─ Da, al anchetei… Şi eu am pus coada la prună…

     ─ Asta ştiu, nu-mi spui o noutate. Te şi văd punându-i coada… Dar atunci, în capelă, nu ştiam multe lucruri. N-o mai lungesc. Am ales să fiu, din umbră, părtaşul confesiunilor tale. Trebuia să ştiu tot. Mă rog… Am crezut, când te-am găsit inertă, că s-a întâmplat ce îţi doreai. Eu nu voiam să pleci. Aşa că, i-am chemat pe ăia din gardă şi din tot spitalul să te oprească. Ei au făcut, în felul lor, investigaţii. Nu ştiu să-ţi vorbesc despre ele, că nu sunt în branşă. Dar poate că ţi-a povestit deja rezidentul. A fost cu tine, în spital, toată după amiaza. E teritoriul lui. Cert este că, după testele de laborator, au constatat că, printre medicamentele tale, s-au strecurat nişte somnifere. Ţi-au făcut tot ce trebuie în atare situaţie şi a vrut Dumnezeu să-ţi revii.

     Nu ştiu de ce, m-a buşit ca pe-o proastă, plânsul. Îmi acopăr ochii cu mâinile, neştiind dacă plâng de teamă sau de fericire. Zvâcnesc în convulsii şi nu am de gând să mă opresc.                               

     ─ De ce plângi? Ce s-a-ntâmplat? Am zis ceva ce nu trebuia să zic? Cătălina…

     Întinde braţele şi mă cuprinde între ele. Plâng neostoit la pieptul lui. Din multitudinea de sentimente care mă încearcă simt, cum poate n-ar trebui, o uşurare. Nu vreau să ştiu de ce, nu vreau nici s-o înlătur. Plâng de-mi sare cămaşa de noapte în spate de plâns. Mă ţine în braţe şi se căzneşte să-mi şteargă lacrimile care nu mai obosesc să curgă. Simt că ar face mai mult, dar nu îndrăzneşte. Ar vrea, înţeleg asta prin toţi porii, să mă sărute. Să-mi soarbă cu buzele lui puhoiul de lacrimi. Parcă are tot trupul legat, aşa nu se poate mişca. Parcă-i  paralizat. Ori se teme să nu strice clipa, ori vorbele mele anterioare nu-l lasă. Nu am de gând să-l provoc, plâng doar cu toate lacrimile de care sunt în stare. Şi disec, cu o luciditate aproape absurdă pentru clipa de faţă, totul: spusele lui, inima pe care i-o simt bătând prin cămaşă, întreaga situaţie nebună. Nebună de tot…

     ─ Gata, gata… îmi spune din când în când, fără să-mi dea drumul din braţe.

     Dar doar când am terminat întreg arsenalul de suspine m-am oprit. M-am depărtat uşor, cu o undă de regret din braţele lui şi m-am aşezat mai bine pe pernă. Cămaşa mea de noapte - şi de zi pentru cât stau în spital - una dată pe inventar de la magazie, stă răvăşită pe la gât şi mi-o aşez grabnic. Doar sufletul, mai înspumat decât Oltul în aval, nu pot să-l pun să stea cuminte în matca lui. Dă pe din afară, ca la marile inundaţii. Şi dacă aş încerca să trag cu pompele tot surplusul, tot n-aş reuşi. Sufletul meu nu m-ar asculta. Bărbatul o dă, când deschide gura, oarecum în derizoriu:

     ─ Mă bucur că te-ai liniştit. Mă şi temeam că se trezeşte Tuţa, săraca, din somn.

     Izbucnim amândoi în râs.

     ─ Îţi dai seama ce adânc doarme femeia asta dacă n-a auzit nimic din cearta noastră? Şi cât ne-am mai certat! Nici din plânsul tău n-a auzit nimic… Nici din zbuciumul meu… Dar dacă, totuşi, stă cuibărită în pat şi ascultă atentă ce vorbim noi aici? Că ne-am spus verzi şi uscate şi încă mai avem a ne spune tot pe aşa şi pe atât.

     Îl întrerup, temătoare să nu avanseze pe un teren mlăştinos:

     ─ Mai bine mi-ai spune mai departe ce începuseşi. Ce zici?

     ─ Zic ce zici tu… După ce ţi-ai revenit, am plecat la ale mele. Când m-ai sunat în seara asta, în noaptea asta, adormisem.

     ─ Cum? Ai ştiut că te-am sunat eu?

     ─ Întrebarea asta e doar aşa, ca să-ţi auzi vocea în contextul ăsta. Ca să zici ceva, să nu fie camera fără vorbe. Nu cred că te-ai gândit vreo clipă, chiar dacă eu am făcut pe Gică Duru şi pe Nisnaiul, că nu ştiu cine m-a sunat. Cu cine vorbesc… Ce naiba, sunt băiat mare.

     ─ Ai dreptate. Şi, pe deasupra eşti şi inspector principal…

     ─ Vezi, vii de acasă. Deci două dintr-o lovitură.

     ─ Şi, totuşi, cum de-ai ajuns la spital, dacă tocmai te trezisem din somn?

     ─ Mai puteam să dorm, când vorbeai la telefon ca şi cum se sfârşise pământul?

     ─ Nu cred că vorbeam aşa, e o prostie.

     ─ Nicio prostie, crede-mă. Aveai o voce… Sufereai. Erai tristă. Te durea. Nu mi-ai spus nimic concret. Ai deşirat câteva vorbe şi am ghicit că te perpeleai a plâns. Nu ştiam ce e cu tine. M-am îmbrăcat mintenaş, ca la armată, când zicea ăla, caporalul sau sergentul: Echipaaaaarea! Cât arde băţul ăsta de chibrit să fiţi gata! Şi am pornit către spital. Nu avea rost să te sun. Exact ce spuneam mai devreme: la telefon simţi tristeţea din glas, dar nu vezi ochii. Şi nu vezi nimic, până la urma urmei. Ca şi pe net, dacă vrei. Vorbeşti cu un străin, cu o străină, în cazul meu, că nu mă apuc acum să conversez cu bărbaţii, şi-i spui că eşti Alain Dellon sau Brad Pitt şi ea te crede. Şi când te întâlneşti unul cu altul, vezi că el n-are un picior şi ea e cocoşată. Am vrut să te văd. Bănuiam că te chinuieşti singură cu disperarea. Ştiam că nu vine somnul şi întorci pe toate feţele întâmplarea cu somniferele. Şi nu numai. Am venit, am intrat, sunt aici…

     ─ Corect… Ai intrat fără bătăi de cap, că doar tu eşti de la poliţie, nu vinzi bilete în gară…

     ─ Bun, bravo! Începi să înveţi, frumuseţe… Să ştii că-mi pare nespus de rău că te-ai speriat. N-am intenţionat asta nicio clipă.

     ─ Lasă, a trecut… Spune-mi mai bine ce crezi despre povestea cu somniferele.

     ─ Nu ştiu încă ce să cred. E destul de încurcat totul. Mai ales că ziceai că tu nu ai duşmani. Nu ştii pe nimeni care să-ţi vrea răul şi mai ales moartea. Dar asta e o treabă a poliţiei, pe care nu încetezi nicio clipă să o iei în băşcălie. Şi cel mai aprig îl feşteleşti pe un biet inspector principal… Vom vedea despre ce este vorba. Îţi promit. Sigur că acum s-au născut alte întrebări: cine a făcut-o? Şi de ce? Are legătură cu accidentul? Dacă da, cum s-a infiltrat respectivul în spital? A fost culpă medicală? Aşa cum atunci, când cu accidentul, au fost prelevate urme, au fost făcute măsurători şi poze, s-au luat interogatorii, aşa va fi şi acum. Se vor strânge toate probele de care e nevoie pentru aflarea adevărului. Trebuie să ai încredere.

     ─ Zici tu, vorba ta, să am? Păi, ştiu pe cineva căruia i s-au furat două radiocasetofoane din maşină, în parcarea blocului. A făcut plângere la poliţie şi nu a recuperat niciunul. I-a şi spus sectoristul că nu are şanse să găsească ceva.

     ─ Am să te rog ceva şi vreau să cred din start că eşti de acord şi înţelegi: nu te mai uita la mine ca la Garcea de la televizor. Nu mai gândi negativist în tot ceea ce mă priveşte. Nu mă mai trata ca pe zmeul zmeilor. De fapt, nu vreau să mai existe relaţia victimă – anchetator, cum ai zis tu, între noi. Pentru că nu mă mai ocup legal de cazul tău, nu mai vorbim despre nimic ce are legătură cu cele întâmplate.

     ─ Doar pentru ce ţi-am zis eu nu te mai ocupi?

     ─ La momentul acela deja aruncasem zarurile. Întâi că nu ştiu cât de obiectiv mai pot să fiu, dacă aş continua. Apoi, nu vreau să fiu părtinitor, în niciun fel, şi aş fi continuând. Pe urmă, poate că n-o să am timp să finalizez ancheta, pentru că trebuie să plec. Şi nu-mi place să las lucrurile începute şi neterminate.

     ─ Unde pleci? Şi de ce?

     ─ La nişte cursuri în Belgia, la Bruxelles. De fapt, un doctorat. Am pentru primele două semestre o bursă acolo, restul doctoratului urmând să-l fac în ţară.

     ─ Când trebuie să pleci?

     ─ Curând. În câteva săptămâni trebuie să fiu acolo.

     ─ Stai mult?

     ─ Destul. Un an. Aproape un an. Adică un an şcolar. Mult mai mult decât mi-aş dori eu. Ca să nu mai spun că, acum, nici n-aş mai pleca. Deloc. Dar, asta e… Mi s-a aprobat, în urma depunerii unui dosar serios, această plecare. Şi, vreau, nu vreau, acum trebuie să plec. Dacă n-aş fi lucrat în poliţie, poate că aş fi refuzat. Dar s-au pus prea multe rotiţe în mişcare ca să mai fac asta. La noi e o anumită disciplină. O să mă-ntorc…

     Tac. Pleacă şi el… Mă părăseşte şi el. Şi mai zicea că nu sunt singură. Că e lângă mine. Că nu vrea să plec eu ca să fiu lângă el. Şi pleacă el acum…

     ─ Mi-ai zis – spune - că nu mai vrei şi nu mai trebuie, din diferite motive, să existe o discuţie de dragoste între noi. Accept. Sunt de acord. Avem, deci, două subiecte tabu despre care nu mai aducem discuţia: cum se soluţionează cazul tău şi sentimentele care ne leagă. Vezi, aş putea să zic care e posibil să ne lege, dar oricât negi tu, suntem deja legaţi de sentimente. Ne conformăm amândoi cu cele două, hai să le zicem clauze în contract şi tăcem. Dar nu putem să nu fim prieteni. O vreme. Cât trebuie. Nu ne împiedică nimic. Avem amândoi nevoie de prietenia asta.

     ─ N-am să cred niciodată că între un bărbat şi o femeie poate să existe, imaculată, o relaţie de prietenie. N-are cum!

     ─ Să crezi! Sunt astfel de cazuri. Şi eu cunosc câteva. Dar, şi de n-ar fi nicio astfel de situaţie pe lume, va începe cu noi doi. Promit să fiu prietenul tău. Numai prieten. Cel mai bun prieten. Nimic altceva, dacă tu nu vrei. Până tu nu vrei...

     ─ Doar nu vrei să te cred! Ţi se pare că am coborât din plop azi dimineaţă?

     ─ Nu, ai coborât de generaţii întregi. Dar şi eu tot atunci m-am dat jos, n-am mai stat atârnat printre ramuri şi n-am mai behăit la stele. Ai auzit de cuvânt, de ambiţie, de necesitate, de încredere, de voinţă?

     ─ Absolut! Dar va fi greu! Îţi va fi foarte greu…

     ─ E adevărat. Nici nu spun că va fi uşor. Din punctul de vedere al amândurora, vorbesc. Îmi permit să fac asta. Căci poţi să-mi spui tu ce vrei, să negi că Pământul se-nvârteşte, să nu recunoşti că Dinamo iese campioană, să-mi spui, cum ai zis, că ai pus coada la prună şi ai inventat apa caldă. Nimeni şi nimic nu mă convinge în veci că nu detectez semnale şi din partea ta. Nu, nu mă întrerupe, căci pierd firul. Bătrâneţe multă şi minte puţină… Respectă organu’, da? E ciudat să-ţi propun taman eu să fim prieteni, taman ţie, care mă înnebuneşti cum n-a făcut-o nimeni. Sunt bărbat şi până la 30 de ani n-am stat în mânăstire, bătând mătănii de trei ori pe seară şi o dată la miezul nopţii, pentru purificarea sufletului şi a trupului şi aşteptând să apari, din neant, tu. N-am propus să fiu - şi nici n-am fost - prietenul femeilor care au trecut prin viaţa mea. De aceea, îţi înţeleg foarte bine scepticismul. Numai că, am învăţat o lecţie: dacă femeia este specială, te porţi şi tu, oricât de mârlan ar zice unii că eşti de regulă, special. Trebuie, dacă nu să o întreci în chestii deosebite, măcar să încerci să te ridici la nivelul ei. Fata e romantică, visătoare, nostalgică şi dacă eu, haimana de cartier, hârşit în amor şi miştocăreli, chiar ajuns poliţist, îi vorbesc şi mă port din topor, ţac - pac! S-a rupt filmul. Se voalează. Nu vreau, parol, Zoiţico, să stric filmul ăsta. Aşa că, de bună voie şi nesilit de nimeni vreau să joc un rol în telenovela asta. Accept să fii tu scenaristul şi regizorul, să interpretezi rolul principal, dar să-mi dai şi mie, acolo, un rolişor. Am nevoie de el. Ai şi tu nevoie de un actor ca mine. 

     ─ Am înţeles. Dar de ce telenovelă? Şi ce e în neregulă la rolul tău?

     ─ De ce telenovelă? Tocmai ţi-am spus că nu mi-a fost dat să trăiesc până acum o aşa idilă, relaţiile mele erau bazate pe sex, nu pe sentimente, nu mi-a fost dat să freamăt ca marea, doar ce mă gândesc la tine – şi mă gândesc în permanenţă. Lasă, că alunec în abis… Ce mai ziceai? De rol… Rolul însuşi e ciudat, dacă vrei să ştii. Ce mă surprinde este că nu mi se pare deloc greu. Vine din mine.

     ─ Ai talent. Mai bine te făceai actor.

     ─ Am, am talent. Vorba ceea: singurul defect, bărbat bine şi mă descurc. O fac la rang de amatorism, dar îmi iese fără vreun efort. Pot să fiu aşa cum mă vezi şi mă auzi tu. Nu scap nicio înjurătură, nu fac niciun gest obscen, nu fluier în biserică. Va fi greu, dar să vedem ce iese din asta. Mă contrazic, dar ia-mă aşa cum mă dau. Mai merge şi un lup mâncat de oaie, la cât măcel a făcut şi lupul. E cel mai greu lucru pe care îl propun şi obţin în toată viaţa. Ţi-aş spune de ce, dar ar însemna să-ţi vorbesc iar ca un îndrăgostit, ca un bărbat care şi-a dat seama, mai presus de orice, că te iubeşte ca pe o femeie, ca pe femeia vieţii lui, ca pe singura femeie din viaţa lui, ca pe femeia inimii lui, şi nu ca un prieten. Voi fi destul de mult în preajma ta. Şi, nu ştiu, poate când nu vei mai fi confuză, vei învăţa şi tu să-mi spui că mă iubeşti. Nu pot, pentru nimic în lume, să pierd asta. Exceptând plecarea asta aşteptată şi intempestivă deopotrivă... Dacă te întâlneam cu câteva luni înainte, nu aş mai fi făcut toate demersurile pentru plecare. N-aş fi mai plecat. Îl dădeam naibii de doctorat. Făceam şi primul an în ţară. Din păcate, drumurile noastre nu s-au intersectat când trebuia. Dar poate că, într-un fel, aşa trebuia să se întâmple. Să nu crezi nicio secundă că vreau să evadez, ca să scap de focul de pe sufletul meu. Să nu te gândeşti că fug. Nici că te las singură. Chiar acolo, la Bruxelles, vreau să fiu lângă tine. Va fi greu. Conştientizez. Sau poate nu. Dar lasă-mă pe mine să decid dacă pot să fiu prietenul tău. Doar prietenul tău. De regulă, nu îmi încalc promisiunile. Târâş, grăpiş, ajung la liman.   

     A naibii fire omenească! Parcă un drac din mine nu se împacă neam cu hotărârea asta. Acum, după ce m-a luat în braţe… Poate că nu trebuia să se grăbească aşa, cu prietenia.                        

     ─ Sunt de acord cu tot ce spui, i-am zis. (Şi mai ziceam că eu nu sunt ipocrită!)

     ─ Ok. Bate palma, prietene! Nu aşa tare, că se trezeşte femeia asta. Ia spune-mi cum stai cu unirea şi cu Mihai Viteazul?

     ─ Am citit aproape tot ce mi-ai lăsat. Din prea multă lectură, m-am pomenit, când cu somniferele alea, că trăiesc în umbra voievodului. Era ca şi cum îl urmam de aproape prin istorie. Parcă ea, istoria, se mai scria odată. Pentru mine…

     Am deşirat, astfel, până ce am observat prin fereastră zorii. Mai trecuse o noapte. Şi nu încercase nimeni să mă facă să dau ortu’ popii. Şi, totuşi, cu Cristi Popa făcusem un pact. Unul dintre cele mai grele, cu siguranţă, din viaţa amândurora.

 

 

Vizualizări: 147

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Un singur cuvânt, dragă Nina: EXCELENT! Ştii că aştept. :)

Admiraţie şi drag,

Un capitol lung, dar deloc plicticos. Jumătate tratează psihicul, celaltă jumătate dialogul dintre cei doi îndrăgostiţi. Mi-au plăcut ambele. Foarte bine şi profund scrii gândurile unei femei singure, internată şi bandajată la cap într-un spital, cu spaima ce-o poartă în suflet, cu spectrul sinucigaşului în faţa ochilor. Rătăciri de noapte lungă.

Apoi poliţistul, tot poliţist ştie să se strecoare şi în camera de spital, dar şi în inima femeii. Doar ea o face pe durul... însă sunt convinsă că-i va trece.

Am citit cu deosebită plăcere şi... aştept continuarea, dragă scriitoare.

Sofy

Un singur cuvânt, draga mea Cory; MULŢUMESC! Şi mai adaug: mulţumesc că îmi dai din preaplinul tău, din plin. Admiraţia este a mea pt tine. Căci ai răbdare să parcurgi toate filele astea şi să mă şi gratulezi apoi pt ele. Deci, MULŢUMESC!

Corina Militaru a spus :

Un singur cuvânt, dragă Nina: EXCELENT! Ştii că aştept. :)

Admiraţie şi drag,

Ei, dragă scriitoare, îmi zici acum, Sofy... Şi îţi mărturisesc că m-ai făcut fericită pt o lună întreagă, indiferent de ce probleme îmi rezervă viaţa. Scriitoare... Asta înseamnă că am convins, că plaivazul meu a trecut, în opinia ta, dincolo de cel al ziaristei, că pot şi scriu acum scriitoriceşte, nu gazetăreşte. Mulţumescul meu pt tine depăşeşte mărimea fericirii mele. E mare, e imens, e până la cer. Aşa e, lung capitol şi prezint, după cuviinţă, scuze pt asta. M-a furat peisajul, ca să zic aşa, şi de aia am lungit mai mult fragmentul, ca să nu zic pelteaua. Dacă am surprins bine gândurile care zburătăcesc fruntea unei femei singure şi singuratice, este pt că m-am învârtit mult printre oameni, de tot felul, de toată mâna. I-am văzut, i-am auzit, le-am aflat poveştile, zbaterile, gândurile, angoasele. Ba, i-am şi stârnit să le, să mi le, destăinuie. Şi unde nu am avut în sertăraşele memoriei... chei potrivite, am lăsat imaginaţia să zburde. Şi-a tot zburdat, de a ieşit un roman destul de amplu. Sofy, draga mea, dacă n-am zis, repet: mulţumesc. Şi, răbdare şi tutun, cum ar veni, că înainte din poveste, mult mai este...    

Sofia Sincă a spus :

Un capitol lung, dar deloc plicticos. Jumătate tratează psihicul, celaltă jumătate dialogul dintre cei doi îndrăgostiţi. Mi-au plăcut ambele. Foarte bine şi profund scrii gândurile unei femei singure, internată şi bandajată la cap într-un spital, cu spaima ce-o poartă în suflet, cu spectrul sinucigaşului în faţa ochilor. Rătăciri de noapte lungă.

Apoi poliţistul, tot poliţist ştie să se strecoare şi în camera de spital, dar şi în inima femeii. Doar ea o face pe durul... însă sunt convinsă că-i va trece.

Am citit cu deosebită plăcere şi... aştept continuarea, dragă scriitoare.

Sofy

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 2 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 2 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 2 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 2 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 3 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 3 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 3 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 5 ore în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 11 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 11 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 13 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor