Asta ce mai e? Mă caută un poliţist? Pe mine? Dar ce-am făcut? Asistenta care mi-a comunicat acest lucru nu ştie să-mi spună. Sau nu vrea. Mă avertizează, însă, că poliţistul insistă, deşi medicii i-au spus că nu e încă momentul să fiu deranjată şi răscolită cu tot felul de întrebări. Dar dacă nu cred că pot să-i fac faţă, o să-l trimită la plimbare. Că l-a mai trimis. O fi el poliţist, dar în spital sunt nişte reguli. Ba, să-l lase să vină. Ce întrebări poate să-mi adreseze, că n-am făcut nimic? Stau în spital de câteva săptămâni, ce să fi făcut? Că doar nu m-am ridicat din pat, ca somnambulii, şi m-am dus pe stradă să dau în cap cuiva. Cui? Pe cine mi-a picat? Sau aşa, Doamne Sfinte, o fi?

     De ce să mă caute pe mine poliţia? Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Doar ce spui cuiva că-l caută poliţia şi intră în panică. N-ai avea acelaşi sentiment dacă te-ar căuta Garda. Sau pompierii. Sau moartea... Ce fel de poliţist o fi? Vreunul de ăla precum Garcea, care a făcut istorie la televizor? Te pomeneşti că îmi e dat să văd acum, pe viu, cum arată şi vorbeşte cu contribuabilul un poliţist al zilelor noastre. Că îl cunosc pe Garcea, în persoană... Vreun burtos cu chelie, fără dicţie, fără vocabular, care nu ştie să lege două vorbe, care nu acordă subiectul cu predicatul, dar cu agendă, în care scrie numele proprii cu literă mică, pentru că aşa îi pică lui bine la ureche, care nu ştie bine nici pe ce lume se află, darămite să mai facă şi vreun raport elevat şi elocvent... Dar, desigur, unul care nu suportă să nu zici ca el, să-l contrazici. Te pomeneşti că îmi dictează şi declaraţia pe care trebuie s-o dau! Am mai auzit de astea. Şi pe la ştiri se dădeau astfel de cazuri. El zice, eu scriu şi la sfârşit semnez şi-mi însuşesc spusele lui… Dar cu mine, frate, nu-i merge. S-a terminat, nu mai sunt proastă, nu mă mai calcă nimeni în picioare, nici măcar vreun poliţist greţos şi subţire la minte. Cred că ţipă vestonul pe el, de burtă mare ce are... Nu i-o fi cald în uniformă pe căldura asta? Că presupun că ăştia, caraliii, umblă numai în uniformă. Aşa, ca de iarnă îmbrăcat, cred că nu poţi să stai lângă el.

     Ce poliţist? Nu-mi e teamă de niciun poliţist, că doar n-o fi fiind el bau-baul, balaurul de la cap de pod... Încerc să mă conving singură, căci simt cum stomacul mi se strânge nefiresc. Să vină şi să vedem ce vrea.             

     Curând după ce iese asistenta – cred că aştepta lângă uşă - în rezervă intră, sigur pe el, un bărbat. Are în jur de 30 de ani, e înalt şi bine făcut, cu un chip plăcut ochiului, nu poartă uniformă de poliţie, fiind îmbrăcat cu un pantalon uşor, de vară şi o cămaşă subţire şi, înţeleg din prima că are o condiţie fizică remarcabilă. De invidiat... Salută de cum păşeşte în încăpere. Cu politeţe deplină, cu respect vădit. Ăsta să fie poliţistul care vrea să mă ia la întrebări? Sau are treabă cu vecina? Privesc pe sub bandaje, cu scepticism, cu curiozitate. Nu ezită câtuşi de puţin, între mine şi ea. O coteşte de lângă uşă chiar spre mine. Parcă mă cunoaşte. Parcă se bucură că mă revede. Ca între cunoştinţe vechi... Brusc, îmi induce şi mie starea asta. Parcă îl ştiu de undeva, nu ştiu de unde, şi eu... Îmi întinde, degajat, mâna dreaptă şi se prezintă:

      Sunt inspectorul principal Cristian Popa de la Serviciul Investigaţii Criminale din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Prahova. Şi aş dori să stau de vorbă cu dumneavoastră. Desigur, dacă se poate... Dacă acceptaţi… Ştiu că vă simţiţi mai bine şi sper să îmi puteţi răspunde la câteva întrebări.

     Tac şi îl privesc un pic contrariată. Aşa arată azi un inspector de poliţie? Ca ăsta? Nu tu chelie, nu tu burtă, nu tu uniformă îmbâcsită, pătată de ulei de la gogoşi... Cu privirea asta calmă şi pătrunzătoare, teribil de pătrunzătoare? Ăsta, cum arată, cum vorbeşte, cum se uită la interlocutor, distruge mitul despre poliţişti. Sau n-o fi fiind de la poliţie? O fi vreun escroc, vreun nebun?! A zis că-i inspector. Ce-o fi însemnând asta? Căpitan, locotenent, maior? Uite ce probleme existenţiale sunt pe capul meu, la ora asta...

     Nu se aşează. Continuă să stea pe mai departe în picioare, în timp ce aşteaptă să-i dau un răspuns. Uite că mai există cineva care nu se grăbeşte să-şi odihnească de îndată partea dorsală pe marginea patului meu. Îl îmbii să ia loc. El caută prin încăpere un scaun, vede unul, se duce să-l ia şi-l aduce lângă pat. Ne privim o clipă. Ochi în ochi. Prea e pătrunzătoare privirea asta neagră - ca inima lui Scaraoschi – a lui. Am senzaţia că scormoneşte, fără cazma, prin mine, prin cele mai ascunse cotloane.

      Putem să vorbim, vă rog?

     Îi fac semn cu mâna: poftim!

      Ştiţi despre ce vreau să vorbim, nu?

      Nu, nu ştiu.

      Nu vreau să vă răscolesc amintirile, nu vreau să vă fac să vă simţiţi rău, nu vreau să vă  redeschid rănile, dar aş dori să vorbim despre accidentul de acum trei săptămâni. 

      Hmm… Despre accident... Asta era...

      Da, ar trebui să mai fie şi altceva despre care să discutăm?      

      Din punctul meu de vedere, nu. Ce vreţi să vă spun despre accident?

      Tot ce vă amintiţi. Cum s-a produs, dacă aţi reţinut numărul şi culoarea maşinii care v-a lovit, dacă aţi văzut cum arată şoferul, dacă mai era cu cineva în maşină, dumneavoastră unde eraţi?...

     Nerăbdător inspectorul... cum îl cheamă. Vrea să afle totul dintr-o răsuflare. Hmm... Nu mă gândisem, de când îmi revenisem, la toate astea. Deci nu m-a adus la spital şoferul care m-a lovit, dacă poliţia pune întrebări. A fugit, dacă fac eu o deducţie logică, de la locul accidentului. Cum a fost, întreabă acest inspector? Putea să fie altcumva decât cumplit? Eram pe trotuar, ţin minte asta, pentru că m-am ferit de un copac care ameninţa să se rupă. Îi spun acest lucru inspectorului şi nu mai ştiu ce să-i zic.

      Nu am văzut, nu aveam cum să văd pe urgia aia, nici numărul, nici culoarea maşinii, cu atât mai puţin figura şoferului. Ploua de rupea, urla furtuna pe toate străzile, prin toate cotloanele, se dezlănţuise mai furioasă ca niciodată natura, un copac cădea bezmetic peste mine. Nu am reuşit, din păcate, să văd nimic.

      Poate părea un pic ciudată întrebarea, dar ştiţi pe cineva care ar vrea, dintr-un motiv sau altul, să vă facă rău? Ar avea de ce să facă asta?

      Adică dacă am duşmani... Nu mă gândeam că şi la noi se desfăşoară o anchetă ca-n filmele americane. Aşa am văzut că se procedează la ei. Ştiu şi eu? Nu cred... M-am mai certat, omeneşte, cu câte unul, m-am mai contrazis, firesc, cu altul, am mai avut, desigur, divergenţe... Nu sunt un om perfect. Dar nu cred că cineva s-a gândit vreodată să mă elimine, doar pentru că i-am zis nu ştiu ce în faţă. Aşa se spune, nu, în termeni poliţieneşti?...

      Chiar dacă nu credeţi, aş vrea să vă gândiţi şi, eventual să-mi spuneţi câteva nume.

      Asta e o nebunie! A fost doar un accident. Cine ce să aibă cu mine? Nu sunt vreo vedetă, nu sunt vreo celebritate, nu am bani, nu am vreo funcţie nu ştiu de care. Sunt un om absolut normal. Deci, cine să vrea să mă omoare? E mai mult decât ridicol...

     Ridicasem vocea. Ţipam. Inspectorul mă privea atent şi parcă un pic mirat de ieşirea mea. Din patul ei, din colţul opus al camerei, vecina mea ciulise urechile şi făcuse ochii mari. Cred că le avea de mai multă vreme aşa. Mă îngrozea, mai mult decât aş vrea să recunosc vreodată, gândul că totul fusese premeditat, că se găsise cineva care să dea special, în mod expres, cu maşina peste mine. O astfel de posibilitate...

      Ok, mă linişteşte inspectorul, am înţeles. Dar vă rog să-mi spuneţi altceva: eraţi singură în momentul producerii accidentului?

     Dau din cap: eram singură. Cu cine să fiu?

      Soţul dumneavoastră, căci ştiu că sunteţi căsătorită, nu era cu dumneavoastră?

      Nu, nu era. Eram singură.

      Am înţeles. Mai spuneţi-mi ceva, vă rog: ştiţi, din întâmplare, cât era ceasul?

     Îmi prind capul în palme, instinctiv. Aud vocea şoferului de autobuz, oprit în staţia din centru, care îmi spune că e foarte târziu, aproape de miezul nopţii şi nu mai circulă niciun alt autobuz, până dimineaţă, la 5... Dacă nu mă grăbesc… El pleacă, eu rămân. Mai aştept o vreme în aceeaşi staţie, pentru că soţul meu, pe care îl sunasem şi căruia îi trimisesem mesaje să vină să mă ia, întârzie. Apoi s-a întâmplat totul.

      Trecut de miezul nopţii...

     Şi nu-i mai spun nimic inspectorului. Amintirile îmi bubuie, delirant, în creier. Aproape că irump să-mi spargă – de parcă nu e spart de ajuns – capul. Doamne, te pomeneşti că se produce miracolul pe care îl aştept. Doamne, îmi doresc să ajung la raiul meu, departe, vreau să alerg desculţă, să mă plimb, să cânt, să culeg flori. Vreau să aud vaietul apei învolburate, vreau să intru în schitul de maici, vreau să stau în târg şi să mă uit la lume. Dar, mai ales îmi doresc, din toată inima îmi doresc, să mă întâlnesc cu el. Să ne regăsim, în sfârşit. Poate şi el plânge şi tânjeşte după mine, poate mă aşteaptă, poate s-o fi plictisit să mă aştepte. Dar oare i-o fi bine? O fi sănătos? Sângele lui îmi înroşeşte, ca para focului, amintirea şi cugetul. Fă, Doamne, să mă întorc acolo, în târgul Ploieştilor anului 1599, unde am trăit... Te rog, Dumnezeule, te rog... E momentul propice să scap de aici. Să scap de tot. Îmi arde capul. Mă frig gândurile. Mă dor simţurile. Vreau să plec... Vreau să fug. Acum trebuie să se întâmple asta. Acum… Nu se poate să nu se întâmple chiar acum. Pentru că aşa e drept să fie. Explodez... Sângele a fugit din vene în prăpastia din mine, s-a adunat tot acolo, pulsează, loveşte, nu mai pot! Şi vreau să mor! Vreau să mă duc la el. Nu mai pot fără Şerban al meu!

     Ridic, abătută peste poate, ochii din mine. Îl văd pe inspector, o văd pe vecina cuibărită în colţul ei, văd patul în care zac neputincioasă. Şi înţeleg că n-am plecat. Sunt tot în spital. Sunt pe mai departe interogată de poliţistul spilcuit de lângă mine. Îmi vine să urlu, de să se cutremure pereţii din afurisitul ăsta de etaj în care îşi desfăşoară activitatea neurochirurgia din spital. Sunt o luptă, sunt un război. Mă înfrunt eu pe mine. Îmi biciuiesc inima până la sânge, îmi lovesc sufletul să nu ţipe, îmi ştrangulez coardele vocale ca să tacă. Şi mă acopăr, aşa buimăcită şi sfârtecată cum mă aflu, cu mine. Şi tac... Nu pot, vorba cântecului, să zbor, nu pot să mor... Nu ştiu dacă inspectorul din faţa mea a sesizat ceva din zbuciumul meu lăuntric. Mă priveşte, impasibil, cu ochii lui negri, pătrunzători. Şi mă întreabă:

      Cu soţul sunteţi în bune relaţii?

     Ăsta da tupeu pe capul caraliului. Ce-i pasă lui cum mă înţeleg eu cu soţul?

      Desigur, relaţii bune... De ce mă întrebaţi?

      Aşa... Am văzut că aveţi pe noptieră tot felul de bunătăţi... Culinare... Neatinse…

      Şi?

      Nu aveţi, însă, niciun buchet de flori. N-am prea văzut bolnavi în spital, chiar bărbaţi fiind ei, care să nu aibă alături, pe noptieră, măcar o floare. Nu vă plac florile?

     Simt că mă sufoc. Dan, soţul meu, nu mi-a dat niciodată flori. Nici la cununia civilă.

      Noi nu suntem atât de romantici, domnule inspector, încât să ne cantonăm, fie şi la o internare în spital, de-un buchet de flori.

     Şi nu mai continuu, pentru că iar se deschide uşa şi permite, docilă, unui medic rezident grăbit să intre. Îl mai văzusem prin spital, venise şi de dimineaţă la vizită, şi dimineaţa trecută fusese, împreună cu un întreg alai de medici şi asistente.

      E-n regulă? mă întreabă. Sper că domnul inspector nu te-a obosit prea mult.

     Şi către poliţist:

     ─ Cred că trebuie să vă opriţi acum. E destul, chiar prea mult pentru pacientă. Nu poate să facă faţă la prea multă emoţie şi prea mult stres. Încă nu e restabilită pe deplin.

     Inspectorul se ridică de pe scaun. 

      Ok... Am înţeles. Voi mai reveni. Mulţumesc pentru timpul acordat.

     Se îndreaptă spre uşă. Îmi spun că pleacă, nu ştiu dacă să mă bucur sau nu, dar el se opreşte:

      De fapt, ce făceaţi singură pe stradă la ora aceea?            

      Domnule inspector... parcă am convenit ceva. N-o vedeţi că nu mai poate?

      Dansam în ploaie.

     Îi văd deopotrivă de uimiţi pe cei doi bărbaţi de răspunsul meu. Fără să vreau, îmi surprind şi colega buimăcită. Are o faţă... Inspectorul zâmbeşte a râs şi mă fulgeră cu ochii lui negri, ca noaptea în urgia furtunii. Puhoaie de gânduri nedefinite mă potopesc şi nu ştiu să înţeleg.

      A fost pisălog ăsta? mă întreabă rezidentul, în timp ce se aşează, unde altundeva, pe marginea patului meu. Nu puteam să-l tot refuzăm, că vine de trei săptămâni, în fiecare zi, cu frecvenţă de ceasornic. Dar m-am gândit că te stoarce acum ca pe o lămâie şi am zis să intervin, să nu-l las să te epuizeze cu totul. Să ştii că vei mai avea surprize. Vor şi unii de la ziar să discute cu tine. Eu nu le-am dat voie deocamdată. Dar insistă. Zic că e un caz nemaipomenit, ca un om să iasă din comă după trei săptămâni. În practica medicală se întâmplă, le-am spus. Poate că nu e rău să fie făcut public cazul tău. Dar, mă rog, aici tu alegi. Eu îi ţin la distanţă, când sunt în spital. Nu se pot apropia. Sunt ca cerberul de la porţi de Hades. Cu poliţia, n-aveam încotro, trebuia să vorbim. Şi noi, şi tu.

     Aproape că nu-l ascult pe rezident. Lui nu-i pasă de tăcerea mea.

      Eşti bine, da? Nu-ţi e rău... Că eşti foarte aprinsă la faţă. Şi mă temeam să nu se întâmple ceva. Încă se pot întâmpla o serie de lucruri. În astfel de situaţii, orice poate declanşa o nenorocire. Să ştii că mă bucur că te simţi mai bine. Toţi din spital se bucură. Într-o zi, trebuie să stăm de vorbă noi doi. Atunci eu te voi întreba mai multe şi tu îmi vei răspunde. Şi-ţi voi spune totodată, pe înţelesul tău, cum e cu picatul şi ieşitul din comă. Da? Ai mâncat? Să nu mai stai nemâncată. Trebuie s-o iei uşurel, cum ţi-a spus şi domn’ profesor dimineaţă, la vizită. Acum nu mai eşti alimentată artificial, trebuie să te hrăneşti. Lichide, întâi, apoi uşor, uşor, începi să mănânci. E ca după post, Cătă, începi cu alimente uşoare, mai apoi treci la friptură. Îţi spun eu când poţi să mănânci friptane. Vei şti când va fi momentul, căci te voi invita la o pizza. Acum trebuie să te odihneşti. La tratament vine sora mai târziu. Ai timp să dormi puţin. Văd că nu eşti prea vorbăreaţă acum. Te-a ameţit poliţaiul. Te-a obosit, am bănuit eu. N-am să-i mai dau voie să te bată la cap. Măcar cât mai stai în spital... De dimineaţă am fost plăcut surprins când ţi-am auzit vocea. Ca un clopoţel... Mi-a plăcut şi m-am bucurat că te-ai hotărât să mergi mai departe. Asta e viaţa, aici. Eu plec. Tu culcă-te. Chiar te rog să te culci. Şi să fii cuminte. Şi să nu te mai duci singură la duş. Să nu te mai duci deloc, până nu-ţi dă voie medicul tău. Adică eu. Că ne supărăm foarte tare.

     Se ridică de pe pat şi îi citesc pe ecuson numele şi ocupaţia: Mihai Stoian, medic rezident. Aprob din cap la ultima parte a frazei sale, dar după ce pleacă mă revolt.

     Şi ce-o fi vrând, să mă duc cu cineva la duş, ca să mă ţină de mână? Să stau nespălată ca unele babe de la ţară, despre care mi-a spus cineva că se spală doar odată pe an? Ce mult vorbeşte... Parcă nu e bărbat, ci femeie. Aşa se spune, că femeile hămăiesc toată ziua. Hmmm... Am porniri îmbibate cu acid sulfuric. Mult acid sulfuric... Sunt, m-am descoperit de când mi-am revenit, răutăcioasă. Acrită. Şi pornită, cu sau fără temei, împotriva întregii lumi. Încearcă doar să fie amabil. Dar, aşa doctor cum e, aşa cum lucrează cu trupul bolnavului, nu a înţeles cât sunt de copleşită de trecut. Nu a realizat cât îmi doream să dispar din faţa lor. L-am studiat. Nu a înţeles.

     Mai temător mi-a fost sufletul când mă aţinteau ochii scormonitori ai inspectorului. Am crezut că va reuşi să-mi vadă, aşa dintr-o privire, inima plină de riduri. Doamne, ce chestiuni mă macină şi în ce lucruri puerile mă pierd! Am crezut, când vorbeam cu poliţistul, că voi reuşi să mă strecor englezeşte printre fărâmele din mine şi mă voi întoarce unde mi-e gândul. Am fost, cred, aproape. Poate că dacă mă enerva mai mult poliţistul... Poate că dacă nu venea rezidentul... Of, ce să fac? Cui să spun ce mă apasă? Şi Felicia nu mai vine.  

 

Vizualizări: 61

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Am savurat fragmentul care este foarte mic. Psihologia fiinţei ieşită din comă, obsedată de o iubire ficţională... Dar poate Şerban se află chiar pe lângă ea, în acest moment, doar trebuie să înţeleagă... Nu vreau să anticipez, însă mi-ar plăcea ca romanul să continue frumoasa poveste de dragoste şi în realitate. Dar e cam devreme să ne gândim la asta. Nu ştiu cursul romanului şi încă nu intuiesc.

Doar vreau să spun că ai talent deosebit în a descrie trăirile personajelor în orice condiţie şi mai ales descrierea tipului de personaj, cu limba ta ascuţită.

Totul doar interes, totul doar mişcare şi trăire. Nimic de prisos.

Admirabil!

Sofy

Atenţie: ai pus textul de două ori.

Frumos, frumos! Condeiul tău priceput mă încântă de fiecare dată. Şi eu gândesc că poate Serban este pe aproape. Sincer tot încerc să-l recunosc în personajele masculine intrate în scenă. Deocamdată nu-l văd, dar sunt alertă. :))

Poate nici nu mergi în direcţia aceea. Voi vedea! :)

Cu drag,

Dragă Sofy... Mă crezi sau nu, dar tare îmi vine sî râd. Şi asta pentru că intuieşti al naibii de bine, deşi crezi că nu, urmarea.  Cred că mă "citeşti", cu finul tău spirit de observaţie, foarte bine, pe mine, cea care am plămădit povestea asta. Vezi lucruri care nu par la vedere, ştii ce nu transpare - încă - decriptezi uşor mesajul din spatele mesajului. Şerban e lângă ea, ba, chiar mai mult de atât. Şi, da, şipotul de dragoste se aude bine până la tine. Vine, tot vine şi se face, mintenaş, şuvoi. Limba mea ascuţită, spui... Nu neg că e, uneori, aşa. De la ziar, ziare, unde am tot lucrat, mi se trage. Pe acolo am învăţat să îmi pun la treabă spiritul de observaţie, talentele de psiholog, cele de actriţă, tehnica de redactare şi, ai dreptate, limba ascuţită. Din interacţiunea cu oamenii, de toată mâna, am învăţat milioane de lucruri. Care, trebuie să recunosc, la scrierea unui roman, îmi sunt de mare folos. Mic fragmentul, zici? Eu chiar credeam că e foarte mare şi deranjez. Plictisesc. Irit. O să mergem mai departe. Şi mulţumesc că eşti lângă mine, pe calea asta.   

Sofia Sincă a spus :

Am savurat fragmentul care este foarte mic. Psihologia fiinţei ieşită din comă, obsedată de o iubire ficţională... Dar poate Şerban se află chiar pe lângă ea, în acest moment, doar trebuie să înţeleagă... Nu vreau să anticipez, însă mi-ar plăcea ca romanul să continue frumoasa poveste de dragoste şi în realitate. Dar e cam devreme să ne gândim la asta. Nu ştiu cursul romanului şi încă nu intuiesc.

Doar vreau să spun că ai talent deosebit în a descrie trăirile personajelor în orice condiţie şi mai ales descrierea tipului de personaj, cu limba ta ascuţită.

Totul doar interes, totul doar mişcare şi trăire. Nimic de prisos.

Admirabil!

Sofy

Atenţie: ai pus textul de două ori.

Cory, mulţumiri. Că ai atâta răbdare cu mine, că ai aprecieri pentru mâzgălelile mele, că, iată, mergem umăr lângă umăr pe calea asta. Şerban, aşa e, se strecoară discret în poveste. Dar vine, crede-mă, ca un uragan. Nu i se poate împotrivi nimeni, deci nici eroina principală a romanului, cu toate obsesiile ei captate şi căpătate după trei săptămâni de comă. Povestea se aşterne, sper, în modul în care trebuia să se aştearnă. Nădăjduiesc să te ţin cu sufletul la gură până la sfârşit. Mai e ceva, chiar destul, ca să nu zic mult, că mi-e că te sperii, până acolo. Postez de îndată continuarea. Drag mult şi de la mine pentru tine.

Corina Militaru a spus :

Frumos, frumos! Condeiul tău priceput mă încântă de fiecare dată. Şi eu gândesc că poate Serban este pe aproape. Sincer tot încerc să-l recunosc în personajele masculine intrate în scenă. Deocamdată nu-l văd, dar sunt alertă. :))

Poate nici nu mergi în direcţia aceea. Voi vedea! :)

Cu drag,

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Viorel Grădinariu îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 7 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog rapsodie de Martie a utilizatorului Floare Arbore
cu 8 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haide a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Haide a lui Răduță If. Toader
cu 8 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 9 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 9 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 9 ore în urmă
BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 11 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 13 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 13 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 13 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 13 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 15 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 15 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 15 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 15 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 15 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 15 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 15 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 15 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor