Sunt iar singură... Din nou, eu cu mine. Ce chestie... Sună ca o condamnare, ca o profeţie. Dar am fost vreodată altminteri? De ce mă lamentez? De ani buni nu mai am pe nimeni. Părinţii s-au dus la locul lor, în cer, mult, mult prea devreme, fraţi şi surori nu am avut, căci am fost copil unic la părinţi. Nici măcar unchi, veri şi mătuşi nu am. Doar o cumătră dinspre partea tatei figurează, lejer, în toată lista mea de neamuri. Nu ştiu cum s-a ajuns la asta. Ori ai mei nu s-au ţinut de rude cu toţi ai lor, ori nu au avut pe nimeni şi nu au avut cu cine păstra o relaţie. Nu mai ştiu exact din anii copilăriei cum a fost. Îmi amintesc cum la nuntă, din partea soţului au venit câteva zeci de persoane, toate rude apropiate. Din partea mea, cine să vină? Doar cumătra despre care ziceam. Dar nici n-a stat la masă, în dreapta mea, cum mi-ar fi plăcut. Că n-a putut… Femeia asta este, de altfel, cea care se poate spune, m-a crescut. M-a ajutat, mai precis, să cresc. Eu am rămas, după ce ai mei au murit, în casa părintească tot timpul, iar ea venea, de atunci, de la 12 ani, să mă ajute. Mai îmi făcea o ciorbă, mai îmi dădea cu mătura, mai mă învăţa pe mine să fac asta... Mai ales la început, când nu reuşeam să mă dumiresc de ce nu mai am nici mamă, nici tată, cum au toţi copiii… Nu m-a luat la ea, nici nu s-a mutat la mine. Avea viaţa încurcată şi ea. Bărbatul îi era bolnav, a zăcut multă vreme la pat, s-a chinuit cu el, tot timpul, ca o martiră. Apoi fiul, singurul fiu, s-a îmbolnăvit şi s-a pierdut şi el, în scurtă vreme. Şi, în afară de asta, nici nu eram foarte apropiate. Ne lega mai degrabă nevoia, decât afecţiunea, faptul că, într-un fel nedefinit şi îndepărtat, eram rude.

     Apoi, când am mai crescut, n-a mai prea venit. Ea îşi rumega - cred - singurătatea, eu mă învăţasem cu a mea. Poate şi de aceea, acum, la spital, sunt taciturnă şi închisă, nu vorbesc cu oamenii, nu îmi pun, cum se aşteaptă colega de cameră s-o fac, sufletul pe tavă, mă încăpăţânez să tac şi să-mi ascult cum bubuie doar gândurile. Am destulă stagiatură în acest sens. Cu cine să fi vorbit între pereţii casei mele? Acum îmi pare rău că n-am întrebat-o pe cumătra asta a mea de existenţa altor rude. Poate o mai fi fiind cineva, pe undeva... Dar de unde să ştiu?

     La moara gândurilor nu se macină deloc făină albă şi bună. Cred că se macină, mai degrabă un soi de rumeguş. Văd, prin geamul îmbâcsit de praf, cum soarele moare discret după acoperişul spitalului. El moare în fiecare seară. Un pui de vânt hălăduie, aproape nefiresc, dincolo de pervaz. Nu cumva stă să vină iar vreo furtună puternică? Închid ochii îngrozită. Altă furtună, Doamne? Altă nenorocire? De ce? Nu se poate. Nu vreau furtună. Nu vreau să mai trăiesc vreuna.

     În uşa rezervei se aude încet un ciocănit. Nici eu, nici vecina nu schiţăm niciun gest. Mâna de dincolo de canaturi repetă operaţiunea: cioc, cioc... Cine naiba mai vine la ora asta? Am, aşa o impresie că ăştia din spital s-au pus să vândă bilete la poarta unităţii, ca să vadă toată lumea, ca la muzeu, ce exemplar ciudat sunt eu. Nu poţi să-ţi tragi sufletul o clipă, că apare câte cineva care vrea, neapărat, musai, să vorbească, evident, cu mine. Adică eu sunt aia care era să bat medicii că m-au salvat din ghearele morţii? Eu sunt aia care a văzut moartea şi s-a întors înapoi în viaţă? Dacă mă mai întreabă vreunul de ce am făcut-o, le voi spune că m-am întors să mai iau pe câte unul, ca să nu plec cu mâna goală pe lumea aialaltă. Poate se mai potolesc.

     Uite, şi asta care a intrat, tot la patul meu vine. Iar n-am catadicsit să închid ochii! De când a bătut la uşă până a intrat, aveam timp să şi adorm. Poftim, se aşează tot pe marginea patului meu! Care cum vine, hop, pe patul meu… Ce poate să mai fie acum? N-am timp de întrebări lăuntrice, căci femeia în vârstă care mă vizitează, se pune pe turuit:

      Am venit special să vă găsesc pe dumneavoastră, don’şoară. A, bună seara, că am şi uitat să zic, de emoţiili care e pe mine. V-am mai cătat şi în tura trecută, da’ nu eraţi. Adică nu eraţi... bine. Bună, zdravănă, ca toată lumea… Şi n-am putut să vorbesc cu ‘mneavoastră. Mare minune că aţi scăpat. Eu eram la servici când v-a adus în noaptea aia, spre dimineaţă. Am zis că nu mai scăpaţi, că eraţi ca scoasă de la ghilotină. Bine, nici acum nu sunteţi chiar parfum, parfum, da’ sunteţi mai bine. Mi-am făcut cruce şi am zis că nu mai scăpaţi. Da’, uite că aţi avut zile. E, bine că ai scăpat, fetiţo, că eşti tânără. Era păcat să mori de acum. Este babe şi moşi care bate suta şi nu-i mai ia Dumnezeu la El. Şi tu, tinerică, frumuşică… Lăsai omul ăla văduv, săracul... Slavă Domnului că ai scăpat.

     Nu mai pot! Eu era să dau colţul, eu sunt tumefiată şi tăiată, eu mă chinuiesc de durere – de cea fizică vorbesc acum, care se vede în fiecare bucată de carne - şi el e ăla săracu’! Pe el îl compătimeşte lumea... Pe el îl plânge. Pe el îl vaită. El este cel năpăstuit. El, cel obidit. Nu, că chiar nu mai pot! Ce vrea şi umflata asta de la mine? O fi fost şi ea dincolo şi vrea să schimbăm impresii? Nici nu vreau să mai ascult ce debitează fără oprire.

      Eu, zice, am vrut să vorbesc cu dumneavoastră. Că puteam de mai multe ori să-i zic soţului. Că îl cunosc. Şi l-am văzut mereu cum trece prin spital. Încolo, încoace, vorbind cu doctorul şi cu asistentele. Toată lumea îl ştie. Toţi zice când îl vede: uite, ăsta e, săracu’, soţul lu’ fata aia care a ieşit din comă după trei săptămâni...

     Aha, trei săptămâni am stat în comă. Credeam că am trăit o clipă cât o viaţă, dar constat că ea a durat trei săptămâni. Tot e mai bine ca o singură clipă... Bine de ştiut pentru dosarul propriu. Îmi vine să zâmbesc cu amărăciune: care va să zică, eu am fost în comă, dar el e vedetă... Întotdeauna şi-a făcut imagine pe spinarea mea. Ce-o vrea femeia asta de la sufletul meu? Abia de mă liniştisem un pic...

      Şi nu i-am zis nimic. Că nu ştii ce e în casa omului, cu femeia lui. Că sunt şi eu femeie (s-a îndoit vreunul?) şi ştiu cum e la o casă de oameni. Bărbatul e gelos din orice, caută râcă şi scandal, şi femeia, nu că o avea ea nu ştiu ce de ascuns, da’ e mai bine să vorbim între noi. Să vi-l dau eu personal în mânuţă! Da’ să ştiţi că eu nu am luat nimic. Restul, tot ce-a fost în geantă, a luat el. Adică soţul... Eu nu am decât telefonul. Nici nu ştiam de el, că n-a fost în geantă cu restul lucrurilor. Era în buzunarul de la fustă. Şi, curând după accident, a început să sune. Eram eu singură la garderobă. Când am auzit ţârâitul ca de greiere, m-am speriat... M-am speriat rău! Că nu ştiam ce poate să însemne aşa ceva. Nu îl văzusem şi nu aveam idee că există pântre haine. Vă daţi seama? Să înceapă să sune magaoaia la garderobă... Şi eu singură acolo…

     Ce uitasem... Există, în secolul ăsta în care m-am întors dintr-un trecut extrem de îndepărtat, telefoane. Aveam şi eu, ca toată lumea, un celular. Femeia de la garderoba spitalului tocmai îmi spune că mi l-a adus. Că telefonul meu nu a intrat, ca toate bunurile mele, în posesia soţului. Aşa zice, nu? Uite, că mi-l întinde. Da, e chiar mobilul meu. Faptul acesta mă bucură ca de întâlnirea cu cineva drag, cu un prieten. Numai să nu mi-l fi tăiat, a trecut destul timp de la accident şi cu siguranţă trebuie să fi venit o factură. Sau o fi fiind descărcat... Mă uit la lista cu telefoane primite şi date. Nu recunosc niciunul. Cine să mă fi căutat în perioada în care am fost inconştientă? Cine să fi sunat de pe numărul meu?

     O vagă bănuială îmi dă târcoale: femeia de la garderobă l-a folosit cât am fost eu indisponibilă. Cine ştie câte persoane a sunat! Dar ce mai contează? Dacă nu mi l-a tăiat firma la care am abonament, pot şi eu să sun. Şi, da, uite că e încărcat.  

      E, acuma dacă ţi l-am dat, mă bucur. Am făcut şi io o faptă bună. Văd că te bucuri şi tu. Îmi pare bine că ai scăpat cu viaţă. Auzi, da’ pe nenorocitul ăla l-a prins? Ăla care te-a lovit? Pe criminal? Nu l-ar mai răbda pământul şi sfântul soare, că era să te nenorocească. Şi pe tine, şi pe românul ăla de soţ, amărâtul, că ce supărat mai e...

     Butonez telefonul. Trebuie să sun pe cineva. Caut în agendă şi parcurg nume după nume. Colege, soţ, prieteni comuni, rude - ale lui, şefi, cunoştinţe. Pe cine să sun dintre toţi aceşti oameni? Cu cine să vorbesc despre toate cele întâmplate? Cui să mă confesez, mai ceva ca popii, la biserică? La cine să apelez? În cine să am deplină încredere? M-am bucurat, bag seamă, degeaba, când mi-a dat garderobiera telefonul. Nu ştiu pe cine să sun. Nu am pe cine. Niciun nume dintre cele care îmi apar pe ecran nu stârneşte în mine fiorul încrederii şi al revederii. Nu văd pe nimeni care să încalece pe mătură în noaptea asta şi să vină la spital. Câţi dintre cei din agendă ştiu că sunt internată, că am avut probleme de sănătate şi că mi-e mai bine? Cu câţi dintre ei aş putea comenta despre cele întâmplate? Nu ar râde de mine? Nu m-ar privi cu scepticism, ca să nu zic că m-ar considera nebună de-a binelea? Cum să-i spui unui om zdravăn la minte că tu ai trăit o poveste de dragoste în alte coordonate de timp şi spaţiu decât cele reale, cele pe care le ştim? Cum să-i spui că ai făcut naveta între două lumi, una fictivă, de basm, şi una reală, de coşmar, ca să nu spun altfel? Cum să înţeleagă respectivul că lumea aceea, poate plăsmuită de imaginaţie, de context, de moarte, poate nu, e încă vie în sufletul tău, mai reală decât cea în care, uite, îţi duci existenţa umilă şi neînsemnată? Cum să înţeleagă dacă îi spui că simţi încă sub paşi cioturile pădurii, şi în nări mireasma de fân cosit, şi urechile îţi răsună de urletul apei, mai negre ca moartea? Cum să priceapă – şi cine? Cine, Dumnezeule mare, cine? – că te cutremură peste poate ţâşnetul sângelui sub lama de cuţit? Cum să înţeleagă altcineva, când nici eu, fir-ar să fie, nu înţeleg? Cum să-i cer altcuiva asta? Pe cine să împovărez cu toată această durere a mea?

     Mă năpădeşte neputinţa. Şi amintirile, ţinute în frâu de când mi-am revenit, stau să năvălească. Măcar de-ar năvăli toate. Poate aşa îl găsesc. Poate aşa mă întorc în lumea de unde am fost, cu forţa, scoasă. Dar sunt doar nişte amintiri, nu e viaţă. Nu e viaţa pe care am mai trăit-o şi pe care vreau s-o trăiesc de acum încolo. Nu sunt acolo, aşa cum îmi doresc, în târgul prăfuit, împreună cu el. Lipseşte totul, nu e nimic. Doar nişte biete amintiri. Ele nu sunt, însă, ceea ce caut. Vreau răspunsuri şi nu le am. Şi speculez. De fapt, singură, nici nu îndrăznesc să fac speculaţii. Îmi e atât de teamă să privesc în mine! Nu ştiu ce e acolo. Nu ştiu cine mai e acolo. Cine ştie peste ce rămăşiţe dau, peste ce cadavre, peste ce revelaţii, peste ce ciudăţenii? De ce mă doare aşa de tare în piept? De ce mă macină atâta istoria asta încâlcită? De ce nu pot să mă liniştesc, dacă tot mă simt mai bine? De ce nu mă lasă toate himerele astea în pace? Oare ce răspunsuri caut? Eu nu cred în paranormal, în lumi paralele, în universuri îngemănate.

     Doamne, trebuie să vorbesc cu cineva. Trebuie să-i spun cuiva ce mă frământă şi ce mi s-a întâmplat. Fie doar şi pentru a-mi mai auzi odată bătăile inimii când vorbesc despre Şerban. Şi poate înţeleg. Şi, poate, cine mai ştie, reuşesc să merg mai departe. Pe cine să sun? Cui să-i telefonez la ora asta? Nu că ar fi foarte târziu, dar... La cine să apelez? La cine, la cine?...

     Îmi pun continuu aceleaşi întrebări, în vreme ce butonez pe mai departe, de la un capăt la celălalt al alfabetului, telefonul. Dacă nu fac asta, mă va copleşi, fără putinţă de scăpare, furia şi nefastul. Mă opresc la fete, poate că ar fi bine să mă bazez în această încercare pe vreuna. Cristina, Dana, Gabi, Laura, Mariana, Miruna, Raluca, Sanda...  Ana, Alina, Beatrice, Carmen, Cătălina... nu, asta sunt eu... Mai niciodată nu-mi ştiam numărul de telefon... Aşa că m-am trecut şi pe mine în agendă. Flori, Felicia... Feli! Ce-o fi făcând Felicia? N-am mai vorbit cu ea de o eternitate, de dinainte de nunta mea. Ba nu, că a fost la nuntă. Spun prostii, desigur, Feli a fost prezentă la nunta mea. Ei, de atunci, de la ciorba de potroace nu am mai vorbit cu ea. Nu mai ştiu nimic de Feli. Am s-o sun. Dacă mai are acelaşi număr de telefon, că au trecut trei ani, mai bine, de când ne-am văzut ultima dată... Şi eu mi l-am schimbat de două ori între timp. Că aşa a zis soţul meu… Nu e bine să ai toată viaţa acelaşi număr de mobil...

     De ce m-am rupt eu de fata asta, că-mi era printre cele mai bune prietene? M-am rupt, de fapt, de toţi prietenii. De toată lumea. De ce mai pun întrebări retorice? Aşa a vrut el. Să nu mai am pe nimeni. Era gelos. Şi nici sociabil nu a fost. Nu ne prea duceam pe la prieteni, deşi se lăuda că are şi el destui. Şi nici nu suporta să ne vină oameni în casă. Am crezut că o face pentru că vrea să fim amândoi. Doar amândoi. Dar m-am înşelat. Of, cu câte lucruri nu m-am înşelat eu în viaţa asta... Dar în cealaltă? Un om, două vieţi. Şi una nu e neapărat cea de dincolo.

     O să sun, înainte să o iau razna de tot. Se formează numărul, dar închid. Colega mea de cameră stă cu privirile ţintă pe mine. O macină o curiozitate de nedescris. Dacă m-am îndoit vreodată că tinerele, tinerelele de azi, aşa ca vecina mea, se trag din babele de pe şanţ, care trec uliţa prin ciur şi prin dârmon, sunt demne urmaşe ale lor, acum nu mai am nicio frântură de îndoială. Sunt aceeaşi naţie! Daaaaaaa, le curge prin vene acelaşi sânge! Sau poate aceeaşi vadră plină ochi cu vânătă curiozitate. O voi suna pe Feli. Mă duc la baie să vorbesc, să nu mă audă asta, care stă cu urechile pâlnie la ce vorbesc eu. Îmi vine să scot limba la ea – răutăcioasă cum sunt - şi să mă strâmb într-un mare fel. Fac gestul să cobor din pat, dar mă opresc cu picioarele atârnate pe margine.

     De ce să fug? De ce să mă ascund? Nu fac nimic rău – şi dacă aş face? - nu pot da apă la moară la bârfe doar pentru că vorbesc la telefon cu o veche prietenă. Şi dacă ar fi aşa, ce-mi pasă? Mă duc eu la borş şi zeamă de varză la asta? Voi vorbi de aici. Uite aşa, să fie şi mai curioasă, căci n-o să înţeleagă ce spun... De parcă vorbesc codificat... Nu spun în româneşte că sunt la spital şi am nevoie de ea... Apăs butonul telefonului şi el sună. O dată, de două ori, de mai multe... Nu răspunde. Sunt gata să închid, dar simt că dincolo, la celălalt capăt, o voce stă gata să răspundă. Se aude un alo, dar parcă e spus cu alt accent. Am greşit. Ce naiba?... Vocea insistă, dar eu sunt încurcată. Sunt gâtuită, parcă. Poate pentru că n-am mai vorbit de atâta vreme! N-am mai exercitat darul vorbirii cu nimeni. Trei săptămâni, plus două zile! Foarte mult pentru o femeie, pentru un om, chiar unul taciturn şi singuratic ca mine, care e deprins cu tăcerile îndelungate. Am urlat când m-am trezit, am aruncat cu vorbe, adevărate pietre, dar nu am vorbit. Întreb:

      Felicia? Tu eşti?

     Acum ezită vocea. Parcă nu ştie în ce fel să-mi răspundă. Cum...

      Da, zice, Felicia sunt... Dar nu ştiu cu cine vorbesc...

     Plusez, mă răsfăţ fără motiv:

      Cum, m-ai şi uitat? Nu mă mai recunoşti? Nu-ţi mai ştii prietena de-o viaţă?

      Am multe prietene. Dar... Cătălina, tu eşti? Ai vocea schimbată. Pare că eşti obosită sau plictisită, ceva de genul ăsta.

      Nu, e mai puţin de atât, sau cum ar spune comisarul Moldovan, ăla din filmele copilăriei, un fleac: doar ce am ieşit din comă...

      De unde ai ieşit?! Doamne, Dumnezeule, îţi arde de glume? Ce comă?

      Am avut un accident. Am fost rău... Sunt în spital. Vreau să vii să vorbim. Am nevoie să vii la mine. Simt o nevoie imensă să te văd şi să discutăm.

     Şi, tot mitraliind, i-am spus unde sunt, în ce spital, în ce rezervă, de când, de ce. Lucruri care se pot spune la telefon.

      Dar eşti bine? Ţi-ai revenit? Te mai doare? Voi veni! Dar nu de îndată, pentru că nu sunt în ţară. Vin, însă, cât pot de repede. Cel mai târziu poimâine sunt la tine.

     Mă simt bine. Îmi vine să plâng. De fericire... E mare lucru să simţi umăr lângă umărul tău pe cineva. Mai ales că, n-am mai ţinut legătura cu fata asta. Putea să nu-şi mai amintească de mine, ar fi putut să-şi schimbe numărul de telefon, îi era atât de la îndemână să mă refuze politicos, mai ales că nu e nici măcar în ţară. Şi, totuşi... Dumnezeu a vrut să fie altfel. Am un nod în gât. Mă chinuieşte, de să mă omoare, o gâtuială a mărului lui Adam. Vine din mine, din adâncuri. E un freamăt, e un plâns, e ceva... Dar mă simt bine. Mai bine ca în orice clipă de când mi-am revenit din comă. Am senzaţia că nu mai sunt singură. Feli va veni să discutăm. Poate nici nu va veni. Poate a vrut doar să mă încurajeze, să mă facă să mă simt bine. Ei, da, a reuşit. Mă simt mai sigură pe mine şi pe destin, mă simt aproape liniştită. De cât de puţin are nevoie organismul uman ca să meargă mai departe... Nu vrea luna de pe cer, nu vrea infinitul, nu vrea marea cu sarea. E suficientă o vorbă bună, un gest, o privire, care să facă motoraşul vieţii să se învârtă mai departe.

      A, ştii să vorbeşti?! se miră răutăcios, cu mâinile în şolduri, colega mea de cameră. Ştii, ăăă? Credeam că ţi-a mâncat şoaricii limba... Iote că ai limbă şi iote că ştii să vorbeşti... Asta e ceva nou, ceva senzaţional. Ia vorbeşte şi cu mine! Hai, spune-mi ce ai păţit! Că am auzit multe poveşti, da’ să-mi spui tu, cu gura ta, cum a fost! Ai ajuns la Sfântul Petre, la poarta raiului? Şi nu te-a primit, nu? Păi la cât eşti de afurisită...

     Şi eu care eram gata să-i răspund... E clar, avem o aversiune serioasă una faţă de alta. Nu ne înghiţim nici cu triferment. Ea, nu ştiu de ce nu m-a plăcut. Poate sunt arogantă cu tăcerile mele lungi. Eu nu am suferit-o că prea era, este, curioasă. Voia să ştie ea tot, să nu-i scape nimica. Poate nu-mi place nici felul ei de-a fi, în ansamblu. E atât de laşă şi resemnată în faţa bărbatului ei, e atât de moale... Poartă pe chip, ca foarte, foarte multe femei, stigmatul suferinţei. A venit suferinţa asta la ea, a privit-o, i-a luat seama şi, ca pe vite, a însemnat-o cu fierul roşu. Ca să n-o piardă niciodată, s-o recunoască şi din şapte mii de femei. Asta e a mea! N-o lua, fericire! Caută în altă parte! Prototipul femeii de la noi, care tace, înghite, înţelege, trece mai departe, iartă, uită, suferă... Mai presus de toate, suferă. Şi el, bărbatul, habar n-are! El ia pălăria de jos, o scutură – sau nu – şi merge mai departe, ca şi cum n-ar fi trecut cu tancul peste sufletul femeii lui.

     Poate mă enervează colega asta a mea, căci mă văd şi pe mine în ea. Eu n-am răbdat tot ce mi-a făcut el în trei ani? Şi mi-a făcut, slavă Domnului, destule... A fost de atâtea ori crud cu mine, m-a jignit de atâtea ori, m-a certat de atâtea ori, m-a criticat de atâtea ori, m-a şi lovit de atâtea ori, a fost de atâtea ori nedrept cu mine, s-a purtat de atâtea ori mizerabil cu mine, că nu i-ar ajunge trei mii de ani ca să-şi ispăşească păcatele! Nici dacă mai trăim zece vieţi, şi încă zece, şi tot pe atâtea, şi, prin absurd, le petrecem tot împreună pe toate, nu reuşeşte să îndrepte răul pe care mi l-a făcut. Ca, de altfel, şi bărbatul amărâtei ăsteia. Câte nu i-o fi făcut şi ăsta bietei femei, dacă a lovit-o şi cu toporul în cap.

     Am, în tot acest ambiguu şi-n toată această nesiguranţă, o certitudine: eu nu mai accept să mă umilească nimeni! Nu mai sunt cârpa de şters bocancii pentru nimeni! Categoric! Eu singură nu înţeleg de unde îmi vine vitejia asta subită, nici cât mă ţine, dar nimeni nu merită în lumea asta să sufere pentru un semen de-al lui. Indiferent cine e el… Vărsăm noi, femeile, lacrimi – fluvii, ni se boţeşte sufletul, mai ceva ca perna tăvălită în focul pasiunii, de durere şi faţa de amărăciune. Nimeni nu merită atâta tribut din partea unei femei, din partea cuiva, poftim: să plângi pentru el. Să-ţi îneci existenţa în lacrimi. Să te transformi într-un monument al suferinţei. Viaţa e prea scurtă, ca să-ţi baţi joc de ea. Nici măcar la loterie nu mai câştigi alta.

     I-aş putea răspunde orice acestei femei cu care împart rezerva de spital, dar prefer să mă ridic oarecum resemnată în cele două picioare anchilozate de atâta şedere la orizontală şi să mă duc la duş, să mă spăl, în sfârşit, deşi mi s-a interzis asta, din pricina rănilor de la cap, în principal. Orice suferinţe aş avea eu, orice mă chinuieşte în interior, trebuie să mă spăl. Nu mai pot să stau o secundă aşa. Şi, poate, reuşesc să mă uit, eu la mine, în oglindă. 

 

 

Vizualizări: 65

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Greu... dificil se revine din comă. Şi mai ales când ai trăit în subconştient o poveste de dragoste adevărată, fermecătoare şi care te obsedează şi în viaţa reală... Complicată fiinţă este omul! Să regrete că ''a înviat din morţi''. Dar primul pas s-a făcut, a vorbit la telefon. Deci, tot comunicarea salvează omul.

Am citit cu deosebită plăcere şi cu admiraţie stilului!

Sofy

Fermecător stilul în continuare. Ai mai introdus nişte personaje, probabil importante ori doar liant pentru restul poveştii. Voi vedea!

Poate mă enervează colega asta a mea, căci mă văd şi pe mine în ea. Mi-a plăcut că ai evidenţiat o idee în care eu cred. Negreşit, de fiecare dată când ne sâcâie comportamentul celor din jur, indiferent cum şi cât, de fapt ne deranjează că purtăm în noi acel ceva. Oricât am încerca să-l ascundem de alţii, noi ştim că este acolo şi ne irită la culme.

Aştept cu interes continuarea.

Cu drag,


Perfect adevărat, Sofy. Tot comunicarea, săraca...Altă lume, altă viaţă... Evoluţie, cum ar veni. Deci, ai încă răbdare cu mine. Iar eu, din drag de tine, o să postez continuarea...


Sofia Sincă a spus :

Greu... dificil se revine din comă. Şi mai ales când ai trăit în subconştient o poveste de dragoste adevărată, fermecătoare şi care te obsedează şi în viaţa reală... Complicată fiinţă este omul! Să regrete că ''a înviat din morţi''. Dar primul pas s-a făcut, a vorbit la telefon. Deci, tot comunicarea salvează omul.

Am citit cu deosebită plăcere şi cu admiraţie stilului!

Sofy

Personaje noi, Cory, aşa e. Da, e mai bine să vezi tu singură cât şi dacă sunt importante. Nu vreau să influenţez cititorul şi să-i las, sper, plăcerea lecturii. Mă bucur dacă, iată, avem lucruri pe care le privim din acelaşi unghi. Îţi mulţumesc pentru încredere. Mergem mai departe. Dragul e reciproc.

Corina Militaru a spus :

Fermecător stilul în continuare. Ai mai introdus nişte personaje, probabil importante ori doar liant pentru restul poveştii. Voi vedea!

Poate mă enervează colega asta a mea, căci mă văd şi pe mine în ea. Mi-a plăcut că ai evidenţiat o idee în care eu cred. Negreşit, de fiecare dată când ne sâcâie comportamentul celor din jur, indiferent cum şi cât, de fapt ne deranjează că purtăm în noi acel ceva. Oricât am încerca să-l ascundem de alţii, noi ştim că este acolo şi ne irită la culme.

Aştept cu interes continuarea.

Cu drag,

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 1 minut în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 3 minute în urmă
BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 1 oră în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 4 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 4 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 4 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 4 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 5 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 6 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 6 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 6 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 6 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 6 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 6 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 6 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 6 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 7 ore în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 13 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor