Fragment 20 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Mi-e, de două zile, sufletul abrupt, ca o prăpastie fără fund. Şi gol... Cel mai gol... Mai gol ca oricând, mai gol ca niciodată. Parcă în hăul din mine am căzut cu totul, şi eu şi ceilalţi din jur, şi întreagă viaţa mea. Nu mai am nimic. Nici demnitate, nici dragoste, nici putere. Doar, fără să vreau, zile. Nu ştiu câte.

     Doctorii zic, pentru prima dată de la accident, că sunt bine. Că am scăpat. Că sunt în afară de orice pericol. Că am văzut moartea cu ochii, dar mi-am revenit. De parcă ar fi o bucurie că mi-am revenit... Poate ar trebui să fie o bucurie şi chiar mai mult de atât. În alte ipostaze, sunt sigură că aşa ar fi fost. Aş fi vrut să gust pe mai departe din viaţa care mă ţine legată de ea cu mii de fire invizibile. Aş fi vrut să trăiesc. Şi aş fi fost cât se poate de fericită de acest fapt. Pentru prima dată în viaţa mea, constatarea că doctorii şi-au făcut treaba bine, mă întristează. Mă irită. Mă mâhneşte. Mă înfurie. Câte rateuri au dat, de câte ori au greşit, câte probleme au creat, câte vieţi au urgisit şi medicii ăştia şi şi-au găsit acum, taman acum, taman cu mine, să fie profesionişti! Să facă pe dracu-n şapte şi să mă salveze... Chiar în şapte, că prea s-au luptat cu moartea şi au învins-o.

     Ce să fac acum cu viaţa pe care ei mi-au salvat-o? Pe care au găsit cu cale să mi-o dăruiască... Nu le-am cerut cadou o viaţă. Nu o vreau! Cum s-o folosesc? Cui s-o dedic? În ce fel s-o trăiesc? Nu am nimic, nu mă aşteaptă nimeni, sunt a nimănui. Sunt doar un ocean de tristeţe, de durere, de neputinţă, de inutil. Sunt doar o masă inertă de carne şi sânge, prin care viaţa se încăpăţânează să pulseze. Sunt doar un om amărât, pe care nici nu ştiu ce l-a lovit mai tare: viaţa sau moartea. Şi, chiar dacă mă repet, nu mai am nimic! Ce să fac cu viaţa aceasta, când sufletul îmi e stigmatizat şi amorf, când – mă gândesc – nici inimă în piept nu mai am?

     Zac de două zile, de când m-am trezit, în patul ăsta de spital. Nu vreau să aud, nu vreau să vorbesc, nu vreau să văd. Pe nimeni şi nimic!... Nici de mâncat nu mănânc, nici de dormit nu dorm. Stau cu ochii în tavan şi tac. Privesc absentă varul care se cojeşte şi atât. Nici să plâng nu mai pot. Doar după ce mi-am revenit, după ce am realizat tot ce-am pierdut, după ce am înţeles cât de zadarnică şi inutilă mi-e viaţa, am reacţionat. Am urlat, am ţipat, m-am zbătut, am cerut, am plâns. Nu, nu am cerut bani, nici mâncare, nici visuri. Doar să mor am cerut, să mă întorc din nou în paradisul pe care, fără să vreau şi fără să ştiu, îl părăsisem. I-am implorat pe medici, cu halatele lor albe, cu zâmbetul atotştiutor, cu mâinile înfipte pe seringi şi furtune, să mă lase să mor, dacă, în cazul de faţă, a fi viu înseamnă să mori. Am vrut să smulg aparatele, am vrut să distrug ustensilele, dar, ca un făcut, nu mai aveam nevoie de ele. Trăiam, puteam să trăiesc, fără ele. Fusesem smulsă din ghearele morţii şi viaţa din mine putea acum să curgă şi fără blestematele alea de aparate... Am vrut să bat medicii, am vrut să-i omor, i-am blestemat, i-am urât şi i-am ocărât cu toate vorbele grele din lume. Nu i-a atins zbuciumul şi amarul din mine.

     Şi cât am plâns, Doamne, cât am plâns... O mare de lacrimi s-a scurs din ochii mei şi s-a revărsat peste camera de spital, peste stradă, peste blocuri şi a ajuns până la matca râului Prahova, pe unde am hălăduit fericită până nu demult. Am ridicat apoi ochii către cer şi L-am rugat pe Dumnezeu să mă ia la El. Ştie de ce, ştie că e necesar să mor. Ştie că nu pot trăi singură, ştie că nu am niciun rost pe lumea asta fără el, ştie că sunt învinsă şi pierdută. Dar, împotriva mea, împotriva vrerii mele, trăiesc şi sunt bine. Lucidă, sănătoasă, în deplinătatea puterilor... Ca şi cum n-aş fi bântuit zile întregi pe tărâmul morţii, ca şi cum nici n-aş fi fost în primejdie să-mi dau duhul în orice clipă, ca şi cum nu mi-ar fi dat târcoale o grămadă de timp duhul întunericului. Cum de se rătăceşte moartea prin viaţă într-o ultimă clipă? Ce mecanism există în om şi în lume şi în univers, de un organism bolnav, pierdut, slab, se transformă într-unul sănătos? Ce chichiţă are viaţa de te ţine legat de ea, când te aştepţi mai puţin? Ce drac din univers schimbă cărţile deja făcute şi aruncate la vedere, pe masă? Ce miracol trimite Dumnezeu într-o clipă de asta şi te scoală din morţi? Doar că eu nu aveam nevoie de un astfel de miracol. Nu-l aşteptam. Nu îl doream. Nu tânjeam după el. De ce mi l-a trimis, dacă nu-mi trebuia? Sunt atâţia oameni care vor o minune şi ea, oricât ar vrea ei şi oricât ar spera, nu vine. Şi a venit la mine. Şi m-am ridicat din hăul morţii. Şi sunt vie, mai vie ca niciodată, mai vie decât toţi viii. Asta pentru că sunt dureros, cumplit de dureros, de lucidă…

     Zac în pat de două zile şi mă gândesc. Nu am niciun gând clar. Îmi doresc doar, cu disperare nebună, să-i pot striga lui Şerban să mă aştepte, căci ne vom revedea în curând, foarte curând. Şi apoi, să mă ţin de cuvânt, chiar să ne revedem, chiar să ne întâlnim, chiar să fim împreună. Dar cui să strig asta? Cum? Şi cine să mă audă? Stau lungită pe pat şi macin la gânduri neclare. Mă dor, de atâta imobilitate, de atâta nemişcare, oasele, carnea, pielea, sufletul. Desigur, şi de la rănile şi vânătăile căpătate în urma accidentului, dar astea parcă nici nu mai contează. Şi gândurile mă dor. Ţipă ascuţit de durere în creier, în inimă, în şira spinării.

     Vecina din patul de alături, o femeie tinerică şi slăbuţă, a încercat o vreme, după ce am fost scoasă de la reanimare şi adusă în rezerva asta, să-mi vorbească, să mă ajute, să mă întrebe, să mă descoasă. Dar tăcerea mea, privirea mea urâtă, neagră – ca apele învolburate ale Prahovei şi Teleajenului la un loc – au dezarmat-o. A bombănit ceva de genul: „Împuşcă-te, fată, dacă vrei! Io voiam doar să-ţi fiu de folos, că văd că eşti ca un câine de pripas. Dacă şi la bărbate-tău te uiţi aşa, se duce ăla nouă sute şi nu-i mai trebuie de tine!” Acum se face, în patul ei, că citeşte o revistă. Silabiseşte încet şi buzele i se mişcă în ritmul cuvintelor pe care le descifrează. De aici deduc că n-a fost prietenă prea bună cu lectura. Dar, când crede că n-o observ, că n-o văd, îmi aruncă ocheade întunecate pe sub ochi. Mă studiază ca pe o ciudăţenie. Când şi când, se trezeşte că vorbeşte singură prin încăperea mică şi mai mult întunecată decât luminoasă. Nu-i place în rezerva asta. E numai cu mine. Şi nu are cu cine tăifăsui. Căci eu, de când mi-am revenit din comă, nu scot, ca jurată, nicio vorbuliţă. Ar fi preferat un salon plin de femei gureşe, cu care să ciripească toată ziulica despre un milion de lucruri. Aşa fac femeile, a spus-o de vreo sută de ori în cele două zile, de când suntem colege de rezervă.

     E o femeie simplă, fără prea multă şcoală, fără cultură, dar cu un pospai de avere, după câte mi-am dat seama. I-a spus o vecină că, dacă ajungi, Doamne fereşte, pe patul spitalului, musai e să plăteşti vreun doctor ca să te bage la o rezervă, să nu te lase în salon cu gloata. Şi bărbatul ei a dat – cui trebuia - cuvenita şpagă. Doar el o băgase în spital. O bătuse. Îi dăduse cu furtunul de la aspirator, apoi cu coada – sau cu tăişul, nu ştiu sigur – de la topor. Fusese beat. Ea a înţeles. Şi, pare că l-a iertat. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. „Avem copii împreună, a susurat ea la un moment dat camerei. Şi era beat. Beat mort... Beat mangă... Beat cui... Că dacă e treaz, nu face aşa ceva, ferit-a Sfântu’ Dumnezeu! Dacă nu e beat, e cel mai bun om din lume”.

     Femeia asta, simt, nu mă suferă. Tăcerea mea o scoate din minţi. O agasează. O irită. Mai rău decât bărbatul care i-a căptuşit pielea şi scalpul, de-a ajuns la neurochirurgie. Dacă aş schimba măcar câteva vorbe cu ea, i-ar trece, n-ar mai fi tot aşa de pornită, m-ar privi altfel. E săritoare şi îndatoritoare, dar să aibă cu cine. Când i-a venit bărbatul în vizită ieri i-a spus destul de tare ca să aud şi eu, cuibărită cum mă aflam în pliurile patului: „Dă-o dracu’, n-o băga în seamă, Dorele! Că e nebună... S-a trezit din moarte şi e supărată că n-a murit. Zi şi tu, mă, Dorele...” Iar azi, că a venit iar omul, după ce a vorbit cu Dorel despre câteva chestiuni importante, probabil esenţiale, i-a spus: „Să-mi aduci televizorul ăla sport din bucătărie, că râiez aici... Fără niciun suflet cu care să schimbi o vorbă, fără niciun om care să te asculte... Zău, mă, Dorele, să-l scoţi de acolo şi să mi-l aduci. Că e rău pă patul dă spital singur, aşa, ca un câine, mă!”

     N-aş vrea să aud discuţia dintre cei doi. Nu mă interesează. Sunt cei din urmă oameni din lume de care îmi pasă, de care aş vrea să ştiu ceva, dar mintea, odihnită, captează fără să vreau frânturi din conversaţia lor. Nu am putere să judec ce se întâmplă între ei. Nu vreau şi nu pot să mă încarc cu povestea lor, aşa cum ar vrea ea. Duc pe umeri, şi mi-e destul, povara vieţii mele. Sau a morţii mele, cine mai ştie... O altă poveste, pe lângă faptul că m-ar copleşi, mi-ar îndoi umerii, m-ar prăvăli la pământ, ar pica în golul din mine şi, pesemne, nici n-aş înţelege-o cum trebuie. Ce-are-n comun, ce-ar putea să aibă, o existenţă mizeră, ca aceea pe care o duc cei doi, cu trăirile mele din moarte? Cum pot să intersecteze un televizor sport, luat provizoriu de la bucătărie şi mutat într-o rezervă de spital, cu malul apei învolburate, cu margaretele albe, cu căluţii minunaţi ce aleargă nebuneşte, cu pepenele care parcă mi se mai scurge şi acum, cu parfumul lui dulce, în barbă? Şi ce legătură poate să fie între bărbatul mărunţel, subţiratic, ca şi nevasta lui, care o bate cu toporul când se îmbată, că nu zice ca el, sau, pur şi simplu doar pentru că i-a picat, cum zice românul, pe ea, cu Şerban al meu? Cu bărbatul care mi-a şoptit vorbe dulci, care m-a alintat, care m-a mângâiat, care m-a învăţat să trăiesc, cu care am trăit o colbuită poveste de dragoste, într-un târg medieval? Nicio legătură! Categoric nicio legătură... Şi atunci? La ce bun să mă mai încarc şi cu alte poveri, şi cu alte vieţi? Nu-i destul că trebuie să mă târăsc printr-a mea?

     O asistentă potrivită de statură îşi bagă discret capul pe uşă, o vede pe vecina mea cu Dorel, într-un colţ, pe mine pe pat, inertă, ca şi mai devreme, apoi intră cu totul în cameră. Vine la mine, scotoceşte prin punga de hârtie, plină cu medicamente, scoate o fiolă, se uită la ea, ca şi cum ar fi trebuit să vadă ceva în neregulă la ea, o pune la loc. Se aşează pe pat, pe margine, lângă mine. Mă priveşte. Câteva clipe, apoi zice:

     ─ Mă uitam să văd dacă mai ai tratament. Şi mai ai... Îţi ajunge şi mâine ce e în pungă. Nu că ar fi o problemă, că vine, oricum medicul la vizită. Dar să ştiu. Eşti mai bine un pic, ţuşcă-puşcă? Spune-mi tu mie cum te simţi…

     N-o ascult. Nu vreau s-o ascult. Şi nu-i răspund. Nu simt nevoia să deschid gura. Parcă o am lipită cu clei. Şi nici bunul simţ nu mă dă, în clipa asta afară din casă, ca, măcar de complezenţă, să îngaim o vorbuliţă drept răspuns. Ce-mi pasă mie de tratamente şi de asistente? Dacă mai sunt sau nu mai sunt în pungă pastile ori injecţii? Dacă femeia de pe marginea patului vorbeşte blând, dar apăsat şi încearcă să fie drăguţă? N-am nevoie nici de medicaţie, nici de amabilitatea asistentei. N-am nevoie de nimic. Doar de el… Cred că a dat şi nemernicul ăla care îmi e, cu cununie, bărbat, bani personalului medical ca să se poarte frumos cu mine. Să-mi arate, precum fiarelor dezlănţuite, zaharicale, ca să mă îmblânzească... De data asta, nu mă mai impresionează nici acadelele, nici mierea vorbelor, nu mă mai interesează nimic. Şi vorba bună, căznită – deduc -  a asistentei trece pe lângă urechea mea mai departe şi nu o iau în seamă:

     ─ În jumătate de oră, poate mai mult un pic, e gata masa. Nu vrei să mănânci puţin? Cât o mai duci aşa? Trebuie să te întremezi, ţuşcă – puşcă, trebuie să ai grijă de tine...

     Un gând maliţios clipoceşte o clipă în mlaştina din mine: „O vrea să mănânc masa? Să muşc flămândă şi nesătulă din lemnul infect, plin de cari, al mesei de la bucătărie?” Şi fuge, pe urmă. Gândul, vreau să spun... Nu-mi stă capul la asistenta care încearcă să fie drăguţă, care mă zăpăceşte cu apelative de doi lei, care mă agasează cu simpla ei prezenţă. Nici la mâncare, nici la întremat, nici la viaţa mea de mai departe de clipa asta. Nu-mi stă capul, evident, la nimic. Femeia de pe marginea patului mai spune ceva, dar nu realizez ce. Îi simt doar buzele care se mişcă ameţitor în sensul rostirii unor cuvinte. Colega de rezervă, când li se întâlnesc privirile, face un semn cu mâna. Ceea ce vrea să însemne: „E dusă! Ce dracu’, n-ai înţeles încă?” Receptez asta, dar nici nu mă atinge. Nu-mi pasă. Să creadă cine ce-o vrea…

     Mai trece un timp. Nu ştiu cât. Mintea mea îl înregistrează ca fiind unul lung şi greu. Dar, în ultima vreme, ea nu mai percepe ce trebuie şi cum trebuie. Şi poate mă înşel. Nu a trecut chiar atât de mult cum mi se pare. Asistenta îmi aşează, chiar împotriva voii mele, mai bine perna sub cap şi pleacă. Vreau, mă încăpăţânez să nu simt nimic. Dar realizez că mă dor oasele, mă doare spatele, mă doare inima. Îmi e, pentru prima dată de când am ieşit din comă, cald. Atât de cald, că aş deschide, de perete, fereastra. Aş trage şi perdeaua mizeră, aş da-o jos şi aş lăsa spaţiul gol, goluţ, ca să intre aerul curat de afară. Mă rog, mai proaspăt ca ăsta din încăpere…

     Dar vecina mea se teme de curent şi ţine – mai are un pic şi-i pune şi lacăt - geamul mai mult închis. Iar eu, în clipa asta, aş vrea să mă potopească, de peste tot, aerul curat. Să-mi intre în toţi porii şi să mă furnice până la plămâni. Dar pentru asta, trebuie să mă ridic din pat, să merg, să mă duc la fereastră, să fac efortul de a o deschide, de a privi, fie şi numai din simplă curiozitate, dincolo de ea. E prea mult. Nu sunt în stare. Nu vreau să fiu în stare. Uite aşa, să mă sufoce aerul irespirabil dintr-o cameră de spital! Să nu mai pot să respir! Să nu se mai oxigeneze creierul, să nu-mi mai bată inima, să nu-mi mai circule sângele! Şi să mor!... Poate că nu e chiar aşa de greu. Poate că asta e soluţia: să mor din pricina aerului închis, irespirabil, din încăpere. Din pricina căldurii de afară şi de aici, din rezervă. Şi vara e în toi… Poate mă sufoc şi nu mai ştiu nimic. Poate intru iar în comă. Poate mor. Poate mă întorc, în felul ăsta, în povestea mea de acum patru sute de ani... Poate reîncep, dacă mor, să trăiesc. Poate îl găsesc pe el, pe Şerban Văcărescu, logofătul măriei sale, Mihai Viteazul. Cine ştie, poate că mă aşteaptă încă în praful drumului, acolo unde l-a răpus mişeleşte stiletul. Sau pe malul apei, unde mă aştepta adesea. Sau la schitul de maici. Sau chiar în spatele grădinii mele. Da, poate mă sufoc... Poate dau naibii ortul popii, aşa cum îmi doresc! Vreau să mă sufoc. Vreau... Dacă mă autosugestionez, parcă mi se pare şi mai greu aerul din rezervă.

     Dar, aşa bolovan cum e, respir. Îl respir. Uşa se deschide iar. Îmi vine să arunc cu papucii în capul cui o intra. O femeie în vârstă, cu un halat albastru spre verde pe umeri, decolorat de atâta spălare, e toată doar un zâmbet, când înaintează spre mine:

     ─  Ia uite, mamă, pe cine ţi-am adus! Vezi? E soţiorul tău... L-am lăsat să intre, săracu’, că nu mai poate de tine, mămică... E mai mult mort decât viu, de când cu accidentu’ ăsta şi i-am dat voie să intre, chiar dacă nu e acum ora de vizită. (Ciudat, al dracului de ciudat, eu credeam că e. Căci Dorel e de mai multă vreme aici.) Da’ domnu’ ştie cât să stea şi nu mă bagă în gura lu’ domn’ director, ca să-mi pierd pâinişoara... Nu-i aşa, domnu’?

     Acum îl zăresc, vag, şi pe domnu’, în spatele portăresei. Păşeşte timid, cu pas domol. Nu vreau să-l văd. Nu vreau să-i arunc nici măcar o privire. Nu-l aşteptam. Nu-i simţeam lipsa. Mă înfurii subit. Ce tot caută la spital? De ce dracu’ tot face pe soţul afectat şi pierdut de grija soţiei care era să moară într-un nenorocit de accident? Vrea să păstreze aparenţele. Nu mai pot eu, acum, de aparenţe. Mă doare de ele exact în cot. Dă din cap afirmativ şi bunghesc că îi răspunde portăresei, care l-a adus cu mâna ei, la cât de afectat era sărmanul, în vizită la mine. Adică nu, nu îi face probleme – doar e băiat salon, nu face de astea! - cu directorul şi cu alţi şefi care se mai fâţâie prin spitalul ăsta. Femeia, dacă a primit confirmarea, se linişteşte pe deplin şi pleacă.

     Da, uitasem, sau poate abia acum realizez, abia acum mi-a picat pânza groasă, de sac, de pe ochi, el trece mereu drept un om echilibrat, bun, calculat, corect, care nu ar face rău, Doamne fereşte şi apără, nici unui gândac de bucătărie, care nu ştie să ţipe şi să se certe, care nu loveşte, neam, că-i pică mâna, o femeie, care nu are păcate ca toţi muritorii, care nu face, că aşa de dus la biserică e, decât bine tuturor. Simpla lui prezenţă e un panaceu pentru muritorii de rând. E un domn... N-a zis şi femeia aia? Domnu’…

     Nu, dar îl ajută şi moaca. E lucrată, cred, îndelung. În faţa oglinzii de şapte ori pe seară. Şi făţărnicia liber exprimată, ca să zic aşa, îi e de folos. El, de faţă cu o terţă persoană, nu ţipă, nu ridică vocea, nu spune o înjurătură. El?! E delicat, e sensibil, e finuţ. E, cum ziceam, un domn. Aşa îl percepe tot omul din jur. Numai în intimitate îşi dă arama pe faţă. Cu mine, şi cu şi fără metoclopramid, nu are greţuri. Vorbeşte urât, mă jigneşte, mă umileşte, mă pocneşte - cât ai zice pumn - mă calcă în picioare, fără regrete, se şterge cu mine pe bocanci şi e fericit că o face. E el însuşi cu mine, fără ipocrizie, fără prefăcătorie, fără pozat...

     Nu, dar l-am ajutat şi eu, că aşa l-am prezentat tot timpul, peste tot, în cei mai bine de trei ani de căsnicie: un om bun, sincer, devotat, cumsecade, care mă iubeşte. O, dar cât mă iubeşte… Aşa voiam eu să fie... Aşa visam... Să mă iubească, doar atât! Nu i-am cerut nimic, nimic altceva, în afară de inima lui. Şi el... Ce mi-a dat în schimb? Mai simt şi acum ultimul şfichet, ca de bici, al cuvintelor lui: „Urcă-te în spate, vacă ce eşti, că pe scaunul din faţă stă altcineva! Urcă, scârbă ordinară!” Bărbatul meu... În maşina mea, la care încă mai plătesc rate la bancă... Ei, uite, ăsta e domnul impecabil şi cu caracter ireproşabil, care face impresie în rândul cuconetului din spital! El să greşească?! El să calce pe bec?! El să facă probleme?! El?!

     Întorc capul, când se apleacă să mă sărute, ca electrocutată, sigur scârbită. Nici cu slujbe nu mai suport acum aşa ceva. Doamne, de ce n-am stat cu ochii închişi? Să mă fi găsit aşa, cufundată în neant, să nu ştie dacă dorm sau sunt trează, să nu ştie dacă îmi e bine sau rău, să nu mai fi fost nevoită să-l văd, să-l aud, să-l suport... Aşa fac mereu prostii, aşa greşesc întotdeauna. Nu fac niciodată ce trebuie. Sunt o proastă. Sunt cea mai mare proastă din lume. Şi el ştie... Mizează pe prostia mea ca pe cel mai norocos dintre toate numerele norocoase.

     Se aşează pe pat, unde a stat mai devreme asistenta şi dă să-mi zică ceva. Atunci îi descoperă pe Dorel şi pe nevasta lui în colţul de lângă geam. Dă din cap, respectuos, a salut. Cei doi răspund cu aceeaşi înclinare. Colega mea de rezervă are, din cât am reuşit s-o cunosc, o mişcare compătimitoare: săracul... Bietul de el... Uite ce băiat bun e el şi ce dilimandroasă de nevastă are! Astea nebune are noroc de bărbaţi pâinea lu’ Dumnezeu! Şi bărbatul pâinea lui Dumnezeu de lângă mine îmi şopteşte:

     ─ Eşti tot palidă şi încercănată. Nu-ţi e mai bine? Medicii zic că starea ta e în evoluţie bună. Ce-a fost mai rău, a trecut. Să ştii că mă bucur că ţi-ai mai revenit.

     O, da... Adevărat... Îl dă bucuria afară din suflet. Şi eu sunt regina Angliei...

     ─ Trebuie să mănânci. Ţi-am adus tot ce-ţi place ţie. Nu te las eu în baza mâncării de spital. Uite, deşi nu ştiu dacă ai voie, ţi-am adus şi îngheţată. Trebuie să mănânci! Că se uită şi lumea din spital la tine, cum nu înghiţi un dumicat. Nu poţi s-o ţii aşa la nesfârşit.

     Nu-l privesc. Nu vreau să-l ascult. Nu ţin, în clipa asta să mă enervez, din pricina lui. Îmi caută mâna. Dă să mi-o prindă. Mi-o smulg şi profit ca să mă întorc cu spatele la el.

     ─ De ce nu vrei să vorbeşti cu mine? De ce eşti atât de supărată? Ce ţi-am făcut?

     Nimic, nu mi-a făcut nimic, nimicuţa... Oare de ce mă aflu acum în spital, cu capul tăiat şi prins în copci, cu părul din jumătate de cap ras, cu bandaje multiple care îmi camuflează zecile de tăieturi de bisturiu şi rănile provocate de bolidul acela din noapte, de pe tot corpul, cu sufletul în piuneze? Oare s-ar fi întâmplat toate astea dacă nu mă dădea jos din maşină, ca să se urce alta în locul meu? Oare aş fi umblat nebună în noapte, pe străzi fără nume, prin furtuna care a sfârtecat liniştea oraşului pentru câteva ore? Oare m-ar fi lovit nenorocirea şi dacă nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat? Mai ştii, poate chiar el a apăsat atunci pe acceleraţie şi a intrat pe trotuar, peste mine... Poate a vrut să mă ucidă. Poate a considerat că asta e soluţia, nu divorţul, cum ar fi crezut orice om normal, ca să fie cu cealaltă. Poate s-a gândit că, dată fiind vijelia aceea dezlănţuită haotic, nimeni nu mai ştie cum a putut să se întâmple o nenorocire. Au căzut copaci pe străzi, peste maşini, peste oameni, strivind şi aducând prăpădul. Au fost smulse câteva acoperişuri de case, au picat sârmele de înaltă tensiune. A fost dezmăţ în oraş. Natura a petrecut cu bum de tunete şi artificii de fulgere. Mi-a spus despre toate acestea chiar el, soţul meu, ieri, când a fost la mine. Mi-a povestit ce dezastru a făcut natura dezlănţuită. Chiar dacă nu i-am acordat atenţie, am înregistrat detaliile relatate şi le-am alăturat amintirilor mele. Totul a fost făcut varză. Şi mi-o spunea, aşa, nu ştiu, într-un fel… Puteam să fiu şi eu o victimă a furtunii... Şi, poate, a sperat că, aşa terci cum eram făcută, mor, nu scap, dau colţul şi urmele îi sunt pentru totdeauna şterse... Poate am dreptate în această ultimă privinţă, poate nu. Căci sunt departe în clipele astea de a fi obiectivă. Poate nu este chiar un ucigaş de oameni, sigur nu e, sunt eu susceptibilă, dar este unul de visuri. De speranţe. De încredere. De suflete. De dragoste. A trebuit să mor în parte, ca să-mi dau seama în totalitate de viaţa mea cu el. Nimic din ce-am visat n-am avut. Nimic din ce-am sperat nu s-a împlinit. Nimic din ce-am dorit nu mi-a dat. Am tăcut şi am răbdat în permanenţă, cât am fost cu el, ca femeia cu care împart rezerva. Nici nu ştiam că se poate trăi şi altfel. Că se poate trăi, mai bine zis...

     Şi acum? Face pe soţul suferind şi îndurerat. Cert este, în toată incertitudinea în care sunt afundată până în gât, că nu vreau nici să-l văd, nici să-l aud. Îmi vorbeşte molcom, agale, ca vecinii noştri să nu audă ce spune. Are tonul moale, calm, cald. Aproape că m-ar păcăli şi pe mine cu el, dacă nu aş fi trăit revelaţia, dacă nu aş fi înţeles că doi oameni pot trăi şi altcumva, decât am trăit noi. Frumos... Fără ţipete şi injurii, fără jigniri, fără reproşuri şi pentru aerul pe care îl respiri, fără bătaie. Aşa cum am visat şi cum am nădăjduit să se întâmple în ceea ce mă priveşte.

     Doamne, de ce nu mă sufoc, dacă tot mi-am amintit de aer? De ce nu se întâmplă ceva cu mine, de ce nu mi se agravează starea? Doar am ieşit din comă. Ar trebui să fiu fragilă, ar trebui să cad. Oare o tulburare mare, o supărare adâncă nu-mi pot provoca o stare de rău? Dacă mă înfurii pe individul de pe marginea patului, atât de tare încât să scot fum pe nări ca o locomotivă, nu mi se face rău? Nu o ia sângele la trap? Nu mi se duce la cap? La capul operat de curând? N-ar trebui avută grijă într-o atare situaţie? Ei, bine, dacă n-am, şi nu vreau să am, se poate întâmpla să mor? Măcar să mai trăiesc o zi, una singură, alături de Şerban. O zi cât toată viaţa asta monotonă, puerilă şi ridicolă pe care o duc acum. Să mă mai întorc odată în timp...

     Dar pe ce cărări pot face lucrul ăsta? Cum să ajung acolo, unde îmi tânjeşte inima să fiu? Ce cale să urmez? Cine o ştie? O ştie cineva? Deocamdată, sunt pe un drum care nu duce nicăieri. E o fundătură. Şi pas de scapă dintr-o fundătură... Singura cale e să te întorci înapoi, de unde ai plecat. Dar se numeşte că ai scăpat?

 

 

[Corina Militaru]

Şi talentata prozatoare, Nina, mă pune în pielea personajului abia revenit la o realitate nedorită. Şi trăiesc, şi simt, şii... vreau să aflu mai multe. Citit cu aceeaşi mare plăcere. Aştept... :)

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Stau şi mă întreb, acum după ce am citit acest fragment, dacă ai fost vreodată în comă... Altfel de unde poţi descrie cu atâtea amănunte şi foarte realist, starea unei persoane ieşite din comă. Probabil că aşa se întâmplă în acea treaptă în care nu te poţi decide în ce parte să mergi: înainte sau înapoi. Mai ales după ce în această treaptă ai trăit o frumoasă poveste de dragoste, o întoarcere în timp, cu parfum medieval. Mă aştept ca perspnajul Catalina să-şi revină şi accidentul să fie de cu totul altă natură... cel puţin aşa îmi place să cred, să nu fi avut parte de acest soţ ingrat.

Şi apoi, cu toată drama acţiunii, am citit cu un soi de amuzament şi îmi răsună în minte: e dusă... Cu neurologia te poţi aştepta la orice.

Ştiu un singur lucru, că totul mă surprinde, îmi place şi aştept continuarea.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Draga mea Sofy, nu am fost niciodată - m-a ferit Dumnezeu până acum - în comă. Şi nici nu ştiu pe cineva care a tercut prin asta. Doar mi-am imaginat cum trebuie să fie şi, pesemne faptul că am mai citit câte ceva la viaţa mea, m-a ajutat să prezint astfel situaţia. Ca şi tine, şi eu am crezut că trebuie să fie un impas la ieşirea din comă, că nu ştii încotro să mergi, că ai nişte porniri vulcanice către toată lumea, că nu ştii ce să faci mai departe. Dar să ştii că nu eşti singura sau prima care m-a întrebat chestia asta cu coma. Unul dintre primarii judeţului Prahova, care m-a şi ajutat cu editarea cărţii, mi-a spus într-o zi că a făcut cercetări şi că mie mi s-a întamplat accidentul şi coma. Doar că. nu-i ieşea, ca să zic aşa,  la vopsea faptul că eu am, dintotdeauna, un singur soţ. O să vezi mai încolo de ce spun asta. Apoi, draga mea Sofy, cum acţiunea de acum se petrece în prezentul stringent, trebuia să încerc să prezint lumea asta, cu toate caracteristicile ei. Argou. prostie, şpagă, modernism, tot ce am crezut eu că poate să întregească tabloul. M-am învârtit mult printre oameni şi am văzut situaţii, caractere, cazuri, expresii, forme de viaţă, de toate. Le-am închis în sertăraş şi, la momentul scrierii celui de-al doilea volum, le-am scos. Trebuia să transpară în roman diferenţa dintre cele două lumi, cea de la 1599 şi asta de acum, ce-i drept, cu câţiva ani în urmă faţă de momentul în care vorbim acum, noi două, despre asta. Trebuia să le pun în antiteză, pe ele, cele două lumi distincte, trebuia, mai ales, ca una care am cules greu informaţii despre Ploieştiul de acum 400 de ani, să las, pentru cei de peste 400 de ani, ceva date: cam cum era lumea acum, cam cum se vorbea, cam cum se întâmpla, cam cum se trăia. Şi, da, repet, cele două lumi se mai întrepătrund pe parcursul romanului. Ba, chiar mai mult de atât. Dacă acţiunea cărţii te surprinde, e, cel puţin pentru mine, autoarea ei, de bine. Asta am intenţionat: să ţin cititorul aproape şi, de aceea, scrisul nu e plat, nu am redactat doar un proces verbal, ci m-am lansat, iată, pornind de la un fapt, minor, poate, pentru unii, în aşa tiradă. Nădăjduiesc ca starea de uluială şi surprindere să te însoţească pe parcursul întregului roman. Dacă e aşa, înseamnă că sunt victorioasă. Cu multe mulţumiri şi cu mult drag.