Bărbatul se simte vinovat şi dă să-şi ceară, pentru pierderea produsă, cum se cade, iertăciune. Dar când întoarce privirea către păgubaşă, încremeneşte. E Catalina. Doamne, asta da surpriză. O căutase zile în şir peste tot, o aşteptase în toate locurile unde o mai aşteptase şi altădată, fusese şi întrebase şi la ea acasă. Nimic, însă. Nu a văzut-o nimeni, nu i-a spus nimeni nimic. Şi nu a găsit-o. Deşi voia atât de mult să o întâlnească şi să-i vorbească. A crezut că plecase din oraş. Că tatăl ei, pârcălabul, o dusese departe de locurile acestea. Şi apare deodată, când se aştepta cel mai puţin. Când nu se aştepta deloc. Asta e una dintre regulile nescrise ale vieţii: ţi se întâmplă lucrul după care tânjeşti, exact când nu mai aştepţi să se întâmple.

Catalina... Aici... Acum... Doamne... Trebuie să discute cu ea. Trebuie să-i explice. Dar nu poate să articuleze, de parcă şi-a uitat darul vorbirii, niciun cuvânt. Ea, calmă şi imperturbabilă, strânge mai departe mărgelele de pe jos. Doar câteva clipe, apoi brusc, uşor iritată parcă, renunţă şi se ridică să plece. O secundă, căutăturile li se încrucişează. Ca spadele duşmane, pe câmpul de luptă. El, cel puţin, aşa simte când se uită în ochii ei. Sunt reci, mândri, nepăsători, împietriţi. Iar ai lui ard, cum nu au mai ars altă dată, de dorinţă, de patimă, de drag. Între ea şi el pare să se fi strecurat, neştiută de nimeni, marea cea mare, pe care a văzut-o când a umblat cu treburi pe la turci. Nu sunt, din păcate, pe acelaşi mal. El e aici, ea dincolo. Sau invers. Când îi vede privirile atât de îngheţate, nu ştie dacă mai poate să ajungă înot până la ea. E cum şi-a imaginat: supărată, foarte supărată.

Ea pune capăt reveriilor lui interne. Se întoarce şi pleacă. Fără niciun cuvânt, fără niciun gest. Ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Ca şi cum nu se cunosc. Lui îi lipseşte îndrăzneala de odinioară şi aproape o lasă să se depărteze. Acum ea nu ştie că e tot trandafirul lui albastru. Că nu s-a schimbat, deşi a vorbit constrâns de situaţie, nimic. Că el e acelaşi, nu e, dintr-o dată, Talpa Iadului, cum a lăsat-o să creadă. Ţine în mână cele câteva boabe de mărgele culese de prin iarbă. Le frământă, le mângâie, le chinuieşte în pumn. Şi, pierdut, deschide gura:

─ Mai sunt şi acestea de la mine din mână, jupâniţă. Ia-le, că e păcat să se piardă.

Se opreşte plictisită. Îl priveşte de sus, urât, indiferent, fără simpatie. Uitătura verde îi e ca veninul. Întinde fără chef mâna şi nu pare să-i pese de mărgelele pe care le primeşte. Când şi-o retrage, el dă s-o prindă, dar braţul ei zvâcneşte dureros într-o parte.

─ Ei, te fereşti tu, se supără el, dar tot am să ţi-o prind, să vedem ce faci!

─ Cu mine, vorbeşti, voinice? Cu cine mă încurci, de-ţi permiţi aşa familiarităţi? Ne cunoaştem cumva?

─ Merit să-mi vorbeşti astfel. Ai dreptate. Dar, da, noi doi ne cunoaştem. Mai bine decât se cunosc toţi cei care zăbovesc în faptul serii prin târgul ăsta. Mai bine decât se cunosc toţi oamenii din lume. Voi să vorbim, jupâniţă.

─ Să-ţi fie de bine şi la vară cald, dacă vrei. Dar ce să vorbim noi doi? Oamenii care se au indiferenţi, nu au despre ce să vorbească. 

─ Exact despre noi doi trebuie să vorbim.

─ Nu-mi mai ţine calea. Nu am ce să vorbesc cu un străin. 

─ Eu sunt tu, eu sunt al tău, nu sunt un străin oarecare. Şi te-nşeli, chiar trebuie să vorbim despre ziua aceea.

─ Ziua aceea? Care zi? Noi nu am petrecut nicio zi împreună. Noi n-am vorbit în nicio zi amândoi. Pentru că noi nu ne-am cunoscut niciodată.

─ Merit tot ce-mi spui, tot ce-mi faci. Am fost laş şi molâu, din păcate. Am fost nătărău mare, cel mai mare nătărău din lume. Trebuia să-ţi mărturisesc adevărul, dar mi-a fost teamă. Am crezut că nu vei putea să înţelegi că, teoretic, există cineva care îmi poartă numele. Că am făcut odată pasul ăla cu cineva. Cu altcineva, în afară de tine. Că sunt însurat... Da, din nefericire, sunt însurat, dar femeia aceea nu înseamnă, nu a însemnat niciodată, nimic. Ştiu că ăsta e refrenul folosit de toţi bărbaţii însuraţi, când vor să se scuze în faţa unei iubite. Dar eu nu mint. Nu te mint. Dacă mă asculţi, îţi povestesc tot. Trebuie să mă crezi. Nu m-am jucat nicio clipă. Nu mi-a trecut prin cap să-mi bat joc de sufletul tău curat. Nu te-am amăgit. Şi nu te-am minţit decât atunci când ţi-am spus că totul a fost o minciună.

─ Acum doresc să mă asculţi, domnia-ta, jupâne şi să nu mai turui fără încetare şi fără rost. Nu pricep o iotă din ce spui. Cred că mă sameni cu altcineva. Că mă încurci cu altă fată. Nu sunt eu cea pe care o cauţi. Nu am nimic de-a face cu istoria asta. Şi, dacă tot vrei să faci pe cavalerul, nu mai face publice poveştile-ţi de budoar. Auzi... Nevasta nu contează. Nevasta nu înseamnă nimic. Dar ea, sărmana ce-o zice? 

─ Toate vorbele tale, ba şi altele mai rele, sunt îndreptăţite. Zi-mi orice, spune-mi tot ce ai în gând, tot ce-ţi stă pe cuget, ocărăşte-mă, bate-mă, dar iartă-mă. Trebuie să mă asculţi. Sunt un neisprăvit, dar sunt pentru şapte vieţi, de n-or fi fiind mai multe, neisprăvitul tău.

─ Au ce ţi-a căşunat pe mine? Că nu ţi-am făcut nimic. Pleacă, omule, până nu chem străjile de la curte.

El simte că vorbeşte degeaba. Ei nu-i trece oful. Nu i se duce supărarea. Vorbeşte cu el de parcă e nebun. Îi zăreşte pe faţă un semn şi se îngrijorează:

─ Ce ai pe obraz? De unde ai cicatricea asta? E din ziua aceea nefastă? Sau iar ai sărit pe geam?

─ Îţi permiţi cam multe domnia-ta... Nu vorbeşti cu niciuna dintre drăguţele domniei-tale. Eşti neobrăzat şi înfumurat. Eu n-am sărit niciodată geamul. Şi dacă ar fi să fie aşa, străinilor din târg oricum nu le dau socoteală.

─ Hai să isprăvim, Catalina. Hai să ne oprim. Hai să nu ne mai certăm. Trebuie să-ţi vorbesc. Trebuie să mă asculţi. Am pus de gând să merg la Măria-sa, ca să îi cer să desfacă, împreună cu vlădica şi toţi popii, căsătoria aceea. Ea nu s-a consumat niciodată. Dacă tu vei înţelege, nu e târziu să fim fericiţi.

─ Dar mergi unde ţi-e voia, jupâne! Ce-mi spui mie? Ce-mi pasă mie?

─ Ştiu că am greşit peste poate, ştiu că te-am rănit, ştiu că am fost prost. N-am nicio scuză. Dar trebuie să încetezi şi să mă ierţi. Am mare nevoie să mă ierţi. Trag nădejde că trandafirul meu albastru mă va ierta.

─ Eşti ori bolnav, ori nebun. N-am auzit niciodată de trandafiri albaştri. Şi nici n-am văzut. Pe la noi nu cresc asemenea specimene. La noi, trandafirii sunt roşii, albi sau galbeni. Albaştri nu sunt...

El o prinde disperat şi furios de mână:

─ Nu vreau să te mai joci cu mine. Nu vreau să mă pedepseşti la nesfârşit. Tu eşti trandafirul meu albastru. Numai tu! Şi îmi voi lua, când plec spre Transilvania, trandafirul cu mine. 

Pe faţa ei nu tresare niciun muşchi, nicio trăsătură. Nu zvâcneşte niciun colţ de obraz, nu-i face gura niciun rictus. Parcă în ea nu e nimic care să ştie despre ce e vorba. De altfel, asta şi spune:

─ Eşti doar un biet nebun. Deşi nu te arată făptura. Nu pricep nimic din ce spui. Şi nu mă mai strânge aşa tare, că trebuie să plec. Mă aşteaptă logodnicul meu.

─ Cine te aşteaptă?!

─ Dar ce ai, omule? N-ai auzit că fetele de vârsta mea se logodesc şi apoi se mărită şi fac copii? Şi trăiesc fericite până la adânci bătrâneţe, lângă bărbaţii lor? 

─ Asta nu se poate, trandafirule. Nu poţi să-mi faci una ca asta! Cum să mi te logodeşti tu?

─ Dar ce, ţi se pare că sunt atât de slută, încât să nu găsesc pe cineva să mă ia?

─ Hai, trandafirule, opreşte dârdora răzbunării! Nu poţi să-mi faci asta! 

─ Eu pot să fac orice, jupâne, mai ales cu viaţa mea. Dar cred că eşti lovit rău de streche. Îi tot dai cu trandafirii albaştri şi logodnicul meu suferă amarnic de gelozie. Mă iubeşte mult şi de aceea. Numai dacă mă vede lângă domnia-ta, fără să ştie ce-mi spui, devine mânios şi aprig. Eu ştiu asta şi caut să nu-i dau pricină de furie. Nu vrei să ţi-l arăt? Uite, dacă te dai un pic mai aşa, îl vezi. E acela de la ieşirea din târg. M-aşteaptă. A, nu-l vezi? Ai şi domnia-ta dreptate, că sunt mai mulţi bărbaţi pe acolo. Uite, e cel oacheş, cu plete negre, ca pana corbului, care ţine de dârlogi cei doi căluţi. Vezi ce logodnic frumos am, voinice? Dar de ce păleşti ca iarba uscată de soare? Au nu-ţi place?

─ Sunt la capătul răbdării, Catalina. Şi sunt cătrănit. Gata cu răzbunarea, gata cu jocul. Opreşte-le şi hai să vorbim serios. Nu pot să cred că m-ai înlocuit aşa degrabă cu Dofică. Doar nu te logodeşti cu Dofică...

─ O, da, cu Dofică. Văd că-l cunoşti. Ne ştim de copii şi, de când eram mici, ne avem dragi. S-a întors de la Poarta Otomană, unde l-a trimis tata, tobă de carte. Ne avem foarte dragi, Dofică şi eu. Aşa că, ne luăm curând, cu nuntă. Ce s-o mai lungim? Ei, dar ce alb te-ai făcut, jupâne! Ca varul, nu altcumva... Eu zic să cauţi un doftor bun, că, după cum arăţi, grea boală te mai chinuieşte. Plec şi eu. Cât să-mi las logodnicul să aştepte? Intră degeaba la bănuieli, sărmanul. Deie Domnul să-ţi găseşti o grădină întreagă de trandafiri albaştri, jupâne!

Se îndepărtează chicotind. Ca şi cum vorbise cu un nebun, pe limba lui, şi acum se amuza şi ea singură de situaţie. Lupea, care asistase fără să vrea la scenă, privea acum cum ochii stăpânului se tulburaseră mai ceva ca vinul nedat în aspreală. Parcă i se spărsese un vas de sânge în ochi.

─ Nenorocitul meu piept! şopteşte logofătul, dar Lupea îl aude. Dacă şi acum cutezi a te mai împotrivi la dureri, eşti cu adevărat nebun.

─ Hai, stăpâne, spune milos popa, hai la noi, la tabără.

─ Ce tabără, popo? râde verde logofătul. Mi-a venit aşa, deodată, pohtă să tragem un chefuleţ. Hai să petrecem. Cine ştie ce-o mai fi mâine? Dacă mai putem să bem, să mâncăm ori să petrecem... Cine ştie dacă mai suntem pe aici? Aşa că, zic să nu dăm vrabia din mână pe cioara de pe gard. Acum trăim clipa. Hai la hanul din răscrucea Scăienilor, că acolo am auzit eu că se petrece pe cinste. Hai, dă-i bice, că se lasă noaptea.

Pe lângă patul îmbuibat în alb, trec agale arătări albe. Şi, din goana calului, răsare în mine beznă cumplită. Încep iar cele două împărăţii să se agite? Să mă agite? Să mă dispute? Albul şi negrul... De ce au venit din nou peste mine? În mine? Îmi era aşa de bine fără ele... Dar realizez că mă sperii degeaba. Vizita celor în alb a fost scurtă, doar de rutină, de control, de curtoazie chiar, nu-mi fac absolut nimic, iar întunericul nu e în mine, nu mă ameninţă, nu mă cheamă. E doar noaptea jucăuşă prin care aleargă cei doi călăreţi către hanul din răscrucea Scăienilor. Mă trezesc fugind pe lângă ei şi, când după mai bine de un pătrar de ceas, ajungem, strigătul vajnicului petrecăreţ răscoleşte depărtările:

─ Hei, hangiule! Ce stai şi nu dai fuga să ne întâmpini? Ai aşa oaspeţi de vază şi îi laşi să aştepte? Uită-te la noi, suntem oameni de soi. Mişcă-te să ne ieşi în cale cu bunăvoinţă, ia-ne caii, dă-le fân! Să scoţi apoi şi apă din fântână, că bietele animale sunt moarte de sete. Unde eşti, hangiule? Se spunea că se mănâncă bine la hanul tău, că se bea pe cinste, că se petrece o săptămână încheiată şi tu nu apari de nicăieri. Ne laşi cu ochii în soare, care va să zică. Mă înfurii deja. Îmi pierd răbdarea. Hei, afurisit de hangiu ce-mi eşti, nu vezi că ai clienţi? Unde eşti? Hai, popo să plecăm, că nu suntem doriţi aici, hangiul ăsta nu e bucuros de oaspeţi.

─ Doamne fereşte de aşa gânduri, oameni buni. Ce aşa grabă? Ce aşa vânt de ducă? Sunt nevasta hangiului şi stăpâna hanului şi pot să vă dau de îndată ce vă pohteşte inimioara. Hangiul nu este aici, de aia nu vă iese în cale, cum ar trebui, a plecat după peşte proaspăt la Dunăre. Dar avem mâncare şi băutură pe măsura cinstiţilor oaspeţi. Ba şi odăi curate şi frumoase avem, dacă vreţi să poposiţi peste noapte. De toate avem. Doar să pohtiţi în han.

─ Popo, iaca, mi se luminează inima şi cugetul. Vezi şi tu ce hangiţă frumoasă avem noi, aici? Numai de drag să te aşezi la masă şi să aştepţi să te servească. Apăi, hangiţo, ne-om ospăta cu ce ai tu mai bun pe aici. Ne dăm pe mâna ta. Ai friptură, ai vin, ai odăi. Dar o guriţă de sărutat găsim?

Logofătul e în formă. Aşa pare. După atare cuvântare, o trage pe hangiţa nurlie lângă el şi o sărută zgomotos pe amândoi obrajii.

─ Ei, s-o mai găsi şi din asta, voinicule! N-om sărăci dintr-atâta. Friptura am ţinut-o special pe jar, ca să fie caldă, că parcă ştiam că picaţi la han, la noi. Se topeşte în gură de fragedă ce e. Şi vin de care să fie? Ca să stropiţi cum trebuie friptura. Din cel vechi de cinci, şase ani, tulburel abia cules şi nestat din fiert, alb, negru? Cum să fie?

─ Ştii ce, frumoaso? o prinde logofătul de mijloc. Adu-ne de care îţi place matale, că zic că nu ai gusturi proaste.

─ Negru şi vechi să fie? E bine aşa? Şi să mai fie şi un berbece de pe jar?

─ Să fie cum zici mata, hangiţo. Ai grijă să nu uiţi de ce am vorbit noi, amândoi. Guriţa de sărutat... Să nu mă laşi să aştept ca prostul, că sunt foarte însetat. Şi vin să fie, aşa, ca la zece ocale, că eu şi cu acest tovarăş al meu ne punem pe petrecăreală. Că avem şi motive să ne veselim.

Lupea se codeşte:

─ De, jupâne, ştiu şi eu? O fi bine, n-o fi bine? Dacă dracoliţa asta aduce vin din ăla vechi, păstrat în butoaie de brad, vreo cinci, şase ani, cum s-a lăudat, eu zic că nu ne face trebuinţă aşa de mult. Dintr-o oca, uităm şi cum ne cheamă şi cine suntem şi ce căutăm aici! Da’, mă rog, domnia-ta decizi. Să petrecem, dacă aşa ţi-e pohta. Să ne punem pe veselie, dacă zici că avem pricini de veselie. Nurlie, hangiţa, nurlie... Mai că-mi dă şi mie inima brânci la un sărutat, cu toate că nu mai am 20 de ani. Se mişcă pe cât de repede, pe atât de frumos. Uite că şi vine cu cele cerute. Ce fâţâie din şolduri, păcătoasa... Doamne, iartă-mă, că n-ar trebui să zic.

─ Eu ţi-am tot spus să nu mai zici, că nu te mai iartă. S-a săturat şi El să te tot ierte. Ştii ceva, hangiţo, îmi place hanul tău! Mâncare bună, băutură pe cinste, hangiţă  pe sprânceană. Uite cum facem: rămân în noaptea asta la hanul tău ca să beau cu tine vinul ăsta negru, cu care mă îmbii. Ce zici? Şi-o trage pe genunchii săi.

─ Apoi, voinice, nu mă dau înapoi de la un pahar cu vin, băut împreună cu un bărbat aşa falnic, cum eşti domnia-ta.

─ Bine, hangiţo. Aşa te vreau. După cum te porţi, cred că stau cu Lupea trei zile şi trei nopţi neîntrerupte la hanul tău. De lăsăm toţi gologanii pe aicea şi ne caută fratele Pătraşcu şi prin ţintirim... Hai să ne veselim, popo! Hai să bem! Dacă terminăm bănetul, îl chemăm pe fratele nostru, cinstitul ban Pătraşcu, să ne achite consumaţia. Îţi dai seama ce moacă face? Apoi ne spânzură de vreun copac în Codrii Vlăsiei. Ori vindem caii, achităm ce-am mâncat şi ce-am băut, şi plecăm pe jos, căci am auzit că n-am fi primii.

─ Îmi placi mult, voinice! râde hangiţa şi-l sărută zgomotos pe logofăt pe obraz. Mândru eşti şi mândră fată trebuie să ai pe acasă, pe undeva.

─ Hei, hangiţo, se plânge popa. Faci diferenţe. Mai sunt şi eu pe aici. Mă aţin şi eu la un sărutat. Data viitoare, nu mai scapi dacă nu mă săruţi şi pe mine la fel. Şi domnia-ta, ce tot faci, logofete, de te îndrăgesc toate muierile? Le descânţi, le faci fermăcături cu ulcica, le pui buruieni în ciorbă? Toate umblă nebune după domnia-ta. Cât baţi din palme, îţi şi cad în braţe.

─ Nu toate, popo, nu cad toate.

─ Dacă se repezea şi la mine la fel de vultureşte, ce i-aş mai fi arătat eu ce cruce de bărbat sunt! Bine că ţi-a mai trecut oful, logofete. Că la mari bănuieli şi spaime mă băgaşi colo-n târg, când ne întâlnirăm cu bujorelul. Te făcuseşi ca turta de ceară şi-ţi jucau ochii în cap ca la căprioare, când le împresoară lupii. Bine că te-ai mai lecuit, că ziceam că rămân, om bătrân ce mă aflu, fără logofăt.

─ Ce ştii, tu, popo? Şi mai bine că nu ştii. La durerile de inimă nu sunt leacuri, nici grabnice, nici definitive. Ce buruieni, ce dohtori, ce vrăjitoare... Te mănâncă de parale toţi şi nu face niciunul nimic. Că nu poate. Nu ştie ce să facă. Unul singur e leacul: chipul care te-a împuns cu căutătura şi continuă să te asuprească, să fie al tău. Ştii tu popo, că ochii ei...

─ Ai cui, ai hangiţei? Mărturisesc, nu le-am luat cum se cuvine seama.

─ Ei, la dracu’ cu hangiţa. Doamne iartă-mă, vorba ta, că n-ar trebui să zic. Ce am eu cu hangiţa? Vorbeam despre trandafirul meu, popo.

─ Bine, bine, am priceput, nu te oţărî aşa.

─ Ochii ei, popo... Eu nu am mai văzut ochi ca ai ei. Atât de limpezi, atât de frumoşi, atât de puternici... Tot vinul hangiţei, băut într-o săptămână, nu mă îmbată, nu mă ameţesc, nu mă termină, nu mă fac din om neom, ca ochii ei, într-o singură clipită. Şi vinul, dacă îl beau azi şi-mi produce, aşa, vreo ameţeală, mâine sunt ca treaz, nemâncat. Că beţia nu ţine cât toată viaţa. Dar cu ochii ei nu mai e  putinţă de trezire. Dacă îi văd, ameţesc, mă pierd, plutesc. Dar şi dacă nu-i văd, tot nebun de dragul lor sunt.

─ Nu mai înţeleg nimic, pârdalnice de logofăt ce-mi eşti. Nu ziceai că te duci la vodă ca să vorbeşti cu el despre situaţiune? Dai înapoi?

─ Nu dau deloc, dar i-am spus vorbe tare grele Catalinei mele. Nu ştiu pe unde le-am găsit, de unde le-am aflat, căci, de fel, nu ştiu aşa vorbe. I-am spus că m-am  jucat cu sufletul ei, că ce să fac şi eu, oştean al lui vodă, între două bătălii... Că îmi este, auzi tu, lehamite şi scârbă de ea! Că am hotărât să mă sacrific şi să stau cu ea, doar ca să nu ne strice pârcălabul daravera cu tabăra militară din oraşul pe care îl conduce. Şi am încheiat apoteotic că dragoste cu sila nu se poate!

─ Chiar că vorbe grele ai mai aruncat. Iute mai eşti la mânie şi naţia dracului la umilit. Ce dracu’, Doamne iartă-mă, că n-ar trebui să zic, logofete, nu poate să te lase omul singur, că faci numai prostii. Întâi zici că nu termini cu ea, când ţi-o cere banul, apoi te duci de capul tău şi dai cu bâta în baltă. Eşti mai zărghit decât ştiam şi credeam că eşti. De ce nu m-ai întrebat şi pe mine? Te sfătuiam şi eu, că sunt om bătrân, umblat şi trecut prin multe. Nu sunt chiar popa prostul. Dacă tot aveai gânduri serioase cu ea, dacă tot ştiai că nu faci ce zice banul, dacă tot puseseşi gând să te duci la vodă, de ce nu i-ai spus adevărul încă de când i te-ai băgat pe sub piele? Poate că o durea că ai o nevastă. Dar ar fi înţeles. Viaţa are, din păcate, drumuri cotite, mai multe decât le are drepte. De ce să nu fi înţeles? Da, e virtuoasă, e cinstită, e fată de pârcălab, e curată ca Fecioara din ceruri. Dar te iubea, logofete şi ar fi înţeles. Mai ales că însurătoarea asta, a domniei tale, nu a fost făcută din vreo dragoste mare. E drept să fie supărată acuma, după aşa vorbe. Că şi eu aş fi. Lasă-mă, logofete în pace, să strecor şi eu o vorbă, că numai domnia-ta trăncăneşti. Ai greşitără amarnic şi e drept să plăteşti. Vezi, dacă nu e cap? Acuma ţi-o luai cu nuntă şi ţi-o duceai acasă, nu mai ohtai să-ţi dai duhul prin cârciumile astea. Ce să-ţi fac? Ce să-ţi ştiu face eu? Că sunt doar un popă răspopit, nu vodă sau Dumnezeu.

─ Şi încă nu e tot, popo. Se logodeşte. Cu Dofică. Ce, nu ştii cine e Dofică? Ai lipsuri amarnice, popo, dacă nu ştii nici măcar atâta lucru. Dofică ţiganul, ăla spilcuitul din casa ei, care o privea în seara aceea, când cu trimişii, ca pe sfânta icoană. Dofică, ăla care ne-a atacat cu gealaţii lui seara trecută. Sunt tot mai sigur că el a fost. Ce zici de aşa alegere de logodnic? Nici că se putea una mai bună.

─ Eu, logofete, una ştiu. Furul să dea înapoi celui de la care a furat. Nu ştii cum vine treaba asta? Păi vine aşa... Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Cui pe cui – aşa e de când lumea - se scoate. Şi dacă mai vrei, mai zic. Ce te uiţi capiu la mine? Ori n-am vorbit pe înţeles? Poate vrea să te pună la încercare.

─ Ce vrei să spui, popo?

─ Ce vreau să spun, ce vreau să spun... Vreau să spun aşa: că după suferinţa pe care i-ai provocat-o cu vorbele-ţi nătângi şi nechibzuite, trebuie să-ţi dai şi domnia-ta tributul. Nu merge fără obol. Aşa e scris la catastifele Domnului. Fără asta, nu se poate. Acuma, treaba devine aşa: ori o vezi că să mărită cu Dofică şi dai apă de lacrime la şoareci, ori, dacă tot te duci la vodă să desfaci căsătoria aia, îţi găseşti repede pe cineva şi te însori şi domnia-ta, ca să o laşi şi pe ea cu mâna la lingurică.

─ Popă prost! O dată am zis şi eu că spui ceva important pe gura aia, dar tot prostii, ca de obicei, îndrugi. Ce, acum e loc şi timp de făcut în ciudă unul altuia? Nu vezi unde am ajuns cu nimicniciile acestea, în care m-am băgat şi singur, dar şi împins de voi? Astea sunt sfaturile tale cele bune şi cele chibzuite, cu care te lăudai? Eu o vreau pe ea, nu pe alta, ca să-i fac sâc-sâc. Şi mă tot gândesc că a vrut să mă rănească şi ea cu Dofică, nu că e ceva serios. Aferim, popo, de poveţele tale, dar n-am nevoie de ele. Mai bine lasă, să vorbim despre alte cele.

─ Ei, jupâne, mă bagi în pământ cu zile. Aşa nu, aşa nu... Dacă nu vrei să-i faci inimă rea cu altă însurătoare, nu-i face şi gata. Dar luptă pentru ea! Fă pe dracu’ în patru, în zece, în două mii, în câte vrei, dar bagă-i-te iar pe sub piele. Intră iar în inima ei, unde ai mai fost. Luptă, dacă o vrei, zbate-te ca fiarele pădurii pentru ea. Fă ceva, nu te mai boci ca o babă. Te aoleşti, dar parcă eşti de mămăligă.

─ Dacă, totuşi, chiar se mărită cu Dofică, să ştii popo, îţi spun ca să ştii, că intru în mare şi greu păcat. Moarte de om fac...

─ Ce să facem, logofete? Intrăm cu capul înainte. Că păcatul e omenesc, taică. Iubire, furtişag, moarte de om, tâlhărie, înşelătorie, şi încă multe altele, pe toate le face omul la viaţa lui. Apoi se duce la duhovnic, îşi ia canoane pentru ce a făcut, se mărturiseşte că este o boaită şi merge mai departe. Mai face pe urmă alte păcate. Şi altele, şi altele. Păcătuim, dacă trebuie. Dar înainte de a ajunge la aşa ceva, eu zic să lupţi, logofete, să lupţi! Încearcă să-i vorbeşti, încearcă s-o convingi. Fă ceva. Poate nu e totul pierdut. Că nu mai ştiu nici eu ce să mai zic. Nici în căruţă, nici în ţeleguţă, ăsta-mi eşti domnia-ta. Aşa nu, aşa nu... Cum vine vorba aia? Nu te iubesc, nu te iau, nici la altul nu te dau. Mai spune-mi ceva: până la urmă, dacă domnia-ta ai nevastă, de ce n-ar avea şi ea bărbat? Atunci sunteţi chit. Nu mai e prilej de supărare, de minciună, de ascunzişuri.

─ Popo, trandafirul meu nu poate să iubească pe altul. Mi-a jurat asta. Ne-am jurat să ne iubim până la moarte şi dincolo de ea, vreo şapte vieţi. Ce-mi spui tu, îmi face supărare mare la cap.

─ D-apoi că domnia-ta, bag şi eu seamă, ca prostul, ai jurat strâmb.

─ Nu începe iar, Lupeo! În toată povestea asta, un lucru e clar: ţiganul e nebun după ea. Atât de nebun, încât n-ar precupeţi niciun efort ca s-o aibă. E gata să înlăture orice obstacol. Şi eu sunt, în mintea lui, cea mai mare piedică. De aceea ne-a atacat. Dar fii atent cum deduc eu mai departe...

─ Oh, saracan de viaţa mea. De când te ştiu, tot asta fac: sunt ochi şi urechi.

─ Dofică vrea s-o aibă, să fie a lui. A prins mai demult drag de ea. Dar ştie că - dincolo de prejudecăţi, de nevasta de la Văcăreşti, de ban, de vodă, de târg, de Dumnezeu - ea pe mine mă iubeşte. Noi nu ne-am ascuns. Deşi îmi spuneam că nu o mai caut până nu ne lămurim, mă duceam la ea ori de câte ori îmi era cu putinţă. Dacă Dofică m-a atacat - căci pe mine m-a atacat, tu doar s-a întâmplat să fii cu mine - înseamnă că ea mă are încă drag. Mă iubeşte! Suspină după mine! Şi el ştie! Altminteri, nu sărea ţiganul să facă moarte de om. Acum m-am luminat la minte. Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne! Ne pregătim de luptă, popo.

─ Luptăm, jupâne logofete, luptăm! De ce să nu luptăm? Atunci asta e. Amin şi Doamne ajută. Şi hai acuma să ne veselim, că numai ne-am lăudat, de zice şi hangiţa asta că nu suntem oameni de cuvânt. Dacă domnia-ta te aduni de pe drumuri şi te însori cu mărgăritarul, eu ştii ce fac? Vin hangiu colea, la răscrucea Scăienilor şi-o răsplătesc pe hangiţă pentru asemenea bunătăţuri. Uite, bre, tot tălălăind noi, vinul s-a-ncălzit şi friptura s-a răcit. Dar zic aşa: încă o sănătate!

În noaptea bolândă, pumnalul cu mâner aurit luceşte din nou. Mişeleşte, pe la spate, alături de alte pumnale, loveşte din nou. Încearcă să lovească. Mâna fermă a logofătului îi opreşte atacul şi îl face pe stăpânul şişului să plece, ca alergat de lupi. Ţiganul ăsta e perseverent. Nu se lasă. Desigur, va mai încerca şi alte lovituri... 

 

 

 

Vizualizări: 115

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Dar zic aşa: încă o sănătate! - tot aşa zic şi eu. Încă un capitol plin de savoare. Tare se ţine Catalina, de altfel pe măsura logofătului. Dacă nu ar fi fost aşa, nu ar fi iubit-o. Romanul merge mai departe cu iţele din ce în ce mai încurcate, romanciera încă le încurcă. De data aceasta ştii ce m-a uimit? Cât de mult ai putut intra în mintea bărbaţilor. Mai rar romanciere să scrie atât de mult despre bărbaţi. Şi atât de ferm încât simţi că era pe acolo pe undeva prin han, urmărind cu mintea ei de reporteriţă, discuţia dintre cei doi oşteni de ai lui vodă.

Asta se datorează multitudinilor de cărţi citite şi de documentare, aşa cum ne-a declarat. Pagini de istorie scrise cu dulceaţa romanului.

Această frază m-a pocnit drept în moalele capului şi pe mine, dar mi-a smuls şi un zâmbet: Parcă i se spărsese un vas de sânge în ochi. - ceva mai potrivit nici că se putea.

Admiraţie, admiraţie!

Sofy

O plăcere din nou! Nu ştiu de ce am impresia că logofătul nu a vorbit cu trandafirul lui. Este ceva la mijloc sau am eu păreri... :)) 

Încântată, Nina! Aştept continuarea.

Drag de tine,

Sofy, mulţumesc mult. Ai dreptate, iţele sunt încurcate încă, ba, aş zice eu, din ce în ce mai încurcate o vreme. De fapt, sunt încurcate mai tot romanul. Le-am încurcat ca să îl fac pe cititor să-şi pună întrebări, să caute răspunsuri, să capteze mesajul transmis, aşa cum am vrut să îl transmit. Cred că nu puteam să scriu plat, deşi poate e un gen mai accesibil, mai gustat. Şi, da, cea care descrie toate întâmplările astea, care e alături de personaje, le urmăreşte şi le ştie toate mişcările, e o femeie, Catalina. Spiritul de observaţie e al ei. Ea vede şi simte şi ştie să spună lucrurile acelea. Ca orice femeie care ştie să îşi folosească atuurile intelectuale. Îţi mulţumesc încă o dată, Sofy, că îţi faci timp să fii cu mine şi, de asemenea, pt cuvintele frumoase. .

Sofia Sincă a spus :

Dar zic aşa: încă o sănătate! - tot aşa zic şi eu. Încă un capitol plin de savoare. Tare se ţine Catalina, de altfel pe măsura logofătului. Dacă nu ar fi fost aşa, nu ar fi iubit-o. Romanul merge mai departe cu iţele din ce în ce mai încurcate, romanciera încă le încurcă. De data aceasta ştii ce m-a uimit? Cât de mult ai putut intra în mintea bărbaţilor. Mai rar romanciere să scrie atât de mult despre bărbaţi. Şi atât de ferm încât simţi că era pe acolo pe undeva prin han, urmărind cu mintea ei de reporteriţă, discuţia dintre cei doi oşteni de ai lui vodă.

Asta se datorează multitudinilor de cărţi citite şi de documentare, aşa cum ne-a declarat. Pagini de istorie scrise cu dulceaţa romanului.

Această frază m-a pocnit drept în moalele capului şi pe mine, dar mi-a smuls şi un zâmbet: Parcă i se spărsese un vas de sânge în ochi. - ceva mai potrivit nici că se putea.

Admiraţie, admiraţie!

Sofy

Cory, draga mea, din nou pe metereze, cum ar veni. Şi îţi mulţumesc din suflet pt asta. Îţi mulţumesc, de asemenea, pentru tot ce îmi spui de fiecare dată. Să ştii că ceva la mijloc e, cu siguranţă. Deznodământul romanului, sper, cel puţin, te va uimi. Dar acum logofătul a vorbit cu trandafirul. Ai puţintică răbdare, bre...  Intriga se ţese, se încâlceşte, se descâlceşte. Şi, da, trag nădejde să placă. Şi de la mine drag de şi pentru tine.


Corina Militaru a spus :

O plăcere din nou! Nu ştiu de ce am impresia că logofătul nu a vorbit cu trandafirul lui. Este ceva la mijloc sau am eu păreri... :)) 

Încântată, Nina! Aştept continuarea.

Drag de tine,

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 1 oră în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 3 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 3 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 3 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 3 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 5 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 5 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 5 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 6 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 6 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 7 ore în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 12 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 12 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 15 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor