Fragment 14 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

─ Dumnealui banul, grijuliu cum se arată pentru onoarea şi cinstea mea, încorajează plozii din flori, dragostea trupească – ori ce-o fi fiind - şi nu simţămintele curate. Că nu ştie ce-s alea, n-a trăit în viaţa lui aşa ceva, şi vulpea când nu ajunge la struguri zbiară că sunt acri. Cu dragostea asta, cum e cu toate,  mai e şi după sufletul omului. De ce e periculos să-ţi bată inima pentru cineva în loc să-ţi satisfaci poftele trupeşti, mă leg că nu pricep! Dar, popo, să-i mulţămeşti banului, în numele meu, pentru grija pe care ne-o poartă tuturora: mie, fetei pe care o iubesc, dar mai ales jupânesei Ilincuţa, care se întâmplă – nu s-ar mai fi întâmplat! - să-mi fie nevastă, şi la a cărei onoare de cumnată văz că ţine. Păi ţine, că taman domnia-sa mi-a băgat-o pe gât, pe ea şi pe tot neamul ei! Uită multe banul la momentul ăsta. Uită că rămânea, cu neamul ei, cu tot, fără ultima moşie şi nu aveau unde să stea şi i-am luat din milă la conac. Uită că pe mine m-au îmbătat, ea şi mama ei, şi mi-au pus, pasămite, ceva în băutură, de m-am făcut criţă şi-am luat-o de nevastă, aşa, cum nu-mi era mai deloc dragă! Îmi fuseseră altele mai cu tronc la inimioară, dar nu m-am legat cu însurătoare de ele. Uită fratele ăsta al nostru ce ştie toată lumea: că soţia aceasta m-a înşelat în chiar ziua nunţii, uită că n-am intrat, topit după farmecele ei, niciodată în iatacu-i, uită că nu mi-a aparţinut niciodată, uită că nu m-am topit după feminitatea ei, uită că noi doi, eu şi soţia la a cărei onoare ţine, ne dispreţuim! Uită cu desăvârşire banul că multă vreme m-am  sfătuit cu chiar domnia-sa, cum să fac să scap de această belea de însurătoare. Uită că mi-am propus încă de la nuntă să mă duc şi să umblu pe la vodă şi pe la vlădică, să desfac căsătoria neconsumată niciodată din cauza adulterului comis de ea. Uită toate astea şi ţine la onoarea mea de bărbat însurat, care nu se cuvine să umble după mândreţe de boboc de fată, că e însurat cu Ilincuţa! Apoi, tu ştii, am fost tot timpul plecat, ba cu luptele, ba cu răscoalele, ba cu trebi sau cu solii ale domniei, pe toate drumurile şi în toate colţurile Europei. N-am avut vreme şi pricină să mă gândesc cum trebuie la desfacerea acelei căsătorii. Şi nici dorul, Doamne iartă-mă, nu i-am dus acelei femei de acasă, de la maica. Dacă o mai fi acolo... Şi o fi fiind, pesemne, că dacă nu mai are nicio moşie, unde să se ducă... Mare supărare i-am mai făcut şi mamei acum cinci ani, când cu însurătoarea asta pe nepusă masă. Plus că i-am adus pe cap toate rudele nevestei. Am auzit odată că, prin tot felul de mâglisiri, şi-ar fi recăpătat conacul şi ar fi plecat de la noi, dar n-am cercetat şi nu ştiu. Ar fi rămas doar, ca o nevastă credincioasă, Ilincuţa. Mama nu s-a băgat să o alunge. Era treaba mea şi eu nu am dus-o la sfârşit. Şi acum, după cinci ani, mă tot întreb, popo: ce puteau muierile alea să-mi pună în băutură, la orgia aceea, de eram mai docil şi mai cuminte ca boul? A zis tac-său: ia-o! Şi eu am luat-o. N-am crâcnit, n-am spus că nu, n-am zis că nu îmi e dragă. Aşa beat, fără ştiinţă de mine şi de capul meu, m-au dus degrabă la un popă cu care erau în prieteşug. Sau au adus popa repede acasă, nu mai ştiu, ca să nu mă trezesc din beţie şi să mă răzgândesc. Am chefuit de nuntă cu ai ei, eu n-am avut pe nimeni alături. Că nu am avut vreme să anunţ pe cineva. S-a făcut totul în grabă mare, de parcă dădeau turcii şi intrau zilele în sac. Poate şi de asta nu mă iartă dumnealui, banul. Apoi am dus-o acasă. I-am dus, adică, pe toţi. Maica i-a instalat în odăile bune, că doar nu era să lase neamurile nurorii în frig şi ploaie, fără acoperiş deasupra capului, cu toate că ştia cu cine are de-a face. Ei, şi m-am dus, după ce toţi au fost găzduiţi şi omeniţi, abia ţinându-mă pe picioare, în iatac la mireasă. Eram bărbat însurat doar. Şi poţi să-ţi imaginezi, popo? Poţi, că ştii istoria asta! Ea era cu un văr de-al ei de mamă, în pat. În patul conjugal. În patul meu, din casa mea. Nici nu apucasem să ne ţinem de mână. Nici nu ne uitasem bine unul la altul. Adică eu nu mă uitasem, ca prostul, că ele puseseră ochii pe mine şi pe conacul de la Văcăreşti... Dar eram luaţi cu nuntă. Legaţi prin sfânta taină a căsătoriei. Ce frumos, nu? Când am înţeles că am prins-o în fapt, m-am trezit brusc din beţie. Mi s-a luat o pânză de pe ochi. Am dat să fac scandal, dar tot domnia-sa, banul, aflând că am fost ginerică, nu m-a lăsat să mă fac de ocară. Îmi aduc aminte ca azi: venise la Văcăreşti de acasă de la el, după ce aflase că am nuntit fără el. Mi-a spus că râde lumea, că ne vorbeşte, că nu s-a mai pomenit, în neamul nostru, să se despartă cineva după ce s-a cununat, că să am răbdare, că întotdeuna capul o face, capul o trage, că trebuie să facem treaba cu cap şi socoteală. Şi am mai făcut pe dracu’, plecat cum am fost, cu treaba pe la împărăţie. Dar tu ştii toate acestea, popo, că eşti în slujba noastră de vreo zece ani. Mereu ai fost cu mine, alături de mine. Numai atunci, când cu însurătoarea mea, ai fost plecat să-ţi căpătuieşti nepotul de la Câmpulung. Că poate, ce să zic, dacă erai cu mine, nu se întâmpla.

─ M-am gândit şi eu, logofete, la asta. Mult m-am gândit. Eşti îndreptăţit a spune toate câte le spui. Şi că au pus, ea şi neamul ei, ochii pe acareturile de la Văcăreşti, şi că ţi-au pus leacuri în băutură, de te-au făcut din om neom, şi că ai prins-o în fapt şi n-ai mai avut de-a face cu ea, şi că dacă eram şi eu pe acolo, poate nu se întâmpla. Pentru amărăciunea de acum, din sufletul domniei-tale, aş da, dacă aş avea vreo putinţă, timpul înapoi şi nu aş mai lăsa să se petreacă aşa fapte. Dar nu pot să mă străduiesc pentru a da timpul înapoi şi a îndrepta pocinogul.

─ Şi am plecat după toate alea, lăsând treaba aia împuţită, neterminată. Şi, uite că dus am fost, atâta vreme. Prin lumea asta mare, dau de o fată care îmi pică, fără putinţă de tăgadă, cu tronc. Atât de mult o iubesc, că vreau, pentru prima dată, de bună a mea voie, să fiu toată viaţa cu ea. Să mă leg de ea, dar serios de data asta, cu nuntă. Să o duc acasă, la Văcăreşti. Să fie a mea. Să trăiesc cu ea cea mai frumoasă poveste de dragoste, căci nimeni nu ştie, dar nouă ne-a fost scris să trăim asta! Şi vine dumnealui, banul şi zice că nu se cade, că nu se poate, că aude vodă, că e păcat să iubeşti curat, că eu am nevastă... Şi mai vii şi tu, popă răspopit ce-mi eşti, de pui paie pe foc, în loc să-l stingi cu apă! Ce dracu’ vă băgaţi voi? Mă amestec eu în trebile voastre? Vă spun eu ce să faceţi şi ce nu? Vă fac eu liste cu ce se cade şi cu ce nu se cade să înfăptuiţi?

─ Eu, păcatele mele?! Dar ce-am făcut eu? Eu doar am spus ce zicea banul.

─ Şi tu! Vă stăteau boii în brazdă de grija mea. Prost eu! M-am luat după gura voastră şi am făcut ca voi, spunându-i fetei verzi şi uscate. Banul, e a doua oară când încurcă lucrurile. Întâi, nu m-a lăsat să scap de o nevastă, acum nu mă lasă să mi-o iau pe cea care îmi place. Dar în clipa asta, cu toate clevetisirile voastre, m-aţi supărat rău. Mă voi duce la vodă, aşa cum am vrut să fac de acum cinci ani, şi îi voi vorbi despre viaţa mea. Îi voi spune că am iubit, că iubesc o fată pe care o doresc lângă mine. Îl voi ruga să vorbească cu vlădica şi cu popii, cu Dumnezeu şi cu Diavolul, cu cine mai vrea el! Numai să mă descunune, numai să mă dezlege, numai să fie desfăcută această căsătorie care nu s-a consumat, cum ştii, nicicând, şi care mă ţine legat, fără să fie cazul, de o femeie cu care nu am nimic. Şi care mă înşeală chiar mai mult decât am înşelat-o eu pe ea. Căci, mă gândesc, vodă n-o fi fiind aşa de bătut în cap ca tine şi ca domnia-sa, banul. O fi fiind şi el mai destupat.

─ Doamne, iartă-mă că n-ar trebui să zic, logofete, dar aşa se vorbeşte?

─ Vezi de-i transmite cu frăţească dragoste iubitului şi luminatului frate al nostru, care-mi poartă grija, de nu mi-o purta sâmbetele, toate câte ţi le-am spus. Voi face asta! Să ştie! De-ar fi să fie ultimul lucru pe care îl fac în viaţă. Şi nu-i mai dau banului, şi cu atât mai puţin ţie, socoată de nimic! Niciodată! Şi nădăjduiesc că am vorbit pe limba pe care o pricepi! Dar Catalina, în vecii vecilor n-o să mă mai vrea. ─ Amin! face popa. Că te-ai aprins vâlvătaie şi nu te mai sting nici cinci râuri cu cinci ape la un loc. Dă-le focului, supărările, stăpâne, că nu sunt bune la stomah. Cum zici că stai cu vinul? Mai poţi să duci? Văd că poţi. Eşti ca treaz, nemâncat. De aia mă mir şi eu cu însurătoarea aia, că prea e cusută cu aţă albă. Domnia-ta duci la băutură. Ai şcoală. Nu te pun jos câteva pocale cu vin. Au fost, ascultă la mine, oarece prafuri în băutură! Cum te văd şi cum mă vezi!

─ Bine că te-ai trezit şi tu! Eu ce am tot deşirat până acuma?

─ Ai dreptate, logofete, ai dreptate. Hai, încă o sănătate!

─ Hai, popo, încă o sănătate!

─ Ei, am ştiut eu, cinstite al meu logofete, că domnia-ta trebuie să suferi amarnic, de mă porţi din crâşmă în crâşmă, tot gustând la cele vinuri. Şi albe, şi negre şi roşii, şi cârmâz şi cum or fi mai fiind. Nu te cunosc eu? De unde mai-nainte fugeai de îndată ce-nceta enstrucţia, abandonându-mă pe mine, fără regrete, pe unde se găsea... Şi eu înţelegeam că te duceai la ea şi eu nu aveam ce căuta şi dumneaio acolo... E, acuma, de niţică vreme, gătăm enstrucţia şi cele pregătiri de luptă, dar domnia-ta nu mai alergi spre nicăieri, măcar că te afli bărbat în toată legea. Mă iei pe mine de o aripă şi batem regulat cârciumă după cârciumă, de aducem venituri grase cârciumarilor. Başca, facem concurenţă serioasă mercenarilor, de care ne lovim la tot pasul. Am aşteptat să te mărturiseşti. Nu ca unui popă bătrân, care a lăsat sutana de ani de zile pentru zale, biserica pentru câmpul de bătaie şi cădelniţa pentru sabie, ci ca unui tovarăş de arme şi drăcovenii, ce ţi-am fost în toţi anii ăştia. Dar domnia-ta, nimic. Zău, logofete, spovedeşte-te! Şi vei vedea că te-i uşura de greutatea care-ţi macină sufletul.

─ Las’ să mă macine şi să mă ucidă, că aşa-mi trebuie! C-am avut în mână cea mai mândră şi cea mai bună şi cea mai frumoasă dintre toate privighetorile din lume şi i-am dat drumul, zdrobindu-i aripile şi zborul. Şi pentru ce? Pentru un uliu nesătul, care îmi mănâncă zilele.

─ De, logofete, de... Nici nu ştiu dacă eşti mai mâhnit ori mai mânios de toate acestea. Şi-mi vine să zic cum ţi-a zis şi banul: domnia-ta ai luat-o şi pe aceea, domnia-ta vrei s-o iei şi pe fata pârcălabului. Mai zic să faci cum ai spus şi să te duci la vodă. El poate să-ţi desfacă acea căsătorie, dar să te duci, logofete, în limanul odihnii, nu în dârdora amestecăturii. Şi vodă, aşa cum îl ştiu, are să ceară dovezi. Le ai? Le poţi găsi? Le poţi prezenta?

─ Ştie şi vodă – ştiu şi alţii - cele ce vorbirăm noi acum, că doar nu trăieşte în altă ţară. Că a auzit despre isprăvile ei şi i-am şi adus vorba odată despre asta, mai demult, până să mă aprind după fata pârcălabului, cum îi zici tu Catalinei mele. Vezi, tu, popo, vodă are voie să iubească altă femeie decât pe doamna Stanca, doamna Măriei-sale. Vodă are voie să iubească orice femeie. Acum pe acea Velică despre care vorbeşte toată oastea.

─ Oho, stai bre, că nu-i aşa... Că Vodă n-a pus gând să se însoare cu Velica. E doar ibovnica lui. Da, a mai avut şi altele, va mai avea, probabil, încă multe. Pac, pac, gata. Nu e cu iubeală şi dorit de luat acasă, peste nevastă. Să ne înţelegem ca oamenii. Aşa e bărbatul. Aşa e şi Vodă. Îşi ia căciula de jos şi merge mai departe. Trage acasă, la doamna Stanca... Amantele vin şi trec. 

─ Predici, popo, predici şi prostii. Asta sunt vorbele tale şi obişnuinţele de veacuri ale acestui neam. Şi e cum spun: măria-sa o iubeşte pe Velica. El – şi oricine – poate să iubească pe cine vrea. Dar eu nu am îngăduinţa aceasta. Nu mi se dă. Nu mi se cuvine. Nu mi se cade. Eu trebuie numaidecât să renunţ la dragostea mea, care e sinceră şi curată, pe cât e de mare şi de împărtăşită. Că e ruşine pe capul nostru, cum zice stăpânul tău, banul Pătraşcu.

─ Stăpânul meu, logofete? Aida, de, că nu e aşa.

─ Nu e, pe dracu’! V-aţi adunat o clică de nepătaţi – vorbă să fie – ca să daţi cu pietre în mine. Încă o sănătate, popo! Pe asta o închin unui trandafir albastru, care nu şi-a scos ghimpii să mă înţepe când l-am călcat în picioare, deşi putea s-o facă. Cred că m-a blestemat să nu-l uit niciodată, să-l iubesc, câte zile-oi mai avea, doar pe el, să nu-mi găsesc liniştea niciodată. Rău m-a mai blestemat! Eu, multă vreme mă gândeam aşa: vezi o femeie, o vrei, o pipăi pe la vintre, pe la sâni, pe la coapse, te culci cu ea şi apoi sari pe geam, ca să nu te prinză bărbatul încornorat, care-i frate cu tine, din pricina coarnelor, şi cam asta e. Dar cu dragostea nu e aşa. E ceva mai presus de orice legi şi de orice calcule. Te smuceşte ca potopul din rădăcină şi te duce la vale. Nu i te poţi împotrivi. Vrei să te opreşti, dar nu poţi. Te prinzi cu mâinile de tot ce îţi iese în cale, dar urgia te smulge, nemiloasă. Şi tot la vale o iei. Asta e dragostea, popo. N-am să uit niciodată cu ce ochi m-a privit atunci. Parcă în ei plângea neputincioasă Maica Domnului la răstignirea lui Hristos. Când o ţineam în braţe, nu mai ştiam de mai sunt în viaţă sau am murit. Ştii, are degetele ca nişte petale de trandafir, aşa sunt de catifelate şi de sensibile. Când le strângeam mai tare, mă temeam să nu le stâlcesc, să nu le doară, să nu le rup.

Rămâne pe gânduri, privind spre mâna lui, mare şi puternică, de bărbat în toată firea. Parcă o ţine pe a ei între degetele lui.

─ Ştiu ce am de făcut, popo, continuă el, după un timp. Cu voia sau fără voia banului şi a ta. Şi a oricui! Îmi pare rău doar că nu am făcut lucrurile cum trebuie, când trebuie. Câtă durere aş fi evitat, câte lacrimi aş fi oprit, câtă fericire mi-aş fi dat mie şi ei, în egală măsură. Dacă reuşesc ce am de gând, dacă mai pot s-o împac, dacă nu e prea târziu, sunt omul cel mai fericit din toată lumea asta mare. Mi-o duc grabnic la Văcăreşti şi mă întorc la luptă. De n-oi putea, însă, ca să fac toate câte ţi le zic, când pornim spre Transilvania sunt primul care moare.

─ Puşchea pe limbă, logofete! Că adulmeci ceasul rău. Chemi ghinionul. Urli după destinul ăla despre care vorbeai. Cobeşti şi aduci moartea. Şi, să mor ca morţii, dacă o vreau în viaţa mea! Dar ce sigur eşti domnia-ta că plecăm spre Transilvania! Dacă păleşte turcul la Dunăre, cum aud eu, ne repezim într-acolo.

─ O duc la Văcăreşti, dacă mai mă vrea, după ce află că am fost însurat. Că nu sunt prima dată mire. Că mi-a mai pus odată popa odăjdiile în cap. Cu maica se va împăca bine, vei vedea, până ce vin eu de la lupte.

─ Bine, te descunună vodă şi o iei pe fata pârcălabului cu nuntă. Dar de ce s-o duci la Văcăreşti, logofete, că nu pricep? Nu stă bine şi aici, între ai ei?

─ Nţţţţ, nu stă. Că zice o cântare viitoare, care-mi place deja mie, aşa... Fă urechile mari, popo, că nu zic de două ori: „Într-o grădină, lângă-o tulpină, zării o floare, ca o lumină. S-o tai, se strică, s-o las, mi-e frică, că vine altul şi mi-o rădică!”. Ai priceput acum de ce nu o las aici?

─ Că bine zici, logofete de cântări. Ian ascultă ce zice lăutăraşul cela, cu vocea din rărunchi! Zice de multă vreme el ce zice, dar domnia-ta nu avea urechi de auzit.

Şerban se întoarce să asculte cum ţiganul lung şi deşirat spunea în stihuri alese, de-ale Văcăreştilor de mai încolo, o rugăminte: „Spune inimioară, spune, ce durere te răpune. Arată ce te munceşte, ce boală te chinuieşte. Arată, spune, n-ascunde, dă-mi un cuvânt şi răspunde. Spune, inimioară, spune, ce durere te răpune. Rabdă inimă cât poţi, nu-ţi da taina pe la toţi. Patimile vrând să-ţi spui, nu te încrede orişicui. Aoleu...”.

─ Aoleu... Mai că-mi face şi mie poftă de o cântare ţiganul ăsta... I-auzi, jupâne! „Afară ninge şi plouă şi se rupe podu-n două...” Aoleu... Cânt frumos? Lasă, că nu mai cânt, că te uiţi la mine ca mâţa la şoarece. Le zice drept ţiganul, logofete, ce spui? Cum îţi dai cu părerea?

─ Le zice. Te unge la suflet. Dar mă întreb unde se duceau cei doi călăreţi care au trecut în goana cailor acuma. Oare Măria-sa a trimis după Baba Novac şi ai lui?

─ Poate se duc şi ei pe la cine ştie ce codane şi văduve, poţi să ştii?

─ Nu se duc. Sunt alte încrengături în povestea asta.

Dar, nu ştiu din ce motive, cei doi nu au stat să descâlcească iţele intrigariselilor domneşti. Sau eu, din patul alb în care continuu să zac, nu le-am mai aflat. Ştiu doar că au mâncat, au băut, au ascultat cântece deocheate şi cântece eroice, au dansat, ca bezmeticii, pe mesele de stejar şi de brad ale crâşmei. I-a prins jumătatea nopţii la han şi, la plecare, cizmele cele roşii ale logofătului, cu pinteni răsunători, de argint, cu care se mândrea foarte, se crăpaseră şi se stâlciseră de atâta sărit.

─ Capiu eşti, logofete, stăpâne! spunea monahul după ce au încălecat, ca să plece. Dar şi eu sunt şi mai deşuchiat, faţă bisericească ce mă aflu, că-ţi ţin isonul.

─ La astea eşti slugă credincioasă. Faci şi tu ce face stăpânul. La altele te dovedeşti a fi cu trădare. Hm... Ciudat. Nu ştiu de ce circiră roibul meu.

─ Ia uite, logofete, la bleaznele alea, care ne ţin drumul! Oare n-au pus la cale vreo marghiolie?

─ Turlacii sanchii de colo? Pregăteşte-te, popo şi dacă o fi să fie cu primejduială, să le arătăm ce putem, ce suntem în stare. Aşa, ca nişte bravi oşteni ai Măriei-sale, Mihai vodă, nu ca nişte ameţite şi îmbeţite arătări care se întorc acasă de la chef.

Momâile care se zăreau în muchia drumului, da, pe ei îi aşteptau. Erau multe, poate opt, poate zece. Toate, după obrazul arămiu, ţigani de prin partea locului. Au sărit toţi odată, ca la comandă, asupra drumeţilor întârziaţi. Cei mai mulţi, cu logofătul aveau ce aveau. Păreau că îl cunosc. Că lui îi ţinuseră calea. Că lui îi voiau răul. Că pe el îl voiau mort. Căci loveau cu sete, cu ură, cu patimă. Nu ca să sperie, nu ca să pună pe fugă pe cineva. Ci ca să facă vărsare de sânge.

Dar nici pe Lupea nu-l lăsau în pace. Şi pe el îl ţineau în atenţie. A urmat o încăierare teribilă. Cu pocnituri, cu vineţeli, cu sânge, cu dinţi scuipaţi, cu trupuri întinse pe jos. Atacatorii erau matahale puternice, dar cei doi îi reuşeau. Câţiva dintre ei fug speriaţi, pe jos, căzuţi, mai sunt alţi câţiva. Şi logofătul abia reuşeşte să-şi ferească pieptul de vârful ascuţit al unui şiş cu luceală bolândă. Găliganul care îl folosise îl voise împlântat în inima lui. Nu în altă parte, nu aiurea. În inimă! În inima care, pentru prima dată, s-a deschis să iubească. În noapte, mânerul cuţitului străluceşte bizar. E dintr-un metal preţios. Şi ochii ţiganului care a dat cu şişul îi par logofătului cunoscuţi. Nu ştie de unde să-i ia, în prima clipă. Atacatorul dăduse cu ură, cu putere, dar, speriat de eşec, o ia la sănătoasa într-o clipită. Şerban vrea să alerge după el, dar popa se istovise încercând să vină de hac altei huidume. Şi rămâne să-i dea o mână de ajutor.

Când au isprăvit cu totul, logofătul închide nedumerit ochii: cine erau ţiganii care îi atacaseră? Erau furi, erau tâlhari, erau niscaiva spioni de ai vecinilor? Şi ce să aibă tocmai cu ei, care s-au ţinut deoparte în vremea din urmă de toate, pentru misia care urmează? Ar fi atentat asupra voievodului, a altor boieri importanţi, nu a lor. Nu, răfuiala aceasta era a lor, personală, cu ei avuseseră ce avuseseră, pe ei, nu pe alţii, la întâmplare, îi aşteptaseră în întunericul nopţii. Şi când logofătul îşi dădu seama de unde îl cunoaşte pe cel cu stiletul, când îl mai văzuse, unde se întâlniseră, înţelese. „Milostive Doamne!” rosti decât.

 

 

[Sofia Sincă]

Încântător! Ca tot romanul, de altfel. Să citeşti asemenea texte este o continuă delectare. Construcţia frazelor în stilul timpului în care se petrece acţiunea, cu scopul de a scoate în evidenţă profunzimea ideilor şi a sentimentelor sau de a sublinia anumite însusiri ale personajelor este făcută cu mult talent. Chiar şi derapajul spre câte o expresie contemporană, nu face altceva decât să îndulcească stilul.

Să nu mai vorbim de mersul acţiunii din care descoperim tot mai multe amânunte despre personajul nostru, viteazul logofăt Serban, pe care trebuie să le tratăm cu puţin umor, dar şi puţină compătimire. Iar cititorii ştiu a cui este gaşca de ţigani care l-au atacat. Desigur, ştie şi Şerban.

Am scos o frază, din multele care m-au fascinat,

Te smuceşte ca potopul din rădăcină şi te duce la vale. Nu i te poţi împotrivi. Vrei să te opreşti, dar nu poţi. Te prinzi cu mâinile de tot ce îţi iese în cale, dar urgia te smulge, nemiloasă. Şi tot la vale o iei. Asta e dragostea, popo.

Cu alte cuvinte, dragostea a fost şi este la fel pe toate vremurile, doar cuvintele s-au schimbat. Aici au o rezonanţă romantică maximă.

Mi-a plăcut în mod deosebit!

Aştept continuarea.

[Corina Militaru]

M-am delectat şi cu acest episod. O plăcere lectura. S-a făcut puţină lumină în privinţa lui Şerban, intră în scenă ţiganul(ştim noi cine este) şi...  m-ai lăsat să aştept. :)) Îţi dai seama cât sunt de nerăbdătoare! 

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Îţi mulţumesc din suflet, Sofy, că dedici din timpul tău mâzgalelilor mele. Ba, încă le mai şi apreciezi... Sunt onorată. Şi pot să spun doar: cu plecăciune!

Sofia Sincă a spus :

Încântător! Ca tot romanul, de altfel. Să citeşti asemenea texte este o continuă delectare. Construcţia frazelor în stilul timpului în care se petrece acţiunea, cu scopul de a scoate în evidenţă profunzimea ideilor şi a sentimentelor sau de a sublinia anumite însusiri ale personajelor este făcută cu mult talent. Chiar şi derapajul spre câte o expresie contemporană, nu face altceva decât să îndulcească stilul.

Să nu mai vorbim de mersul acţiunii din care descoperim tot mai multe amânunte despre personajul nostru, viteazul logofăt Serban, pe care trebuie să le tratăm cu puţin umor, dar şi puţină compătimire. Iar cititorii ştiu a cui este gaşca de ţigani care l-au atacat. Desigur, ştie şi Şerban.

Am scos o frază, din multele care m-au fascinat,

Te smuceşte ca potopul din rădăcină şi te duce la vale. Nu i te poţi împotrivi. Vrei să te opreşti, dar nu poţi. Te prinzi cu mâinile de tot ce îţi iese în cale, dar urgia te smulge, nemiloasă. Şi tot la vale o iei. Asta e dragostea, popo.

Cu alte cuvinte, dragostea a fost şi este la fel pe toate vremurile, doar cuvintele s-au schimbat. Aici au o rezonanţă romantică maximă.

Mi-a plăcut în mod deosebit!

Aştept continuarea.

[Nina Mariana Marcu]

Cory, îţi mulţumesc frumos, draga mea, pentru statornicia de a mă citi şi, mai ales, pentru cuvintele tale frumoase. Ca să nu-ţi pun răbdarea la încercare - căci, ce să zic, mai avem drum lung de parcurs până la finalul romanului -  voi posta de îndată următorul fragment. 

Corina Militaru a spus :

M-am delectat şi cu acest episod. O plăcere lectura. S-a făcut puţină lumină în privinţa lui Şerban, intră în scenă ţiganul(ştim noi cine este) şi...  m-ai lăsat să aştept. :)) Îţi dai seama cât sunt de nerăbdătoare! 

Cu drag,