Fragment 13 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Soarele blând de toamnă se îndrepta buiac spre coama cenuşie a munţilor din depărtări, ca să tragă, pesemne, un pui de somn, când cei doi călăreţi se opriră în uşa crâşmei lui Neag.

─ Aoleu, cinstite logofete, se plânge, mai mult în dorul lelii, unul dintre ei, să nu-mi spui că trebuie să intrăm şi la ăsta. Parascovenia cui ştiu eu de treabă, Doamne iartă-mă, că n-ar trebui să zic.

─ Te pomeneşti că nici nu-ţi place, popo! răspunde celălalt descălecând şi dând calul unui grăjdar.

─ Ba, cum nu, îmi place, îmi place al dracu’, Doamne iartă şi păzeşte şi nu lua seamă la gura unui păcătos şi netrebnic ca mine. Da’ nu mai poci, păcatele mele! O să mă-mbeţesc. O să vezi ce n-ai văzut. Popă frezat, ras, tuns şi beat. Am băgat zilele astea la vin în mine, că nu mai intră. Nu mai e loc. Nu mai poci să-l văd la coloare. Nu te mai haini cu mine, rogu-te, logofete!

─ Lasă, popo, că doar de asta trăim: să ne cinstim, să ne îmbătăm, să petrecem. Celelalte sunt fum şi ca fumul se duc. Nu mai e nimic. Rămâi doar cu ce ai petrecut şi cu ce ai strâns în braţe. Murim mâine, poimâine prin cele bătălii şi nu rămâne nimic de pe urma noastră. Că n-am făcut averi, n-am crescut copii, n-am plantat meri, n-am lăsat cronici de valoare. Batâr cu atâta să ne alegem, cu câte un bairam de ăsta. Mie mi-s dragi zaiafeturile şi ştiam că nici ţie nu-ţi displac. Ori nu ştiu eu bine? Hă, zi cum e?

─ Ei, domnia-ta, cinstite logofete, n-ai cuvânt să te superi, dacă arunc şi eu, aşa, ca omul fără minte, o vorbuliţă seacă şi nelalocul ei. Te-am lăsat eu vreodată singur la necaz? Am dat bir cu fugiţii, lăsându-te pe domnia-ta să dai piept singur cu măglisirile vrăşmaşilor noştri? Haida, de, cum să plec atunci, când pomeneşti de zaiafet? Sunt al domniei-tale. Cu trup şi suflet.

─ Sufletul ţi-e bun şi e bine să ştiu una ca asta. Trupul... Ce să fac cu el? Hei, cârciumar! strigă logofătul, aşezându-se la o masă fără clienţi, cu Lupea după el. Vezi că ai muşterii. Îi laşi să aştepte? Aleargă cu vinul acela, ce stai?

Lupea râde cu toţi dinţii lui înnegriţi de carii:

─ Şi vezi, cârcimarule, de nu-l boteza mai abitir decât trebuieşte, că ai de-a face cu doi cunoscători. Numai să-l picuri cu apă, că şi simţim la buchet.

Cârciumarul se repede la masă cu un ulcior plin ochi cu vin limpede şi rubiniu şi cu două ulcele, pe măsura cinstitelor feţe care îi făceau onoarea în faptul serii să adăsteze la cârciuma lui:

─ Poftiţi, luminăţiile-voastre, poftiţi! Ne faceţi bucurie mare că aţi călcat pragul umilei noastre crâşme. Vin ca al meu, nu că mă laud, dar nu mai găsiţi nicăieri. Beţi cu bună pohtă şi deplină încredinţare că e cel mai bun! Şi e aşa cum l-am scos din teasc. Nu am pus strop de apă de izvor în el.

Lupea ia ulciorul şi toarnă în ulcele.

─ Ei, hai şi-om bea acuma, cinstite logofete, dacă asta ne e deocamdată menirea.

─ Întâi, Lupeo, îl gustăm, îl cercăm, vedem de-i de calitate ori nu, îl mirosim, îi privim coloarea. Şi apoi bem. Cum te-am învăţat eu, popo? Sau tu mă vei fi învăţat pe mine toate acestea? Cine mai ştie cum a fost şi, până la urmă, ce mai importă? Tot aia e. Hai, că nu e rău vinul. Merge. Ce zici? Nu ne-a minţit cârciumarul.

─ Aşa e. E foarte bun, jupâne. Parcă e mai bun decât cel pe care îl băutărăm în târgul Ploieştilor. În acela, îmi dau eu cu presupusa, cârciumarul turnase o găleată cu apă. Ciupeşte şi el, de... Are o droaie de copchii prin bătătură.

─ Lupeo, să bem pentru prieteşug. Lasă cârciumarii cu apa lor, cu tot, că trebuie să trăiască şi ei, şi hai să bem pentru tovărăşia noastră de ani de zile. Am făcut multe împreună, Lupeo, şi bune şi rele.

─ Mai mult rele, decât bune, stăpâne, dacă e s-o vorbim pe-a dreaptă. Căci domnia-ta ai fost focos şi amarnic la viaţă, iar eu, slugă credincioasă, ţi-am ţinut isonul mereu. Că nu se cădea, la o adică, să mă pun eu de-a-mboulea şi să zic nu, dacă domnia-ta ziceai da.

─ Ia cată de-ţi aminteşte tu, Lupeo, cum a fost în... ’94, bunăoară. Ce lupte! Şi cu banul Manta, cel înţeles în 28 mai cu Mihnea Turcitul de le Nicopole, mai ţii minte? Dar măcelul din casa lui jupân Dan Vistiernic, l-ai uitat? Dar Gherghiţa, Lupeo, când cu lupta cu tătarii, din '96? Dar în ‘98, în ianuarie, când am trecut Dunărea la turci, băgând groaza în ei, la Vidin, la Silistra, la Nicopole, alături de domnia-sa Udrea Băleanu şi de domnia-sa postelnicul Preda Buzescu, şi de domnia-sa Radu, urmaşul de la Cepturoaia, şi de prea-iubitul frate al nostru, Pătraşcu ban? Ha, ha, ha, uitasem Călugărenii şi chiar vara aceasta, atât de lungă şi atât de fierbinte şi atât de înverşunată.

─ Ehe, cucoane... Pe acestea mi le aduc eu bine aminte. Cum să le dau uitării câte zilişoare trăiesc? Dar îmi mai amintesc şi de altele. De-o pildă, logofete, nu poci uita cum ne alergară bostangiii, când cu cele cadâne, pline de nuri şi de simţiri, când fuserăm la Stambul, cu carte de la domnie. Aferim, Doamne, că am scăpatără de mânia turcaleţilor teferi! Te dăduseşi domnia-ta vacanius, iar eu ulema. Cum o chema pe aia mică, din serai, de zicea că moare, dacă o laşi? De izbelişte, adicătelea. Valide... Nu, că asta înseamnă mamă la otomani. Laleli, da, parcă aşa. Nurlie muiere, mică şi frumoasă şi îndrăcită cu o mie şi unu’ de draci! Era să înfundăm închisoarea Edicule sau să ne mâncăm zilişoarele la ăle galere, din pricina ei. Ehei, dar când cu tinerele călugăriţe? Ce mai băteam drumul Mehedinţilor, până la ele... Gata era s-o mierlim şi cu astea, de să ne mănânce coliva la căpătâi. Şi cu roabele de la curtea Drăgoieştilor, mai ştii? Era taman atunci cu procesul Buzeştilor, care se dăduseră rude cu Radu Postelnic Bidiviu şi cu frăţâne-său, Socol, comisul, amândoi trecuţi în lumea celor drepţi. Asta ca să puie mâna pe moştenirea şi pe averea care se cuvenea văduvei Maria a lui Radu Bidiviu şi fiicei sale, Neacşa, pe care nu te-ai sfiitără domnia-ta s-o tragi cu vorbe meşteşugite până la pat, măcar că nu era icoană de pus la altar, pentru închinăciune. Au rămas Buzeştii cu buza umflată, căci s-a dovedit a nu fi nici rubedenii, nici nemica, na, cu Socol comisul şi Radu Bidiviu. Uite, că veni vorba, logofete: mult stau şi mă gândesc la ăşti trei fraţi Buzeşti. Boieri de suflet pentru vodă şi pentru ţară, dar mari hrăpăreţi şi avari de pământuri, moşii şi sate. Nu se mai satură, logofete, de atâta pământ, de zici că-l iau cu ei, în morminte, dacă mor. Nu ştii minte, domnia-ta, când am fost la Stambul, ce ziceau turcaleţii de dumnealui Radu Buzescu? E, că stăpâneşte o treime din întreagă a noastră ţară! Au ştiut, ce e drept, Buzeştii ăştia să-şi aleagă şi muierile. Dumnealui, Preda postelnic a luat-o pe fata banului Mihalcea, care nu e de lepădat deloc, domnia-sa, Radu Buzescu pe jupâneasa Stanca Boldeasca, de spori cele averi cu zestrea ei, Stroie şi el, cu jupâneasa Sima... Stroie ăsta, logofete, dacă stau eu să cuget bine, numai legat de liftă păgână a vrut să moară. Şi cică a venit la Ploieşti o gâcitoare dă pă la Găgeni, una care ştie şi hortomandia, care i-a zis că va să moară peste trei ani, de armă mânuită de un tătar. Ce zici de asta, pohtesc a-mi spune.

─ De asta, Lupeo, zic că e numai aşa, o vorbă. Tu ştii că eu nu cred în farmece şi în gâceli. Cât despre predica pe care mi-o cântaşi până acum... Ai isprăvit, da? Nu pot decât să-ţi spun că te pricepi al dracului de bine la clevetiri şi bârfeli muiereşti. De zici că ai fost în tinereţele tale popă, nu altceva. Hai, lasă-i pe marii boieri ai ţării în pace. Au ei trebile lor, necazurile lor, nu e cazul să-i mai intrigariseşti şi tu cu vorbe de cleveteală şi de clacă. Hai, Lupeo, încă o sănătate. Dă ulcica pe gât până la fund, ca să ţi-o umplu. Dacă mai laşi pe fund, faci copii bâlbâiţi. Hai, Lupeo, încă o sănătate. Să ne veselim, Lupeo, cât mai avem vreme. Că, cine ştie pe unde ne-or sticli ochişorii, mâine, poimâine...

─ De pregătirile de la curte, pe care le face măria-sa, şi de toate câte se întâmplă pe acolo, în ultima vreme, zici, nu? Au ştii domnia-ta mai multe?

─ Mă refer la viaţă, Lupeo, la viaţă. Doar atât. Cine ştie ce soartă ne paşte pe lumea asta? Cum ne duce destinul? Peste cine şi peste ce dăm? Cu cine ne încrucişăm paşii? Iar pe aialalaltă, nici atât nu ştim ce-o fi.

─ Soarta, logofete, ascultă domni-ta la mine, că sunt mai bătrân şi mai ştiut, la de-astea vreau să zic, şi-o mai face şi omul cu mânuşiţele lui, alea două.

─ Aşa zici tu, popo? Adânc zici şi cu temei. Ca pe la sfintele scripturi. Dar eu zic să fugi de aici cu balivernele astea. Există o soartă. Cum e scris de la Dumnezeu, aşa face omul. Şi cum i-au urat cele ursitori la căpătâi, când a venit pe lume şi era prunc mic şi orăcăia şi maica lui se învârtea pe lângă el, cătând să le surprindă pe vrăjitoarele astea la miez de noapte, ca să audă ce proorocesc pentru puiul ei... Asta e, ascultă tu la mine, că sunt mai umblat. Ce, omul n-ar vrea să-i fie bine? Nu s-ar bucura să fie fericit? Nu ar vrea să aibă tot ce-şi doreşte? Dar face cum e scris la cartea vieţii. Azi o prostie, mâine mai multe. Pe unele le îndreaptă, pentru că aşa scrie la cartea asta. Pe unele nu! Chestie de destin. Hai, încă o sănătate!

─ Jupâne logofete, iaca mult mă mir de domnia-ta, în ultima vreme, cât vin poţi duce pe gâtlej. Alunecă pe gât, mai ceva ca slana pe pumnal. Dacă ai avea aşa, un burdihan ca mine, aş mai pricepe unde se duce atâta vin. Dar domnia-ta, de-o vreme încoace, îmi pari că te-ai ascuţit la obraz şi la pântec. N-oi fi fiind bolnav? Să-l chemăm pe dumnealui, dohtor ăl mare de la curtea domnească să te dohtoricească? Ori vreo doftoroaie mai cunoscută de pe aici, să te descânte, să-ţi dea niscaiva leacuri de buruieni, ca să te întremezi?

─ Tu, popo, mi se pare mie, ai vedenii. Ce, aşa arată un om bolnav? Ca mine? Păi, aceluia i se usucă pita la cap. Mai bine ridică ulcica şi-nchină cu mine în sănătatea tuturor prietenilor noştri. Şi a Măriei-sale, Mihai vodă. Şi a preacinstitului şi mie dorit şi iubit frate al nostru, dumnealui Pătraşcu ban.

─ Că bine zici, jupâne: şi-a dumnealui, banul Pătraşcu. Că tare pornit mai era azi, când am vorbit eu cu domnia-sa.

─ Dar când dracu’ ai vorbit tu, popo, cu acest iubit frate al nostru? 

─ Ei, să fii domnia-ta sănătos, logofete! Că trăgeai la aghioase în cel cort al nostru, de la tabăra lui vodă.

─ Aha, mai că încep să pricep. Şi ce zicea, rogu-te, dumnealui Pătraşcu ban, frate mai mare şi iubitor ce-mi este?

─ Păi, logofete, din dragoste şi consideraţiune pentru domnia-ta, nu poci a nu-ţi spune toate câte le zicea.

─ Ia, zi! Hai, ce aştepţi? Să ne prindă zăpada şi îngheţul?

─ Zic, zic... Întâi, că s-a mâniat foarte luminăţia-sa, când a aflat că, deşi cântaseră cocoşii de mult, domnia-ta tot nu te treziseşi.

─ Oare de ce bag mâna dreaptă în focul Gheenei – şi nu mă tem că rămân fără ea - că şi tu te-ai sculat doar când a venit dumnealui în inspecţie, şi nu mai demult? De ce dracu’ nu m-ai trezit şi pe mine? Au clevetiseşti acuma cu dumnealui, banul Pătraşcu, în lipsa mea? Îi dai raport detaliat pe unde umblu? Îi spui cu cine? Ce fac, ce mănânc, ce beau? Atunci să te pocăieşti, Lupeo, căci împărăţia cerurilor e aproape!

─ Hai, jupân logofete, ce dracu’ mă iei aşa? Astea sunt vorbe de aruncat în capul unei slugi bătrâne şi credincioase, ca mine? N-am avut vreme să te anunţ, că ştii că domnia sa umblă ca pisica. Doamne, iartă-mă, că n-ar trebui să zic. Parcă îl are pe necuratul în el, aşa se strecoară. Nu calcă, zboară, aşa nu auzi nimic din pasul său. Dar mai bine să-ţi zic de toate supărările domniei-sale, logofete, şi să nu mai păcătuiesc amarnic, înşirându-ţi despre iubitul frate al domniei-tale lucruri necuviincioase. Vra să zică... Stai să le iau pe deşte, ca să nu le pierd şirul. Că a zis multe... Întâi, că era supărat pentru că, până a te găti domnia-ta, după trezire, faci ca la un ceas. Mai multe ceasuri... Apoi că nu vrei a socoti pricinile înaintea domniei-tale şi, mai la urmă, că ţii pricinile date de domnia-sa şi câte două, trei zile înainte de a le cerceta. Că umbli din crâşmă în crâşmă. Din sat în sat. Că te ştiu toţi hangiii. Şi mai la urmă de tot, dar cel mai supărat din astă pricină era, pentru trebşoara aceea. Ştii domnia-ta...

─ Care trebşoară, Lupeo, îl supără peste poate pe domnia-sa, frate mai mare al meu? Că nu ştiu. Nu am cunoştinţă de gândurile care zburătăcesc fruntea domniei- sale, în pragul aurorei.

─ Cum care, logofete, cum care? Cea cu trimişii lui vodă la dumnealui, pârcălabul Vasile. Ce, te-au lăsat ale ţineri de minte, logofete? Luminăţia-sa, banul, se temea să nu auză vodă de ispravă şi să bage nişte furii de alea, de ale Măriei-sale, în noi. Să ne scurteze, Doamne iartă-mă, că n-ar trebui să zic, de un cap şi să prăpădească mândreţe de bărbaţi ca noi. Că zice dumnealui, banul, că am fi prea înalţi, domnia-ta şi cu mine, şi să mai lucreze călăul la statura noastră.

─ N-avea grijă, popo, că nu lasă dumnealui Pătraşcu, frate mai mare al nostru, de tată şi de mamă, de un sânge, vreau să zic, să ne scurteze pe noi Măria-sa cu câte un cap. Chiar aşa înalţi şi păcătoşi cum ne aflăm. Mai pune dumnealui la cale o marghiolie şi ne scoate basma curată.

─ Se poate, logofete, se poate să fie cum zici domnia-ta, dar eu am fost plin cu mare bătaie de inimă toată ziua.

─ I-auzi! Da’ de ce te temeai aşa, popo? Ce, n-ai mai văzut bărbaţi scurtaţi de un cap, la viaţa ta? Eşti vreo fată mare? N-ai dat cu sabia şi tu în mai multe capete şi le-ai aruncat în ţărână? Hai, Lupeo, că trebuie să moară omul din ceva. Nişte guri mai puţin pe lume. Ce, crezi că dă vodă cu tunul de noi, dacă ne ducem? Sau ne plânge cineva? Nu ne plânge, că n-are cine. Sau o avea? Ia gândeşte-te cum ar fi. Oamenii de rând vor da bănuitori din cap şi vor spune: „Aşa le trebuie, că s-au băgat în ciorbă cu Mălai vodă, care ne-a făcut să ne pierdem libertatea şi ne-a legat de pământ. Başca au mai călcat stâmb şi pe la muieri. Aşa le trebuie!”. Boierii, aflând că ne-au scurtat de capete, vor susura doar atât, gândindu-se că le poate veni rândul: „Destinul, jupâni boieri, destinul”. Babele îşi vor da coate, îşi vor face sfânta cruce, vor stuchi în sân şi vor zice speriate: „Vine sfârşitul lumii, măiculiţă, vine pieirea, dacă s-a pus vodă pe oamenii săi de credinţă să-i descăpăţâneze”. Iar fetele tinere, căci vor veni şi ele la îngropăciune, văzându-ne în groapă, cu ţărâna în gură, vor concluziona: „Ce bărbaţi bine erau! Ce păcat că n-am fost şi noi odată cu ei! I-am scăpat şi pe ăştia”.

─ Domnia-ta, logofete, te prăpădiseşti de râs, dar eu chiar am avut bătaie mare de inimă din cauza pe care ţi-am spus-o. Am zis că mi se pune la lingurică.

─ Mă prăpădisesc, căci dacă nu o fac, doar un lucru îmi mai rămâne: să bat mintenaş pe toată lumea. Hai, încă o sănătate, Lupeo. Pentru bătaia ta de inimă.

─ Hei, logofete, cine e acela, că poate vezi mai bine decât mine? Că ai ochiul mai ager, mai de vultur...

─ Care să fie, Lupeo?

─ Nu vezi? Cel cu calul ţintat care trece acum pe drum.

─ Parcă ar fi Marcu, fiul lui Petru Cercel. Iar celălalt nu-i Sibrik, om de încredere al Măriei-sale, Mihai?

─ Ba, chiar el e, logofete. Nu e tocmai lucru curat ce se întâmplă aici. Presimţesc că o să iasă groasă de tot.

─ Da, lucrurile prind a se precipita. După marele sfat de război, ţinut în august, din cauza primejdiilor de la graniţele ţării - ştii şi tu uneltirile lui Ieremia Movilă cu Sigismund al III-lea şi Andrei Bathory, ales în locul lui Sigismund, principe al Transilvaniei, aliată nouă pe atunci, pe de o parte, iar Mahmud cu ienicerii şi spahiii lui, pe de alta - oastea a stat mai mult în şa. Cetele lui Preda Buzescu şi haiducii lui Baba Novac la Dunăre, grosul la Focşani, noi, ăştialalţi la Târgovişte şi aici, la Ploieşti. Nu e bine, Lupeo, sigur nu e bine, căci toată întreagă a noastră ţărişoară e ameninţată cu război de toţi vecinii ei.

─ Să nu uităm, logofete, dihonia şi zarva pricinuite de lipsa banilor pentru armata mercenarilor. Ce-o să facă Măria-sa, cu ăştia toţi pe cap? 

─ Cred că va hotărî să pornim spre Transilvania. Îl dăm jos pe Bathory şi stricăm proiectul polonilor de stăpânire asupră-ne, dar, Lupeo, realizăm unitatea între ţările române. Înfăptuim Unirea Ţării Româneşti cu Ardealul şi cu Moldova, căci firesc şi normal şi drept aşa e: ca fraţii să nu fie despărţiţi de graniţe şi vămi.

─ Stai, logofete, uiţi că mai sunt şi turcii.

─ Turcii intră în cantonamentul de iarnă şi se prea poate să nu atace. Pericolul e Transilvania. Nu pricepi, popo? Şi trupele polone, aşezate în Moldova, intră acuma, toamna, în cantonamente. Rămâne Ieremia Movilă care poate sări într-ajutorul cardinalului Andrei Bathory. Dar Transilvania, cu brâul Carpaţilor care-o împrejmuieşte şi cu poziţia sa centrală faţă de celelalte provincii româneşti, reprezintă cheia izbânzii Măriei-sale. Dacă pornim spre Transilvania şi-l învingem pe Bathory, îl alungăm şi Ţara Românească se uneşte cu Transilvania. Atacă puhoi turcii? Vine Movilă cu polonii? Ei, bine, popo, noi putem preîntâmpina de acolo, din inima Ardealului toate atacurile. Ai priceput? N-ai priceput, nu? Ehe, popo, politica cere diplomaţie, nu predici. Cap, adicătelea, nu stomac...

─ Că tot pomenişi de stomah, jupâne logofete: într-al domniei-tale mai încape ceva vin? Că eu, gata, nu mai poci.

─ Stai jos, Lupeo şi taci!

Acesta îşi scarpină barba în care începuseră a se ghesui ţepii, după istoria cu rasul:

─ Ziceam să nu mai zic şi asta, ca să te necăjesc. Dar jupân Pătraşcu, banul, de, mai zicea aşa: că o fi mai umblând logofătul cu jupâniţa aceea necoaptă la minte? Că este un bărbat însurat domnia-sa, logofătul, şi mare ruşine este pe capul nostru legătura aceasta. Şi mai sunt şi alte copchile fluşturatice şi prostuţe prin târg, care sunt gata să se arunce în braţele primului venit. Că, ştii vorba ceea: câţi sunt cu nădragi, toţi îmi sunt dragi. Aceasta şi eu ţi-am mai spus-o şi nu o singură dată.

─ Popo, bag seamă, tu chiar ai început să mă trădezi, să mă vinzi banului. Stai la taclale cu el, mesteci la limbă despre toate cele, spui din casă, cum ar veni! Ia vezi, că te trimit mintenaş la domnia-sa. Ţi-ai luat nasul la purtare. Şi ai să rămâi fără el. Intrigariseşti cu banul. Şi nu-mi place. M-ai şi insultat de două ori. Te-ai dat cu dumnealui, care va să zică, nu mai încape îndoială.

─ Eu, logofete, să te vând banului?! Eu?! Jur pe sfânta cruce, pe cei 12 apostoli, pe cei 40 de mucenici, pe...

─ Uideo, popo, nu mai jura! Că eşti mai păcătos şi mai găunos ca mine, aşa faţă bisericească de-ţi zici. Şi te iert că faci jurăminte strâmbe şi grăşite. Dar nu te pot ierta că îndrăzneşti să loveşti ca un nevolnic ce-mi eşti, într-o fiinţă pe care n-o cunoşti, pe care nu ai dreptul să o judeci sau să o critici! Cum dai tu, dimpreună cu dumnealui, banul, cu noroi într-o fiinţă nevinovată? Nu-ţi e ruşine? Nu vă e ruşine? Ce drept aveţi voi să faceţi asta? Cine sunteţi, ca să faceţi aşa ceva? Cum îndrăzneşti, ţârcovnic afurisit, să o vorbeşti de rău, când tu ştii bine cât mi-e de dragă fata asta? Doamne, mă mir de mine cum de mă stăpânesc şi nu-ţi stâlcesc moaca în pumni. Şi pe-a iubitului nostru frate, asemenea. Să-i spui dumnealui, banului, că tot staţi voi la cleveteli, că nu mai am vorbe cu el. Nici până în ziua, de-om apuca-o, în care să fim moşi amândoi. Iar tu, hahaleră de două parale, să-ţi strângi toate zdrenţele, toate bulendrele pe care le ai şi să te cari. Să pleci şi să mă laşi dracu’ în pace! Să mă lăsaţi în pace amândoi, că mi-aţi mâncat cei ficaţi, tu şi jupânul Pătraşcu, de-i eşti slugă credincioasă.

─ Stai bre, logofete, nu te aprinde aşa, ca amnarul pe uscăciune! Că tot dumnealui, banul zicea: vezi, dumneata, adică eu, am zărit-o cu el, adicătelea înţelegi, cu domnia-ta, într-o preumblare...

─ Ce faci, popo, îmi traduci? Crezi că pe mine nu mă duce capul să pricep? Şi să zică banul ce-o vrea. Nu mai mă interesează. 

─ Hai, bre, să vorbim. Ce dracu’! Doamne, iartă-mă, că n-ar trebui să zic. Aşa zicea banul, ce să fac eu... Şi mai zicea că e frumoasă foc, afurisita, dar că e mare păcatul că acestui frate al nostru mai mic i s-au aprins aşa de tare cerurile pentru ea. Că a crezut, dumnealui, banul, la început că e aşa, un foc de paie, că orice fecior de boier se ţine, de când e lumea lume, după fuste. Şi ce dacă e însurat feciorul, Ilincuţa la Văcăreşti, la conac, feciorul prin ţară, pe la oaste, cu vodă. Trece, şi-a zis luminăţia-sa, cum trecutără toate cele, şi nu puţine au fost, ştie numai Dumnezeu câte. Dar vezi, dumneata, Lupeo, că cu mine vorbea, nu vrea să treacă, bre! Am stat şi eu şi m-am uitat la ei, când se fâţâiau prin toate cele patru margini de târg, ba la apa Prahovei, ba la cea a Teleajenului, ba la biserici, ba la călugări. Şi le-am desfăcut taina. Fata, bre, Lupeo, nici nu i-a fost ibovnică zărghitului. L-a prins altfel pe fratele nostru. Şi de asta e cu primejduială să se mai întâlnească, să se mai vadă, că e dragoste mare între ei! Se lasă cu dureri de cap şi ameţeli. Şi iubirea asta, am văzut eu, a văzut toată lumea, e avană pentru amândoi. Sunt prinşi deopotrivă. Ce să facem, bre, Lupeo, că ăştia nu se lasă unul de altul şi ne bagă la necaz. Că dacă acest frate al nostru nu era însurat... Aşa a zis, eu nu spun nimic de la mine, să ştii!

[Sofia Sincă]

De bine ce am crezut că romanul s-a terminat, tocmai a prins din nou viaţă, prin cei doi ostaşi ai Măriei sale Mihai Vodă. Clevetiri la o ulcică de vin, la ''o sănătate'' cum spun ei. Şi ce să vorbească oşteanul decât de război, politică şi femei... Şi să te ferească Dumnezeu de bârfa bărbaţilor, că se pricep mai abitir decât femeile.

Mi-a plăcut nespus de mult fragemtul, mixat între istorie, destin de oştean şi cleveteală. M-a transbordat într-o lume îndepărtată dar dragă mie, fiindu-mi nespus de dragă istoria.

Am citit cu deosebită plăcere!

Sofy

[Corina Militaru]

Câte nu poţi afla trăgând cu urechea la discuţia celor doi bărbaţi! :) La o ulcică de vin, vorbele curg(frumos), curg...

Aceeaşi deosebită plăcere a lecturii.

Cu drag,

[Chris]

Mi-a plăcut acest capitol, dialogul amestecat, despre viaţă, despre istorie (am găsit interesantă partea asta, mi-a plăcut mult) despre dragoste. Aştept continuarea :))