De la un timp, gândurile mă prind, din ce în ce mai des, de mână și împreună străbatem ,,ulița copilăriei''. Uneori, și ele mai obosesc dar fără să facă caz continuă să-mi țină isonul. Rând pe rând ciorovăiesc și preț de câteva clipe, sub pleoape, se face lumină. De fiecare dată, flash-ul îmi readuce și fixează câte o amintire, un suvenir drag ce de mult timp a urcat în leagănul sufletului.
Într-un târziu, istovite de atâta umblet, gândurile zâmbesc și se întind peste rotunjimea literelor. Cuvintele parcelează amintirea iar timpul sublimează peste foaia de hârtie.
Era într-o vară, tare demult, iar vacanța mare, de altă dată, ținea câte trei luni. August se pregătea să își facă bagajele dar vremea era încă caniculară, chiar dacă după Schimbarea la față nu prea te mai puteai baza pe multe zile călduroase. În luna lui Gustar se strângeau, de pe câmpuri, tufele de fasole și se întindeau, răsfirau, într-o margine de ogradă, ca să le pătrundă cât mai bine soarele pentru a fi cât mai uscate și numai bune de bătut. Însă, trebuia avută mare grijă să nu le prindă vreo ploaie, ca nu cumva boabele din păstaie să mucegăiască. Dar după bătut și ciuruit, era musai ca boabele de fasole să fie vânturate de pleava și gunoaiele mărunte care treceau prin ochiurile de la sita ciurului. Mama, cum de altfel făceau și alți vecini și săteni, ieșea în drum. Pe atunci, strada nu era asfaltată, dar nu treceau nici prea multe mașini care să lase, în urmă, nori de praf. Se poziționa în fața porții și aștepta boarea de vânticel care se simțea, adia, cel mai bine la drumul mare. Pentru 29 august, fiind sărbătoare și întotdeauna zi de post, mama ne pregătea, din recolta nouă, mâncare de fasole iar salată din ardei copți.
Pe așa dogoreală, destul de rar vedeai câte un sătean curajos pe drum. Dar, atunci când te aștepți cel mai puțin apare și surpriza:
- Bună zîua, cumătră! După câte văd, ai făcut fasole, nu șagă.
- Zîua bună și la matale! Da pe unde umbli, bre, pe zăpușeala asta?
Hai, vin-o, până înăuntru să-ți tragi sufletul și să bei o gură de apă.
- Am fost pân' di vale la Fabrică, să fac o cerere ca din octombrie, când începe campania, să lucrez în tură de noapte la cusut gura sacilor, plini cu zahăr (probabil de aici și zicala: ,, parcă coși gura sacului'' - adresată persoanelor nu prea îndemânatice în a le cusutului). Cândva, în vorbirea cotidiană, pentru cei din zonă, Fabrica substituia, ținea loc de cuvântul Sascut. Fabrica unde, odată, se prelucra sfecla și se producea zahărul era inima, motorul localității și pentru foarte multe decenii a fost un mod, aproape normal, de exprimare.
Ajunsă văduvă, de foarte tânără, cumătra Maricica a întâmpinat nenumărate greutăți, s-a zbătut sub povara multor lipsuri financiare. Necazul se abătuse și nu avea pe nimeni în preajmă care s-o ajute, măcar cu o vorbă bună. Părinții și frații locuiau într-o altă comună, destul de îndepărtată. Rămasă cu două fete, concepute într-un an calendaristic, dar născute în ani diferiți, se străduia să aducă un ban în plus, în casă. Trăgea singură la jugul vieții și ce câștiga din munca de la colectiv era mult prea puțin pentru a putea hrăni trei guri. Cumătrul Gheorghiță s-a prăpădit, în jurul vârstei de treizeci de ani, după o răceală puternică. Fusese prieten, încă din copilărie, cu tata și nu s-a lăsat până ce părinții mei nu le-au botezat-o pe fata cea mică. Însă moartea a venit ca un trăsnet, a părăsit trăsura vieții tocmai când bidivii alergau la galop.
Eram prea mică, pe atunci, când Gheorghiță se mai afla pe această lume, dar singura imagine care a rămas lipită de retina timpului a fost cea de la înmormântare. Afară, era destul de cald și în sala-antretul mare, care despărțea cele două odăi, fusese depus mortul. Când am intrat, mama s-a apucat de bocit iar eu speriată, nedumerită am prins-o de fustă și am tras-o în ograda mică înțesată de lume. Doar atât îmi aduc aminte... În urmă i-au rămas două fete, una de aproape patru ani și cealaltă de numai trei. Singură, cu două copile destul de mici, nu a fost defel simplu pentru tânăra și frumoasa văduvă. A făcut tot ce a fost posibil, a trudit din greu și nu s-a lăsat doborâtă de multele lipsuri și necazuri. Toată tinerețea și-a închinat-o muncii pentru a crește, cum se cuvine, pe cele două fete. Am învățat, cu amândouă, la aceeași școală generală iar cu cea mare am fost chiar colege de clasă. După aceea drumurile ni s-au despărțit și ne-am revăzut doar cu totul întâmplător. Destul de târziu, Maricica și-a refăcut viața cu cineva de prin județul Prahova. Fetele erau demult mari și deja la casele lor. Înainte de '89, mai obișnuia să circule la ocazii iar la una, dintre ele, a cunoscut un șofer care făcea curse prin țară. Transporta cu cisterna produse petroliere acolo unde era trimis, de la serviciu. După ce s-a recăsătorit, s-a mutat la el în localitate și au rămas împreună până când și acesta a plecat la Domnul. Apoi s-a întors, pentru totdeauna, la vechea căsuță pe care nu a abandonat-o nicicând. Și-a trăit ultimii ani în satul care, cândva, a adoptat-o și pe care l-a iubit atât de mult. La aproape șase decenii, Bunul Dumnezeu a așezat-o alături de Gheorghiță, omul după care a tânjit toată viața. După înmormântare fetele au pus casa în vânzare. Satul se află mult prea departe, de capitală, iar copii și nepoții le vor acolo, în apropiere, până când vor închide fereastra spre lume. Aproape cu fiecare sătean trecut la cele veșnice, se mai vinde câte o casă, se mai pune în ramă câte o amintire. Ca o inimă care bate, ceasornicul timpului ne indică, cu fiecare ticăit, cât de mult ne apropiem de eternitate.
Și fără s-aducă a disperare sau să pară tardiv, ajungi să înțelegi mai bine viața, lumea și chiar pe tine.
Legătură Răspunsul lui Sofia Sincă în
Legătură Răspunsul lui Maria-Ileana Tănase în
