Fetița din fereastră

[Tudor Cicu]

         

           Fetiţa din fereastră

                        (schiță)

                   

      Îi făcea plăcere să stea ore în șir la fereastră. Strada se termina odată cu căsuța lor. Locuiau împreună: mama, tata și bunica ei. Dincolo, la o sută de metri de gardul lor începea pușcăria. În fața închisorii era un dud. O lăsau gardienii să se înalțe pe vîrfuri și să prindă între palmele ei micuțe câte o creangă de culegea în buzunarul de la șorțuleț dudele negre și dulci. „La vară, vara viitoare, tăticule, am să te iau de mână și o să mâncăm împreună din dudele pomului”. Visa. Tatăl îi spusese, odată, că fetițe ca ea își visează norocul. Foarte bine! spunea fetița. „Cine nu-și cunoaște norocul, n-are decât să se chinuie stând în poziție de drepți în așteptarea lui, ca deținuții strânși, în formație, la apelul de seară” îi răspundea ea, țâfnoasă.  Nici un alt ochi decât al ei n-avea să vadă atât de firesc, săptămână după săptămână spectacolul din pușcărie, care nu urmărea decât oribila degradare a propriului suflet. „Azi, spuse fetiţa n-am să mai privesc prin fereastră. Nu mai am ce-mi imagina…Toate astea, acum vor fi doar mormânt”. Noi, cei de pe strada fetiței știam că tatăl ei pleca deseori. De la bunică-sa, aflase și ea că tatăl ei trecea granița în Bulgaria și se ocupa cu comerțul. „Ce fel de comerț?”, sărea ea cu mâinile ridicate la gura bunicii, știind că altfel bunică-sa va trece mai departe și nici gând să mai aducă și alte detalii unei astfel de destăinuiri. Iar bunică-sa, așa ni se spunea, o privea mirată. Adică, ce o interesa pe ea? Bine că tatăl mai aducea și acasă, de-ale gurii. Dar fetița nu se lăsa păcălită cu una cu două. Avea ceva din limpezimea ochilor cu care Dostoievski stătuse neclintit dinaintea plutonului de execuție. „Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să fim o familie reunită!” o liniștea bunica. „Dar dacă Dumnezeu nu-i va arăta drumul întoarcerii către casă?” „Ce Dumnezeu poate să fie? Mai bine te culci…” căuta bunica să-i domolească din avânt. Și fetița asculta de vorba bunicii. Pleca la culcare să-și întâmpine visul. Căuta să viseze mai departe tot ceea ce i se arătase cu o seară înainte. Când tatăl o luase de mână și o dusese pe un câmp plin cu pepeni iar ei îi spusese să nu-i fie teamă și să culeagă unul pe pofta cenușăresei lui. „A fost bostana bunicului tău, îi auzea ea glasul tatălui. Ținea să te ia cu el și să-ți aleagă cel mai frumos pepene. N-a mai apucat. Când a venit colectivizarea, prin '52, i-au confiscat pământul și pe el l-au vârât în închisoare și l-au bătut de moarte, mutilat, ducându-se repede în mormânt, ca mulți alții”. Dar dacă n-are să mai viseze de unde a rămas? Ăsta era gândul care sfredelea în mintea ei ca o carie. „Nu, nu se poate! Tata se va ține de cuvânt. Doar mi-a promis...” Se și vedea ținută de mână de tatăl ei care urma să vină și să-și scuture cizmele de zăpadă, în prag. Ca și atunci! Avea trei ani. Era mică, dar ținea minte totul. Așa se întâmplase cu ceva ani în urmă, într-o iarnă. Rămăsese singure în căsuța tot mai friguroasă. Tatăl ei sosise la timp; nu mai aveau lemne de foc. „A murit călăul Stalin”, l-a auzit pe tatăl ei la un moment dat. Era de bine, era de rău? Ar fi vrut să o întrebe pe bunică-sa, dar era atâta vânzoleală în casă! Pe cine să întrebi?... Și au mai trecut alți patru ani. Într-o dimineață s-a trezit în plină forfotă prin casa lor. Cineva striga, pe uliță, că lumea se strânsese deja la casa lui Voicu, fratele mai mic din partea tatălui. Atunci a alergat și ea, desculță, cale de trei-patru străzi, tot într-o fugă. În sat doar Voicu avea un radio ce funcționa cu două baterii cu pile. Dinaintea acelei cutii, încolonați cu mic cu mare, bărbați, femei, copii, plângeau cu toții. Dar ea nu înțelegea nimic din toată nebunia aceea. Ceremonialul acela difuzat în direct, la radio, impresionase un sat întreg. A stat și ea în plină stradă, în frig, până l-au condus la cimitirul Ghencea, pe Petru Groza. De mult timp, probabil, n-a mai avut cătunul acela, o astfel de înmormântare în direct. Fetița a plecat spre casă fără să înțeleagă o iotă din toate astea. Auzise, doar auzise, că tatăl ei fusese ridicat în plină stradă, atunci, când tocmai le striga celor strânși dinaintea acelui radio, să plece spre casele lor și să se bucure, că de-abia de-acum venise și vremea lor. Bunică-sa nu-i spusese nimic clar. Dar fetița era tot mai sigură. Va veni tatăl și o va lămuri despre toate aceste lucruri tare încurcate. Astfel venise și vara în care ea voia să-i arate dudele negre și dulci, apoi trecuse și vara și venise toamna. O toamnă lungă în care, când i se zbătea ochiul, chipul ei avea un aer chinuit. Acum însă tatăl nu mai dăduse pe acasă. Și tocmai venise iarna. Fiecare zi a plecării tatălui îi era bine clasată printre amintirile ei. Dar uneori amintirile se năpusteau asupra sa nu succesiv ci în haită. De data asta nu mai era la fel. Avea o strângere în stomac ce i se suia până în cerul gurii. Ar fi vrut să fie o pasăre. Liberă ca orice pasăre. Să poată pleca, luându-și zborul de la fereastră, când voia. Dar cine să o înțeleagă, când ea avea să fie liberă, liberă ca pasărea cerului? Când îl văzuse ultima oară, tatăl își ținuse în mână pălăria de pai. Îi făcuse semne cu ea. Ca și cum nu mai voia să se despartă de fetița lui. Ea văzuse cum își rostogolise, mai apoi, ochii și își legăna capul ca atunci când chibzuia că ar mai avea ceva de spus. Dar nu mai apucase. Plecase fără a mai spune ceva. „Parcă e pendulul din sufrageria mătușii Ecaterina”, zâmbise fetița în urma lui.

    După plecarea tatălui, întotdeauna punea capul pe  pernă și visa. Știți visurile alea când până și cerul se prăbușește ca în dansul fulgilor de nea și totul miroase a sfârșitul lumii? Cenușăresei i s-o fi spus de către cineva, ceva despre mândrie și despre vanitatea acesteia? Realiza că pentru ea dansul din vis se sfârșea, ca în tabloul lui Breugel, însă numai atunci când dansatoarea primea un sărut. Așa ceva trebuie să fi trăit și fetița după acea despărțire de tatăl ei. În care și credea, ca în Dumnezeu. Ştia că trebuie să creadă în ceva: un munte, un copac foarte mare, o scoică azvârlită pe ţărm. Ceva sfânt! Pentru fiecare există un loc anume unde să se poate ruga. Unde şi  în urma lui vântul şi ploaia, un munte de cuvinte cu pletele lor vor spăla. „Ochii tatei sunt înlăcrimaţi!... Ochii tatei sunt înlăcrimați!” repeta ea stând dinaintea ferestrei, acolo unde fetiţa vede, înţelege şi visează un câmp plin cu pepeni dar și ciorile cârâind în salcâmi. Însă cel mai mult visa dudul din fața închisorii. Cum se înălța ea pe vârfuri și prindea câte o creangă de culegea în palme dudele negre și dulci. „Pentru tine tată. Pentru tine le-am cules. Nu-i așa că sunt tare gustoase?” Apoi amintirile chiar se năpusteau ca în haită de nu mai înțelegea nimic. Și își repeta: „O să vină tata… o să vină tata…” Repeta și în visul unde o vedea pe maică-sa în straie de sărbătoare cu obrajii ca două pâini puse la dospit. Astfel îi apărea chipul ei şi când se uita pe fereastră. Să vină mama ei. Şi de mână, la biserică, vedea cum au să plece-mpreună.

    În urechi îi turuia febra. Parcă era carul fără o roată al bunicului, când trăia. Pe pernă fetiţei i se făcea cald. Şi tuşea. Repetat. „De la fumul de tămâie al părintelui”, gândea fetiţa îndrăznind câte ceva. De curând o condusese pe mama ei, în alai mare, alături de oameni de pe strada ei, în biserică. Dar nu înțelegea de ce mama ei nu se uita la ea când îi strângea mâna albă și rece. În imaginea zărită pe fereastră ea se vedea, mai mereu, lângă mama ei. „De ce fusese lăsată singură în capela aia rece?” Ăsta era gândul. „Ea se roagă acum şi pentru mine!” îi răspundea. Astfel dialoga fetița stând în fața ferestrei. Şi gândul îi făcea şi fetiţei pe plac. Două morminte spăla acum vântul şi ploaia în cimitir, prin costrei: al bunicului, şi al mamei. Şi crucea ce-i acoperea. De la fereastră toate i se păreau uneori branduri aruncând-o în noaptea rece şi rea.

     La capătul străzii era puşcăria străjuită de-o livadă cu pruni și solitar, aproape de porțile înalte, dudul ei mult îndrăgit. Aşa trecură anii aceia nebuni… Printre bălăriile întinse până la garduri: cu patrule la capătul străzii, strigându-se la fel noapte de noapte. Odată s-a trezit lângă dud. Trecuse demult vremea dudelor. Așa că a înaintat spre poarta necunoscută a închisorii. „Trebuie să stați la rând și să luați un număr”, i-a zis gardianul. S-a întors. O avea pe bunica acasă. „O să ne descurcăm amândouă. Nu poate fi ăsta sfârșitul lumii” își spunea. Alături de bunica putea să viseze mai departe la fereastră. Cu bunica, cea care-i murmura mereu un cântec fetiţei. Nu astea îi fuseseră ei toată copilăria? Mama ei îi cânta și ea, uneori, acel cântec, ceva care amintea despre o fată cenușăreasă care își găsise norocul într-un pantof: „Să vedem unde găsești/Pantofiori ca și ai mei dragă Lia?/Doar când o să-i nimerești/Pentru mine, pe-ai reginei Maria”. Ea ştia doar că nu avea nici un rost cântecul acela despre o cenuşăreasă ce avusese atâta noroc. Ştia că la sfârşitul zilei, pe secetă sau ninsoare, tatăl ei va veni cu mâncare. Și asta, de acolo de la fereastră, imediat cum nu se mai auzeau peste cătun potcoavele cailor alergând. Caii tatălui. În galop.

    Acum, în urechi îi turuia febra ca un car în mişcare. „Tatăl nostru care eşti în ceruri...” Aşa i se spusese. Că are grijă de ochii fetiţei! De iarba crescută peste morminte; de tatăl care întârzia în ninsoare. Şi de muntele ei de jurăminte.

      ...La capătul străzii era doar puşcăria și fumul tămâiei ce urca înspre cer de la biserica unde fusese alături de mama sa pe ultimul drum. Şi-n geamul de la fereastră,  doar vântul şi ploaia biciuia amintirile fetiţei. Chiar până dincolo de linia orizontului, în cel mai tare mister care îl învăluise și pe tatăl ei dincolo de porțile închisorii. Iar ei totul îi era mult mai misterios și mai tulbure decât realitatea, că de acolo de sus, ochii ei grei, lipsiți de viață, părea a spune: „În ce colț al tabloului lui Breugel a nimerit visul meu?”

  

 

[Sofia Sincă]

O poveste tristă... Imagini vechi... vechi. Dar care merită să fie tratate. Un fel de Fetița cu chibrituri...

Am citit cu plăcere,

Sofi.

[Nikol MerBreM]

E atât de dureros să "strângi mâna albă şi rece" în zadar...

Multă sensibilitate în povestea aceasta! Fetița de la fereastră şi toată povestea mi-a amintit de fetița din povestea mea "Rochia albă cu găurele".

[Mihaela Suciu]

Parcă fereastra ar povesti despre fetiță, despre prietena dispărută. Trist dar frumos spus...

[Tudor Cicu]

    Doamna Sofia mi-a amintit, prin acest comentariu, de HC Andersen, vrăjitorul care ne-a ținut trena copilăriei cu visele sale. De la capodopera danezului și până la schița mea e cale lungă. O poveste reală îmbrăcată în haine vechi, pesemne, au trimis și la amărăciunea și durerea unei fetițe, dinaintea căreia cuvintele noastre pălesc. Tot respectul meu, doamnă Sofia. 

    Doamnă Mihaela Suciu: Autorul e o fereastră pentru personajele sale, așa cum ați intuit. Cu drag, pentru popas.

    Nikol MerBreM: nu știam povestirea dvs. Am căutat-o (mult în urmă, prin 2016 când eu nu intrasem pe aces site) și o pot încadra la PROZOPOEM. Are frumusețea și strălucirea bijuteriei numită prozopoem. Numai bine! 

[Nikol MerBreM]

Domnule Cicu,  m-au bucurat cuvintele dumneavoastră la adresa acelei poveşti!

[Ion Lazăr da Coza]

Impresionant, răvășitor... Parcă-ți vine să strigi (la autor?): Ajunge! Stop!

Prețuire,

da Coza