Pentru tine tată, fac toate astea

   

    Ema plecase de o oră din casă și o vreme se plimbă pe sub castanii de pe marginea bulevardului. Crezuse că își va pune ordine în dialogul ce-l purtase în subconștient cu Mihai, în timp ce-și băuse cafeaua sub privirile îngrijorate ale mamei. Ema se opri din mersul pe jos prin oraș, abia când descoperi că în fața ei se ivise Cafeneaua Artiștilor. Vru să traverseze tocmai când îl zări pe Mihai vorbind la telefonul din ghereta cu geamuri striate aflată în colț cu cafeneaua. „Cu cine o fi stând de vorbă, răpind din timpul întâlnirii cu mine?” – se întrebă Ema. Traversă strada și se îndreptă spre cabina în care se afla Mihai. Îi mai atrase atenția că acesta lăsase ușa întredeschisă și continuând să înainteze spre cabină începu să-i parvină frânturi din conversație.  Iar lângă acea cabină telefonică auzi destul de clar: „Poate se va termina și războiul. Nu poate ține o veșnicie. Stii, draga mea, când ți se va face dor gândește-te la altceva. Sau mai curând spune niște rugăciuni, asta face impresie bună acolo sus”...

             Mihai se opri. O zări pe fată, printre glasvanduri, cum îl privea mirată de lângă cabina telefonică. Puse receptorul în furcă și ieși să o întâmpine pe Ema.

    -   Ema, ai să pici pe asfalt dacă te mai holbezi la mine. Tocmai am vorbit cu sora mea de la țară. Mă așteptau acolo spunând că nu se simte tocmai bine. De, vechile migrene ale soră-mii! – zise el.

    -   Mihai?!... Pentru numele lui Dumnezeu, cum poți crede că mă interesează tot ce faci tu?

             Totul se petrecu instantaneu. Mihai o luă de mână și o conduse în cafenea. Primul cuvânt, după ce luară loc la o masă și comandară chelnerului două cafele tari, îl avu Mihai. Ținu să se justifice pentru momentul de adineauri, cel de la cabina telefonică.

    -   Ema! Primul nostru contact fizic a fost atât de stângaci, că uite, nu mi-am închipuit niciodată că acea atingere putea fi adevărată. Devenisem tandru, și chiar mă schimbasem, Ema. Dar pot spune că am fost și surprins să constat că, atunci, purtai o cruciuliță de aur la gât. Ți-am zis să scoți și cruciulița aceea de la gât. Imaginea celui răstignit pe cruce de pe cruciuliță mă lăsase fără replică. Și nici vlagă nu mai aveam. Ții minte? Am mângâiat atunci cruciulița și te-am întrebat dacă tu crezi în biserica Lui și așa mai departe. Mi-ai răspuns că ai un „sfetnic” în subconștient. Că trebuie să-i mărturisești totul când te rogi în biserica Lui. Iar El e prezent în gândurile tale. Că știe tot ce spui ori nu mărturisești. Cum te-ai mai uita în ochii Lui când i-ai încălcat porunca? M-am rugat, atunci, să nu fi auzit așa ceva. Dar tu ai repetat asta de câteva ori. Că poți iubi pe cineva doar dacă știi că în biserica Lui au pășit ca soț și soție. Pentru mine asta a însemnat un zid pe care l-ai pus între noi doi. Am adormit târziu, amândoi, ca într-un ghem de iluzii. Când te-ai trezit, mi-ai spus: „Mihai? Par eu femeia care își numără anii pe marginea acestor mici suplicii?” Te-am privit ca și cum aș fi descoperit în tine o altă femeie a visurilor mele. Străină de tot ce scrisesem până atunci în câteva poeme. „Te rog, nu privi în mine ca într-o prăpastie, mi-ai spus. Secundele care trec mușcă din viitorul nostru”.

  -   Timpul se strecurase deja, în patul nostru, ca o mâță șireată, Mihai.

  -   Dar tu ești o fată bună, Ema. Nu e vorba aici, de o altă femeie. Țin să-ți spun asta, neapărat.

  -   Dacă ții neapărat?!... Să zicem că sunt o fată bună... o creștină adevărată. Dar tu? Cum ai putut să dai la spate tot ce a fost între noi? Din raționamente sentimentale o spun, nu de religie.

  -    Hai, Ema! Ți-am spus că te iubesc...

  -   Tocmai! Nu mi-ai spus-o.

  -    Poate nu m-ai întrebat, a întors el, convingerea fetei.

  -    Sincer?

  -    De ce nu? Spune-mi-o acum.

  -    Mă iubești , Mihai?

  -    Tu ce crezi?

  -    Ești cu soția ta, ai și un copil. Ce aș putea crede? Că te folosești de noi două ca de un vers pe care îl crezi unul reușit. Nu-i așa, Mihai! Tu crezi că femeia poate să spună ce vrea dar că în definitiv ea trebuie să ți se supună. Tu nu vezi că în urma noastră timpul, atît cât l-am trăit împreună, și-a amputat un braț și asta chiar mă doare.

            Acum, după atâta vreme, când ating un nerv se transformă-n piatră și tace.

            Mihai se aplecă peste masă, o trase spre el, și cum ea lăsă capul în jos protestând, el o sărută pe gât.

  -    Mihai?

  -     Da?... 

  -    N-aș putea spune că te iubesc... (Dumnezeule?, făcu el ochii mari. Ce mai era și asta?)

  Recunoscu și ea că o luase valul și vorbea ceva mai tare că atrase atenția celor de la masa vecină. Mihai observă uimirea acestora și le făcu un semn că totul era în regulă. Asta, e! – părea a spune. Uneori discuțiile o mai iau și razna.

   -    ...Că te iubesc pur și simplu. Ci doar că te iubesc foarte mult, dacă ai fi sincer cu mine și mi-ai spune câte femei ai iubit?

   Mihai păru interzis. Chiar i se păru, privind în jur, la toți cei care își îndreptară privirile spre masa lor, că reprezentau o priveliște de pomină. Era ca și cum toți ar fi auzit că cineva a descoperit America. 

  -      Nici una... reuși să rostească.

  -      Nici pe soția ta?

  -      Nici...

  -      Atunci, să pun întrebarea și altfel: cu câte femei te-ai culcat?

  -      Cu nici una. În afara soției...  nu mai știu, alta.

  -      Firește că nu mai știi. Spui: am prostit-o și pe Ema!

            El tăcu și făcu semn chelnerului să aducă două pahare cu vin. Ema se căuta în poșetă după o batistă. Era gânditoare dar îi stătea bine. Mihai ar fi vrut să o sărute ca să-i treacă supărarea. Dar privind la ea înțelese că nimic nu mergea. Și chiar se temu că dacă nu spunea ceva deosebit n-avea să mai meargă niciodată, ceva, între ei. La rândul ei, Ema gândea: „I-am spus lui Dumnezeu că mi-am ținut promisiunea atâția ani. Nu pot să cred în el, dar nu pot să nu-l iubesc. Dacă nu i-aș spune-o, m-aș distruge cu bună știință. Dacă mă va părăsi și el voi fi ca acele femei însoțite prin baruri de câte doi-trei bărbați care le pipăie fără ca ele să simtă ceva”.

Își înfipse unghiile în podul palmei vrând a simți durerea care s-o facă să se trezească măcar în ultima clipă. Acum în prezența lui avu impresia că fusese cândva iubită de el, dar prezența alteia în viața lui făcuse diferența între fericire și plictiseală.

            Se uita cu coada ochiului la Mihai, care era palid și tras la față. Ba ceva mai mult, realiză la un moment dat, când el duse paharul la gură și uită să bea cu gândul, pesemne, în altă parte. Privirea lui ageră altădată, era copleșită de un amestec de uluire și agitație interioară. Părea a se ruga undeva, departe de masa lor.

  -   Mihai! ridică Ema privirea. Cine a scos lumina din tablourile pe care le-am pictat alături de tine? Spuneai că voi fi veșnic acolo. Cine mi-a luat locul? Nu țin minte să-mi fi spus că n-a fost ceva serios din tot ce mi-ai spus. Ții minte, dincolo de munți, unde ne-am pierdut amândoi, în norii zdruncinați de vise, cine te-a scos din mine pe furiș și te-a trecut peste apele învolburate în limpezișul memoriei când îmi recitai din poemele tale? Nu știu a câta carte am deschis cu tine oftând dintre coperți. (Imaginea îi rămăsese din Victor Sidoriu „Mesteceni în ploaie”, dar era convinsă că el nu mai realiza cum îi spusese odată că va aprinde cupola pentru ea, într-un bolero). O astfel de expunere, oricât i-ar fi sugerat altcineva, că acelor momente din viața lor, de câte ori le-a așezat pe pânză, sperând să întâlnescă în desișul pădurii unde nimeni nu are chip, chiar nimeni nu le-ar fi luat locul, afară de doi îndrăgostiți ca ei doi. Schimbându-și impresiile pe o singură fereastră ascunsă între anotimpuri; ce n-ar fi dat să fie un pârâu, iar el un râu mai măricel și găsindu-se undeva în aval să poată șușoti printre pietre, ca un El și o Ea.

  -   Ce Dumnezeu nu mă înțelegi, Ema? – îi sorbi el cuvintele privind-o tot timpul. Uite! Îți dăruiesc inima, mai de preț ca tot aurul de pe lume. Am vorbit cu Maria și a fost de acord să stăm separați o vreme. Te aștept mâine (privi ceasul de la mînă) fix la ora asta – îi arătă ceasul – aici în fața cafenelei. Îmi fac bagajul și te aștept. Plecăm pentru o lună de zile la țară la ai mei. Între timp o să rezolv și cu divorțul. Așa e bine? Nu te-am întrebat asta până acum; dar te-ai întrebat dacă și ai tăi sunt de acord cu ce vei face, când vor auzi toate astea?

  -   Dar n-ai fost destul de clar, Mihai!

  -   Iartă-mă. Eram ambalat și mi-am pierdut capul când ai apărut așa deodată lângă acea cabină. Nu uita, Ema. Voi fi aici la fix ora de pe ceas. (Îi arătă din nou ceasul de la mână). E-n ordine?

  -    Da!...

Mihai se despărți de Ema, spunându-i că nu va putea iubi pe nimeni în afară de ea. Se desprinse din îmbrățișarea lui, convinsă că acesta era momentul în care, în viața ei, un lung viitor poate începe. Acasă își pregăti îmbrăcămintea ce trebuia să încapă în cele două geamantane și când isprăvi de împachetat, luă din nou cartea lui Victor Sidoriu pentru a mai lectura câte ceva, în ultima seară a șederii sale în casa părinților. „Dacă aș izbuti să mă îndrăgostesc de tine, și alte împrejurări vor izgoni acest ceva ce s-a încuibărit în inima mea, dragul meu Victor, hai, hai, nu voi pleca nicăieri cât îmi vei așterne oglinda din scrierea ta, în față. Ca frigurile îmi bântuie prin sânge ceea ce presimt că va urma. Sufletul îmi este plin de presimțiri inexplicabile. Dacă deții cheile inimii mele, e timpul s-o spui, dragul meu!” Deschise cartea „Mesteceni în ploaie”, la întâmplare, și citi din ea:

 

„…Ema întârziase în dimineața aceea; era în camera aflată la nivelul doi al locuinței și, în picioare, în fața oglinzii  își aranja rochia cu picățele albastre când auzi un zgomot pe scări. Zgomotul consta în niște pași, iar pașilor le urmă un ușor ciocănit la ușă.

-     Intră!

             Ema își trăsese rochia pe corp și se studia în oglinda mare când ușa se deschise și în ușă apăru Caterina, prietena ei.

 Nu se așteptase la vizita Caterinei tocmai în ziua când Grid îi anunțase familia că el și Ema hotărâseră în acea zi de septembrie, cununia civilă. Ai ei nu fuseseră de acord, dar Ema își convinse mama că nu vedea pe nimeni în viața ei în afară de un singur om. Și acesta era Grid. „Am auzit că e mai mare ca tine?” spusese mama. „Da! Cu ceva peste 10 ani” răspunsese Ema. „I-ai spus asta și tatălui tău?” o întrebase mama. Ema dăduse din umeri. La urma urmelor era viața ei. Când îi dusese, însă, vestea și tatălui, îi observă fața palidă și severă. Parcă nici nu răsufla când i se aduse la cunoștință evenimentul. Parcă atunci descoperea cu groază ceea ce nu voia să afle. Nici măcar nu realiza ce se întâmplase în familia sa când i se adusese vestea cea mare și înțelegea cu greu ce se vorbea în juru-i.

   -   Ema, Ema… sări Caterina de-și îmbrățișă prietena din copilărie. Ce am auzit? Că o să faci cununia cât de curând.

   -  Ai să vii la cununia noastră, Caty? o întrebă cum se desprinse din îmbrățișarea copilei. Grid va fi bucuros să ne fii martoră.

   -    Voi n-o să vă căsătoriți niciodată, Ema.

   -    Ba o să ne căsătorim Caty.

   -    Te înșeli, draga mea.

   -    Caty! Ai venit până aici, ca să cauți prilej de ceartă cu mine?

   -   Nu mă privi așa. Am avut de curând un vis: Te aflai într-o cameră cu multe oglinzi. Toate te arătau voioasă, bucuroasă  fericită, așa cum ți-ar fi plăcut să arăți. Numai una, așezată într-un colț te arăta tristă și mult îngândurată, cu cearcăne și lacrimi în ochi, urme ale suferinței interioare pe care nu le-ai fi văzut în celelalte oglinzi. Asta te-a supărat la culme, încât ai pus ca oglinda să fie scoasă din încăpere și dosită într-o pivniță, la întuneric, să nu mai privească nimeni în ea. Treceau zilele și toți în jurul tău îți aduceau numai laude. Te priveai în oglinzi și ele spuneau că în jurul tău, ca peste tot unde te aflai, nu trona decât fericirea, bucuria și viața în cele mai frumoase culori.

Până într-o zi când ai coborât și în pivnița aceea și ai dat peste acea oglindă dosită într-un ungher. Te-ai privit și ea ți-a arătat adevărul despre tine. Și asta te-a înfuriat la culme. Ai aruncat cu tot ce ai găsit în ea și ai fugit cât mai departe cu gândul să uiți cele văzute. Cum stăteai la capătul unui drum, îngândurată, cineva a trecut pe lângă tine de ai auzit spunând: „Uite-o pe cea care se credea fără de egal printre oglinzile ei și care credea că numai fericirea ei e pe lume. Asemenea trufie o s-o distrugă și anii au să treacă pe lângă ea tot mai zadarnici”.

 Asta te-a speriat, încât ai fugit de ai întrebat toți oamenii întâlniți în cale dacă e adevărat că există și altceva în afară de fericire. Și peste tot ți s-a spus că viața are și multă amărăciune. Că sunt și oglinzi care reflectă realitatea și nu e rău să ne privim și-n ele chiar dacă ne arată cum suntem, și nu altfel.

            Atunci Ema, se lăsă moale la capătul patului și începu să plângă. Caterina îngenunche lângă prietena ei și îi spuse că a fost doar un vis care ar trebui s-o trezească la realitate, că asta ar fi semnificat visul acela.

  -   Nu m-atinge, suspină Ema. Nu plâng. Știu că-mi ești prietenă. Doar că acum, mă simt ceva mai obosită… ”

 

              Ema nu realiză când Iulia pătrunsese în cameră și-i trase cartea din mîini. Își dădu drumul la gură:

   -   Până acum nu m-am simțit niciodată ca o cârpă. M-am întâlnit adineauri cu acel amic al tău. Parcă Mihai Gruzescu îl cheamă, nu? Vrei să te sacrifici pentru el, vrei să ne arăți că ești grozavă? L-am întâlnit acum treizeci de minute lîngă hotel Excelsior. Era cu nevastă-sa. I-am zis scurt: „Auzi, băiatu? Altădată să nu mai lași bunele maniere acasă. Vezi că mai eram și eu când urcam treptele oficiului, nu numai soră-mea”. S-a uitat la mine ca un nebun și știi ce mi-a zis?

  -    (?!)… Ema rămăsese ca interzisă.

  -   Și ce, mă rog, să vorbim noi doi? Ai un ceas la tine domnișoară? Vezi că ai întârziat la întâlnire… Un nesimțit, Ema. Un nesimțit!

             Ema realiză că furată de cartea lui Victor Sidȯriu uitase de Mihai Gruzescu și întâlnirea de la cafenea. Înainte de a părăsi casa părintească cu cele două geamantane în mână, se simți datoare să meargă la căpătâiul tatălui ei și să-l îmbrățișeze pentru ultima oară. Rămase surprinsă când tatăl ei se ridică de pe pat și o sărută pe frunte. Ema vru să-i spună tot ce plănuise cu o seară înainte și că acele momente puteau fi ultimele din viața lor, dar tatăl i-o luă înainte și cu un calm pe care ea nu i-l mai cunoscuse, îi spuse:

  -   Ema! Tu ai fost dintotdeauna preferata mea. Eu văd că n-ai venit întâmplător la mine în astfel de momente. Sunt aproape cinci ani de când sunetul cuielor îmi sună ca o ultimă chemare pe sicriu. Când erai mică ți-am încălzit mâinile într-ale mele atunci când spuneai că ți-e frig. Am promis că te voi purta cu mine în toate anotimpurile pe care le-am pierdut, crezând în tine că ai să-mi duci dragostea și dorința de a picta frumusețea pe pământ. De când erai mică ai intrat în sângele meu, în inima mea bolnavă de vers și culoare.

  -   Tată?!... Mă sperii! Dacă aș izbuti să te aduc din nou în casa noastră așa cum erai ca atunci când mă țineai în brațe, tată, n-aș mai pleca de lângă tine…

  -     Atunci, nu pleca, Ema! 

  -     Sunt copilul care are nevoie de o poveste, tată! Tu ai uitat să mi-o mai spui. De cinci ani cuiele alea ți-au stat dinaintea ochilor. Pe noi ne-ai uitat, tată. Mă tem că e prea târziu pentru toți.

             În sufletul ei Ema știa că are dreptate, și totuși mai spera într-o minune și părea mai sigură cu privire la acest lucru după ce îi citise parabola cu oglinzile, din cartea lui Victor Sidoriu. Îi sunau acele fraze tot mai insistent în auz: Ai fugit cât mai departe cu gândul să uiți cele văzute. Cum stăteai la capătul unui drum, îngândurată, cineva a trecut pe lângă tine, de ai auzit spunând: Uite-o pe cea care se credea fără de egal printre oglinzile ei și care credea că numai fericirea ei, e pe lume”.

            Ema observă cum tatăl ei dusese mâna sub pernă și scoase o sticlă, în care fata bănui, pe drept, că el ascundea de maică-sa și de ei câte o sticlă de rachiu, și puțin îi păsa de medicamentele de pe măsuța de la capul patului.

  -   Arunc-o la ghena de gunoi, Ema. Și, fii bună să-mi faci un ceai cald. Îl vreau din mâna ta.

            Ema luă sticla și se ridică de pe pat. Încerca prin tot ce-i sta în putință ca să-l împace acum când știa că vorbea cu tatăl ei poate pentru ultima oară, și în toată purtarea ei avea ceva din aerul umil și pașnic al unui copil de odinioară.

  -    Ema? auzi chemarea tatălui în urma ei.

  -    Spune, tată!

  -  Și pentru tine o să țin cu dinții de viață cât mai crede Dumnezeu. Dar promite-mi că nu pleci de lângă mine și îmi aduci un băiat demn de tine, și de seama ta, în casă. Și mai vreau să-mi țin nepoțica în brațe înainte de a pleca dincolo. Să o țin pe brațe așa cum făceam cu tine când erai mică. Promiți Ema? Fata îl mângâie pe frunte, se deprinse de căpătâiul lui și schiță un ușor surâs.

   „Uneori viața ni se pare un șir de tresăriri, și fiecare clipă – o celulă stoarsă de lumină” își spuse Ema în drum spre bucătărie, unde trebuia să pună de un ceai pentru tatăl ei. Dar își aduse aminte de geamantanele gata pregătite și merse mai întâi în cameră. Descărcă lenjeria din ele pe pat și aruncă furioasă cele două geamantane într-o debara. Privi la cartea lui Victot Sidoriu rămasă deschisă peste cearceafuri, o ridică și o sărută îndelung, după care coborî să pregătească ceaiul.

             Când intră din nou la tatăl ei, puse cana de ceai pe măsuța cu medicamente și se aplecă cu grijă deasupra patului de-și sărută părintele, pe frunte.

  -    Am promis tată! Pentru tine fac toate astea. Îl îmbrățișă lipindu-și capul de pieptul lui, iar el o mângâie pe părul ciufulit ca atunci când era mică și îi spunea povestea lui Andersen cu cele unsprezece lebede, care-i plăcea cel mai mult.

 

(cap. 6 din romanul în lucru: ENIGMATICA EMA)

 

Vizualizări: 198

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Un mic fragment dintr-un roman în lucru.

Cred că este un fragment destul de plin de intrigă, din roman. O situație destul de încleștată, dintre personaje, dintre iubirea față de ființa adorată și iubirea de părinte, unde este ales drumul cel bun. Dintr-un fragment, desprins de total, nu poți alege prea multe... referitor la acțiune. Ba uneori chiar controversează ideea de bine, de bun. Doar totul este valabil pentru impresia generală.

Însă va trebui să treci cu o perie deasă, foarte deasă pentru a șlefui scrierea, cel puțin în acest fragment. Ai tot soiul de erori: de la repetiții aiurea care minimalizează valoarea exprimării foarte mult, la erori de punctuație, unde ai linie de dialog în plus și în minus, alineate fără efect, virgule lipsă. Și alte erori, de altă natură. Nu am scos decât până la un moment dat. Restul rămâne să le depistezi tu.

Ema se opri, în fraza următoare, Se opri locului, în colț cu cafeneaua. - opri - repetiție în fraze alăturate; pe Ema care se oprise lângă cabina telefonică. Puse receptorul în furcă și ieși să o întâmpine pe Ema. -   Ema, - Ema și în general numele sunt repetate mult, mult; la telefonul din ghereta din geamuri - din

-     „... Poate se va termina și războiul. - linie de dialog în plus; Nici pe soția ta? - lipsă linie de dialog și nu e singura frază.

să pici jos - pleonasm, nu se poate pica în sus

Am citit cu plăcere,

Sofy

Am mai explicat Doamnei Vasilisia enigma dispariției liniuțelor de dialog, a aliniamentului și alte ciudățenii ale procesului „copy paste” din fișierul format A5 unde lucrez, pe un alt fișier Word, A4, nou creat, de pe destop, pentru transmitere mai departe (postare, etc)... Comparate, cele două (postarea de aici cu scrierea inițială)  - diferită -îmi face impresia unei probleme de calculator, sau cu cel nou (diferit de cel vechi cu care am lucrat) nu m-am obișnuit până acum. DAR - cred - că fișierul nou creat de pe destop se formatează automat în ceva diferit de original, care schimbă mult aspectul scrierii și „introduce” chiar „scoate” câte ceva. Repetițiile (observ: o meteahnă a scrierii mele)... cât privește șlefuirea textului înainte de tipărirea cărții, se va face (cu certitudine) după imprimarea textului (la final) pe coli de hârtie și recitirea lui, atentă, cu pixul în mână. De pe ecran (mie personal) îmi sunt greu de observat. Dar îmi sunt necesare observațiile dvs., mai ales când știu că am găsit aici, la ÎNSEMNE, un adevărat ATELIER LITERAR pentru mine. Mulțumesc mult. 

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 27 minute în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 6 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 6 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 13 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 16 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog tablou mirabil, multiform a lui Floare Arbore
cu 18 ore în urmă
Postare de log efectuată de Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA iar echinocţiu a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 18 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose a lăsat un comentariu pentru Vasilisia Lazăr
cu 18 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut profilul lui Elena Lucia Spătariu Tudose
cu 18 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut discuţia Pietre (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr
cu 18 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor