Dumnezeu face inventariu…

[Emil Dumitru]

       În acel an, toamna parcă se coborâse pe pământ, mai harnică şi mai liniştită ca niciodată, îmbrăcând în frunze tot satul, iar în cimitir, împodobise cu aurul lor nu numai aleile dintre morminte, ci şi tot ce până mai ieri fusese verde şi frumos, iar unele mai norocoase, poposite pe braţele crucilor, se lăsau mângâiate de ultimele raze blânde ale soarelui. La biserica frasinului – aşa cum mai era cunoscut  acest sfânt locaş – se întâmplase ceva: un fel de ''minune de limpezire'', cum îi spusese atunci moş Petre, iar în afară de el, doar preotul şi foarte puţini din cei prezenţi, înţeleseseră mai bine mesajul clar al întâmplării.

       Biserica, ctitorită pe la 1800 cu ajutorul localnicilor mai cu dare de mână, pe colina care străjuia mai toată aşezarea, domina şi acum după trecerea anilor prin măreţia turlei albe acoperită cu şindrilă, ce se înnegrise de trecerea anilor, vizibilă de la marginea satului. Cu ceva decenii în urmă, pe aleea principală răsărise un pui de frasin. Îngrijit cu drag de lelea Ioana, el crescuse foarte mare, iar acum prin opulenta coroană, încerca să pună în umbră falnica turlă, însă, cum natura îi schimba mereu coloritul frunzelor, nu reuşea. Albul turlei, indiferent de anotimp, rămânea mereu alb.

       În duminica aceea de toamnă târzie, sărutul nemilos al brumei, făcuse din frunzele bătrânului copac − străjerul tuturor evenimentelor fericite şi nefericite, petrecute în preajma sa − un veritabil covor auriu foşnitor, aşternut molcom, de cum treceai prin tunelul clopotniţei şi până aproape de uşa casei Domnului, în care, se împiedicau acum, paşii mărunţi ai lelei Ioana. De peste patru decenii, această femeie, mică de statură, puţin cocoşată şi cu un neg imens pe vârful nasului, se îngrijea de orânduiala bisericii. Pe la jumătatea aleii, bătrâna se oprise să-şi mai tragă sufletul, privindu-şi încălţările acoperite de frunze. Îşi ridică cercetător ochii spre coroana pomului, apoi înaintând încet spre uşa lăcaşului sfânt, făcând, cu mersul ei târşit o pârtie prin frunzele moarte, îl dojeni, aşa cum fac bătrânii în şoaptă sau în gând: două-trei zile şi gata cu frunzili tale, bă boşorogule, că mi-ai mâncat sufletu’ nu alta! Pă fiece toamnă: mătură Ioană în sus, mătură Ioană în jos!… Da anu’ ăsta nu mă mai grăbesc, am să te aştept să-ţi cadă toateee, toateee… şi apoi mătur…  Brusc gândurile i se curmaseră: se oprise cu cheia în mână şi ochii mijiţi pe afişul de pe uşă. Se apropie şi mai mult să vadă mai bine şi să desluşească scrisul, degeba, tot nu pricepu mare lucru: literele erau diferite faţă de ce învăţase ea la şcoală.

       Se gândi că e un anunţ pus de primărie sau altcineva, care vinde sau vrea să cumpere ceva. Da' dă ce nu dăsluşesc ce scrie? se întrebă bătrâna, apoi, făcând aşa un gest cu mâna stângă a lehamite, descuie uşa din dreapta şi intră. După primul pas se opri puţin speriată, făcându-şi repede semnul crucii – luminile care încadrau intrarea în altar erau toate aprinse. Poate că părintele le-a uitat aşa! îşi zise ea în gând.

       Între timp, în faţa uşii, se adunaseră primii enoriaşi: câţiva bătrâni şi bătrâne. Curioşi, priviseră toţi afişul acela cu scrisul ciudat, îşi dăduseră cu presupusul, dar nici unul nu avu curaj să spună că el a înţeles ce scrie, şi aşteptau nerăbdători să vină cel mai bătrân om din sat, moş Petre, fost țârcovnic, care, poate înţelege el scrisul şi îi lămureşte şi pe ei. Acesta veni printre ultimii şi îi întrebă aşa în treacăt, care-i problema. Toţi arătară cu capul spre afiş: peticul acela de hârtie, cu litere ciudate.

       Moş Petre, după ce îşi aranjă mai bine ochelarii pe nas – având braţele ramelor legate cu sfoară de după gât, aşa cum văzuse el că poartă domnii de la oraş – se apropie mai mult de anunţ, desluşi literele şi zâmbi în sinea lui, înţelegând de ce nu-l mai citise nimeni: era scris cu litere chirilice. Se dădu un pas înapoi şi oftă adânc, dându-şi pălăria a bună, de duminică, aşa mai pe ceafă şi scărpinându-se în frunte, zâmbind larg de data aceasta, dezvelindu-şi dinţii îngălbeniţi de tutun şi mămăligă. Încet, scoase din buzunarul iţarilor un petec din năframa albă a răposatei lui neveste, Balcâza, şi tacticos, cu mare grijă, începu să-şi lustruiască lentilele groase.

       − Spune-ne şi nouă bă, ce scrie acolo, dă te tot hlizeşti acilişa, zise Nae a lui Vulpoi, unul cam de un leat cu el.

       − Apăi scrie, aşa! şi dregându-şi glasul, zise mai tare: Anunţiu!... şi tăcu, aşezându-şi din nou ochelarii pe nas şi aşteptând să se facă linişte deplină. După câteva momente citi:      

                         

                     Astăzi, în sfânta zi dă duminică, ziua a doua a lunii brumar, anul curent, să aduce la cunoştinţa enoriaşilor căăă, în bisericăăă, Dumnezeuuu face inventariu...

 

       Se opri. Ultimul cuvânt  − inventariu −  rostit de moş Petre cu o voce foarte gravă, alergase fără să întâmpine vreun obstacol, peste capetele lor şi se agăţase de braţele crucilor. O linişte ciudată îşi întinsese aripa peste toţi şi toate, şi parcă tăcerea mormintelor din jur, pusese stăpânire fără milă, peste sufletele şi gurile lor. Amuţiseră. Nimeni, timp de secunde bune, nu avu curajul să tulbure liniştea căzută peste ei.

       − Inventariu!... mai spuse încă o dată bătrânul Petre ridicând ameninţător, degetul arătător spre cer. 

      − Adicătelea... ce... ce inventar bă? Tu nu vezi că uşa e dăschisă! reuşi tot Nae să spună. 

       − Inventariu!... repetă Petre pe un ton şi mai ridicat. Aşa, să audă toţi şi să-şi închidă gurile.

       − Du-te bă dacilişa!... Bă Petre, tu ai bolânzât sau te râzi dă noi? Când să face inventar, am văzut eu la cumparativă, acilişea în sat la noi, la Marin ţiganu', să închide uşa cu lacăt şi să pune sigiliu dă irtie băăă… şi să mai lipeşte pă ea un afiş, pă care scrie mare băăă… IN-VEN-TAR!  zise, silabisind, tot Nae. Tu nu vezi că uşa e dăschisă sau ai orbu’ găinilor?

       − Văd bă Nae, cum să nu vad!?... răspunse Petre îndesându-şi pălăria pe cap. Da’ ici, pă afişu’ asta, aşa scrie negru pă alb: Dumnezeu face inventariu...  nu inventar, ca la cumparativă, dacă ai priceput... e... e o mare diferenţă.

       − Du-te băăă… cu deferenţa ta, că nu e nicio deferenţă.

       − Cine mă, face inventar, Dumnezeu? întrebă o voce piţigăiată de femeie, din mulţime şi se înecă de râs.

       − Şi... şi la ce crezi, că face Dumnezeu ''inventariu'', aşa cum spui tu: la lumânări, la tămâie, la iconiţe?  întrebă tot Nae, aşa în băşcălie şi rânjind.  

 

      Petre nu răspunse provocării, îi învălui pe toţi într-o privire milostivă şi cercetătoare, să vadă dacă este cineva nou printre ei, şi dacă merită să-şi răcească gura sau nu. Aceleaşi feţe obosite şi zbârcite de femei şi bărbaţi, întâlnite duminică de duminică, de ani de zile. Nu merită, lasă-i în prostia lor, să vină părintele şi să le ixplice dumnealui, ce şi cum! gândi el. 

       − Bă Nae, ai îmbătrânit degeaba, că mintea tot ca la tinereţe ţi-ea rămas!... îl auzi Petre pe Cocostârc − de fapt îl chema Constantin, dar fiind înalt şi foarte slab, sătenii îl porecliseră Cocostârc − băiatul cel mare a lui Trandafir, care stătuse la oraş mulţi ani şi acum se întorsese la casa părintească. Cum să facă mă Dumnezeu inventar la lumânări, la tămâie sau la iconiţe? Crezi tu, că asta-l interesează pe bunul Dumnezeu, ce şi câte lumânări a vândut lelea Ioana?... Face un inventariu, băăă – şi accentuă şi el cuvântul, încercând să imite vocea gravă a lui moş Petre −  asupra noastră, a oamenilor, măăă! Dacă mă înţelegi! Să vadă El, cu ochii Lui,  careee… cineee… ceee şi cum, pricepi?

       Toţi rămaseră cu gurile căscate, aşteptând răspunsul lui Nae.

 

       Dăştept Cocostârc ăsta a lu’ Trandafir! Pricepu care e şpilu, nu arse gazu’  dă pomană  la oraş. Le ixplică mură-n gură, da ei tot lemn Tănase, tot ca viţelu’ la poarta nouă se uită la afiş!  reflectă moş Petre, văzându-i cum toţi stau aşa, ca nişte statui cioplite grosolan în piatră şi aşteptau ca cel întrebat să răspundă. Însă    Nae făcu pe mortul în păpuşoi. 

       − Adică!?... îndrăzni, să întrebe totuşi cineva din mulţime.

       − Adicăăă!? Ce n-aţi înţeles, mă?... îi întrebă Petre mai răstit. Ce e aşa greu dă priceput?... Să vadă Domnul, care e cu fapta, cu trupul şi cu sufletul, alături de El...  şi care e doar aşa cu vorba!…  îi lămuri Petre, în locul lui Nae. 

       Şi din nou aceiaşi linişte stranie îi învălui pe toţi.

 

       Petre îi privi mai atent pe cei din faţa sa, oprindu-şi privirea aşa o secundă două pe fiecare bărbat sau femeie, căutându-le ochii. Dar toţi se uitau în jos, cercetând parcă în semnele din crăpăturile pământului, un răspuns şi mai lămuritor. Ar fi dat enorm să le poată citi gândurile în acest moment. Cel mai mult ar fi dorit să poată descifra ce gândeşte Nae sau Cocostârc. Ar fi fost interesant un dialog – dar tăceau amândoi, probabil copleşiţi de explicaţia dură a lui Petre – între aceste două generaţii, apropiate ca vârstă, dar în mod sigur cu mentalităţi diferite: una crescută şi instruită la ţară şi alta la oraş. Îi căută prin mulţime şi îi găsi: Nae era în partea opusă, cu pălăria dată mult pe ceafă, stătea tot aşa nemişcat şi cu privirea în pământ, parcă era o statuie cioplită în lemn. Cocostârc era în mijlocul mulţimii şi fuma gânditor, la ce replici să-i mai dea lui Nae, dacă ar mai fi spus ceva.

       După un timp, toţi începură să se foiască. Probabil se plictisiseră sau obosiseră de atâta aşteptare mută. Bărbaţii îşi dăduseră deja pălăriile sau căciulile mai pe ceafă şi începură să se scarpine în creştet, un semn caracteristic ţăranului român, un semn de profundă gândire… Femeile se agitară şi ele, care cum găsiră de cuviință. Unele scuturându-şi piepţii flanelelor negre sau maro, de imaginare scame, apoi îşi neteziră cu palma umectată cu salivă, nişte cute greu vizibile ale şorţului negru sau aranjându-şi basmaua pe cap, adunând firele răzleţe de păr şi pitindu-le sub ea, privind cercetător, în stânga şi-n dreapta, să vadă cine a mai venit.

       Petre le înţelese limbajul semnelor: frica, teama că acum totul iese la iveală şi să află adevărul gol goluţ, a pus stăpânire pă ei... uite-i cum să mai foiesc şi cum să mai codesc şi... şi cum trag dă timp! gândi el privindu-i. Îi abandonă ridicându-şi privirea spre cer. Nu căuta acum, acolo sus, vreun semn anume: semnul era azi aici jos, pe uşă, dar o făcuse aşa, mai mult din obişnuinţă.

 

       Moş Petre mereu căuta şi nu obosea niciodată.  Ştia şi unde şi ce să caute. Se pricepea să citească semnele pe care alţii nici nu le luau în seamă. Ştia să privească, să înțeleagă natura şi chiar să vorbească cu ea. Când era singur, uneori vorbea cu glas tare cu copacii, cu iarba, dar cel mai mult vorbea cu florile. Făcea mereu o comparație bizară între o floare şi o anumită femeie. Avea în faţa casei bătrâneşti, câteva tufe de trandafiri pe care le botezase cu numele unor femei − dragi lui în tinereţe, din sat. Stătea ore întregi pe prispă la tăineală cu ele în gând, sau cu voce tare, în funcţie de împrejurări şi nu se mai sătura. Ele vorbeau mai mult, aşa sunt femeile, el nu se supăra, ştia să asculte. Regina tuturor, era o tufă mare de ''Mâna macii Domnului'', botezată de el, Balcâza, în memoria răposatei lui neveste. Urmărea luni în şir, anotimp după anotimp, evoluţia florilor şi tot compara. Era fericit că femeile nu se trec aşa de repede ca florile, iar unele femei, chiar aşa ''ofilite'' încă mai făceau umbră pământului. Acum privirea i se opri în frasin, admirându-i corona falnică şi totuşi frumoasă aşa prin începutul de goliciune, închipuindu-şi că ramurile golaşe, seamănă cu nişte mâini întinse spre cer, a rugă: şi tu falnicule…  Tu… Tot Dumnezeului nostru te rogi sau voi aveţi alt Dumnezeu, numai al vostru, al pomilor? îl întrebă în gând pe bătrânul frasin. 

 

       − Ce face-ţi mă, nu intraţi?… Ce mai aşteptaţi? Acuşica vine părintele şi voi staţi aşa, ca viţăii la poarta nouă... Ai, intraţi, odată! îi trezi glasul lelei Ioana la realitate.

       Zadarnic însă. Nu se grăbi nimeni să intre, toţi amuţiseră aşa în aşteptare, chinuiţi de o  mare îndoială: dacă era adevărat şi în sfântul lăcaş îi aştepta bunul  Dumnezeu?... Dacă făcea inventariu?… aşa cum spusese Petre că zice afişu'!...

       − Ce-i măi oameni buni, ce s-a întâmplat? De ce nu intraţi în biserică? auziră pe părinte că-i întreabă, venind pe alee, spre ei.

        Nimeni nu răspunse, toţi întoarseră capul şi privirea spre afiş. Preotul înţelese din gestul lor că acel anunţ de pe uşă ar fi pricina, se apropie şi citi. Mai citi încă odată. Apoi, rămânând în aceeaşi poziţie, cu spatele la enoriaşi, îl strigă pe moş Petre. 

       − Moş Petre, dumneata ai citit anunţul, ai înţeles scrisul? îl întrebă părintele mai mult în şoaptă.

       − Da! răspunse moşul scurt.

       − Le-ai citit şi lor?

       − Citit. Nu trebuia?

       După câteva clipe de gândire, fără să-i răspundă lui moş Petre, părintele se întoarse cu faţa spre enoriaşi:

       − Oameni buni!... ăăă... azi eu... eu nu pot să mai ţin slujba de duminică!... Merg, continuă el după o mică pauză, la oraş, la înmormântarea unui prieten… a… a unei rude! se fâstâci părintele căutându-şi cuvintele. Dumneavoastră puteţi să intraţi în sfântul lăcaş... ăăă... să vă rugaţi, să aprindeţi lumânări pentru cei vii, pentru cei morţi!… Aşa căăă, la bună vedere!... Şi părintele plecă, condus de privirile năuce ale enoriaşilor. 

Petre îl urmări şi el buimac, gândind: adică şi părintelui îi este…

 

[Sofia Sincă]

 Foarte interesantă povestire, cu atât mai mult cu cât, cred că e ficţiune. Doar tu ştii ce a dus la o asemenea idee... poate cea a inventarului dumnezeiesc.

Mentalitatea sătenilor, cei apropiaţi de Domnul, credulitatea şi inocenţa lor, dar şi sarcasmul, fac tema acestui text. Iar dialogurile construite prin limba regională, neaoşă, a locului, fac deliciul lui. Capacitatea unor fiinţe ale satului, cei ce şi-au împărtăşit bune şi rele naturii, de a citi în elementele acesteia, de a conversa cu ele, duc la adevărate psihoze ale consătenilor. În bine sau în rău. De data aceasta în bine, deoarece fiecare dintre cei veniţi la biserică au avut prilejul de a-şi verifica credinţa faţă de Dumnezeu, inclusiv popa satului.

Iar peste el, peste întreg textul, pluteşte talentul şi dragostea de scrie al amicului nostru Emil Dumitru, care ştie multe astfel de povestiri.

Mi-a plăcut în mod deosebit, Emil!

Apreciere, Sofy!

[Corina Militaru]

Foarte bine scris, poveste reusita. Mi-a placut finalul.

O mica, mica, observatie,

toamna parcă coborâse... as schimba, suna rau.

Cu prietenie,

[Ionel Mony Constantin]

Partea bună este că recitesc cu plăcere acest text pe care l-aţi postat mai demult pe cititor. Partea mai putin buna este ca o serie de obs. facute atunci sunt valabile si azi

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc pentru lectură şi apreciere !

Cu prietenie şi drag,

Sofia Sincă a spus :

 Foarte interesantă povestire, cu atât mai mult cu cât, cred că e ficţiune. Doar tu ştii ce a dus la o asemenea idee... poate cea a inventarului dumnezeiesc.

Mentalitatea sătenilor, cei apropiaţi de Domnul, credulitatea şi inocenţa lor, dar şi sarcasmul, fac tema acestui text. Iar dialogurile construite prin limba regională, neaoşă, a locului, fac deliciul lui. Capacitatea unor fiinţe ale satului, cei ce şi-au împărtăşit bune şi rele naturii, de a citi în elementele acesteia, de a conversa cu ele, duc la adevărate psihoze ale consătenilor. În bine sau în rău. De data aceasta în bine, deoarece fiecare dintre cei veniţi la biserică au avut prilejul de a-şi verifica credinţa faţă de Dumnezeu, inclusiv popa satului.

Iar peste al pluteşte talentul şi dragostea de scrie al amicului nostru Emil Dumitru, care ştie multe astfel de povestiri.

Mi-a plăcut în mod deosebit, Emil!

Apreciere, Sofy!

[Emil Dumitru]

Corina, mă bucur că ţi-a plăcut şi-ţi mulţumesc pentru ajutor, am modificat!

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Foarte bine scris, poveste reusita. Mi-a placut finalul.

O mica, mica, observatie,

toamna parcă coborâse... as schimba, suna rau.

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Domnule Ionel Mony Constantin, m-aţi ajuta şi mai mult dacă aţi scrie şi acele abservaţii. 

Cu prietenie,

Ionel Mony Constantin a spus :

Partea bună este că recitesc cu plăcere acest text pe care l-aţi postat mai demult pe cititor. Partea mai putin buna este ca o serie de obs. facute atunci sunt valabile si azi