Rămas singur în America după căsătoria lui Tibi, Roberto se simţea tot mai stingher şi gândul îi fugea din ce în ce mai mult la familia lui din România. Nu-şi mai găsea locul în această ţară care-l adoptase. Împreună cu fratele său făcuseră multe proiecte prin convorbirile lungi de la telefon. Dorea să pună în aplicare noi vise. Considera că aveau suficient capital pentru a desface şi altă activitate, de exemplu deschiderea unui restaurant în România. De ce nu? A fost de ajuns să-i dea doar ideea lui Fery, pentru a-l implora să se întoarcă acasă. Nu avea nimic de pierdut. Cetăţenia americană o avea pe viaţă, putea oricând să se întoarcă, iar la cea românească nu renunţase.
Astfel, după zece ani de locuit în ţara tuturor posibilităţilor, cel ce promisese că el va aduce bunăstarea familiei se întorcea să se ţină de cuvânt. Bucuria tuturor era uriaşă, în special a Evei.
După ce se obişnui din nou cu fusul orar şi cu traiul în România dori să pună planurile în aplicare. Cei doi bravi fraţi se puseseră serios pe afaceri. Concesionară un teren pe timp foarte îndelungat şi construiră un restaurant în stil italian, cu nume italian, unde specialitatea casei era prăjitura Tiramissu. Nicăieri nu se mânca o porţie atât de masivă şi de gustoasă ca la acel restaurant. Localul se află în Piteşti, pe una dintre străzile laterale ale centrului.
În câteva luni, restaurantul ca şi terasa cu separeuri intime, întrecute în cochetărie una pe cealaltă, fiecare cu interior diferit erau puse în funcţiune. În serile lungi de vară, parfumate de rondurile florilor formate în scorburi de copaci, o orchestră din patru persoane cânta melodii italieneşti, din toate vremurile.
Pe Imre mare îl numiră bucătar şef, Eva ţinea contabilitatea, ajutată de Timeea. Cei doi coordonatori şi proprietari, Fery şi Roberto erau veşnic pe drum, după afaceri. Maşinile parcate desconspirau doar, popasurile. Mai ales a lui Roberto, cu număr de California, unicat în Piteşti.
Lui Fery i se născuse prima fetiţă, Elena, ce avea să surprindă cu talentul ei la desen, mai târziu. În sfârşit gena lui Tonitza poposea şi în familia lor. Părinţii aveau intenţia să o încurajeze şi să-i pună în valoare talentul.
Restaurantul încă de la început, reprezentând o noutate era veşnic plin, în fiecare din părţile zilei. Îşi formase clienţi de diferite vârste şi categorii sociale. Profitul era peste aşteptări.
Atunci Roberto investi din nou în case, mai cumpără două apartamente şi două case în Piteşti. Chiar şi o vilişoară de vacanţă, nu prea mare, în Rucăr.
Apoi hotărâră să construiască o casă mare, undeva prin împrejurimile Piteştiului, unde să locuiască toată familia, dorinţa dintotdeauna a Evei.
Aşa se născu actuala casă, într-un cartier rezidenţial al oraşului, în buza pădurii. De fapt casele sunt două, enorme, cu etaj şi terase, fiecare construită pe vreo 600 de metri pătraţi, lipite între ele, identice, privindu-se una pe cealaltă ca într-o oglindă. Modelul, după o revistă franţuzească.
Mamei lor, pentru a-i fi mai comod, îi construiră, în faţa lor, o căsuţă în formă de octogon, cu două dormitoare, living, bucătărie, baie şi mansardă. De fapt octogonul este cel mai locuit spaţiu. Toţi cei ce ajung în curte trec întâi pe acolo.
Dar să ne întoarcem puţin în urmă la relaţia dintre cei doi protagonişti ai povestirii.
Iubirea dintre Eva şi Tudor a continuat firesc, între cele două oraşe. Doar că, acum Eva era cea care se deplasa mai mult spre Craiova.

Simţămintele Ralucăi nimic nu le-a putut modifica. Tot timpul era nervoasă, veşnic nemulţumită, plângându-se peste tot că ea nu are mamă. Toate încercările Evei de a se apropia de ea erau zadarnice şi ale lui Tudor la fel. Mergeau la mare împreună, la munte, în parcuri de distracţie. Raluca profita de moment şi revenea la vechea ei stare surescitată. Nici chiar doamna Cristescu nu-i mai putea intra în voie.
Andrei, în schimb se bucura de prezenţa Evei în casa lor, atunci când era. El o socotea mamă adoptivă, cu toată fiinţa şi se purta în consecinţă.
Onomasticile Evei, în fiecare an se desfăşurau acum, în prezenţa fostelor colege, actualelor prietene, la restaurant, unde se sărbătorea câteva ore bune. Doar ea reuşea să strângă an de an vechile cunoştinţe, spre plăcerea tuturor de a se revedea şi a-şi depăna amintiri.
Anii treceau, cei maturi mergeau spre aspra maturizare, iar copiii creşteau ca din apă.
După înfiinţarea restaurantului, Roberto îi propuse lui Tudor să se ocupe de aprovizionarea lui, element cheie în astfel de afaceri.
Şi cum nu putea să-l refuze, dar nici să se despartă de copii, hotărî să se mute la Piteşti, în unul dintre apartamentele lui Roberto, cu familia. Mai puţin doamna Cristescu care nu dori deocamdată să plece din casa ei. I se păru o adevărată tragedie să fie părăsită de familie, dramatiză mult. Deşi i se propuse să se mute în octogonul Evei, refuză cu vehemenţă. Rămăsese stabilit ca Tudor să o viziteze cel puţin odată pe săptămână.
În sfârşit, Eva şi Tudor locuiau împreună, se puteau bucura unul de prezenţa celuilalt, desigur prin generozitatea Evei care suporta stoic asalturile Ralucăi. În weekend mergeau la casa încă neterminată, a băieţilor. Acolo se încingeau grătarele şi se adunau cel puţin douăzeci de persoane, se chefuia, se distrau.
După patru ani de la prima fetiţă, Miruna mai născu una, pe Ruxandra, spre mulţumirea tuturor în special a doamnei Ioniţă, care îşi creştea nepoatele cu aviditate şi egoism, aproape. Fetiţele de fapt locuiau cea mai mare parte la bunicii din partea mamei, părinţii lor trecând, de câteva ori pe zi, prin cartierul care de fapt a fost şi al lor, unde s-a consumat toată idila lor de iubire.
Toţi membrii familiei lărgite, atunci când nu mâncau la restaurat, mâncau la bunicii Ioniţă, în special Roberto. Doamna Ioniţă avea respect şi admiraţie deosebită pentru el. La el apela ori de câte ori avea ceva de rezolvat.
Roberto nu se căsătorise niciodată. În România avea relaţii pasagere. Multe femei, fete îi făceau curte şi cu cât era mai curtat, cu atât se îndepărta de ele. Spunea că nu are timp de căsătorie. Pe primul loc erau afacerile, apoi noua casă. Întotdeauna mai era de făcut ceva la ea sau prin curte, pentru a arăta ca în visurile lui. Îi era de ajuns familia, fetele lui Fery adorate de el şi Imre mic, care nu mai era mic, ci un adolescent foarte cuminte, ascultător de părinţi şi în special de unchiul Roberto.
Dar ca o ironie a sorţii, atunci când casa arăta foarte bine şi se finalizase în sfârşit, Fery primi aprobarea Americii de a pleca pentru reîntregirea familiei, în urma cererii fratelui săi. Vestea pusese întreaga familie în mare dilemă. Miruna dorea să plece pentru a le putea oferi fetelor o altă viaţă, posibilităţile ţării renumite. Astfel Roberto împreună cu Fery zburară peste ocean pentru a tatona terenul. Trăseseră la Katelyne care-l primea oricând pe românul drăguţ. Ea se scălda între o cură şi alta de dezintoxicare cu droguri. Cumpărară un teren prin apropierea casei ei, cu bani din vânzarea a două dintre apartamente. Hotărâră că atunci când va sosi momentul să plece în America, desigur împreună cu Roberto. Însă el îi promisese mamei că nu va rămâne acolo, decât atât cât va fi necesar pentru a-l instala pe Fery cu familia.
Oricum sufletul Evei din nou avea să se împartă.
Şi copiii lui Tudor ajunseseră la adolescenţă. Gândindu-se din ce în ce mai mult la viitorul lor, tatălui i se născu ideea de a-şi face propria afacere. Avea nişte economii. Se apropia de cinzeci de ani şi dorea să investească şi el în ceva rentabil pentru copiii lui, într-o afacere pe cont propriu. Şi cum banii nu ajungeau, puse la cale un plan, încercând aprobarea Evei.
- Eva, eu aş pleca în Italia, vreun sezon, vreun an, să fac nişte bani, pentru o afacere a mea, care să rămână copiilor. Nu pot aştepta ca Roberto să le dea de lucru.
Eva descumpănită de nouă idee veni imediat cu întrebarea:
- Pe Raluca te-ai gândit cui o laşi? Fără a mai ţine seama de mama ta şi de mine...
- Da, m-am gândit. Pe Raluca o iau cu mine, iar pe mama o aduc aici şi veţi locui în octogon, pentru a-i fi ei mai simplu. Deci, pe mama şi pe Andrei îi las cu tine. Doar un sezon...
- Eşti sigur că voi fi de acord? Şi că vei face bani?
- Te rog Eva! Trebuie să fac asta pentru copiii mei. Sunt dator. Vorbesc de ceva timp la telefon cu un fost coleg de armată, stabilit în Italia şi mi-a promis că-mi face rost de o slujbă de recepţioner la un hotel, pe coasta mării Adriatice.
Şi când l-a mai refuzat ea, să-l refuze şi acum? Desigur a fost de acord, ameninţându-l drăgălaş că e pentru ultima dată.
Andrei urma cursurile unei universităţi din Piteşti, specialitatea informatică, iar Raluca termina clasa a XI-a.
Nu a fost uşor s-o convingă pe doamna Cristescu să-şi părăsească casa. Au luat-o prin metoda învăluirii, adică mergea într-o vizită prelungită, doar o vară cât va lipsi Tudor. Avea totuşi o mică mulţumire, în toată această catastrofă: Andrei îi era aproape. Femeia trecuse de optzeci de ani, iar Parkinsonul şi singurătatea ultimilor ani lăsaseră ravagii în urmă. Abia se mai deplasa pe distanţe foarte mici, abia mânca. Refuza să mănânce în prezenţa cuiva, fiind conştientă de dârele rămase în urma mâinilor ei.
Îi amenajară una dintre camerele octogonului, unde-şi petrecea cea mai mare parte din timp.
Prin urmare, cei doi, Tudor şi Eva se despărţeau din nou. Din nou destinul lor se recompunea din aşteptări, neputinţe şi speranţe. Nu numai Eva regreta plecarea lui, ci şi Roberto. Pleca mâna lui dreaptă, o persoană foarte importantă din angrenajul afacerilor. Dar gândind la scopul plecării, omul de afaceri din el îl înţelegea. Îşi aminti, că şi el îşi părăsi familia cu gânduri măreţe. Şi uite, a reuşit.
Raluca radia de această dată. Îi convenea să plece în vacanţă în Italia, chiar dacă mergea cu tatăl ei. În sfârşit, acesta făcea ceva pe placul ei.
Înainte cu vreo două săptămâni de terminarea anului şcolar, cei doi călători îşi luau la revedere pe aeroport de la Eva şi de la Fery, cel ce-i condusese cu maşina.
- Să mă suni cum ajungi! Fuseseră cuvintele Evei de data aceasta, cuprinsă de griji pentru omul iubit şi de tristeţea despărţirii.
- Da! Mi-a venit şi mie rândul, replică Tudor glumind, pentru a mai descongestiona momentul, ţinându-şi fiinţa iubită cât mai lipită de el.
Apoi dispărură în dosul uşilor închise ale graniţelor din aeroport.
Evei nu-i era foarte uşor s-o îngrijească pe doamna Cristescu, să-i satisfacă toanele. Bătrâna niciodată nu zâmbea, era numai cătrănită şi întreba de câteva ori pe zi când vine Tudor s-o ducă acasă.
- Ce vă lipseşte madam’ Cristescu? o întreba Eva calmă uneori, alteori cu puţin ton.
- Toate îmi lipsesc, răspundea femeia sacadat şi tremurând din cap. M-au părăsit toţi. M-au lăsat aici la azilu’ ăsta şi nu vin să mă mai vadă.
- Doamna Cristescu, nu sunteţi la azil. Sunteţi la mine acasă. Eu sunt Eva, iar Andrei vine aproape în fiecare zi să vă vadă.
Andrei locuia într-un apartament, deoarece de la casă nu se putea pleca în oraş, decât cu maşina. Alte mijloace de transport nu existau, încă.
Doamna Cristescu avea scăpări de memorie uneori şi atunci nu cunoştea pe nimeni. Îi spunea pur şi simplu Evei:
- Nu vă cunosc, doamnă, nu ştiu cine sunteţi.
Eva, calmă o scotea la umbră pe un şezlong, o hrănea şi-i respecta tratamentul cu devotament. Bătrâna doamnă, care se va întrecea în vârstă cu Matusalem, impasibilă privea tremurul frunzelor, tremurând din toate încheieturile în rând cu ele.
De contabilitatea afacerilor Eva nu se mai putea ocupa. Rămăsese Timeea şi-şi mai angajă o contabilă.
Afacerile din Craiova erau lichidate de mult, de când Tudor se mutase în Piteşti.
Fostul coleg al lui Tudor se ţinu de cuvânt. În trei zile era recepţionerul unui hotel, pe malul mării Adriatice, cu un salariu destul de consistent. Limba italiană nu constituie o problemă pentru români. Se învăţă foarte repede. Patronul îi pusese la dispoziţie una dintre camerele de serviciul ale hotelului, apreciind noul angajat pentru care pusese gaj prietenul lui foarte bun, român. Zorii se iveau plini de optimism.
Pe Tudor îl ajută şi fizicul impunător, chipul frumos de bărbat distins, ce emană încredere. Când deschidea gura, strungăreaţa îi schimba înfăţişarea, în una fermecătoare.
Slujba era foarte solicitantă, dormea câteva ore din cele dăouăzecişipatru , cam de pe la patru dimineaţa până pe la nouă ziua. În rest trebuia să fie la recepţia hotelului. Alt recepţioner nu exista.
Raluca încă de a doua zi de după aranjarea lor se instală pe plajă. Nu în faţa hotelului în ochii tatălui, ci cât mai departe.
După câteva zile se înfiinţă la tatăl său cu un bărbat matur, trecut bine de prima tinereţe,  un dandy bronzat, îmbrăcat modern, în alb. Maşina elegantă, decapotabilă o parcă în faţa recepţiei.
- Tata, el e Alberto şi e prietenul meu. L-am cunoscut pe plajă, îl recomandă fata.
- Şi ce-i cu asta? O să mai cunoşti şi alţi de Alberto, Ralu. Oricum mă bucur că e mai în vârstă, că poate avea grijă de tine pe plajă, lucru imposibil mie.
Bărbatul binevoitor îi strânse mâna lui Tudor, plăcut impresionat de românul amabil, arătos, cu care schimbă câteva amabilităţi.
Apoi plecară la plajă cu promisiunea de a o aduce pe Raluca spre seară. Tomnaticul curtenitor îşi pierdea privirea pe formele apetisante ale adolescenţei, îmbrăcată sumar. Doar nişte pantaloni, foarte scurţi, exagerat de scurţi îi acopereau şoldurile şi un tricou numai şnururi acoperea ceva din sâni.
Urmă o perioadă neagră pentru Tudor. Raluca dispărea câte două-trei nopţi cu Alberto. El era ţintuit în recepţie. Nu dorea să apeleze la carabinieri, fiindu-i teamă că vor fi expulzaţi.
După vreo două luni Tudor îi spunea Evei, că Raluca nu-l mai ascultă, că pleacă cu săptămâna cu acel italian cu maşina elegantă şi-l sună la recepţia hotelului, spunându-i să stea liniştit, că ea se distrează... şi el ce putea să facă, decât să tolereze situaţia. Venise în Italia să câştige bani, în curând vacanţa se va termina şi o va trimite în ţară. El urma să mai stea până la sfârşitul sezonului, care însemna luna noiembrie.
La ultimul apel telefonic, Tudor îi aminti Ralucăi că vacanţa se sfârşeşte. Veni şi răspunsul fetei.
- Tata, nu vin acum. Se apropie ziua mea, majoratul tata şi Alberto mi-a promis că mă duce în Verona, să văd balconul Julietei.
Pe la jumătatea lui septembrie, după majorat, Raluca se întoarse la tatăl ei fluturându-i pe sub nas un certificat de căsătorie. Privindu-l atent, Tudor văzu numele fiicei sale, alături de un şir de vreo şase nume italiene. Stupefacţie împreună cu ciudă, neputinţă şi ură, puseseră stăpânire pe el.
- Ce înseamnă asta Raluca?
- Înseamnă... că m-am căsătorit cu Alberto, în Verona. A fost atât de romantic, tata...
Italianul o înconjură cu braţele, o acoperii aproape total. Înţelegea despre ce era vorba şi dorea să-şi apere tânăra soţie.
- Cum ai putut? Cum ai putut să te măriţi fără să mă întrebi măcar şi pe mine? Cum ai putut să te măriţi cu un bărbat de seamă mea, aproape? Atât de în vârstă...
- Apropo' de vârstă, tata... răspunse Raluca cu impertinenţă. Cu câţi ani e mai în vârstă Eva decât tine? Câţi ani are Eva de fapt? Eu n-am ştiut niciodată... Poate mama ştia...
- În nici un caz diferenţa nu e atât de mare ca între tine şi bărbatul ăsta, care-ţi poate fi tată, replică Tudor plin de furie, dar cu voce mai scăzută.
- Ce mai contează câţiva ani acolo... dacă omul de lângă tine te face fericit. Tu ştii asta cel mai bine.
- Raluca încetează sau pleacă! Nu sunt dispus să-ţi ascult obrăzniciile.
- Hai amore! sună sarcastic fata şi plecă.
Tudor stupefiat rămase cu ochii pironiţi pe fiica lui, ce se despărţea atât de firesc şi de uşor de el, încât nu-i venea a crede că e adevărat. Alergă după ei până la maşină, dar Raluca îi spuse din mers:
- O să-ţi trimit veşti despre mine...
Timp de trei luni nu primi nici o veste de la ea. Apoi îi scrisese o vedere din Elveţia unde era cu soţul. Spunea că a întâlnit iubirea vieţii ei şi e foarte fericită.
La sfârşit de sezon, care se prelungi bine până în decembrie, prin vremea caldă ce se menţinea, Tudor reveni în ţară, schimbat şi îmbătrânit, obosit, cu câteva mii de euro în buzunar, dar fără fiică. Preţul micii averi era infinit de mic comparativ cu pierderea morală suferită.
Mama lui avea momente când îl cunoştea şi altele când îi spunea că nu ştie cine este. Spunea că fiul ei e la Piteşti şi va veni să o ducă acasă de la acest azil.
Îşi reluă slujba de aprovizionare a restauratului şi-i jură Evei că nu o va mai părăsi niciodată.
- Se pare că de câte ori plec de lângă tine, doar catastrofe mă pasc. Nu mai plec dragă mea de lângă tine tot restul vieţii. Şi apoi mai am un fiu pe care trebuie să-l ajut.
Fiul lui, Andrei, în vara următoare, plecă în Italia pe timpul vacanţei să-şi vadă sora, la insistenţele ei. Tentaţia era mare şi apoi nici Tudor nu se opunea. Erau fraţi, doar.
La aeroport îl avertiză:
- Poate rămâi şi tu pe acolo... Andrei!
- Niciodată tata... Eu nu te voi părăsi. Plec doar în vizită.
Însă presupunerea lui Tudor se transformă în realitate. Soţul Ralucăi îi găsi un loc de muncă la Vatican. Depanator de computere la început, apoi se mai adăugă la job câteva ore pe zi, traducător de acte din engleză în italiană, după ce stăpâni limba. Câştigul era nesperat de bun, încât tânărul îşi permitea să trăiască deasupra limitei decente, în Italia.
Tudor vorbea la telefon cu copiii lui, mai mult cu Andrei. Raluca nu se obosea să-l sune prea des. Era invitat să vină în vizită, singur sau cu Eva, dar cum nu avea cine să o supravegheze pe mama lui, deocamdată nu puteau pleca.
Erau destul de fericiţi după eşecurile şi întâmplările vieţii. Sufletele lor pereche întreţineau continuitatea flăcării ce aducea satisfacţia de zi cu zi. Cel mai important fapt era acela de a fi împreună.
În una din serile de vară, Tudor îşi savura ţigara pe un şezlong de pe terasa octogonului, bucurându-se de linişte şi aerul dulceag cu iz de pădure. Îşi aminti cum a cunoscut-o pe Eva. " Dacă un puşti nu-şi luxa piciorul în faţa mea... dacă nu-l duceam acasă, nu o cunoşteam pe Eva... şi dacă o fată nu dorea cu tot dinadinsul să o scap de povara virginităţii, nu o părăseam, mă căsătoream cu ea... şi destinul avea altă direcţie. Puteam avea copii cu Eva... copiii ei sunt buni".
După ce o aranjă pe doamna Cristescu veni şi Eva. Ea nu mai fuma de mult. În ciuda timpul trecător şi a câtorva riduri ce-i brăzdau obrazul era extrem de feminină şi capabilă de a satisface dorinţi, energică, fără a se pierde în clişee.
- Tudor, m-am gândit să-ţi fac o propunere. Să mai faci odată cererea aia... de, demult... cererea aia de căsătorie... S-ar putea să o aprob, acum. Parcă mi-a venit chef să mă mărit.
Tudor, înecându-se cu ultimul fum de la ţigară, răspunse cam în doi peri.
- Draga mea, după ce voi divorţa... poate. Pentru a nu mă socoti ăştia bigam.
- Cum adică să divorţezi? Cu cine eşti căsătorit? întrebă Eva, perplexă.
- În Italia, înainte de a ajunge în ţară, mai erau vreo cinci săptămâni, mi-a expirat viza şi încă nu-mi primisem banii de la restaurant. Nu puteam pleca fără bani. M-am căsătorit cu o mireasă de profesie a stranierilor, italiancă. Era singura soluţie de moment. Era datoria mea să divorţez, asta fiind de fapt una dintre condiţii. Mirele divorţa... dar eu am plecat, apoi am omis...
- Ohhh!!! Oooh!!! Nu ştiu cum te mai suport! bufni Eva, ridicându-se de pe şezlong şi plecând direct în dormitor.
Luă o pernă şi o pătură şi le aruncă pe canapeaua din living.
- Ce faci cu astea, Eva? întrebă Tudor, care se grăbi să o urmeze.
- Până vei divorţa, acolo vei dormi.
- Nici să nu te gândeşti... Nici să nu te gândeşti! răspunse, înconjurând-o cu braţele-i puternice.
O cuprinse ca într-un cleşte, cu putere şi dragoste, cu voinţă şi intenţie de a nu-i da drumul până nu obţine iertare pe loc şi un sărut, aşa cum îl dorea el.
Apoi, spăşit şi încet luă perna şi o puse la loc, lângă a ei. Eva nu mai comentă.
Păşeau mereu spre noua viaţă aşternută în faţă, schimbându-i cursul prin dorinţă şi iubire.
Această imagine, a cercului care se tot închide mereu şi care clocoteşte pretutindeni în jurul ei cu febră, răpeşte din energie, dar o reface atunci când e cazul.
Fiecare avem în spate un vânt care ne mână în direcţii nebănuite, urmând o voce interioară care ştie încotro să ne conducă.

Sfârşit

Vizualizări: 151

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

"Fiecare avem în spate un vânt care ne mână în direcţii nebănuite, urmând o voce interioară ce ştie încotro să ne conducă."  Foarte adevarat!

Ca o concluzie, un text care clocoteste de viata, care captiveaza.

Mi-a placut de la cap la coada.

Felicitari!

Mulţumesc Corina pentru că te-ai aplecat peste textele mele, lungi... destul de lungi pentru a fi citite aici pe internet, însă pentru o carte ar putea fi lăţite. Sunt conştientă. Dacă voi publica desigur voi completa cu mult mai mult, aşa cum s-ar cere unui roman.

Te aştept cu povestirile tale.

Stimă, Sofy!



Corina Militaru a spus :

"Fiecare avem în spate un vânt care ne mână în direcţii nebănuite, urmând o voce interioară ce ştie încotro să ne conducă."  Foarte adevarat!

Ca o concluzie, un text care clocoteste de viata, care captiveaza.

Mi-a placut de la cap la coada.

Felicitari!

Nu a fost deloc glumă, Mihaela. Ăsta era de fapt firul acestui roman. Deşi, cei doi protagonişti ai romanului s-au iubit toată viaţa au fost mereu pe alt picior: când a vrut unul certificat de căsătorie nu a vrut celălalt, când au vrut ambii nu s-a putut.

Mulţumesc fidela mea cititoare pentru că ai rezistat până la sfârşit. Ştiu e dificil să se citească romane pe monitor... Dar eu asta sunt: mă înham la muncă multă... Mi se pare prea simplu să scriu câteva pagini, deşi îi admir pe cei ce pot să.şi spună în câteva rânduri ceea ce simt. Mie îmi sunt necesare pagini multe, muncă istovitoare.

Cu afecţiune, Sofy!

Mihaela Popa a spus :

Sofy, la surpriza cu însuratul cu mireasa de profesie am tot sperat să fi fost o glumă!

am citit pe nerăsuflate!

cu mult drag,

Mihaela

Şi acest capitol, mai exact prima parte, mi s-a părut  tot aşa de alert, ca precedentul. Nu voi înţelege niciodată de ce te-ai grăbit!  Sunt bucuros că spre final, apar şi cele două personaje. Aşa, ca o concluzie finală, micul tău roman mi-a plăcut până la ultimele două episoade, alerte şi pline de personaje secundare, care, după părerea mea, au pus în umbră pe tenacele de Tudor şi îndrăgostita Eva. 

Cu prietenie, cel mai ''dur'' critic!

 

 

Eva descumpănită de nouă ( noua) idee veni imediat...

 

Captivant fragment prin derularea actiunii! Felicitari!

Am citit cu placere si admiratie! 

Dragul meu Evo, comentariu tău valoarează mai mult decât textul meu.

Atunci când iubirea este impresionantă şi implicaţiile vieţii sunt pe măsură. Şi mai ales când este atipică. Noi, oamenii ne-am obişnuit să trăim liniştiţi, să trăim după un anumit tipic. Când cineva doreşte să iasă din această formă impusă se ivesc tot felul de complicaţii.

Mulţumesc Evo că ai urmărit evoluţiile şi involuţiile acestei poeveşti de iubire. Să ştii că toate scrierile mele se bazează pe realitate. Prin urmare şi acesata.

Ruseti Vasile(Evolet Ennyus) a spus :

V-am parcus textul cu o placere nebuna, respectiv pe alocuri m-am confundat cu povestea de dragoste a celor doi protagonisti. Eva, ce se traduce prin viata, a dat fiorul trairii si a facut ca povestea sa cunoasca continuarea in ciuda unor obstacole. In urma lecturii im pun o intrebare esentiala: cat de mult poate iubi cineva? cata doza de autenticitate poate avea acest text si daca da acesti oamenii sunt cu totul deosebiti. Prezentati iubirea cu implicatiile ei uneori nefaste ce implica dorinta, asteptare si sacrificiu. Demontati un mit, acela al faptului ca se poate naste o poveste de iubire mistuitoare intre un barbat mai tanar cu o partenera mai inaintata in varsta decat acesta. Am ramas placut suprins,desi titlul textului nu suna asa primitator, cu multumire sincera ca am putut afla acest univers, fresca atat de reusita a doua societati totyal diferite umanizate de trairi intense a caror ecouri sunt reprezentate de doua cuvinte, completate de gesturi care nu sunt niciodata imposibil de facut
O zi minunata in continuare si sa aveti parte de o inspiratie cat mai fructuoaza, pentru a ne bucura in continuare viata. Ma inclin, EVO!

Mulţumesc Irina că ţi-ai răpit din timp pentru acest fragment al romanului!

Irina Lucia Mihalca a spus :

Captivant fragment prin derularea actiunii! Felicitari!

Am citit cu placere si admiratie! 

Un "Dulce-amar" insoteste parcursul nostru in aceasta viata. Am citit cu sufletul la gura un roman captivant, curgator, o poveste tulburatoare de iubire. Admiratie si pretuire!

De acord.Pana la urma Tudor este in mana destinului.

Felicitari!

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Lui Vasilisia Lazăr (da Coza) i-a plăcut discuţia Vinovată de nicio vină a lui Agafia Drăgan
cu 18 minute în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Plecări a utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 28 minute în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Plecări a utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 31 minute în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poemul a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 35 minute în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Poemul a lui Darie Giurgiu
cu 35 minute în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Sensul cunoașterii a lui Mirela Ciupercă
cu 38 minute în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog S-a cernut somnul pădurii a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 39 minute în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog S-a cernut somnul pădurii a lui Gabriel Cristea
cu 41 minute în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog exerciții de imaginație - ipoteză a lui Mihaela Popa
cu 44 minute în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog exerciții de imaginație - ipoteză a utilizatorului Mihaela Popa
cu 44 minute în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sensul cunoașterii a utilizatorului Mirela Ciupercă
cu 1 oră în urmă
Mirela Ciupercă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sensul cunoașterii a utilizatorului Mirela Ciupercă
cu 2 ore în urmă
Mirela Ciupercă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sensul cunoașterii a utilizatorului Mirela Ciupercă
cu 2 ore în urmă
Mirela Ciupercă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sensul cunoașterii a utilizatorului Mirela Ciupercă
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Ana C. Ronescu îi place postarea pe blog strigătul apei a lui Djamal mahmoud
cu 5 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog exerciții de imaginație - ipoteză a utilizatorului Mihaela Popa
cu 5 ore în urmă
Lui Ana C. Ronescu i-a plăcut discuţia Ţiganca a lui Ionel Mony Constantin
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Ana C. Ronescu îi place postarea pe blog exerciții de sinceritate – rămas bun a lui Mihaela Popa
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Ana C. Ronescu îi place postarea pe blog Plecări a lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Ana C. Ronescu îi place postarea pe blog fir de borangic a lui gina zaharia
cu 6 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor