Drumul morții

 

 

– Voi ştiţi, prieteni, că, deşi locuiesc în Odobeşti, eu sunt născut undeva lângă Bârlad, la câmp deschis?

– Dar ştie toată lumea acest fapt, dragă Fane Bolovan! Ştim că eşti sau ai fost un bun inginer constructor, ceea ce n-are nicio legătură cu oraşul nostru. Mai ştim că ai devenit un bun gospodar, ai casă, ai copii etc. Dar despre tine, până la treizeci de ani, nu ştim nimic. Ce-ai făcut? Pe unde ai fost? îl completează pe Fane, vechiul său prieten, Mişu Apostol.

– N-are rost să vă spun multe! răspunde Fane. Eu sunt cel care sunt şi mai bun de atât nu pot fi! Doream să vă povestesc doar o întâmplare mai ciudată din tinereţea mea. Altora li se va părea poate, neinteresantă, dar pentru mine a fost ieşită din comun. Practic, întâmplarea respectivă mi-a schimbat viaţa. Poate acea situaţie de excepţie va folosi cuiva: Făceam armata la Timişoara, pe undeva pe lângă Fabrica de biscuiţi „Fructus”. Pentru rezultate bune, am primit o permisie de două săptămâni în preajma Crăciunului. Am ajuns cu bine în satul natal, la vreo douăzeci şi cinci de kilometrii de Bârlad. Bunicii, mama, fraţii şi prietena Cristina s-au bucurat nespus de venirea mea. Numai că după vreo trei zile s-a pus o zăpadă de doi şi chiar trei metri, iar eu stăteam ca pe ghimpi de frica imposibilităţii de a ajunge la tren. Petrecerile s-au terminat, ninsoarea stătuse de câteva zile, oamenii mai circulau pe ici-colo, dar nu venise şi nici nu plecase nimeni din sat. Soarele părea să ridice temperatura, însă era doar aparenţă. Hotărâsem, cu inima strânsă, că singura şansă de a ajunge la tren era mersul pe jos pe drumul fără pârtie. Ştiam că este aproape o sinucidere. Cristina, deşi avea reţineri în privinţa acestei hotărâri, a simţit ce luptă este în sufletul meu şi m-a încurajat. Eu, care aveam inima cât un purice, mi-am dat seama atunci de rolul femeilor în viaţa bărbaţilor. Când un bărbat este stimulat de o femeie, el poate înfăptui opere măreţe, poate depăşi orice piedică, orice boală, toate acestea cu greu realizabile în alte condiţii şi fără acel sprijin moral. Doi dintre prieteni, foarte apropiaţi, m-au avertizat: „Știm ce simţi, ştim că trebuie să ajungi unde-ţi este datoria, dar te-am ruga să fii foarte atent, mai ales că drumul este greu şi lung, am auzit chiar că acolo, în câmpul acela fără de sfârşit, sunt şi animale sălbatice. Merită să rişti atât de mult?”

Hotărârea mea era luată: voi ajunge cu orice preţ la tren, şi de acolo tocmai la Timişoara, îmi spuneam şi le spuneam. Îi rugam să fie alături de mine ca să nu mă poticnesc tocmai acum, să mi se întâmple să nu ajung la termen la unitate, să fiu dat dezertor sau altele de acest gen. Mai ales că am avut destule eşecuri cu facultăţile la care am dat şi, la vară, când terminam armata, mă prezentam iar la examenul de admitere…

Prietenii, mama şi Cristina văzând că nu-i chip să mă întoarcă din drum, m-au sfătuit să-mi leg cizmele sub genunchi cu o sârmă sau sfoară, pentru a nu-mi intra zăpadă. Peste căciula învechită să pun un fular cu care să-mi acopăr urechile, să-mi cumpăr zahăr cubic din care să mănânc permanent pentru a asimila calorii şi a rezista la efort, să mai iau şi un băţ pentru a mă sprijini în el când voi scoate picioarele din zăpada până la brâu sau până la piept, iar în unele cazuri şi mai mare. Aproape de plecare, deşi eram înspăimântat de-a binelea văzând dealul din faţa satului, am avut curajul, făcând-o pe indiferentul, să le spun prietenilor şi Cristinei:

– Dragilor, să ne vedem sănătoşi în vară când mă voi libera şi voi da examen la facultate. Vom sărbători chiar reuşita mea la admitere!

– Baftă multă! îmi urase mama, care nu venise la despărţire. Îmi  promisese că se va ruga pentru mine cum a făcut-o întotdeauna. Cristina, cu inima încărcată de frică şi presimţiri rele, mă sărută cu ochii înlăcrimaţi. Din fericire pentru mine, eu vedeam în ochii ei semne de îmbărbătare şi nu de teamă.

– Dar unde erai, măi Fane? În Siberia? intervine Gelu Diaconu. Nu exagerezi cumva? Doamna Zenaida, nu-i mai daţi să bea că-l influenţează…

– Lasă omul în pace, Gelule! se înfurie gazda noastră, doamna Zenaida. Continuaţi domnule Fane!

N-am luat în seamă întreruperea lui Gelu.

– Mergi cu bine şi ai grijă de tine! Gândul meu te va însoţi şi te va sprijini mereu! Nu vei fi singur, să nu uiţi! îmi spuse Cristina, înecându-se în propriile cuvinte.

– Faptul că plecasem în miezul zilei, îmi mai dădea curaj. Ajuns cu greu pe coama dealului, mă uitam cu tristeţe înapoi… Domnilor, eu pot să tac dacă nu mă credeţi! Dar ce spun este real… am făcut totuși o paranteză. Siluetele fiinţelor pe care le iubeam se mai vedeau în zare făcându-mi cu mâna şi urmărindu-mi mersul anevoios. Încet, încet, îmi pierdeam puterile, simţeam că nu voi ajunge la gară, de unde, din când în când, auzeam câte un fluierat de locomotivă. Merită oare să-mi sacrific viaţa pentru a ajunge la armată? Şi dacă n-aş fi plecat spre unitate ce-aş fi păţit? Aceia de acolo nu ştiu despre înzăpezirile din Moldova? Câteva zile de arest şi s-ar fi rezolvat problema. Dar dacă mă trimit la batalionul disciplinar şi mă condamnă vreun an sau doi? Orice ar fi, dar trebuie să rămân în viaţă. Un minut, două, picioarele refuzară să mai meargă înainte, ele se întorceau spre sat. Păream un Hopa Mitică la discreţia unor mâini străine. Dar nu mă voi întoarce, sunt prea mândru pentru a da înapoi! Voi ajunge la tren, voi ajunge, voi învinge, voi termina armata, voi termina şi facultatea! Trebuie să-mi repet mereu acest lucru şi aşa se va întâmpla. Cine m-ar putea ajuta aici? Nimeni! Ah, ce mult contează şi rezistenţa fizică! Oare până la această vârstă cine m-a ajutat? Nu prea am găsit altruişti în jurul meu. O fi bine, o fi rău? Totuşi, un sprijin acordat la momentul oportun te scuteşte de multe zbateri şi eforturi fără sens. Dacă nu poţi să te sprijini singur, prin voinţă şi înţelepciune, altcineva n-o va face! Trecuseră vreo două ore de la plecare şi, deşi de-abia scoteam câte un picior din zăpada foarte înaltă, deşi mă opream des pentru a mă odihni, deşi mâncam zahăr cubic permanent, frica nu mă părăsise, mai ales că acum ajunsesem în câmp deschis şi credeam că am greşit drumul. Orice urmă era acoperită şi nu mă mai puteam orienta. Nişte urme totuşi mai distingeam, dar, vai, nu erau de om! Nişte labe mari trecuseră pe acolo. Purtătoarele lor, după greutatea apăsării şi după mărimea contururilor, păreau anormal de mari. Cum mari, cât de mari? O idee care fusese şi până atunci într-un cotlon al creierului, săgetându-mă dureros, îşi făcu loc şi se răspândi, acoperindu-mi tot gândul: Sunt lupi! Să fie adevărat că există asemenea fiare pe aici? Şi zgomotul trenului nu se mai aude deloc! Înseamnă că sunt foarte departe de ţinta călătoriei mele. M-am îndepărtat sau mă apropii? Pe neaşteptate, ca o luminiţă, îmi veniră în minte trei cuvinte: Audacia fortuna iuvat. (Soarta ajută pe cei îndrăzneţi). De la profesorul meu de latină din liceu o ştiam. Înseamnă că voi învinge, nu? Dar ce mă fac dacă nu sunt pe drumul bun? Acest alb imens îmi distruge ochii, dar şi gândurile. Urmele acelea mari şi înspăimântătoare erau peste tot. Uitându-mă spre sat, văzui nişte umbre mişcătoare. Păreau câini, vulpi sau lupi?! Întotdeauna am crezut că haitele de lupi sunt simple poveşti. Dar iată-mă în plină realitate… Oare aşa se apropie moartea? Adesea, când auzeam despre unul sau altul că a murit, mi se părea normal, dar nu-mi puteam închipui că într-o zi, poate foarte curând, ar putea fi vorba despre mine. Din păcate, subiectivitatea noastră crede că moartea nu ne priveşte niciodată pe noi, cei care suntem de faţă, ea priveşte doar pe alţii. Din păcate sau din fericire? Omul încearcă permanent să se autoînşele. Dar dacă această autoînşelare este una din redutabilele noastre arme de apărare? Îmi vedeam de drum în continuare, dar simţeam că fiarele s-au apropiat. Mi se părea că ochii lor de foc mă ardeau deja în spate. Îmi vedeam de drum, vrând să par calm, dar numai calm nu eram. Gândeam cu febrilitate la ce puteam face, dacă există vreo metodă pentru a scăpa teafăr dintr-o astfel de încercare. Ei, dacă aş avea un cal şi pe lângă el puterea şi curajul lui Danilo din „Război şi pace”! Dar ce curaj să am singur în faţa lupilor! Spaima mă străbate din cap până în picioare. O fi normal să simţi prin orice fibră a trupului că nu vrei să te desparţi de viaţă? După Sartre, eu eram cel foarte normal pentru că „doar cel ce nu cunoaşte frica este anormal”.

Zăpada imaculată şi soarele care o făcea strălucitoare îmi luau, din când în când, vederea în totalitate. O greutate imensă mi se lăsase pe creier, ceva esenţial din organism nu mai funcţiona la parametrii normali, nişte reflexe condiţionate erau deteriorate în aşa fel încât păream o jucărie dezmembrată în bătaia vântului şi a întâmplării. Auzeam respiraţia fiarelor în spatele meu şi din această cauză nu îndrăzneam să mă opresc, dar am făcut-o. S-au oprit şi ele. Am pornit din nou, iar în urmă le auzeam paşii lovindu-mi timpanele la fel cum ar lovi un baros într-un clopot uriaş. Fără să-mi dau seama, probabil pentru a acoperi zgomotul paşilor urmăritorilor mei, băgam zahăr cu pumnul în gură, în intenţia instinctuală de a avea o ocupaţie sau pentru a alunga teama de moarte. Mi-am adus aminte în aceste împrejurări de părinţii care s-au despărţit. Îi întrebam de ce n-au înţeles că ar trebui cerută şi părerea copiilor în astfel de situaţii. Ştie oare vreun părinte cât suferă copilul când este forţat să-şi dărâme idolii, aceştia fiind propriii părinţi? Tot acum şi aici gândeam la vorbele bătrânilor, care afirmau că lupii nu atacă omul decât atunci când sunt foarte flămânzi. Printr-o asociaţie nefericită de idei, mi-am amintit o specie cunoscută de peşti din Amazoane: pyranna. De dimensiuni minuscule, când sunt cinci, şase poţi să te aperi de ei ca de ţânţari, dar când sunt în haită – câte o fi numărând o haită? – în numai câteva clipe te devorează. Îmi închipuiam cum arată haita care mă urmărea şi ce va rămâne din mine peste puţin timp. Gura mi se uscase, capul îmi era fierbinte, iar pe şira spinării simţeam o transpiraţie rece ca gheaţa. Ceva se rupsese în mine, eram împins de o slăbiciune nedefinită spre sol, aş fi vrut să mă aşez, dar undeva, în subconştient, mi se poruncea să n-ascult de aceste îndemnuri fatale. Odată cu transpiraţia începură să-mi apară în faţa ochilor etape din viaţă. Ah, îmi zic, dacă ar fi cu putinţă să ies din timp un ceas, două şi să mă trezesc după ce tribunalul soartei va fi decis într-un fel asupra vieţii mele! Dar ce înseamnă derularea filmului întregii vieţi în câteva minute? Îmi amintesc, tot din cărţi, că aşa se întâmplă cu puţin înaintea morţii. Oricum, aşteptarea acelui ceva necunoscut şi groaznic devenise insuportabilă. Eram cuprins de o stare alarmantă, chiar agonică. Şi aceasta pentru că simţeam o adâncă moleşeală, o neputinţă de a mă stăpâni, care venea din interiorul meu sleit, din creierul surescitat, din lipsa unor stimuli necesari omului sănătos. Trupul de-abia îl mai târam, îl simţeam ca pe o locomotivă, care trebuia trasă în afara liniilor, pe un pământ umed, mâinile îmi atârnau ca două ghiulele, smulgându-mi umerii, trunchiul nu mai suporta greutatea gâtului şi a capului. Tot ceea ce se întâmpla cu mine mă ducea spre o zonă pe care, deşi nu o mai cunoscusem, puteam acum s-o pipăi cu toţi porii, cu toate simţurile: era zona ultimă, zona morţii. Atât de aproape eram de ea încât nu-mi era teamă, doream chiar să se sfârşească mai repede, sau, mai precis, aveam o aşa învălmăşeală în capul asediat de multă frică, de durerea singurătăţii mele, încât nu realizam în totalitate ce este cu mine. De un lucru eram sigur însă: cu elementele care mă înconjurau nu puteam domina situaţia nefavorabilă şi, cu atât mai puţin, să mă pot stăpâni. Fie ce-o fi, îmi spun într-un târziu, nu mai am puterea să înaintez, nu mai pot lupta. Odată cu această decizie forţată simt că mă cuprinde o nepăsare ce se generalizează în tot corpul, mă înstrăinez de mine şi de tot ce este în jur, apare chiar o uşurare atrasă de indiferenţa mea. Această alunecare într-un spaţiu de imponderabilitate aduce, parcă, o schimbare şi în atmosferă. Până acum se vedeau – credeam – chiar şi pe cer umbrele animalelor care mă urmăreau, mă uit acolo şi nu mai sunt, dogoarea ochilor din spate a dispărut şi ea. Ce s-o fi întâmplat? De unde vine această schimbare? Nu cumva zeii s-au îndurat şi m-au salvat? Acest gând îmi aduce curajul să mă întorc şi să privesc, în sfârşit, duşmanul în faţă, dar – minune! – încrâncenaţii mei urmăritori se îndreptau cu toată viteza spre alte umbre, care se vedeau în zare. În acel moment, total descătuşat, cu muşchii încă întinşi la maximum şi nervii scăpaţi de sub control, căzui grămadă pe zăpada, care mă primi, îmbrăţişându-mă, ca o femeie îndrăgostită. Un plâns năprasnic mă năpădi, începui să mă întreb cui datoram această întoarcere a norocului cu faţa spre mine. Bunicului, singurul om care m-a iubit mai mult decât pe el însuşi şi pentru care am avut şi am o mare dragoste? Mamei, care este foarte credincioasă, ducând mereu pomelnice şi daruri la biserică? Sau Cristinei, care m-a urmărit, aşa cum mi-a promis la plecare, cu dragostea ei? Simţii că moleşeala mă cuprinde tot mai mult şi un somn viclean îmi mângâie genele. Deşi aproape adormit, am realizat că aceasta este senzaţia omului îngheţat. Ca împins de un arc, impunându-mi un efort supraomenesc, ultimul posibil, mă smulsei din zăpada atât de perfidă şi încercai, cu greu, să pornesc spre ţinta călătoriei mele. Încet, la început ajutându-mă şi de mâini, mă ridicai, încercai să merg ca un copil nedeprins cu acest fel de mişcare, simţurile, până adineauri amorţite, îşi reluară treptat funcţiile şi reveniră, după un timp, la normal. Ceaţa mi se ridică de pe ochi şi putui observa foarte departe nişte copaci împreună cu alte forme difuze. Erau, probabil, împrejurimile oraşului. Venise şi timpul pentru că soarele coborâse demult, iar drumul atât de anevoios, din cauza lipsei pârtiei, devenea tot mai neclar. Cel puţin în astfel de condiţii nu mai observam urmele acelea îngrozitoare, care-mi făceau părul măciucă şi-mi aduceau în cap sute de săgeţi, una mai otrăvitoare decât alta. Dar, iată-le, au apărut luminiţele oraşului! Ce importanţă colosală pot căpăta nişte lucruri atât de banale! Viaţa pulsează din nou în mine şi în jur. Am ajuns la Mecca salvatoare! „Oameni buuuuuni, oameni buuuuni! Am reuşit! Am reuşiiittt! Bucuraţi-vă pentru mine!” strigai eu din străfundul măruntaielor, conştient că nu mă aude nimeni.

Prietenii mei, vă mulţumesc pentru atenţia voastră şi promit că voi mai alege, într-o zi, din sacul amintirilor… Dacă voi şi doamna Zenaida veţi fi de acord, voi recidiva…

 

Vizualizări: 79

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

O lectură deosebit de plăcută. Aștept să recidivați. :) 

Cu prețuire,

Impresionant! Foarte impresionant modul de narare. Textul, plin de patos prinde cu puterea sa cititorul, care află câte ceva despre limitele omenești. Frica, teama face parte din noi, este ceva normal, așa cum spui și tu. Însă faptul de a descrie acest sentiment, de a face să pulseze gradual de la puțin, la mai mult, la apogeu și invers, ține de talentul scriitorului.

Povești cu iernile din Moldova, un fenomen descris de mulți scriitori din partea locului, frumusețile și bucuriile lor... Însă de data aceasta se referă la starea prin care trece omul pus în fața împotrivirii naturii, în faptul de a supraviețui.

Am citit cu deosebită plăcere și aștept și eu recidiva!

Sofy

Copiii sufera enorm cand isi darama idolii, proprii parinti.

Lupta sinelui pentru supravieţuire! Frumos descrise trăirile, par rupte din realitate. Mi-a plăcut foarte mult.

Onorat de semnul lăsat!

Corina Militaru a spus :

O lectură deosebit de plăcută. Aștept să recidivați. :) 

Cu prețuire,

Da, sunt fascinante iernile din Moldova. Sper că am reușit să redau un micuț crâmpei.

Stimă,

Sofia Sincă a spus :

Impresionant! Foarte impresionant modul de narare. Textul, plin de patos prinde cu puterea sa cititorul, care află câte ceva despre limitele omenești. Frica, teama face parte din noi, este ceva normal, așa cum spui și tu. Însă faptul de a descrie acest sentiment, de a face să pulseze gradual de la puțin, la mai mult, la apogeu și invers, ține de talentul scriitorului.

Povești cu iernile din Moldova, un fenomen descris de mulți scriitori din partea locului, frumusețile și bucuriile lor... Însă de data aceasta se referă la starea prin care trece omul pus în fața împotrivirii naturii, în faptul de a supraviețui.

Am citit cu deosebită plăcere și aștept și eu recidiva!

Sofy

Are Păunescu o superbă poezie pe această temă...

Angi Cristea a spus :

Copiii sufera enorm cand isi darama idolii, proprii parinti.

Sunt bucuros că va plăcut, doamna Ivanescu!

Stefana Ivanescu a spus :

Lupta sinelui pentru supravieţuire! Frumos descrise trăirile, par rupte din realitate. Mi-a plăcut foarte mult.

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Autoportret Anne Frank a lui Costel Zăgan
cu 2 ore în urmă
Gabriel Cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog S-a cernut somnul pădurii a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 2 ore în urmă
Mirela Ciupercă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sensul cunoașterii a utilizatorului Mirela Ciupercă
cu 4 ore în urmă
Mirela Ciupercă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sensul cunoașterii a utilizatorului Mirela Ciupercă
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Nervoasa Dulcineea a lui Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Inferno a utilizatorului Laura Cozma
cu 14 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog sura8 a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 14 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poemul a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 14 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog S-a cernut somnul pădurii a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 14 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog exerciții de imaginație - ipoteză a utilizatorului Mihaela Popa
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog sura8 a lui Djamal mahmoud
cu 15 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sensul cunoașterii a utilizatorului Mirela Ciupercă
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog exerciții de sinceritate – rămas bun a lui Mihaela Popa
cu 15 ore în urmă
Postare de log efectuată de Laura Cozma
cu 15 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sensul cunoașterii a utilizatorului Mirela Ciupercă
cu 15 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog fir de borangic a utilizatorului gina zaharia
cu 15 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog fir de borangic a utilizatorului gina zaharia
cu 15 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poemul a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 15 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog fir de borangic a utilizatorului gina zaharia
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Plecări a lui Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 15 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor