Dormi în pace, Tanti Leana, capitolul V

[Exemplu de Titlu]

Cap V

       Echipa de cercetare porni în mare grabă spre satul Bălana.
       Indiferent de viteza cu care maşina de poliţie gonea pe şosea, în sunetul asurzitor al sirenelor pentru a ajunge cât mai repede acolo, pentru Daniel Antonescu drumul nu se mai termina. O curbă, mai o curbă, apoi drum drept, iar şi iar curbe, drumul se derula în faţa lui ca un film pe „repede înainte”.
       Cu inima frântă de durere, tânărul ofiter încearca să păstreze vie în mintea sa, imaginea de basm a lui Tanti Leana, singura persoană din partea aceasta a ţării care pentru el a fost ca o rudă apropiată şi în momentele grele i-a oferit bunătăţi, alinare, l-a primit în casa ei, ca bunica din poveşti.
       Nu îşi poate stăpâni lacrimile, imaginea chipului bunicuţei de ocazie îi apare aşa cum o ştia. Cum să şi-o imagineze moartă? Nu putea să accepte aceste gânduri. Mintea lui o ia razna, se infiripă tot felul de scenarii, o mulţime de idei îi trec prin cap, şi avea impresia că împlicarea emoţională îl va împiedica să vadă clar.
„ Nu, nu se poate! Trebuie să găsesc autorul... Tanti Leana, îţi datorez aceasta” se gândi ofiţerul. Îşi spuse apoi ca pentru sine...”Gata, Daniele, trezirea! La treabă!”
Maşina Poliţiei coteşte pe drumul de ţară, lăsând în urma sa asfaltul .
        O privelişte minunată li se înfăţişează în faţa ochilor: munţii cu crestele albe, parcă având părul cărunt, ce dacă ar putea povesti le-ar umple sufletele cu poveştile lor de dragoste sau de război, ale personajelor care au trăit la poalele lor atâta amar de vreme, peştera în care s-au adăpostit primele triburi, pârâul cu apa cristalină, străjuit de fagii falnici, stâncile din partea stângă, si nelipsitul motor de motofierăstru, care doboară copac după copac, fără să-i pese de vârsta lor.
          „De fapt, cine mai respectă azi vârsta cuiva? Cel care a ucis-o pe Tanti Leana, s-a gândit vreun moment că şi ea este asemeni acestor copaci ? Cine le dă dreptul unora să curme viaţa unor creaturi ale lui Dumnezeu pe pământ ? ...Cine?... Cine?” Erau întrebări care îi răsunau lui Daniel în urechi, parcă gata-gata să le strige apoi, cât îl ţinea gura....
         „Cadeeee!” se aude din nou strigătul tăietorului de lemne. Zgomotul produs de crengile care se rup în căderea bruscă a copacului înfrânt, il trezeşte pe Daniel. Prin geamul deschis al maşinii, el simte o boare răcoroasă de vânt care aduce cu sine un miros deja cunoscut lui: mirosul satului. Da, se apropiau de locul tragediei.  Cu greu reuşea să îşi stăpânească emoţiile.
        In sat, lume adunată la poarta casei unde a locuit Leana, unii cu treabă, alţii fără treabă dar aproape toţi era acolo.
        Seful de post întâmpină echipa de cercetare la faţa locului, dădu raportul regulamentar, după care se adresă discret tânărului ofiter :
        – Imi pare nespus de rău! Stiu cât ţineaţi la ea. Poate că şi eu sunt vinovat că nu am reuşit să o protejez suficient.
       – Stiu, te înţeleg. Dacă aşa i-a fost soarta, să o acceptăm.
       Daniel Antonescu, pătrunde în casă cu grijă, încercând să nu atingă nimic. Vai câte amintiri îi trec prin minte! Toate acele lucruri aranjate cu grijă, Tanti Leana nu s-a lăsat nici o clipă a muncit toată viaţa.
        Toată lumea lucrează în linişte, parcă nimeni nu doreşte să tulbure somnul decedatei aflată încă pe patul în care a dormit atâţia ani iar acum nu voia să îi mai dea drumul.
        Tânărul ofiţer mai priveşte o dată chipul drag al bătrânei, înainte ca lucrătorii de la Pompele Funebre să închidă sacul pentru a o duce la morgă.
         In timp ce criminalistul îşi face treaba, Daniel merge printre oamenii pe care deja îi cunoştea, să vadă ce poate să afle.
         – Domnu' Daniel! Zice un bătrân care, de departe se vede că avea cam aceeaşi vârstă cu Tanti Leana, au omorât-o nenorociţii ăia doi... şi ea le-a dat de mâncare, i-a primit în casă ca pe copiii ei. I-a omenit aşa cum ştiţi şi dumnevooastră, cu dragoste de oameni, cu iubire... Asta merită ea?
       – Cine? Care cei doi? Întrebă ofiţerul, că eu nu ştiu nimic !
        – Au stat la ea câteva zile, doi străini, nu ştie nimeni cine sunt, de unde au venit, unde au plecat... Leana nu ne-a spus nimic despre ei... Zicea că e treaba lor... şi uite ce a păţit!
spuse o femeie putin mai tânără şi încheie făcându-şi semnul crucii de trei ori.
        – Un bărbat şi o femeie au fost, intră în vorbă altă persoană. Doi slăbănogi şi nespălaţi, cine ştie ce criminali or mai fi fost că nu erau de pe aici. Dar trebuie să vorbiţi cu Baba Ana, că ea le ştie pe toate...ea a fost prietenă bună cu Leana.
          La uşa casei sale, Ana plângea încet să nu o audă nimeni... prietena ei cea mai bună, femeia cu care stătea la poveşti vreme îndelungată, şi-a găsit sfârşitul într-un mod atât de tragic. Si totul, pentru că i-a iubit prea mult pe acei ticăloşi, crezând că i-a trimis Dumnezeu. Iată răsplata...
         – Doamne! Strigă Baba Ana, cum ai îngăduit să se întâmple aşa ceva? De ce tocmai Leana? Ce păcate a avut ea, că femeie mai curată şi mai cinstită în sat nu se găseşte...
         – Doamne, iartă-mi păcatele! spuse apoi ca pentru sine, convinsă ca Dumnezeu oricum o aude.
         – Bună ziua! Zise ofiţerul ajuns la casa Anei, apoi continuă: parcă noi nu vedem cât e de bună...ce ţi-e şi cu salutul ăsta românesc!
         – Domnu' Daniel, bine că aţi venit. Aşa de mult şi-ar fi dorit biata Leana să vă mai vadă o dată! şi Baba Ana izbucni din nou în plâns...
         – Tanti Ana, dumneata trebuie să ştii, cine erau cei doi care au stat la Tanti Leana ?
         – Nu ştiu nimic. Nu a vrut să îmi spună nimic. Zicea că nici nu-i întreabă, că ei i se păreau oameni de treabă şi dacă au o problemă, e problema lor. Nu se temea de moarte. Spunea că şi dacă o omoară, nu-i pare rău, că a trăit destul... parcă s-a prostit... Dar eu am aflat că îi cheamă Vasile şi Maria. Vă spun eu, ceva nu-i în regulă, ăia au plecat după ce Leana a luat pensia. Si să ştiţi domnu' Daniel, a murit cu ochii deschişi. Eu aşa am găsit-o. Părea că doarme, săraca, dar cine poate dormi uitându-se la tavan? Aşa mi-am dat seama că Leana s-a dus. Dar să ştiţi, asta nu este moarte bună, adică aşa cum se spune, naturală, că ar fi închis ochii. Am văzut eu mulţi morţi de moarte bună şi ştiu cum arată că numai în război găseam oameni cu ochii deschişi după ce sufletul lor pleca la ceruri, încercă ea să-i sugereze ofiţerului că ea şi-a dat seama că este crimă... Supect, nu? îşi încheie mărturia, parcă umflându-se în pene mândră că a fost de folos domnului Daniel.
         Apoi, după un timp de tăcere, Ana continuă:
         – Eu i-am închis ochii, şi i-am aprins o lumânare, că aşa se cade la noi când moare cineva, să aibă lumină în drumul pe care îl face. Baba Ana tăcu puţin, aşteptând parcă să primească laude de la domnul poliţist pentru destoinicia ei. Dar  Daniel Antonescu, nu prea avea timp şi nici poftă de palavrele bătrânei, aşa că i-o tăie scurt :
       – Şi cam cum arătau ăia doi ?
       – Păi, eu ştiu? Ce să vă zic? Că nu prea mă pricep la astea...Bărbatul era aşa, cam ca dumneavoastră de înalt, cu părul negru şi ciufulit, dar mare...da, avea părul mare de-i trecea peste urechi. Un moment de tăcere. Ochii bătrânei umblau vioi de la stânga la dreapta parcă încercând să găsească într-un ungher al creierului imaginile cât mai clare ale celor doi, sprâncenele încruntate trădau o mare preocupare de a fi cât mai concretă.
        Deodată, se lumină la faţă, parcă o mână i-ar fi şters brusc toate ridurile date de încruntarea de moment.
       – Aha! Mi-am amintit...Parcă-i văd: aşa cum am spus, bărbatul era netuns, avea barbă mare, cam de două săptămâni nu s-a barbierit. Nu, stai aşa, că de la Leana a plecat barbierit, că l-am văzut cu o zi înainte, şi nu mai avea barbă! Zise Baba Ana, bătând cu degetul arătător al mâinii drepte, în plama stângă...A venit cu nişte zdrenţe pe el, dar săraca Leana, i-a dat ce a mai avut prin casă de la Ion, bărbatu-său, că nu vroia nici în ruptul capului să arunce hainele ce au rămas de la el, şi spunea: nu ştii niciodată cui o să-i trebuiască. Erau cam largi de Vasile, că Ion al Leanei, era un om solid. S-a prăpădit săracul... mama lor de comunişti ! încheie apoi uitându-se spre cer...
        – Bine tanti Ana, zise ofiţerul, vizibil grăbit să scurteze logoreea bătrânei. Si femeia, Maria sau cum o chema, cum arăta ?
        – Maria, era cam cu un cap mai mică decât Vasile...avea părul până la umeri, negru. Si ea a venit purtând nişte zdrenţe. Leana i-a dat săraca, din ce a avut prin casă, că se potriveau la stat. Aşa era şi Maria, mică şi slabă.
         Baba Ana, era tare mândră că ofiţerul a vorbit mai mult cu ea şi le aruncă o privire cu aer de superioritate celorlalti, vrând parcă să zică „Vedeţi mă? Râdeţi voi de mine că ştiu tot ce mişcă, dar ce se făcea domnu' ofiţer fără mine? Ha?”
In timp ce ea sporovăia, Daniel făcuse nişte calcule, El avea 1,80m, deci Vasile avea 1,80, iar Maria, cu un cap mai mică, avea undeva la 1,60 m. Slabi amândoi, adică în termeni de specialitate, constituţie atletică, bruneţi.
         – Dar ia spune-mi, erau negri la faţă sau erau mai albi?
         – Ha, ha ! Râse unul din grupul de curioşi care mergea spre casă. Când au venit, erau aşa de negri că ai fi putut crede că sunt din Africa. Dar i-a spălat şi i-a primenit biata Leana, de le făcuse feţele albe ca laptele. Dar pielea lor arăta urât de tot, de parcă ar fi dormit numai pe afară. Aştia sunt sălbăticiţi...
           Doar o ultimă nelămurire mai trebuia clarificată :
         – Erau tineri, sau mai în vârstă? Intrebă Antonescu.
         – Hm! ce pot spune, zice Baba Ana, că la asta nu prea am fost atentă...
         – Bărbatul avea cam 40-45 de ani, iar femeia, tot pe la 40 de ani, cam aşa arătau, se băgă în discuţie, Petru, vecinul Leanei (cam greu să îi spui vecin, că locuia la vreo 100 de metri de ea, dar era prima casă cu care te întâlneai după ce treceai de Tanti Leana către sat).
          – Deci aşa, se gândi ofiţerul, au pielea albă, 40-45 de ani. Bun, semnalmentele erau complete. Se poate începe căutarea lor.
Inspectorul de poliţie se întoarce la faţa locului, unde cercetarea era pe terminate. S-au găsit ceva amprente, recoltat probe ADN, s-a facut tot posibilul pentru a se găsi autorul acestei ticăloşii.
          Un nor de praf se înalţă la capătul satului. Toată lumea se uită speriată, că doar nu s-a stârnit aşa o furtună din senin ?
         – O fi sufletul lui Tanti Leana! zice unul mai tânăr pus pe glume ...
        Dintr-o dată, mai multe priviri piezişe se îndreptară în direcţia sa, iar el, înghiţind în sec şi-a dat seama că a făcut o glumă proastă.
       Misterul norului de praf s-a desluşit repede, cu 80 Km/oră: a venit Florin, nepotul răposatei.
        Din maşină, coboară un tânăr vizibil marcat de tragedie, cu ochii roşii si faţa palidă de supărare de parcă ar fi plâns toată noaptea şi se repede să intre în casă.   Mai marcat pare tânărul însă de viaţa intensă pe care o trăieşte prin cluburile de noapte din reşedinţa de judeţ, precum şi de traiul pe care l-a dus cât timp a fost să hoinărească prin Europa. Numai Dumnezeu ştie ce a făcut în acest timp, ce a lucrat sau cum şi-a câştigat existenţa, dar fizicul său uscăţiv şi cearcănele pronunţate din jurul ochilor, trădează ocupaţia lui. Corpul său este plin de tatuaje, ca un muzeu de artă modernă. În piele sunt infipte mai multe obiecte metalice, cu aspect de bijuterii, care-i dau tânărului un aer de golan din filmele americane.
         De cum îl vede, Daniel Antonescu simte un fior prin şira spinării...Ce caută ciudatul ăsta aici? Se întreabă el...
        – Alo, tinere! Il strigă ofiţerul. Sunt Inspectorul de Poliţie Antonescu de la Compartimentul Omoruri al Inspectoratului Judetean de Poliţie. Nu aveţi voie în câmpul infracţiunii. Cine sunteţi?
         Tânărul, deranjat de atitudinea poliţistului strâmbă din nas cu figura tipică a puştanilor din ziua de azi cărora le este lehamite de viaţă şi răspunse scurt:
        – Sunt Forin, nepotul. Am auzit ce s-a întâmplat şi am venit cât am putut de repede.
         Apoi, pe un ton de reproş se adresează ofiţerului :

         – Voi ce păziţi mă aici? Vă plăteşte omul din banii lui şi aşa puţini şi voi staţi degeaba toată ziua. Cine se mai simte în siguranţă în ziua de azi cu poliţişti ca voi? Măăă! Eu am umblat prin toată Europa, dar poliţişti ca voi nu am văzut. Să ştiţi că vă dau în judecată. Nu aţi fost în stare să o protejaţi pe bunica mea ...Era singura mea rudă... Tata a murit când eram copil, mama a plecat în Spania la muncă şi acolo si-a găsit un fraier şi s-a măritat...
         Deodată izbucneşte în plâns:
         – Bunica mea, bunica mea, nu mai am bunică!
         – Imi pare rău, zise ofiterul. Am cunoscut-o pe bunica ta. O femeie pe cinste. Voi face tot ce pot să găsesc făptaşul. Iţi promit! Spuse Daniel, căruia plânsul în hohote al nepotului i se păruse puţin cam teatral.
         Florin se opri din plâns tot atât de brusc precum începuse, şi cu o privire plină de ură se adresă ofiţerului:
      – Deci tu esti sticletele ăla cu care bunica mea îşi cheltuia banii pe mâncăruri. Ce mă, ai fi vrut să o iei în întreţinere? Voiai să iei casa bunicii mele? De-aia a reparat casa şi a zugrăvit-o, ca să ai tu moştenire? Te dau în judecată ...te dau în judecată! Poate tu ai omorât-o pe bunica, să îţi rămână casa, nu ?
         Lui Daniel nu-i venea să-şi creadă urechilor... Din aşa bunică bună, a putut ieşi aşa un monstru de nepot, care nici în ziua morţii acesteia, nu se poate stăpâni?
        Cum cercetarea la faţa locului se încheiase deja, Florin fusese lăsat să între în casă, dar discret, Daniel Antonescu l-a urmărit pas cu pas.
        Tristeţea de pe chipul lui Florin dispăruse şi privirea lui agitată parcă ar fi căutat ceva. Lui Daniel, comportamentul tânărului i se păruse suspect, aşa că a hotărât să nu-l scape din ochi. După ce scrută cu privirea camera în care fusese găsită Leana, trecu în altă cameră, şi în mod suspect, se uită ţintă la dulapul sub care fusese găsit cuponul de pensie.
         Toate evenimentele petrecute în ultimul timp, contrastul dintre bunătatea lui Tanti Leana si răutatea nepotului său l-au făcut pe Daniel să nu mai fie atent la amănunte. A văzut insistenţa cu care tânărul privea dulapul, dar pentru moment, nu realizase că acolo ar putea fi ceva.
       – Vă rog să mergeţi afară, că mai avem câte ceva de făcut, l-a rugat politicos poliţistul pe Florin să părăsească imobilul, care urma să fie sigilat, în vederea conservării, poate va mai fi nevoie de continuarea cercetării.
       Tocmai chemase un martor care să asiste la sigilarea locuinţei, când o idee l-a străfulgerat: "Dulapul! Da! Acolo trebuie sa fie ceva de care nepotul ştie."
        Solicită de urgenţă criminalistul:
         – Trebuie să reluăm cercetarea. Simt că îmi scapă ceva...
        Membrii echipei, vizibil contrariaţi de dispoziţia primită, se deplasează agale spre locul comiterii crimei.
        – Ce-o mai vrea şi ăsta? zise un membru al echipei...
         – Poate are impresia că o poate scula pe babă, că am auzit că o cunoştea bine ...i-a răspuns amuzat un coleg din echipă.
        Daniel era în spatele lor, dar ştia că nu sunt în stare de vreo răutate, aşa că o luă ca pe o glumă, şi spuse :
         – Cercetaţi vă rog dulapul din camera cealaltă.
Cercetarea dulapului a început imediat. Cu meticulozitatea caracteristică criminaliştilor, uitând de remarcile răutăcioase pe care le făcură la adresa lui Daniel, membrii echipei se puseră pe treabă. Dulapul a fost luat la verificat bucată cu bucată, haină cu haină, obiect cu obiect. Nimic nu a scăpat ochilor vigilenti ai poliţiştilor.
         Deodată, criminalistul strigă:
         –Domnule inspector! Am găsit bani. O sumă destul de mare. Erau ascunşi într-o haină de aceea nu i-a găsit hoţul...
         Un aer de satisfacţie apărut pe faţa lui Daniel, îi făcu pe membrii echipei de cercetare locului să se ruşineze de faptul că s-au îndoit de capacităţile lui. Aşa că îşi ceruseră scuze tacit, privind în jos pentru un moment.
          După ridicarea banilor şi sigilarea lor, poliţistul îi spuse lui Florin despre aceasta:
        – Am găsit o sumă frumoasă de bani. I-am ridicat, iar după încetarea cercetărilor, aceştia vă vor fi înmânaţi.
         La auzul veştii despre găsirea banilor, faţa lui Florin se însenină, dar brusc, deveni din nou agresiv :
         – Daţi-mi banii că eu sunt urmaşul de drept. Vă stiu eu pe voi, gaborii, că vă faceti că număraţi banii, că îi păstraţi până la terminarea cercetărilor, dar de fapt, voi îi furaţi. Mă, îi împărţiţi între voi. V-am mai spus, vă dau în judecată...
Nepotul, cu caracterul său ciudat, se urcă în maşina sa frumoasă si dispăru, aşa cum a venit: ca o furtună...

[Sofia Sincă]

Un nou episod din roman. Începe cercetarea aşa zisei crime, putem gândi că a fost crimă de fapt, deoarece romanul are tentă de unul poliţist.

Capitolul este ceva mai bun, au dispărut repetiţiile. Nu întrutotul, mai sunt dar nu atât de agasante. De exemplu la începtul fragmentului faci prea mult caz de apropierea dintre Tanti Leana şi ofiţerul de poliţie, deoarece, cu aceleaşi cuvinte mai spui şi în capitolul anterior... Dar asta este problema ta şi valoarea pe care o dai scrierii.

Apoi trebuie să mai treci peste text, să corectezi punctuaţia. Între subiect şi predicat nu se pune virgulă, ex: că Ion al Leanei, era un om solid, nici înainte de şi. Ai în multe cazuri virgula înainte de şi, ex: cameră, şi în mod suspect, precum începuse, şi cu o. Mai sunt scăpările tale de felul, mare...da, deci pauza dintre semn de punctuaţie şi cuvânt sau cea care nu trebuie dintre ele.

Am mai scos unele erori de exprimare, cum ar fi:

- O curbă, mai o curbă, - O curbă, încă o curbă,

- imaginea de basm a lui Tanti Leana, - înaintea pronumelor personale de genul feminin nu se pune pronumele posesiv lui, ci în urmă lor. Lui se pune numai la genul masculin. Aici puteai pune, imaginea de basm a bătrânei Tanti Leana. Nu este singurul caz când ai scris aşa. De altfel aşa este scrisă peste tot, a lui Tanti Leana.

- o boare răcoroasă de vânt, - boare de vânt este pleonasm. Era suficient o boare răcoroasă. BOÁRE s. f. Adiere plăcută de vânt. – Lat. boreas.

- unii cu treabă, alţii fără treabă dar aproape toţi era acolo. - ...dar aproate tot satul era acolo, frază mai completă.

- Supect, nu? îşi încheie mărturia, - mi se pare oprea evoluat cuvântul suspect în gura babei Ana. Este totuşi o femeie de sat şi mai e şi babă... aşa cum îi zici tu.

- mare...da, avea părul mare de-i trecea peste urechi. - repetiţia mare, plus lipsa pauzei.

- Un moment, - se cere alineat

- cam 40-45 de ani, - prea multe cifre. Cifrele în literatură se scriu cu litere. Dar în acest paragraf ai uzat cam mult de ele. Nu trebuie cu exactitate vârsta sau kilometri sau viteza maşinilor că nu suntem la raport. Se drege prin cuvinte, prin expresii.

- i se păruse suspect, cameră, şi în mod suspect, - repetiţie suspect.

Nepotul, cu caracterul - cacofonie.

Oricum se simte o îmbunătăţire a textului, dar există loc de mai bine. Întotdeauna există loc de mai bine.

Apreciere, Sofy!