Dileme ( fragment 24)

[Giurgiu Silvia]

   Lea primea cu recunoștință atențiile familiei și se abandona fericită în grija lor, dar nu se simțea în stare să reacționeze în vreun fel. Vorbea puțin, numai când se impunea neapărat, un răspuns concret la întrebările lor, dormea aproape tot timpul, mânca conștiincioasă tot ce i se oferea, asculta răbdătoare conversațiile celor din casă, dar fără să participe, era apatică, atunci când era silită să iasă din cameră și nu o interesa absolut nimic, din ce se întâmpla în jurul ei. Se simțea obosită și bolnavă, deși nu o durea nimic. Cel puțin, nu la nivel fizic. Era conștientă de starea în care era și observa cu nepăsare cum depresia se întindea peste ea, ca o negură opacă și densă, dar parcă ieșise din propriul corp și îl abandonase complet. Mintea îngreunată de oboseală și confuzie, rămânea adesea suspendată deasupra unui hău negru ca smoala și plutea în neclintire, fără gânduri, dorințe sau amintiri. Îi era bine așa!... Nu voia să facă nimic, de teamă să nu trezească monstrul adormit din subconștientul ei, acel sentiment acut de vinovăție și acea nevoie organică de auto-pedepsire, despre care i se tot repeta, până la epuizare, că sunt nocive, că nu le merită...

   Liviu Cernat, eminentul profesionist, psiholog cu un renume remarcabil în lumea medicală, se lupta disperat să dezlege misterul tot mai obscur al acelei minți, care se baricadase în dimensiunea ei, nelăsând nici măcar, o rază de lumină să pătrundă. Nu mai tratase până atunci un caz atât de grav! Studia zi și noapte în biroul lui, înghițind cu aviditate tratat după tratat, participa la tot felul de conferințe de specialitate, alături de specialiști cu renume, o supunea pe Lea la teste subtile și se făcea în patru să smulgă de la ea, cel mai mic semn de înțelegere, să o determine să participe cu adevărat la viața de familie, dar nu obținea decât un surâs stins, o supunere  exasperantă și un dezinteres nimicitor. 

   Ar fi preferat să aibă atacuri de panică, crize de isterie, orice fel de manifestări emotive, care să-i stimuleze cumva creierul blocat. Orice, dar nu starea asta de prostrație, de renunțare de beatitudine ridicolă... Era ca o păpușă stricată... 

   ,, Doamne, ajută-mă să-mi salvez copilul!” se ruga el, tot mai des. Maria observa terorizată zbuciumul lui și inutilitatea eforturilor comune, pe care le făceau pentru Lea. Atât ea cât și Cristian, făceau tot ce le stătea în putință să o scoată din starea în care era, dar totul era în van.

   Într-o dimineață, când Maria încercă să intre în baia de la etaj, unde se mutase pentru a fi aproape de fiica ei, o găsi închisă cu cheia. Se alarmă imediat și dădu fuga în camera Leei. Patul era nedesfăcut, fereastra larg deschisă, ceașca de lapte pe care i-o dusese înainte de culcare, neatinsă, iar de Lea, nici urmă. Alergă din nou la ușa băii și bătu alarmată, chemând-o cu voce joasă, ca să nu trezească toată casa:

   - Lea, ești acolo? E totul în regulă, mami? Niciun răspuns... Lea, deschide, te rog! Te simți bine? De ce ai încuiat ușa? Un geamăt stins străbătu ca o iluzie prin ușa încremenită. Maria își pierdu cumpătul și alergă înspăimântată să-și trezească soțul. 

   - Liviu, vino repede! Lea s-a încuiat în baie și nu știu de când stă acolo! Patul e neatins! Mă tem că e în baie, de aseară! Dumnezeule, ce i s-o fi întâmplat? suspina ea, frângându-și mâinile.

   Bărbatul, palid ca moartea se năpusti pe scări, urcându-le câte două odată. Când Maria îl ajunse din urmă, ușa suferise deja o grămadă de lovituri, dar de teamă să nu o rănească cumva pe Lea, renunță la forță și disperarea lui se revărsă asupra clanței, pe care o smulse practic, din lăcașul ei, cu tot cu butuc. 

   Ghemuită pe gresia rece, cu genunchii în brațe, cu privirea fixată pe covorul mic de baie, impregnat de vomă, cu lacrimile șiroind necontrolat, Lea se izbea sistematic cu umerii de cadă, murmurând mecanic ceva ininteligibil. Văzând-o astfel, cei doi părinți se apropiară de ea cu inima frântă, îngenuncheară alături, cuprinzând-o cu brațele strâns, formând un trup și o singură ființă. Lea se pierdu în îmbrățișarea lor, continuând să murmure litania ei, tot mai încet și mai rar, până se liniști complet. 

   - Maria, hai s-o spălăm și s-o ducem în pat! șopti Liviu, redevenit pragmatic. A înghețat pe gresia asta, draga de ea! 

   - Te simți mai bine, iubito? o întrebă mama, dezmierdând-o duios, acoperind-o până sub bărbie, ca atunci când era micuță. Lea o privi lung. Vrei să-mi spui ceva? Ce e, puiul meu? Liviu înțelese că era de prisos și se evaporă din odaie, trăgându-l după sine pe Cristian, care asistase șocat la toată scena, trezit de zgomotele nefirești din casă. Nu era nimic încurajator în criza aceea a Leei, dar era prima reacție adevărată pe care o avusese, de când încercase să se sinucidă. Ceea ce pentru alții însemna motiv de îngrijorare, lui îi aduse o rază de speranță. Spera ca soția să obțină o, cât de neînsemnată confesiune, din partea fiicei. El cel puțin, asta dedusese din atitudinea ei ezitantă. Nu se înșela. Se întâmplase ceva care scosese mintea înghețată a Leei din încremenirea ei.

[Sofia Sincă]

Impresionantă și atitudinea/acțiunea dar și scrierea. Foarte bine și condensat descrii starea depresivă a Leei și restul... de altfel.

Am citit cu interes și am admirat,

Sofy

Aștept continuarea.