Intrând în răcoarea mânăstirii, după căldura de afară, m-a trecut un fior. Am aruncat o privire în interior să văd dacă mai rămăsese cineva care să mă cunoască şi am răsuflat uşurat, nu mai era nimeni. În aer plutea un miros vag de tămâie şi ceară topită.
Într-un colţ, două măicuţe tinere prefirau printre degetele subţiri, mătănii iar în faţa iconostasului, îngenuncheată, o babă cernită, se ruga cu ardoare. Într-un sfeşnic îşi dădeau duhul, paşnic, câteva lumânări. Lângă ele, sub o icoană împărătească, o candelă pâlpâind palid arunca reflexe stranii, îmbujorând chipul zâmbitor al Pruncului din braţele Preacuratei.
   Din autocar şoferul a claxonat de două ori scurt, amintind tuturor că se apropie ora de plecare; era ultima zi de excursie şi se grăbea. Prin fereastra deschisă răzbăteau glasuri subţirele de copii întârziaţi strigându-se unul pe altul. Mi-am încordat auzul şi în pridvor am perceput vag un zgomot de sandale, lipăind uşor. Un băieţel şi-a interpus umbra în dreptunghiul luminos al uşii de la intrare şi şi-a mijit ochii încercând să mă găsească cu privirea în semiîntuneric. Am tuşit uşor, m-a zărit şi a înaintat câţiva paşi, arătând cu mâna spre exterior dar i-am făcut semn să plece. L-am reunoscut de la distanţă, după cravata roşie de pionier. Ăsta era Georgel, singurul din grup care o purta permanent, chiar şi in excursii, pentru că taică-său, un fel de băgător de seamă zelos de la judeţ, l-ar fi pedepsit, dacă l-ar fi văzut fără ea. A ezitat puţin, frământându-i între degete colţurile, i-am făcut semn din nou că da, ştiam, că fusese trimis să-mi spună să mă grăbesc, şi s-a retras fără zgomot.
    Când am tuşit, băbuţa şi-a întrerupt rugăciunea, şi dându-şi importanţă, a sâsâit spre mine, inutil, ca o cobră ştirbă. A mai făcut apoi două cruci mari, s-a ridicat oftând, şi ţinându-se de şale, a ieşit mergând de-a–ndărătelea. Măicuţele deschiseseră şi ele un ceaslov şi aplecate  silabiseau mişcând mărunţel din buze. Poposind asupra lor, lumina clară a sfârşitului de cireşar le dădea un nimb de sfinţenie.
    Am făcut doi paşi înainte, către catapeteasmă, apropiindu-mă de icoana Lui, mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii şi am început să-I vorbesc.
    Eram foarte tânăr pe atunci, abia treminasem de câţiva ani facultatea, trufaş şi bezmetic şi fără minte, aşa că n-am avut nici o teamă. Nu mai era nimic între mine şi El, care să mă oprească. Nu mai simţeam mirosul de lumânări şi tămâie, pereţii bisericii se dăduseră la o parte, măicuţele deveniseră îngeri şi pluteau printre sfinţii bărboşi pictaţi pe bolta sinilie. Îi vorbeam şi, pe măsură ce-I spuneam ceea ce mă apasă, simţeam o tot mai mare uşurare. Nu mai ştiu exact ce cuvinte am folosit atunci, în gând, certându-L, dar sensul lor , nu mi s-a şters din memorie nici astăzi.
-Doamne, am început, am venit azi în faţa ta ca să-ţi spun numai adevărul. La ce mi-ar folosi să te mint, pentru că tu ştii oricum cât din el se află în spusele mele. Nu–ţi cer nimic, nu pentru că nu mi-ai putea da, ci pentru că eu nu cred în Tine.
   Am spus vorbele acelea grele şi nu m-am cutremurat. M-am oprit o clipă nu pentru că mă temeam, dar simţeam nevoia să-mi aleg mai bine cuvintele, ca la rândul Lui şi El să mă înţeleagă mai bine. Am respirat adânc şi mi-am reluat monologul.
-Ştiu, că ceea ce fac acum se numeşte păcat şi că pentru aşa ceva aş putea să fiu pedepsit, dar nu mi-e frică.

Nu poate să-ţi fie frică de ceva care nu există. Aşa am învăţat în şcoală, aşa îi învăţ şi pe elevii mei şi cred  că aşa este bine. Nu are nici un rost să te rog ceva pentru mine şi nici pentru iertare. Acesta este adevărul şi calea, alt drum nu mai există.
   Acum, când scriu aceste rânduri, ştiu ca şi atunci că tot ce spuneam erau blasfemii, dar nu-mi păsa şi am continuat fără nici o ezitare:
-Problema mea, Doamne, este că nu sunt singur. Sunt ceilalţi care mai cred în Tine. Pe ei n-am putut încă să-i lămuresc, ei sunt convinşi de puterea Ta. Sunt însă cei mai apropiaţi sufletului meu, familia mea, copii mei. Dacă exişti totuşi, ajută-i pe ei, dă-le lor sănătatea şi fericirea  pe care o merită. Dă-le tot ce eu nu-ţi cer …
   Rugăciunea, pentru că era totuşi o rugăciune, a fost întreruptă de sunetul prelung al claxonului, pătrunzând prin ziduri.  Călugăriţele îşi închiseseră cartea şi se uitau la mine întrebător. Văzusem afară, pe o cruce, în micul cimitir din apropiere, o inscripţie: "Aici este linişte mare", şi o clipă mi-a fost ruşine că le-o tulbur. M-am uitat la ceas, soferul avea dreptate, timpul trecuse pe nesimţite şi avea de ce să fie supărat. M-am închinat stângaci, sub ochii lor , am mormăit o formulă grăbită de salut şi am ieşit plonjând într-o baie de lumină.
   Autocarul mă aştepta cu motorul pornit. Georgel stătea drepţi lângă scară cu o sticlă de Pepsi în mână, cadou de la activistul de taică-său şi mi-a raportat că tot detaşamentul este prezent. Am urcat dintr-un salt, m-am trântit fericit în scaunul ghidului, am sorbit o gură din băutura călie şi am demarat în trombă.
* * *

Acasă nu i-am povestit mamei nimic despre isprava mea. Ea era cea mai vulnerabilă, chiar şi după cei câţiva ani de la moartea neaşteptată a tatei, pe care o luase drept o pedeapsă de la Dumnezeu şi m-am temut să nu-i tulbur şi mai mult credinţa. Ella, nevastă-mea m-a îmbrăţişat  fericită că îşi vede familia reîntregită, de fapt ei nu-i prea păsa de chestiile astea religioase, iar gemenii erau prea mici să poată înţelege ceva. S-au bucurat cu toţii când am scos din buzunare un baton de ciocolată şi un pachet de cafea naturală, care începuse deja să devină o raritate, şi cu asta am pus punct. Am lăsat copiii la ţară în grija maică-mi, ne-am urcat în Trabant şi ne-am întors cu portbagajul plin de mere văratice şi cireşe în oraş.

* * *
Au trecut astfel două luni bune de vară, întrerupte de o scurtă escapadă cu copiii pe litoral. Vacanţa mare era pe sfârşite, mai fusesem între timp ghid în câteva excursii la munte, dar evitasem, ca in traseul meu să mai trec pe la mânăstiri. Nu ştiu dacă era ceva în subconştient, sau numai aşa a fost să fie.
In oraş rămăsesem aproape singur. Am avut întotdeauna prieteni puţini, cel mai apropiat dintre ei, lucra acum temporar recepţioner la Mamaia, iar ceilalţi, colegi de cancelarie, erau împrăştiaţi care încotro. Pe Ella, căreia i-am povestit câte ceva, prinsă cum era cu pacienţii, pur şi simplu nu a intresat-o. Când am decis în sfârşit că trebuie să mă destăinui cuiva, am făcut, bineînţeles, alegerea cea mai proastă, în persoana mătuşii Casandra, domnişoară bătrână şi sora cea mare a mamei.
A trecut pe la noi, ca de obicei neanunţată, într-o după amiază, când nevastă-mea era de gardă. Era pe la jumătatea lui august şi am certat-o inutil că la vârsta ei iese din casă în vipia de afară. Venea de la piaţă, mi-a zis, ţuguindu-şi buzele, şi n-ar strica să –mi aduc aminte că ea este o amărâtă de pensionară, care s-a dus acum la spartul târgului, când mai scade preţul, să-şi cumpere câţiva struguri, că are bani prea puţini, să-şi satisfacă alte pofte. A intrat în sufragerie, a trecut discret cu degetul pe bufet să vadă cât de gros e praful şi s-a aşezat, dreaptă ca o scândură, în fotoliul ei preferat, aşteptând. Am zâmbit uşor pe sub mustaţă, ştiam acum pentru ce venise, se săturase să tot bea nechezol şi spera că la mine, nepotul ei preferat, găseşte  una naturală cu caimac. Am pus ibricul cu apă să fiarbă pe aragaz, am scos din sertar râşniţa de alamă moştenită de la bunica, am umplut-o pe jumătate cu boabe şi, învârtind mânerul, cu poticneli, am început iavaş-iavaş să-i povestesc.
Nu ştiu ce m-a îndemnat să o fac, poate aerul saturat de căldură, mirosind ameţitor a Şeherezadă, de la cafeaua proaspăt râşnită. M-a ascultat fără să mă întrerupă, privindu-mă, cu ochii ei rotunzi de bufniţă înţeleaptă. Pe măsură ce vorbeam , sprâncenele i s-au ridicat tot mai sus ca două semne de întrebare desenate cu dermatograf, iar buzele subţiri s-au îngustat şi mai mult, ca o linie dreaptă, trasată de un creion cu vârful bine ascuţit. A tăcut câteva minute bune, după ce am terminat, a sorbit zgomotos şi a început să mă chestioneze:
- Mă-ta ştie? Da’ nevastă-ta? Te-ai dus la vreun popă să te spovedeşti? a turuit ea aproape pe nerăsuflate.
   Am negat totul, dând vehement din cap. Ceea ce-i spusesem soţiei era nesemnificativ şi dealtfel nici nu doream să o implic în toată tărăşenia asta. Mai grav era că o supărasem tare pe iubita mea mătuşă, care nu m-ar fi luat aşa, cu mă-ta, decât în cazuri în care situaţia era gravă şi tindea să iasă de sub control. S-a desbrăcat Casandra de caracter, bombănea în astfel de momente mama şi părăsea rapid câmpul de bătaie.
   Aşa s-a întâmplat şi acum. Mi-a ţinut o praftură de zile mari, vreo douăzeci de minute, timp în care nu am prea avut ocazia să deschid gura, să răspund. De aia te-au ţinut amărâţii ăia în facultate ... fie-al dracului partidul ăla care te-a învăţat prostiile astea, au fost cele mai blânde imprecaţii de care îmi mai aduc aminte. S-a potolit într-un târziu, la rugăminţile mele, mai ales în ceea ce o privea pe mama, căreia, cu chiu şi vai mi-a promis că nu-i va spune nimic.
- Ce să-i mai stric şi ei inima, am să te duc eu să-ţi cetească un duhovnic, că a intrat necuratul în tine nepoate, şi-a condiţionat ea promisiunea. Stiu eu unul care face minuni, a fost călugăr la un schit de sub Măgură, mi-a aruncat din prag înainte să plece. Când m-am întors să strâng, am văzut că de supărată ce era uitase să-şi termine ceaşca.
   Din nefericire mătuşă-mea nu şi-a putut ţine niciodată cuvântul. Peste câteva zile în ajunul lui 23 August, când Ella era din nou de gardă, m-a sunat din spital disperată. Stând la coadă la carne, pe o căldură infernală, Casandrei i se făcuse rău şi până la spital murise. Am înmormântat-o şi, odată cu ea secretul meu, iar mama n-a aflat niciodată nimic.

* * *
   Povestea mea ar fi putut foarte bine să se termine aici, dar nu a fost să fie aşa. Pe măsură ce timpul trecea, tot ceea ce mi se păruse altă dată extraordinar, începea să se estompeze şi să-şi piardă din importanţă. Încercam uneori să revăd evenimentele cu ochii minţii şi ele îmi apăreau din ce în ce mai îndepărtate, mai neclare, ca într-o fotografie mişcată în care recunoşti personajele, dar ele îti apar uşor blurate.
   După evenimentele din decembrie, religia a revenit în şcoli şi, o dată cu ea, am devenit coleg pentru câteva luni cu un preot bătrân în prag de pensionare. Aveam ore după amiaza şi vorbeam deseori cu el, după ce terminam programul, potrivindu-mi paşii mei mai sprinteni cu mersul său încet. Înaintasem şi eu în vârstă, trecusem binişor de cincizeci, şi poate sub influenţa lui începusem să simt aşa un fel de linişte interioară, încercam să mă împac cu Dumnezeu. Mă măcina însă, ascunsă într-o tainiţă a memoriei, vechea mea nesăbuinţă din tinereţe. Ieşea uneori la suprafaţă, mai ales noaptea, ca bulbucii de aer pe faţa unui lac liniştit, de unde se prelingea în vise agitate, din care mă trezeam transpirat, strigând.

   Intr-o seară de aprilie l-am însoţit la o vecernie până la biserică şi după slujbă am mai rămas să vorbim. Femeia de la lumânări îşi număra atentă încasările, punând mărunţişul în fişicuri, aruncându-ne priviri furişe, aşteptând să-i se dea drumu’ să plece. Părintele s-a aşezat greoi într-una dintre strane, invitându-mă cu mâna, să mă aşez alături. Cu acelaşi gest molatec a făcut semn femeii să iasă, apoi şi-a scos ochelarii din buzunarul sutanei, punându-i pe vârful nasului. Prin uşa deschisă pătrundea din stradă parfumul liliacului înflorit, se auzeau voci grăbite de trecători, maşinile frânând zgomotos în intersecţie. M-a privit îndelung peste rama de metal, parcă îmi radiografia sufletul. Am deschis gura să vorbesc dar mi-a poruncit din privire să tac şi am înţeles că încă nu sosise momentul Mi-a prins mâinile în palmele sale zbârcite, le-a mângâiat şi a şoptit uşor ca o adiere:
- Spune-mi ce te frământă, fiule.

M-am spovedit atunci lui, fără să fie o adevărată spovedanie şi m-am scuturat de toată apăsarea şi de tot răul din mine. Şi erau de faţă, fără să le văd, ca nişte umbre, dând mărturie pentru adevărul spuselor mele, mătuşa Casandra şi mama care trecuse demult şi ea în lumea drepţilor, şi acum mă asculta mirată.
Vorbeam cu lacrimile şiroind pe faţă şi bătrânul duhovnic mi le ştergea cu palma sa bătătorită.
   După ce m-am oprit a tăcut şi el o vreme cu privirea pierdută către nicăieri. Afară se înserase de-a binelea şi abia-abia îi mai distingeam conturul feţei, luminat de felinarul din stradă. Când mi-a vorbit avea aceeaşi voce blândă însă din ea răzbătea acum numai durere şi înfiorare:
-Am fost şi eu la Aiud, în cazanul Satanei şi în multe alte locuri unde îşi aprindea incornoratul focul. Si au văzut ochii mei atâta suferinţă, ce mintea noastră nu poate să încapă. Şi a primit trupul meu cel nevolnic atâta rău şi schilodire, încât nu a mai putut duce, şi atunci am inceput să-L hulesc şi să mă lepăd de El închinându-mă Necuratului. Şi singura mea scăpare în clipele acelea de groază, a fost Rugăciunea. Şi la fel ca tine odinioară, fiule duhovnicesc, dacă n-am putut să mă mai rog pentru mine, am făcut-o pentru alţii, care în nevinovăţia lor credeau nestrămutat în slava şi puterea Lui şi în harul pe care mi-l pierdusem.
    S-a oprit şi cutremurul din trupul său mi s-a transmis şi mie.
Ne-am ridicat în acelaşi timp, fără să ne mai spunem nici o vorbă. M-a cuprins după umeri, dulce, ca într-o îmbrăţişare şi m-a binecuvântat.
-Mergi cu Domnul, l-am auzit murmurând. Am vrut să-i sărut mâna, dar m-a respins cu blândeţe.
Am ieşit în aerul nopţii plângând. Până acasă o adiere călduţă mi-a uscat obrajii.

9 martie 2012 Focşani. .

Vizualizări: 164

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Regimul comunist ne-a spălat creerii. Fiecare dintre noi care am învăţat în acel regim ne regăsim, mai mult sau mai puţin în acest text. Mai intervine şi teribilismul vârstei, informaţiile puse la îndemână, ca pentru aceste idei să stăpânească. Cine era credincios se zicea că nu este destul de citit, de edificat. Abia mai târziu am înţeles şi eu câte de puţine cunoştinţe în domeniu deţineam, pentru că nu aveam de unde să mă edific. Biblia era o carte foarte rară, aproape tabu prin casele noastre. Apoi nu eram lăsaţi să alegem dacă să fim credincioşi sau nu.

Şi tânărul din acest text a trecut printr-o perioadă a teribilismului sau poate şi a frustrărilor, însă cugetul, subconştientul a avut mustrăti de conştiinţă pentru acel gest de a pune la îndoială existenţa lui Dumnezeu în propria lui casă, într-o mănăstire. De fapt l-a urmărit toată viaţa acest fapt şi, în cele din urmă a ajuns să-şi mărturiseacă eroare de care a fost cuprins în faţa unui coleg-preot.

Un text de bun simţ, scris cu mult bun simţ, cu atenţie şi pricere. Cursiv, impresionant, cu aplomb la inimile cititorului.

Apreciere, Sofy!

 Cotlon neumblat al sufletului, revelat  literar cu măiestrie. Dincolo de  nuanţă umoristică,  pe care mătuşa Casandra o dă subiectului, este impresionantă curgerea scrierii către ideea că  este credinţa o necesitate interioară.

Câteva dezacorduri şi greşeli de tehnoredactare nu ştirbesc cu nimic valoarea textului şi mai ales nu scad cu nimic din emoţia transmisă. Toată aprecierea!

 Frumoase trairi,exprimate si in proza dumneavoastra si in versuri.Citesc intodeauna cu interes si cu mare placere postarile dumneavoastra,oriunde ar fi ele.

 Oare Dumnezeus-a reintors in Romania?Eu cred ca da.Mai avem noi sa ne intoarcem fata catre El.

Din ¨sabotor de economie socialista¨am devenit si eu un credincios al Domnului,din mila Sa.

          Sa auzim numai de bine!

Textul scris cu sensibilitate, cursiv si ingrijit, ne aduce in rezonanta cu sufletul personajului mai intai revoltat, apoi,  datorita unui moment de gratie trait alaturi de un preot cu har, impacat cu Dumnezeu. 

M-a impresionat. Ca de obicei o placere sa va citesc.

Cu prietenie,

 Mulţumesc tuturor celor care acordaţi atenţie textelor mele şi mă răsplătiţi uneori mai mult decât merit prin cuvinte frumoase. Mony

M-a impresionat! Mărturisirea dumneavoastră a fost nu numai în fața preotului ci și a noastră a tuturor! Cred că fiecare ne regăsim în acest text! Felicitări!

Text transferat în Colecția de proză.

Mulţumesc

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Text transferat în Colecția de proză.

Reverență!

vre-o - vreo

Descătuşare a sufletului care credea şi nu credea. Însăşi scrierea este o spovedanie. Şi apoi linişte...

Un text cursiv, bine scris!

Când am tuşit, băbuţa şi-a întrerupt rugăciunea, şi dându-şi importanţă, a sâsâit spre mine, inutil, ca o cobră ştirbă. -  m-am prăpădit de râs deşi textul este serios - umor specific autorului

şi fericirea care - pe care

iavaş-iavaş- ştiam că este "uşor-uşor" în turcă :))) dar am căutat şi în Dex se pare că provine de acolo şi a rămas pe la noi, oricum, nu am mai auzit în româneşte :))

blurate ? :))) eu  am înţeles ce aţi spus, dar asta nu îl face cuvânt românesc :))

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2020:

Valeria Merca 

Sofia Sincă 

Mihaela Popa

Tudor Cicu

Nikol MerBreM

Vasilisia Lazăr 

Activitatea Recentă

Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Stă să plouă... a utilizatorului Valentin Tufan
cu 26 minute în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Pietre Zen a utilizatorului gabriel cristea
cu 35 minute în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cand Soarele-n amurg a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 51 minute în urmă
Valentin Tufan şi Vasilisia Lazăr sunt acum prieteni
cu 1 oră în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Un cântec mi-e viața a utilizatorului Grig Salvan
cu 1 oră în urmă
Postare de log efectuată de Valentin Tufan
cu 1 oră în urmă
Valentin Tufan a lăsat un comentariu pentru Sofia Sincă
cu 1 oră în urmă
Valentin Tufan a lăsat un comentariu pentru Vasilisia Lazăr
cu 1 oră în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Stropi de lumină a utilizatorului Ion Ion
cu 1 oră în urmă
Vasilisia Lazăr a lăsat un comentariu pentru Valentin Tufan
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Concertul singurătății a utilizatorului gina zaharia
cu 2 ore în urmă
Valentin Tufan şi-a actualizat profilul
cu 2 ore în urmă
Popica-Savin Alina-Roxana a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Transcendental a utilizatorului Popica-Savin Alina-Roxana
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Transcendental a utilizatorului Popica-Savin Alina-Roxana
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog (Fulger în doi timpi) a utilizatorului Costel Zăgan
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a lăsat un comentariu pentru Handraluca Miruna
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a lăsat un comentariu pentru Corbu Florentina
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a lăsat un comentariu pentru Niculaescu Evelyne Adriana
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a lăsat un comentariu pentru Valentin Tufan
cu 2 ore în urmă
Pictograma profiluluiValentin Tufan, Niculaescu Evelyne Adriana, Corbu Florentina şi încă 1 s-au alăturat la ÎNSEMNE CULTURALE
cu 2 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor