De gustibus...

[Mihaela Suciu]

        În cimitir, dacă ești gură-cască, fără să vrei, primești lecții cu lingurița. Sunt gratis și personalizate! Deunăzi: ,,Aleile se împart în cărări, cărările în potecuțe, însă potecuțele nu se împart, merg pe la morminte, fac rondul, după care se adună în cărări și cărările în alei. Nebătute de pași, dispar! Fiecare mormânt are povești imprimate în marmură, ciment sau lemn, dar fără deosebire, molcom, timpul le face uitate! Florile, iarba, buruienile sunt efemere, mor anual dar renasc! Uite colo, da, acolo, jos, pitită. Ce simpatică e! Smerită-n cumințenie, topindu-se văzând cu ochii, o lumânărică-și face cruce: de sus în jos, unind cerul cu pământul și de la dreapta la stânga, îmbrățișând în pâlpâirea ultimei sale sclipiri senine, văzutele și nevăzutele... Privește, sus! Explozie de lumină! Soare! În verdele prăfuit se ascunde vara și curioși pistrui pământii ies pe marginea frunzelor să cerceteze locul. Iedera cu palme sângerânde se cațără pe scoarța castanului, iar o mlădiță roșie, scăpată de sub control, se leagănă sub brațul copacului vânjos, ca o funie spânzurată. În fața morții, voinicul e pregătit pentru ultimul asalt cu buzdugane și ghiulele ciocolatii. Când se va împrimăvăra, vor exploda zeci de muguri-flori, sărbătorind viața și crezul sevei...” Sfârșitul lecției, liniște de mormânt! Chiar și clopotul din turlă și-a înghițit limba. Doar gândurile se joacă haotic prin labirintul minții; oare câte cotloane întortocheate și câte înfundături nu-s într-o cutie craniană?! Deodată, ademenite, gândurile țâșnesc prin osul brumat și saltă gardul spre parc... Ce frumos miros promisiunile toamnei!

       Pe bancă, o necunoscută. Vântul o necăjește: ,,Șșș...” Deasupra ei, departe, printre norii răsfirați, planează în cercuri largi, o pasăre. Privirea femeii se fixează mirată: „Au plecat stoluri, stoluri, tu?” Vântul își face de lucru: ,,Șșș...” printre firele de păr, răzlețindu-le. Necunoscuta, derutată, își așează frizura cifulită și-l ceartă: ,,Nu mă mai bate la cap!”, iar spre întârziată, o șoaptă: ,,Zboară!” Vântul: ,,Șșș! Privește spectacolul! S-au terminat orele de la școală!” Grupuri, grupuri intră pe scenă. Navetiștii o iau în direcția autogării sau a gării, autohtonii se răspândesc prin parc. Vorbe, râsete, murmur, viață! Pe banca de vizavi, două tinere se prăvălesc nerăbdătoare și se îmbrățișează impudic. ,,Fiecare-n legea lui! Tineretul cu tineretul și babetul cu... Ia să-mi citesc mesajele!” își zice femeia și se concentrează pe telefonul mobil, detașându-se. I-a răspuns prietena din copilărie: ,,Salut, Michi!” Zâmbește. (Chiar dacă nu-i la modă porecla și pentru unii sună aiurea, ea o poartă cu plăcere fiindcă se asortează cu Mikey Mouse – personajul din desenele animate – și etapele vieții ei: se vede șoricuț neastâmpărat, apoi șoricel de bibliotecă și, mai nou, șoarece de frigider; ronț, ronț, la cărți, ronț, ronț, la... O să devin o caricatură, mare cât Biblioteca Municipală!) Citește avid. Mesajul se întinde pe ecran, destul de amplu:

       ,,Tu, Michi, ce bine-i de tine! Ai plecat la țanc în reședința de județ. Noi, cei rămași într-o localitate mică, am simțit cum ne sufocăm de șomaj, orizontul feeric se îndepărta, iar teama ne acapara; toate intreprinderile se închideau. M-am gândit să iau viza „Loteriei” și uite-așa, mi-a picat norocul pentru o viață mai bună. Spre deosebire de alții, eram cu toată familia; am luat și copiii în America, ne-ar fi fost greu fără ei, printre străini. Ei, nesperat de repede, s-au integrat în colectiv și s-au adaptat modului de viață, chiar și cu mâncarea. Aici, totul e mare sau foarte mare. Știi, al meu e înnebunit după mașini; într-o zi, îmi face surpriza și mă trezesc cu tancul la ușă, un Hummer vechi. ,,Te-ai damblagit, omule? Dacă uiți să oprești motorul, în veci nu-i mai faci plinul.” ,,Lasă mamă, să moară ai noștri din comunitate! Te plimbă băiatul să vezi America!” America, America – țara tuturor posibilităților, dar...

       Am strâns cureaua pentru banii de drum și am revenit în țară... Ce dooor! Dor de părinți, prieteni, orășel, de matricea natală! Entuziasm! Intrăm în România și ne izbește o atmosferă neplăcută, dar nu-i nimic, suntem acasă, am venit mii de kilometrii, mai facem câteva sute și ne îmbrățișăm cu cei dragi, pupături, lacrimi de bucurie. Normal! Suntem cu toții! Participăm la toate evenimentele la care suntem invitați, nunți, botezuri, că și alții au venit acasă, în aceeași perioadă, pentru a petrece vacanța cu familia. Închiriem o mașină, înghesuim copiii și părinții, și vizităm ceva prin apropiere fiindcă drumurile sunt cum sunt, cu gropi, aglomerate, șoferi, neam de șofer... Banii ni se împuținează, copiii se plictisesc, suntem ,,sătui” și ne este dor de ,,civilizație” fiindcă ne-am obișnuit cu ea! Întorși, storși de vlagă, mai avem totuși puterea să povestim colegilor de serviciu ce copios ne-am distrat acasă, iar noaptea, ne facem socoteala banilor și cât ne-ar mai trebui să împrumutăm de la bancă, să avem o casă, dacă tot plătim chirie, măcar să ne rămână ceva.

       Ne-am luat casă pe meleaguri străine, am sperat ca acasă să se schimbe mentalitatea și am mai revenit cât au trăit părinții, o dată pe an. Au plecat ei, iar noi... duși am fost, dar pe alte coclauri!

       Acum, pe scurt: uneori, urmărim evenimentele din țară, copiii sunt căsătoriți, am doi nepoți și sunt mândră că i-am învățat să vorbească limba noastră și își cunosc rădăcinile. Știi, fiecare țară ce-am cutreierat-o miroase altfel, dar toate îmi aduc aminte de patrie. (,,Nostra patria est Romania, ubi sunt parentes nostri, fratres et sorores nostrae, ubi habitare debemus.” – cât îmi mai amintesc din latină, nu excelam, nu degeaba spunea proful: ,,Copchilul și dracul!”)  Ca ,,legionară în străinezia” adulmec amintirile, mai ales de sărbători, când cozonacii copți devin o legătură cu celălat tărâm. Atunci, mi-e cel mai greu, n-am liniște, mă retrag în dormitor... mi-e dor de mine, cea de ,,acolo și atunci”! Draga mea, plâng pitită cu capul în șifonier motivând că așez hainele, așa cum făceam în taberele școlare. Ții minte că m-ai surprins? N-o să uit gestul tău! Erai doar un copil și ridicai alt copil! Ai dispărut când te-ai mutat și apari, acum, pe negândite, la ani distanță. O, tempora! De fiecare dată, când iau legătura cu cei din țară, amarul mă copleșește, fiindcă știu că n-o să ajung ,,acasă”, o să îmbătrânesc în străinătatea asta nenorocită, o să plătesc rate până la sfârșitul vieții... Plâng și plâng, să mă satur! Sunt emigranta fericită c-am urmași naturalizați, asta e! Străinătatea mi-a oferit crucea: Ia-o, e cea mai ușoară!... Strașnică alegere!... Mi-e sufletul plin! Michi, spune-mi ceva scurt care se termină cu bine. Am ,,bateria” epuizată!”

       Axionii de serviciu intră în stare de urgență: ,,Draga de ea, a văzut America și cine știe câte alte state, iar eu n-am depășit granițele României, cum nici bunica n-a ieșit din sat... Vai de capul nostru!... Hai, nu te mai crampona autoironic! Dacă ești recunoscătoare pentru ceea ce ai, fii generoasă, pune-i o vorbă-proptea, nu vezi că i se dărâmă șandramaua?” În același timp, degetele aleargă pe tastatură să trimită răspunsul dincolo de ocean: ,,Amurg! Vița-de-vie palmează fereastra. Degeaba! Razele se strecoară printre degetele răsfirate, proiectând umbre și lumini în blindar, iar fire sclipici plutesc în fluidul mieriu. Imaginația are de lucru! Două umbre nu-i dau pace. Una are forma unui ulcior viu colorat, vesel, dar gol! Cealaltă este a ulcelei pline, pusă de mâini grijulii, ceva mai sus. Umbra-ulcior e jos, mult prea jos, iar umbra-ulcică e sus, mult prea sus. Iată, s-au zărit și se tatonează reciproc. Veselul visează să fie la înălțimea ei, iar ea să aibă exuberanța ulciorului. Dificil când ești gol și nu poți urca, dificil când ești plin și nu poți coborâ! Mustește, mustește și iar mustește ulcica privind salturile nereușite ale umbrei ulciorului... Și cum fierbea în sinele său, din preaplin se revarsă un strop. Pe urmă, continuu: pic, pic... drept în ulcior. Încă un pic și... Mnezeule! Pană de lumină! (Soarele a căzut după deal.) Două umbre-lut, toartă la toartă, trec puntea serii, sunt criță și lălăie: ,,Bun îi vinul ghiurghiuliu...” Draga mea, totul e firesc dacă știi să te ,,îmbeți”! Ai puterea de-a creea mediul, atmosfera din jurul tău, ca să te simți confortabil. Poți! Gata, te-am ,,aburit” destul, voi reveni, acum e târziu și plec spre casă. Îmbrățișări!”

       Cu porecla chițcăind încă în pavilionul urechii, femeia caută febril cheile. Știe c-a întârziat! Ușa: Scârț!  Becul: Clic! Leila nu-i. Zdup! în bucătărie... Înlemnește: Mumă-sa! ,,Așa te-am educat? Să dai buzna?” Inspiră adânc, o dată și iar. Vorbele-perdaf mai ticăie puțin și se disipează în aerul expirat. ,,Iartă-mă, mamă! Nu știu să mă comport ca o doamnă!” Degetele ating rama. E rece. Poza mamei are surâs blând, de icoană. Leila e prezentă. Pulsul revine la limite normale...

***

       Mno! Cățeaua e în colț, în culcușul pregătit de mine cu ceva zile în urmă. Guri flămânde, fără ochi, o storc de lapte. Uitasem că lățoasa trebuia să fete. Azi, i-a venit sorocul! Îmi fac de lucru la aragaz. Leila stă tolănită ca o matroană pe divanul ad-hoc, slugă la prunci. Împart mâncarea: două hălci cu os pentru ea și o bucată macră pentru mine. Ademenită de friptură, Leila traversează bucătăria ca o lady, fără să-mi acorde prea multă atenție. Acum, pot observa culcușul: „Of, ce mă fac cu atâția căței? Măi, Leila, măi!” Mă uit spre cățea, ea – nimic; e ocupată și înfulecă din castron. Friptura mea aburește... Poate să mai aștepte! Sunt curioasă. Mă uit spre culcușul plin cu ghemotoace și mă trăznește o idee... La întâmplare, iau câțiva căței. Sunt frumoși, așa albi și mustind cu burțile pline! Fără regret, rapid, le strivesc capetele. I-am ucis! Nici un schelălăit, doar câțiva stropi năclăiți pe mâini. Sper că... Nicio speranță! Leila s-a întors cu botul spre mine... mârâie! (Dintr-un salt ar putea să-și înfigă colții! Mă ia cu fiori, amintindu-mi de ciobănescul care a mușcat, în curtea unei cunoștințe, copilașul venit cu părinții în vizită. Scăpat de sub supraveghere, din neștiință, piciul neînfricat se apropiase de câine. S-a aplecat să vadă ce mănâncă, iar acesta, într-un gest de apărare a bunului său a sărit la el. Clamp, o bucată de față cu tot cu ureche! Țipete sfâșietoare! Lătrat îndârjit! Eu m-am ales cu fobia de câini. Leila mi-a fost sprijin cu privirea-i blândă... A mai estompat frica, dar poți să știi ce gândește?) Muțește, îmi aruncă drept în ochi: ,,Ești criminală!” Scâncește. Se întoarce. Fiecare-i cu blidul său. Ridic din umeri: „Asta-i viața, Leila! Moartea cățeilor are iz de mujdei! Știu că nu-ți place, dar... De gustibus non est disputandum!”

 

 

Notă privind etimologia cuvântului ,,mujdei” și de unde vine expresia ,,căței de usturoi”:

mujdei – must-de-ai (ai sau usturoi, din latinul alium)

căței de usturoi – din francezul caïeu (bulb), care provine din latinul catellus (cățel)

PS: 

Mă adresez celor care vreți să comentați. Vă propun un exercițiu de sinceritate! Poate ați votat acest text și vă sfiiți de notă după ce ați aflat autorul, poate nu. Oricum sunt imună, nu am urmărit să fiu premiată și o să mă aplec cu aceeași determinare asupra fiecăruia, uneori o să las un semn, uneori un comentariu, sau nu, nu pentru că nu aș dori dar chiar nu știu ce să spun, simt că nu rezonez și tac. Recunosc, am limite.

Vreau să aflu impactul textului meu asupra cititorului, nu țineți cont de comentariile anterioare ci doar ce v-a transmis, ce ați înțeles, ce v-a plăcut și ce nu, ce hibe are. Toate informațiile îmi sunt de folos și nu trebuie să vă justificați dacă cea ce expuneți nu e favorabil. Vă rog, fără justificări! Asta sunt, asta e hiba mea, prefer ca oamenii să aibă coloană verticală și nu suport ,,abureala”. Vă mulțumesc anticipat! După ce primesc mai multe informații, o să vă explic ce-am gândit când am scris. Spre deosebire de poeți care nu-și expun ideile, fiindcă poezia nu se explică, în proză nu este nici un impediment. În acest fel, va fi o comunicare directă autor-cititor și mai cred, o experiență benefică în cadrul cenaclului Însemne. Aștept comentariile și voi răspunde, mai detaliat, în final! Mulțumesc frumos!

[Mihaela Suciu]

O, nu-mi vine să cred! Încă mai respiri? :))

Mulțumesc! Onorată!

Ion Lazăr da Coza a spus :

ani-lumină 

O proză... criminală.

da Coza