Cu mâinile tăiate

[Ionel Mony Constantin]

        O victorie à la Pirus

 

          M-am întrebat mai târziu, când nu mai eram profesor, de ce li se spunea directorilor de şcoli „moşi”, chiar dacă erau încă destul de tineri.

          În 1962, Moş Popa, directorul adjunct al Școlii Medii cu XI clase din Odobeşti, trona ca un împărat roman, cocoţat pe treptele din faţa secretariatului, trecîndu-şi în revistă legiunile de elevi. Înainte de a-i trimite la clase, sub privirea vigilentă a profesorului de sport, diriginţii îşi mai verificau o dată efectivele, iar acesta avea grijă să-i ţină în frâu pe cei mai nărăvaşi. Careul de toamnă se terminase şi lumea răsufla uşurată în jurul său. Mustăcioară, profesorul de fizică, i-a aprins o ţigară lui Herr Enache, cel de la mate. Mai în spate, s-a auzit tusea lui dom’ Ciofu, profesorul de limba română, nea Mitică, cel atât de admirat şi iubit de generaţii de elevi, cum îşi îndemna, râzând, un discipol, care uitase să-şi ia şapca de elev de pe cap:

          – Ia, bă, şaua de pe măgar, că tot ţi se văd urechile!

          Clasele plecau, rând pe rând, şi Datcu, sportivul nostru, avea grijă să-şi facă cu blândeţe datoria: a VIII-a, a IX-a, a X-a şi acum urma să o strige pe a noastră, ultima din liceu, a XI-a:

          – Hai şi voi!

          Stăteau toţi într-o linişte şi aliniere perfectă, iar noi eram în mijlocul lor. M-am uitat spre Niculiţă, „capul răutăţilor”, Ică, secundul său, ambii „şcoleri” întârziaţi, apoi la Doru, prietenul meu din copilărie. Buculei, idolul nostru întru ale istoriei şi diriginte de ocazie, ne-a urmărit cu o privire puţin îngrijorată. Zvonul se răspândise cumva şi noi îl bănuiam pentru asta pe Mache, maistrul, coleg de navetă cu Niculiţă. Până la Focşani, nimeni nu a mişcat în front şi toţi colegii s-au uitat spre noi aşteptând. Cred că şi Datcu făcea parte din complot, pentru că nu a spus nici el nimic.

          Moş Popa şi-a ridicat uimit sprâncenele şi ne-a admonestat cu dojana lui obişnuită, spusă cu accentul de basarabean, pe care i-l cunoşteam încă de pe când eram „studenţi” la grădiniţă.

          – Clasa a XI-a, a zis, ci mama dracului faciţi, pramatiilor? Aţi înnebunit? Di ci nu mergiţi la locurili voastri? Hai, mai răpidi, marş la clasa di anul trecut, câ atunci era bunâ pentru voi şi acum deodatâ nu vă mai placi. Sau vi s-o făcut poftâ di eliminari?

          Atunci, noi toţi am priceput, că el nu înţelege încă nimic şi clasa a făcut un pas înainte şi s-a desfăcut pe toată lungimea ei, în două. În mijloc, am rămas cum era înţelegerea, noi „cei patru cavaleri ai apocalipsului” şi colegii ne-au aplaudat curajul.

          Şcoala Nouă sau Academia de lângă cimitir, cum îi spuneam noi în derâdere, era încă tot neterminată şi eram sătui din anul anterior de atâta muncă patriotică. Cărasem la cărămizi şi la saci de ciment, de ni se urâse şi inaugurarea era pentru noi tot un fel de Fata Morgana. Începusem să nutrim planuri de răzbunare şi ne gândeam deja cum să le aplicăm, când fumam, îndârjiţi, „Naţionalele” noastre tradiţionale, printre mormintele părăsite din cimitirul de la biserica „Sfânta Cruce”. Acolo ne-a găsit ascunşi, între cruci, într-una din clipele lui bune, Moş Popa şi ne-a ascultat jalba cu care voiam să venim la el în proţap, că musai, da’ musai voiam ca la toamnă, când vom termina şi noi liceul, să începem ultima clasă în şcoala cea nouă. Atunci ne-a ascultat cu atenţie şi n-a zis nimic de of-ul nostru, după cum s-a făcut că nu vede nici chiştoacele care încă mai fumegau în iarbă.

          – Asta a fost o victorie à la Pirus, am spus eu care eram cel mai bun din clasă la istorie şi le-am explicat că tot înfrângere se numeşte şi chiar aşa s-a întâmplat. A doua zi, vinovaţii au fost chemaţi la cancelarie în faţa tuturor profesorilor, unde ni s-a comunicat sentinţa obişnuită pentru fumat: trei zile de spart lemne pentru cantina internatului, dar şi o pedeapsă nouă, care a stârnit uimirea tuturor şi pe care Moș Popa urma să şi-o aplice lui însuşi, dacă nu-şi ţinea cuvântul:

          – Voi, di mâini, o sâ treciţi sâ munciţi pi brânci, ca sâ terminăm parterul, dacâ vreţi sâ învăţaţi la toamnă în şcoală nouă.

          – Şi dacă nu o să fie aşa? a îndrăznit Niculiţă să întrebe.

          – Sâ-mi tăieţi mie mâinili, dacâ mă fac di mincinos în faţa voastrâ, a zis el pe neaşteptate şi cu toţii am scos uimiţi un „Oooo!” colectiv care a făcut să răsune cancelaria şi apoi s-a răspândit în toată şcoala.

          N-a mai urmat însă nimic, pentru că pramatiile au fost trimise, de a doua zi, la munca de jos, iar Buculei s-a întâmplat ca în zilele următoare să nu mai treacă pe la poarta noastră şi să-i dea tatei „raportul săptămânal”. Atunci am hotărât că trebuie să o facem şi chiar am făcut-o. Eu am fost primul care m-am aplecat şi am ridicat, de la picioare, ligheanul roşu, emailat, „împrumutat” cu acea ocazie minunată de la bucătăria internatului. Peste el, era întins acum, apretat şi parfumat, prosopul de baie pe care mama îl căutase zadarnic acasă toată dimineaţa. Ajungând în fața lui Moș Popa, braţele îmi tremurau şi deja începuse să-mi pară rău că avusesem prea mult curaj, când i-am auzit vocea răguşită:

          – Ci, mama dracului, mai vreţi voi, pramatiilor? Ci prostie aţi mai pus la cale?

          Ică a zâmbit atunci, ca un inconştient, în stânga mea şi a ridicat ştergarul, iar Niculiţă, din dreapta, a luat de pe fund satârul cu care tanti Maria, bucătăreasa, pregătea tocătura când gătea ardei umpluţi. L-a răsucit şi l-a făcut să strălucească în soarele blând al amiezii de toamnă şi a zâmbit parşiv. Iar Doru, cel mai bun elev din şcoală şi prieten al meu, mi-a pus mâna pe umăr, să mă liniştească. L-am auzit spunând cu vocea lui lentă:

          – Păi exact ce ne-aţi spus dumneavoastră să facem, asta facem. Am venit să vă tăiem mâinile, ca să nu cădeţi de mincinos, că doar ştiţi că noi vă iubim.

          Abia atunci a început să râdă şi am râs cu toţii, elevi şi profesori, şi până la urmă şi Moş Popa, dar ceva mai strâmb:

          – Mama dracului la voi de pramatii!

 

 

[Sofia Sincă]

Amintiri, amintiri... Adolescența cea mai frumoasă perioadă din viața unui om, indiferent în ce perioadă a timpului s-a petrecut. Fiecare timp, moment avea farmecul ei. Iar de năstrușniciile copiilor, adolescenților nimeni nu a dus lipsă. Esența bine executată.

Am citit cu plăcere,

Sofi

[Vasilisia Lazăr]

Textul e savuros. Când te gândești câte trăsnăi făceau și înainte elevii, dar parcă erau mai inocente și le găsești scuză. Am citit cu drag și cu nostalgie. Felicitări!