Cu Eu prin universuri paralele

[giurgiu maria]

E noapte adâncă. În casă e liniște deplină. Toți ceilalți se leagănă de mult la sânul lui Morfeu fericiți, cu excepția mea. Stau întinsă în pat cu ochii la fereastră, fascinată de fulgerele neîntrerupte ce brăzdează cerul nopții de păcură. Cum somnul se lasă așteptat cam mult în noaptea aceasta, am lăsat din mână volumul cu fantasmagoriile lui Enrique de Vicente legate de puterile oculte ale minții umane și în lipsa somnului, caut să-mi testez puterile propriei minți căutând în neliniștea nopții răspuns la propriile-mi neliniști.
Viermele îndoielilor îmi frunzărește printre gânduri fără astâmpăr, căutând să zădărnicească speranțele ce au început a prinde rădăcini în sufletul meu, că dincolo moarte există viață.
În ultimii ani am devenit pasionată de un anumit gen de literatură și adeptă a unei filozofii care în termeni de actualitate, o numesc filozofie ,, new age”. Adevărul este, că ar fi eronat să afirm, că așa cum văd eu lucrurile, s-ar încadra ca o mânușă în acest tip de gândire. Nici vorbă! Convingerile mele sunt doar în mică parte ,,new age”. Ar putea fi considerate mai degrabă, niște intuiții personale născute din experiențe de viață, cărora le-am inventat răspunsuri și le-am căutat posibile explicații în informații de prin cărțile și revistele citite de-a lungul vremii iar mai nou, de pe internet. Am pus apoi cap la cap toate aceste idei într-un puzzle imaginar, după cum mi-a dictat vocea celuilalt Eu.
Era o vreme, când refuzam să dau atenție șoaptelor propriului spirit. În van îmi spărgeau urechile sufletului cu îndemnuri insistente, să iau vreo decizie, sau să fac anumite lucrurice mi-ar fi schimbat viața. Consideram pe atunci absurd să-mi plec urechea sufletului la strigăte fără culoare și formă, ferecate în lumea prohibită și ignoram de cele mai multe ori plânsul îngerului în vise. Mă străduiam să fac ceea ce credeam că se cuvine și e rațional, căutând să rămân ancorată în dimensiunea unde forța gravitațională mă ținea cu reminiscențe de materialism dialectic și mă forțam să rămân în asentimentul celor din jur, pentru a nu fi exclusă din lumea nonsensurilor.
Astfel am intrat în conflict cu propriul alter ego și rezultatul a fost un dezastru fără margini. Subconștientul este și el o parte din mine, este acea parte ascunsă din ființa umană, căreia eu îi zic rădăcina prin care se scurge în mine esența tuturor lucrurilor ce-mi marchează viața. De-a lungul vremii am ajuns să-mi dau seama că el e cel care știe cu adevăra, ce a părtuns bun și ce nu. De aceea Eul e în măsură să prevadă viitorul ce mă așteaptă, fiind cel mai bine informat, despre ce fel de esențe mi se infiltrează neștiut în rădăcini. El știe totul și pentr asta nu trebuie să facă altceva decât să calculeze cât fac doi cu doi.
După ani de rătăciri pe cărări ale vieții care se înfundau în întunecimi de nepătruns mi-am dat seama de marea mea greșeală de a nu fi ținut seama de sfaturile și avertismentele sale.
Fiind în contact permanent cu oceanul energiilor universului, cu frecvențele ce interacționează cu memoria aștrilor și cu universurile paralele, el știa și anticipa evenimentele înainte să se întâmple. Deține el o capacitate extraordinară, un mecanism misterios pe care eu la vremea respectivă încă nu reușisem să-l detectez.
Fusesem orbită de strălucirile efemere ale superficiilor vieții cotidiene și ignoram existența și zbuciumul Eului care căuta să mă avertizeze, cum mă îndreptam cu ochii închiși spre recifuri amenințătoare, urmându-mi cursa în mod inevitabil către naufragiu. Ce mare eroare, grija de a nu tulbura aparenta calmitate a apelor pe care –mi naviga corabia destinului și neascultarea de ceea ce subconștientul îmi șoptea fără încetare! .
Abia mult mai târziu am înțeles. El era o parte din mine, mă întregea. Cred că Eu este chiar îngerul meu păzitor și îmi veghea integritatea aripilor, să nu l-i se clintească vreo pană în lumea viselor arzătoare, pe unde umblam nestingherită când nu mi se închiseseră încă ochii. Acum îmi amintesc bine cum în copilărie îmi era mereu aproape și eu încrezându-mă în el orbește, mă lăsam ademenită de chemările sale și mă avântam fără frică, pășind pe ape alături de el.
Mai târziu, când copilăria a trecut, am închis ușa dimensiunii de unde el venea odată cu poveștile și magia vieții, să mă însoțească în zborurile mele prin minunate universuri paralele, atunci când noi doi eram un întreg. Degeaba bătea și bătea să-i deschid că eu îl auzeam tot mai greu și am sfârșit prin a mă pierde pe mine însă-mi în fundături amnezice. Îi confundam chemările cu zgomotele de fond ale existenței cotidiene. Nu reușeam să le mai deosebesc și să le înțeleg mesajele. Mereu a încercat să mă ajute și l-am ignorat ani la rând, până ce viața mea a naufragiat în colții înspăimântători ai recifurilor destinului. Abia atunci, în ceasuri de grea cumpănă zbătându-mă în capcanele sorții, am ieșit din zona fundăturilor amnezice și mi-am amintit de prietenul meu de odinioară. Am început să-L caut disperată sperând să-l regăsesc. Uitasem cu totul că chiar eu îi anulasem calea de acces în viața mea și-l încarcerasem într-un univers paralel împreună cu spiritul copilului de odinioară, pierzând cheile prin fundăturile uitării.
M-aș fi scutit de multe suferințe dacă nu ași fi condamnat la uitare cea mai miraculoasă parte din făptura mea și totodată cel mai cel mai bun și credibil prieten al meu- celălalt Eu.
Miracolul s-a produs tocmai în acele momente grele. Atunci mintea mi s-a scuturat din letargia rutinei și a început să perceapă cauza plânsului misterios ce părea că vine de neunde, care în multe nopți uitate îmi tulburase apele spiritului și somnul. Mi-au devenit clare mesajele Celuilalt care mă chema neîncetat de dincolo de poarta universului paralel, să-i deschid vechea cale de acces și să-l primesc din nou în viața mea sau în ce mai rămăsese din ea.
Coardele sufletului au început iar să vibreze trezite, detectându-i șoaptele triste și spiritul se străduia să-l înțeleagă. Atunci am deschis iar poarta între cele două dimensiuni lăsând liberă trecerea în ambele sensuri până ce moartea ne va despărți.
Se cade acum să vă mai confesez un lucru neștiut despre mine. Uneori, când acest lucru ascuns căuta să iasă în evidență scăpându-mi de sub control și devenind într-un torent de entuziasm ce mă purta cu sine într-un vârtej nestăvilit, făceam tot posibilul să-l maschez, să-l fac să pară altceva decât ceea ce era de fapt dintr-o jenă prostească.
Faptul e, că în prezent mă simt dependentă de universul paralel și în momentele când mintea-mi hoinărește pe coordonatele acelei lumi fără seamăn, îmi cresc aripile din vise și e deasupra puterilor sufletului meu să nu mă avânt spre înălțimile sale și să-i sorb nemărginirea, stingându-mi setea nepotolită.
Da, chiar așa cum a-ți auzit! Sunt dependentă de paranormal, nu cred că aș putea să mai suport viața asta prea normală, fără incursiunile în existența unei lumi paralele, în care mintea și gândurile să evadeze atunci când nu mai reușesc să îndure deșertăciunile acestei așa zisă normalitate. Acolo în lumea paralelă mă simt mult mai sigură pe mine, mă simt mult mai împlinită, întregită și în elementul meu! Pot din nou să călătoresc nestingherită în alte dimensiuni alături de prietenul meu, Eu și împreună cu noi zburdă fericit spiritul copilului regăsit.
Uneori, când simt că îmi ajunge cuțitul la os metaforic vorbind, când mă apucă disperarea și năbădăii pe viața asta aiurită, ale cărei meandre îmi vine tare greu să le mai înțeleg și să mă resemnez în fața lor, îmi înving frustrarea contopindu-mă cu el. De acum e mereu portița deschisă către lumea visurilor mele și o pornesc în călătorie traversând tuneluri spațio-temporale într-o clipire de ochi, prin hățișurile misteriosului univers paralel.
Nu am încă o idee prea clară de tot ce ascunde, fiindcă e nemărginit și misterul este elementul predominant. Ascunde tot ce dintotdeauna îi e rămas omului ascuns: Fiecare incursiune îmi dăruie surprize și revelații. Cu speranța că poate vă voi umple cu speranțe clipele de singurătate ale celor interesați, am decis să vă dezvălui un colțișor din dimensiunea unde-mi caut echilibrul de fiecare dată când îmi alunecă printre degete:
Cred că mintea și spiritul omenesc pot să perceapă și să exploreze lumi ascunse, să se conecteze în momente extreme chiar cu lumi necunoscute, să primească un sprijin sufletesc real de acolo. Eu am convingerea că de acolo vine îngerul meu păzitor, de acolo cineva îmi încarcă bateriile cu energia vitală exact când mă simt la capătul puterilor și-mi deschid sufletul să primesc ajutor. De acolo îmi vine optimismul când disperarea caută să mă copleșească. De multe ori am senzația că atunci când singurătatea și tristețea devin apăsătoare tot de acolo cineva prieten, îmi trimite aici în această lume, vreun prieten, sau un lucru după care sufletul meu plânge, îmi schimbă starea de spirit și îmi deschide porți ale destinului a căror existență nici nu ași fi bănuit-o altfel. Alteori, am senzația că în lumile paralele unde-mi caut refugiul nu trăiesc doar spirite prietene. Eu însă nu mă tem de ele, le presimt intențiile și energia negativă. În timp, am învățat să evit acele zone de umbre negre. Le percep chiar din momentul când gândurile și spiritul pleacă în explorare, ca pe o senzație de beznă, teamă și neliniște. Atunci mă grăbesc de fiecare dată să mă repliez din calea acelor dușmani energetici ivizibili. Lumea mea ascunsă într-o dimensiune de materii invizibile ochilor normali, o percep ca pe bucurie ce-mi invadează simțurile, lumină , echilibru și entuziasm. E o energie minunată și de fiecare dată când simt în mine o sete profundă, o chem în ajutor și cred cu forță că o voi primi, lucru care se și întâmplă.
Fără ea aș fi pierdută. E totuși o lume doar a percepțiilor, căci nu pot să vi-o descriu cum arată în plan fizic. Nu Putea nici să vă specific eventuale coordonate geografice. Ceea ce eu pot să afirm, e doar faptul că acolo nu mă simt singură deloc iar coordonatele acelei lumi le cunoaște prea bine sufletul meu. El cunoaște drumul cu ochii închiși și eu am învățat din durere, să mă încred în capacitățile sale.
De prea multă vreme de când frecventez constant treptele și unghiurile sale, sau poate e mai propice să afirm- această parte din universul paralel accesibilă mie, am început să mă simt de-ai casei. Gânduri și senzații bune care nu-mi aparțin, mă întâmpină și mă învăluiesc într-un val protector de energie, un adevărat balsam pe rănile și incertitudinile care mă însoțiseră la intrare în dimensiunea ascunsă. De aceea mă consider foarte norocoasă, că pot dispune de un refugiu unde să-mi restabilesc echilibrul sufletesc și să-mi recapăt forțele atunci când destinul îmi e potrivnic. Mă simt ocrotită, sub aripa lui Dumnezeu.

[Corina Militaru]

Despre acea parte din noi, puțin altfel, foarte greu de depistat/urmat. :) Interesant, dar textul mai trebuie periat. :)

[Sofia Sincă]

Tocmai am citit un altfel de text, față de ceea ce am fost obișnuită la tine, Maria Giurgiu. E adevărat, eu nu am mai citit ce ceva vreme pe aici. Un text cu fraze pompoase, cel puțin în prima parte, un soi de jurnal al sufletul ivit din singurătate și din însușirea multor texte paranormale.

Am copiat doar două fraze: Cu speranța că poate vă voi umple cu speranțe clipele de singurătate ale celor interesați, am decis să vă dezvălui un colțișor din dimensiunea unde-mi caut echilibrul de fiecare dată când îmi alunecă printre degete: De multe ori am senzația că atunci când singurătatea și tristețea devin apăsătoare tot de acolo cineva prieten, îmi trimite aici în această lume, vreun prieten, sau un lucru după care sufletul meu plânge, îmi schimbă starea de spirit și îmi deschide porți ale destinului a căror existență nici nu ași fi bănuit-o altfel... care duc la constatarea mea, în fond tot textul acolo duce. La singurătate, la forma sa deprimantă, la obligația minții de a căuta un refugiu.

Din punctul meu de vedere nu asta este soluția regăsirii eului, ci contactul cu lumea reală, trăirea în realitate. Lume paranormală nu există, decât prin plăsmuire de minți singure și bolnave. Și dacă există este foarte periculoasă. Din text reiese că tot prieteni și echilibru cauți și pe acolo... De ce nu-i cauți în lumea asta reală, existentă cu bine și cu rău, în care trebuie să ne tolerăm uneori, să facem compromisuri, să ne iubim și să mergem mai departe. E așa de frumoasă lumea cu toate defectele ei.

În fine! Așa cum a spus și Corina textul conține erori gramaticale.

Am citit cu interes,

Sofy

[giurgiu maria]

Doamna Sofia Sincă, eu vă mulțumesc pentru trecere și comentariu. În ce privesc opiniile dumneavoastră. vizavi de  preferințele mele,  no coment. Pe baza criticilor dumneavoastră îmi iau libertatea să afirm, că și eu mi-am format o impresie despre felul de a fi al dumneavoastră, care e mult diferit de al meu. Cred , sau mai corect spus, presupun că sunteți o persoană prea ancorată în sfera materială a existenței, deduc  din cele scrise în comentariu, că nu  puteți vedea și crede în altceva decât în lucruri ce le vedeți  cu ochii și le puteți pipăi în plan real și considerați periculoasă lumea așa zisă paranormală. Gândiți exact contrariu de cum văd eu lucrurile și pretindeți altora o perfecțiune existentă în viziunea duneavoastră despre  lucruri și oameni, ignorând  faptul că ei nu sunt una cu voi și nu vă împărtășesc modul de gândire sau convingerile. Pot doar să vă asigur de faptul că nu  duce lipsă eul meu de contactul cu lumea  reală, din cauza singurătății. Nu-s singură nici lipită de prieteni  cum înclinați să credeți  ci sunt doar o scriitoare  care găsește plăcere în a  crea fantezie, ficțiune personaje după o viziune personală, ci nu neapărat a copia  și reda întâmplări din viața unor persoane reale descriindu-le calitățile și defectele. Ce  scriu eu, chiar de nu este perfect  și nu  place tuturor, ceea ce nici nu pretind, sunt  create după concepții personale. Eu cred că frumusețea vieții constă tocmai în faptul că noi oamenii suntem atât de diferiți unii de alții în gândire și în multe alte privințe. Ar fi bine să ne acceptăm așa cum suntem  fără a ne grăbi să judecăm  în necunoaștere de cauze,  să dăm sfaturi   altora când  nu  reușim  să înțelegem deloc  felul lor de a gândi sau năzuințe, crezând că avem mereu dreptate. Dacă am fi și am gândi  toți la fel viața ar fi într-adevăr foarte plicticoasă. 

În privința greșelilor, voi revedea textul și voi corecta.Vă mulțumesc sincer pentru interes  și părerile exprimate  deși nu vă împărtășesc convingerile . Ar fi interesant să vă cunosc  în realitate și să avem ocazia de a  discuta  argumentând,  având idei atât de diferite  asupra multor lucruri.  Pentru mine ar fi incitant. Cu prietenie și prețuire.

[Sofia Sincă]

Dragă Maria Giurgiu, văd că tare mă cerți că ți-am dat un sfat. Eu nu ți-am dat sfat, ci doar mi-am expus punctul de vedere. Da, ai dreptate, sunt o ființă cu picioarele bine înfipte pe pământ, reală, comunicativă cu orizont lărgit. Și da, cred doar în ceea ce văd. Asta nu înseamnă că nu-mi plac fanteziile, dimpotrivă, le ador. Dar scrise ca și fantezii, nu ca și lamentări. Am scris și eu vreo două (2) texte de SF, chiar. Însă în lumea paranormală nu cred, clar. Desigur respect toate crezurile, toate credințele din lume și nu caut să dau sfaturi sau să impun ceva, doar îmi spun punctul de vedere. Și-l voi spune întotdeauna, clar, fidel minții mele. Și nu o fac cu nici un gând ascuns, ci doar pentru că așa simt. Dacă face rău cuiva, îmi cer scuze, dacă face bine, mă bucur.

Sigur și eu aș vrea să ne întâlnim. După câte am reținut ești din județul Argeș. Dacă ești pe acasă dă-mi de știre.

Cu aceeași prietenie și prețuire,

Sofy

[giurgiu maria]

Mi-ar face plăcere! Cam în trei săptămâni ajung pe la Pitești.

[giurgiu maria]

Mulțumesc de trecere și comentariu doamna Corina Militaru! Voi revedea textul. Cu prietenie și multă stimă, Maria G.