Cronica unei morți amânate

[Ion Ifrim]

 

                              CRONICA UNEI MORŢI AMÂNATE                 

  Unchiul Stan era ultimul supravieţuitor din neamul ciorbeţilor. Aflasem printr-un terţ că nici el nu stătea prea bine cu sănătatea. De câţiva ani inima-i pulsa cu ajutorul valvelor  metrale, mersu-i era din ce în ce mai greoi, zilele tot mai puţine. De când ieşise la pensie, ceva ciudat, greu de explicat, se întâmplase cu el. Din bon viveurul de altădată, acum ajunsese un om gârbovit, intrat la apă, adus de spate, sprijinindu-se într-un băţ strâmb şi noduros, cu pantalonii rupţi în fund, abia şontâcăind. Umbla trenţăros nu pentru că ar fi fost un om scăpătat, dimpotrivă, garderoba era plină cu fel de fel de costume înghesuite, unele cumpărate în decursul anilor chiar de el, altele aduse de rudele apropiate, cizme, perechi de pantofi, paltoane, geci din piele, pulovăre, niciodată purtate, nici măcar deranjate din locul unde, Neaga, soţia lui, răpusă încă din tinereţe de o necruţătoare boală, le pusese, vârând printre ele mici bucăţi de naftalină. Că era un cărpănos fără pereche, nu mai încăpea nici o îndoială. Când se ducea în vie, se aşeza în genunchi, târându-se ca regele Nebucatneţar, adunând boabele căzute pe jos, în loc să aleagă în mod civilizat un strugure pe care să-l mănânce, stând liniştit în cerdacul casei. Dacă ţi-ar fi oferit o scobitoare, cu memoria lui de elefant, ar fi fost în stare să ţi-o ceară şi după patruzeci de ani. La cât de bine-l cunoşteam, chiar şi după patruzeci de ani, nu-şi pierdea nădejdea c-o să-şi recupereze nenorocita aia de scobitoare, ambiţia lui de a-i da ceea ce-i datorai fiind aşa de mare, încât pe patul morţii dacă ar fi fost cu adevărat şi te-ai fi dus să-ţi iei creştinescul adio de la el, chiar şi-n ultima clipă a vieţii lui ar fi întins mâna şi, cu ea tremurând, ţi-ar fi zis: scobitoooareaaa! Şi chiar dacă i-ai fi restituit scobitoarea şi el şi-ar fi dat duhul în acel moment cu ea între degete, satisfăcut că şi-a încheiat conturile cu viaţa fără ca cineva să-i rămână dator, după câteva clipe ar fi reînviat şi ar fi suflat în lumânarea aprinsă la capătul lui, aşa cum se obişnuieşte atunci când omul îşi dă obştescul sfârşit, numai să facă economie şi pe lumea cealaltă, unde sufletul se bucură în voie de lumină. Până dădea, sub formă de împrumut, un firfiric, asigurându-se că i se va înapoia înzecit, îi transpira moneda în palmă. Ba mai mult, în meschinăria egoismului său, zgârcenia lua uneori proporţii mirobolante. Lacom după bani, ar fi fost în stare să se împrumute pe sine cu dobândă, apoi, negăsind o altă cale de a soluţiona problema, singura modalitate de a-şi recupera datoria, i-ar fi rămas aceea de a se da în judecată, el fiind şi pârâtul şi reclamantul în acelaşi timp, hotărât să meargă până la capăt cu litigiul, dar răzgândindu-se în ultimul moment din cauza inerentelor cheltuieli ce ar fi necesitat un astfel de demers, cine ştie, ar fi intrat pe mâna vreunui avocat hrăpăreţ în stare să-i ceară de la obraz până şi ouăle pe care găinile nici măcar n-au apucat să le facă, sfârşind prin a scoate banii datoraţi dintr-un buzunar şi mutându-i în celălalt, nemaiconstituindu-se în felul acesta parte civilă în cauză, anulând judecata pe fond şi o dată cu asta şi gâlceava cu sine. Până şi lumina soarelui, care făcea risipă de energie, ar fi fost în stare să o reducă ca pe o lampă căreia îi tragi fitilul în jos. Gândul, care-i stătea ca un piron înfipt în creier, era ca într-o zi să meargă la Casa de pensii, de unde se lua ajutorul de înmormântare, sperând să-şi ridice banii propriului său deces, nu pentru a-i cheltui, aşa, fără rost, ci pentru a-i economisi, fiindcă banii aceia îi reveneau după atâţia ani de muncă. Câteva zile, imaginea morţii lui m-a persecutat aşa de tare, încât, îngrijorat că n-am să-l mai găsesc printre cei vii, m-am hotărât să-i fac o vizită. Trecuse ceva timp la mijloc de când nu-l mai văzusem. Vestea pe care o primisem, privind deteriorarea sănătăţii lui, îmi provocase un adevărat atac de panică, căci îl şi vedeam cufundat în căptuşeala alb-sidefie a sicriului, cu doi bănuţi de aramă, plata luntraşului Charon, aşezaţi pe pleoapele închise pentru totdeauna, obliterând lumina de care se bucurase cât fusese în viaţă, înconjurat de o lume străină şi de rudele prin alianţă, plimbând pe deasupra nemişcatului trup cădelniţa cu tămâie. Cuprins de o sumbră presimţire, îmi revenea în mod obsedant imaginea lui statică, degetele strâmbe, în care i se pusese lumânarea, a cărei flacără se mişca doar atunci când cineva se apropia de el, masa pe care fusese aşezat sicriul, pânza transparentă peste inertul trup, tinicheaua, ce-i ţinuse drept inel de logodnă, deşi se scursese aproape o jumătate de veac de când soţia îi murise, bombeul pantofilor legaţi cu aţă, ca vârfurile să nu se îndepărteze unul de celălalt. Spre surprinderea mea l-am văzut cum îmi iese în întâmpinare. Am răsuflat uşurat. Aşadar nu murise, cum nejustificat mi-l închipuisem, înţepenit în coşciug şi nici la pat nu căzuse. Dacă ar fi fost numai avariţia poate că mi-ar fi produs un sentiment de repulsie, dar calitatea lui cea mai mare era minciuna. Minţea mai rău ca un parlamentar. Oricât de mult m-aş fi străduit să trag o graniţă între ficţiune şi adevăr, separând în felul acesta grâul de neghină, îmi era imposibil. Era, ca să zic aşa, odrasla întruchipată a minciunii, ba nu, părintele minciunii, cum se autodefinea, zeflemisindu-se, măscăriciul acela de Feodor Karamazov. Dacă mă puteam mândri cu ceva, era că, unul din neamul meu, putea fi aşezat în panteonul celebrilor scârţari, pe care i-a dat literatura în decursul timpului. Cu toate acestea nu era un posac, aşa cum sunt de obicei avarii, în stare să moară ca nişte câini încovrigaţi pe mormanul cu bani, dimpotrivă, în mod paradoxal, la el degenerarea ţinea doar de aspectul fizic, căci, mucalitul, în depline facultăţi mintale, nu-şi pierduse apetitul pe care-l avusese în tinereţe, de a-şi bate joc şi a te lua în furcile caudine ale umorului cu care fusese înzestrat. Ce mai, pe cât de cărpănos, pe atât de băşcălios şi de miştocar era. Ştia mii de bancuri. Acum chiar că nu ştiu dacă şi ceea ce va urma să relatez, căci lui îi datorez această povestire, nu era tot un banc. Cum mi l-a vândut, aşa-l vând. Din primul moment când m-a văzut, privirile i s-au înseninat, de parcă ai fi zis că avea de gând să-mi lase moştenire absolut tot ce agonisise în decursul vieţii, începând cu casa, titlurile de proprietate, privind cele vreo zece hectare de pământ în câmp (ca să folosesc o expresie tautologică, pe care o foloseau localnicii), viile, şi mai ales banii, banii, zecile, dacă nu chiar sutele de milioane, strânse într-o casetă de fier, ce se desfăcea ca o armonică, la origine o trusă de scule de pe vremea când fusese tractorist, în care, de vreo douăzeci de ani, de când ieşise la pensie, îşi tot îndesa bănetul. Şontorog cum era, de bine de rău, se putea deplasa pe picioarele lui. L-am îmbrăţişat ca pe cea mai dragă fiinţă care-mi rămăsese pe această lume.

-Ce faci nepoate? ia loc, zice şi-mi arată un scăunel.

Fără altă introducere, aşa cum îi stătea în obicei, începe să-mi povestească, cum, într-o vară, a trecut unu’ cu var.   Venea tocmai de la Calvini. Calvini, e o zonă de munte, de unde mocanii vin cu var. Cu var vin mocanii şi strigă pe uliţile satului, ca nişte tenori:

- Vaaar, vaaar, vaaar, hai la vaaar!

Pe lângă var mai avea şi câteva ceaune de diferite mărimi. Nu mergea aia, mergea ailaltă. Jumătate din populaţia satului era alcătuită din ţigani. Se ocupau cu arsul pietrelor de var în cuptoare. Cât era vara de mare, coborau prin satele rumânilor întinse de-a lungul Bărăganului. Dacă-i întrebai, îţi răspundeau:

-Suntem ortodocşi, sau adventişti de ziua a şaptea, sau calvini, foşti saşi din Ungaria, refugiaţi din cauza persecuţiilor, acum pe cale de dispariţie.

Nu degeaba a rămas numele localităţii Calvini! Ăsta, cu coviltirul lui, era şi ţigan şi ortodox. Cât fusese plecat în Franţa, de unde a fost expulzat, din cauza ploilor, casa, construită pe un povârniş, îi fusese luată la vale şi se făcuse una cu pământul. Când a venit direct din Paris, coborând din avionul repatriaţilor pe peronul aeroportului, de unde a luat un taxi până acasă, şi-a văzut că nu mai era şandramaua, s-a apucat cu mâinile de cap. Rude n-avea, părinţii erau morţi, de ce să te-apuci? Şi-a făcut rost de un cal, a ars vreo câteva pietre într-un cuptor şi, hai la drum.

trap trap trap

trap trap trap

Să baţi drumul pân-aici, fără nici o exagerare, îţi ia cam o săptămână. Asta dacă faci cât mai puţine popasuri şi ţii drumul întins. Nu-i puţin lucru să străbaţi peste o sută de kilometri cu un atelaj ca a lui. Peste o sută de kilometri i-au trebuit ciortanului ca s-ajungă pân-aici, în patria porumbului, cu ţărani posaci, cărora le tremură mâna când e vorba să dea ceva de pomană. Vorba aia: Când îi dai îi fată vaca, când îi ceri îi moare viţelul. De trei generaţii, cei din familia lui, cu asta s-au ocupat. Odată intrat pe uliţele satului coboară din căruţă. Dă să mănânce din palmă boabe de porumb calului. Asta e o zi de sărbătoare, căci restul timpului, toată hrana animalului e formată din, apă, paie şi bătaie. Calul, care de fapt era o iapă costelivă, îi ţinea loc şi de nevastă. După ce boabele au dispărut din căuşul palmei, vânzătorul de var, aşează harnaşamentele pe spinarea animalului, căpeţeaua, verifică ciochinarul strâns pe hulubă, şleaurile, moşmondeşte ceva pe la roata din spate, lovind-o cu bombeul ciupicului, doar doar o veni cineva  să-i cumpere varul.

-Ghi, măi, Batore! zice şi loveşte animalul cu palma pe crupă, ca şi cum şi-ar lovi nevasta în joacă.

Epuizată, cu urechile ciulite, iapa o ia din loc. Pe drum, nici ţipenie de babă! Hoaştele stau la televizor. Se uită la canal D, la emisiunea lor preferată «Te vreau lângă mine» sau la «Suleiman Magnificul», care se dă în reluare. Vor să-şi trăiască a doua oară tinereţea. În coaşca televizorului vechi clocesc curcile. Acum se uită la plasme, la leduri, la smart. Nu mai sunt părinţii de altădată, care ştiau dureros ce e suta de lei, cântaţi cu atâta ardoare de aed. Acum vizionăm programe în HDMI. Nu-i de mirare, ca, sub pernă, unele din ele, să aibă ascuns şi câte un vibrator, pe care-l scoate după doişpe noaptea, nu înainte de a trage jaluzelele, ca să nu se vadă din drum,  când începe programul pentru adulţi. Din ce în ce mai aproape se aude:

-Vaaar, vaaar, vaaar, hai la vaaar.

Pe sub căruţă, un janghinos de câine, cu urechile pleoştite, pătat cu negru, cu lanţul legat, mergea atent să nu-l calce roata pe labe. Faraonul şi-a luat cu el şi o cutie de table. În cazul în care nu-şi vinde marfa, poate găseşte vreun fraier, pe care să-l provoace la table. Pe bani. E al doilea an de când face acest lucru.

-Ca când îl văz, zice unchiul Stan, cum a intrat pe uliţă, venind dinspre asfalt, pe jos, ţinând calul de căpăstru şi strigându-şi marfa din toţi bojocii.

Satul părea pustiu. Din când în când oprea căruţa şi se uita în urma lui. Şi l-a găsit pe el şi încă vreo trei vecini, care lălăiau la poartă, la umbra unui tei, şi-l bârfeau, şi-l compătimeau şi iar îi dădeau muie cu pichamărul, înjurându-l pe nenorocitul ăla de Ceauşescu. Pe unul, pe altul. Acum e democraţie, ce aia a Mariei de Mangop! Ai voie să-ţi bagi p…a şi în gura preşedintelui.

-Noi, rumânii, nu ne putem guverna singuri, e de părere unul. Până nu va veni cineva din străinătate, din Botswana să fie, şi tot ar fi mai bine decât cu bolşevicul de Iliescu, care-a chemat minerii, nu i-ar mai crăpa mulţi înainte, ţapul de Constantinescu, învins de securitate, chiorul, care-a vândut flota, al dracu' nasparliu.

Ieşiţi la pensie, toţi patru, jucau toată ziua table. Jucau table şi făceau politică. Aşa le trecea vara. Aveau şi un caiet de dictando, pe care-şi notau scorul cu un marker, cumpărat special din piaţa amenajată-n curtea fostului SMT, acum rămasă pustie. La table, unul mai bun decât altul. Rar când nu se termina cu marţ tehnic!

-Ptrrr. Bună ziua! Nu cumpăraţi var? întreabă «calvinistul».

Şi opreşte căruţa trasă de gloaba pe care-o bătea vântul, nemâncată de-o săptămână, în mijlocul  drumului. În mijlocul drumului a oprit căruţa cu coviltir, învelită cu celofan, ca să nu-l prindă ploaia şi să-i stingă varul. Era ziuă-nămiaza mare. Tocmai se pregăteau să plece, fiecare la casa lui, urmând să ia masa şi după un somn boieresc, din nou la Academia de table, unde-şi avea sediul pe marginea şanţului. Dac-a văzut că nici unul n-are de gând să-i cumpere marfa, garoiul, cu ochii-n zece direcţii, de parcă mă-sa l-ar fi făcut cu Argus, oacheş ca un tuci,  i-a provocat la o partidă. Cum l-o fi adus Dumnezeu tocmai acolo unde nu trebuia? I-a şi găsit! S-au uitat, aşa, lung, la el, l-au studiat din cap până-n picioare, trenţăros, vai de mama lui. Nu dădeai doi bani pe el. Insă omul nu trebuie judecat după aparenţe.

-Du-te, mă, măscăriciule, de-aici! zice Bardac.

Mai fusese unul cu numele ăsta însă acela murise de mult îngropat cu cele două decoraţii primite pe front: una de la nemţi pentru că i-a împuşcat pe ruşi şi cealaltă de la ruşi pentru că i-a secerat pe nemţi. Ăstălalt, mai tânăr cu o generaţie, fusese magazioner la colhozul de altădată. Un hoţ şi jumătate. Şi-un curvaaar... În afară de copiii legitimi, satul era plin cu plozii ieşiţi din bărdacele lui. Toţi gogonaţi ca şi el. După asta cunoşteai că sunt ai lui. Unul era făcut cu o spoitoriţă. Frumoasă spoitoriţa! Dac-o spălai cu peria de paie şi-i mai dădeai şi cu trei rânduri de şampoane şi mai adăugai şi-o cisternă de detergent şi iar o luai de la capăt timp de o săptămână, mai că-i beai apă din ciuciur, nu alta! Cei mai mulţi, erau făcuţi cu huidumele alea de colectiviste, care se crăceau pentru o conopidă, două căpăţâni de ţelină şi trei morcovi. Chiar şi acum, la aproape optzeci de ani, se strecoară pe ulicioară. Pe ulicioară, pe lângă gardul bisericii, pe unde cresc tufele de smeură, se strecoară cu mâna-n buzunar, unde are ascunsă o pară. Se duce la aia a lui Mocârţă, pe care-o ardea din picioare, încă de pe vremea când era flăcău. Aia a învăţat lecţia. Îşi trimite bărbatul de acasă. Ăla nu prost! Chiar şi la sfânta masă dacă se afla în acel moment, lăsa caşul şi mămăliga, îşi îndesa căciula pe cap, apoi încăleca pe o bicicletă mică, de parc-ar fi un clovn angajat la circul de stat şi pleca pentr-o oră, două, făcând acrobaţie, la nimereală, pe uliţile satului.

-Abia mă mai recreez şi eu! zice, răsuflând uşurat.

Când nu prea avea chef, şi-i venea greu să plece de acasă (uneori era sculat şi din somn), mormăia ceva, apoi, cu voce tare:

-Mă duc la mama la mormânt să-i pun şi ei o floare şi s-o plâng pentru norocul pe care l-am avut în viaţă, că ea mi-a dat o nevastă aşa de harnică şi de darnică.

Piţifelnicul, muncise toată viaţa la sonde, iarna, la minus douăzeci de grade, îngheţându-i mâinile pe tubinguri şi acum, cu sporul de vechime, avea o pensie de ministru fără portofoliu! I-a zis o dată nevestei, după ce a băut un pahar de vişinată mai mult:

-Fă, proasta naibii, crezi că nu ştiu c-o arzi cu Bardac?! Să nu mă crezi fraier. Abia mă scuteşte pe mine! Treaba lui dacă nu ştie să se păstreze. Dacă vrea să facă hernie, n-are decât.

Tot el îl compătimea! Anii s-au scurs pe nesimţite şi Bardac tot nu s-a lăsat de mocârţoaica lui. Vorba controversatei noastre Rodica Creţu, amanta infiltrată de «agenturili din est cât şi din vest» în patul lui Colin Pawell, proaspăt promovata în funcţia de comisar european: «Până la urmă rămâi cu aia care-o înghite mai bine.» La întoarcere, dacă-l întreabă cineva unde-a fost, cu un început de parkinson, răspunde:

-Tu-i mama mă-si! Am fost la pâine dar n-am mai apucat.

Şi cum ziceam:

-Hai, nu îndrăzneşte nici unul să joace?

Ăla nu. Ăla nu.

Auzind de bani, cărpănosul de Stan:

-Hai să jucăm, dar numai o partidă, zice.

Tandaler atât a aşteptat. Ceru să joace cu tablele lui. Cu târlicii în picioare, făcuţi dintr-o pereche de cizme de cauciuc, fără şosete (i se vedea rapănul pe călcâi), repede, repede, cu paşi mărunţi, la căruţă, scoate tablele şi-n prezenţa celorlalţi, care urmăreau curioşi, începe partida.

-Cu care joci, întreabă unchiul Stan - albele sau negrele

 

-Dăm cu zarul, zice vărarul, aşa e corect.

Au dat cu zarul: gaşperul 6-6, unchiul Stan 2-1.

-Norocosule, băftosule, om sărăcăciosule! jubilează vărarul.

Şi, cu degetele crăpate de atâta var, începe să aranjeze pulurile pe care le arunca de la distanţă cu o îndemânare ce te punea pe gânduri.

Începe partida. Zarurile se rostogolesc din nou. Minune! Gaşperul 6-6. Unchiul Stan 2-1.

-Ptiu! zice plin de oftică.

-Ptiu, ptiu, ptiu! zice şi negustorul de var, frecându-şi mâinile, stând pe vine şi scuipând în podul palmei. Doamne, mânca-ţi-aş p…a, mai întoarce-Ţi faţa şi la ţigani.

Şi, ţine-te! Gaşperul nu se mai opreşte din 6-6. Şi unchiul Stan din 2-1. Până să se dezmeticească, ăla i-a şi dat un marţ. I-a mai dat o linie şi i-a luat partida. Toţi se uitau prostiţi unul la altul. Nu le veneau să creadă. Mototoliţi în podul palmei, banii soioşi de atâta transpiraţie, erau la Pârţâilă, măcinat pe dinăuntru de un cancer galopant, care se uita de pe margine, rămânând cu gura căscată, nevenindu-i să creadă, mai ales Bardac, cu ochii ăia ai lui gogonaţi, care-l făcuse măscărici pe vânzătorul de var şi-i spusese să-şi vadă de drumul lui. Chiar aşa-i spusese, în timp ce spărgea seminţe de bostan:

-Plimbă măgăreaţa, că te prinde ceaţa.

-Mucles sacanaua! a exclamat başaurul.

-Hai să mai jucăm una, se ambiţionează unchiul Stan.

-Hai! zice vărarul.

Şi-ncepe a doua partidă. Ăla: 6-6. El: 2-1. Un marţ, o linie, i-a luat şi ce-a de-a doua partidă.

-Nu se poate! zice. Hai s-o jucăm şi p-a treia.

-Marcă banul, sare de cur în sus Tandaler.

La a treia (n-ar mai fi jucat-o) la fel! Marţul, linia, partida.

-Ai feştelit-o, ha, ha, ha! nu se poate abţine Bardac, lovindu-şi genunchiul cu palma.

I-a garoiul banii pe cele trei partide, valoarea la cât ar fi vândut un sfert, dacă nu şi mai mult, din varul pe care-l avea, îi freacă pe barbă şi-i îndeasă în fundul buzunarului. Încă doi-trei fraieri ca el şi şi-a scos pârleala. Şi-a scos pârleala, ce să-i faci, scopul scuză mijloacele, a spus nemuritorul Gambetta. La întoarcere, ca să nu-şi mai omoare calul cu greutatea varului, ar putea să-l arunce într-un şanţ, la marginea satului. Dac-a fost în Franţa n-a făcut nici o scofală. A venit de acolo mai jerpelit decât a plecat. Decât să cerşeşti în străinătate... Cocostârcul ăla de Sarkozy, cu nasul de acvilă, l-a expulzat. Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i la Paris. De când s-a apucat de comerţul cu var, câştigând de fapt la table, nu-i merge chiar rău. Pe unde trece rade totul. Într-o zi, s-a gândit să-şi scoată şi o autorizaţie de tablagiu. Nu-i place s-o facă pe evazionistul. Nu-i bine să lucrezi la negru. Sabotezi dezvoltarea multilaterală a capitalismului. Alta e când ai o patalama la mână. Plăteşti impozit statului şi ai şi conştiinţa împăcată. Ce să zic! Câştiga mult mai bine cu zarurile, decât cu varul. Pe care şi aşa nu i-l cumpăra nimeni. Toţi ţăranii acum dau pe pereţi cu lavabil. La case, termopane, termopane. S-a dus aia cu bidineaua. Acum, vii la vorba patriarhului, trafaletul e la putere. Ştiindu-se invincibil la table, unchiul Stan, paralizat, ca după o anestezie, rămâne pe gânduri. Trei sute de mii, bani vechi, se duseseră pe apa sâmbetei. Pe deasupra o mai luase şi pe cocoaşă. Tocmai lui i se întâmplase, care, dacă-i lua cineva o linie, se aliniau planetele, sau avea loc cine ştie ce eveniment cosmic. Ce-o să mai râdă Bardac de el. Râdea deja.

-Ooo, mă, Stane! Tocmai tu, care te lăudai că încă nu s-a născut ăla care să te bată la table!

Falsul vărar (eram să zic falsul revizor) îl bate cu compătimire pe umăr:

-Ia de-aici o tingire, zice şi-i întinde un ceaun de mămăligă, lovindu-l amical pe umăr. Unchiul Stan rămâne, ca un caraghios, cu tingirea în mână, în timp ce Tandaler aranjează harnaşamentele, vorbind pe deasupra calului: Aşa am păţit-o şi eu când eram fraier ca matale, dădeam numai 2-1. Într-o zi, de oftică am înghiţit zarurile. La două zile când le-am căcat a ieşit tot 2-1.

Scatologică imagine. Ce măgar, unchiul Stan! Moartea îl caută cu limba scoasă şi lui îi arde de bancuri!

 

 Epilog

 

Dacă aş fi unul din acei autori care se respectă şi sunt foarte respectaţi, vorba lui nenea Iancu, apropitarul, ar trebui ca povestea să se oprească aici. Dar nu! Dacă treci pe uliţa aia şi e vară, îi găseşti pe toţi patru acolo, aşteptându-l pe faraonul, care, la plecare le spusese:

-Mai aveţi de învăţat, tăticu, pân-o s-ajungeţi la nivelul meu. Sunteţi abia la piciorul broaştei. Vă dau un an la dispoziţie. Pân-atunci să dormiţi în fiecare seară cu tablele sub pernă şi să vă închinaţi la Maica Domnului să nu mai daţi 2 -1. Promit c-am să mă-ntorc. Hai, ghi, măi Batore!

Cei patru cojani aşa au şi făcut. Un an au dormit cu tablele sub pernă, şi-au bătut mătănii şi s-au închinat în genunchi la Maica Domnului. Din cauza asta, unchiul Stan, ajunsese să-şi boicoteze până şi moartea.

-Nu voi închide ochii până n-o să-mi recuperez banii şi-o să-mi  iau revanşa la table, zicea.

Şi când a venit vara nu era zi să nu-l aştepte. Stăteau pe şanţ şi-şi zicea unul altuia:

-Tu-l în cur pe mă-sa de ţigan borât, tre s-apar-acum! Ai văzut al naibii ce papagal avea? Baragladina!

Ce s-o fi întâmplat cu el nu se mai ştia. Li s-au sucit şi gâturile, tot aşteptându-l.

-Nu mai vine garoiul. Eu unul nu cred c-am să-l mai prind în viaţă, s-a ofticat Pârţâilă, scuipând sânge de la cancerul acela galopant.

-L-o fi călcat trenul la barieră, şi-a dat cu părerea Bardac.

Aveau de gând să-l ţină o săptămână. I-au pregătit şi o damigeană cu vin alb, un Muscat Ottonel, te lingeai pe buze. Aveau de gând să-i facă şi o casă.

-Am loc destul, s-a oferit Şorici, arătând cu bărbia spre un teren intravilan. Şi aşa cresc bălăriile pe el. Copiii mei s-au boierit,  n-au de gând să se mai întoarcă la ţară, mai degrabă îl dau la un ţigan.

Timpul se scurgea. S-a scuturat şi teiul, la umbra căruia jucau table şi Tandaler nu mai venea. Parcă-l înghiţise pământul.

-Crivăţul mă-si, de ciortan, voi nu vă daţi seama - o sută de kilometri, cine ştie, i-o fi murit nevasta! a oftat unchiul Stan.

[Sofia Sincă]

Savuros, ca de obicei! Satul românesc după ultima revoluție. Câteva tipologii reprezentative de cetățeni din componența satului și întâmplări savuroase, descrise cu aplomb și talent, în spațiul reprezentativ acestora.

De admirat și reținut implicarea autorului în viața satului de unde culege întâmplări și însușiri ale personajelor, dintre cele mai reale.

Pe lângă var mai avea şi câteva - aici cred că s-a strecurat un  dezacord: Pe lângă var mai aveau şi câteva... fiind vorba de mocani.

Am citit cu deosebită plăcere, ca de fiecare dată.

Sofy

[Corina Militaru]

Scriere curată, mult talent! O plăcere să vă citesc textele.

Cu admirație!