Coţu

 

 

    Ştiţi acele primăveri în care verdele crud al plantelor de cultură, din cauza unor perioade prea lungi de vreme ploioasă, întunecată, dar mai ales rece, se transformă într-un galben bolnăvicios, de-i pune pe gospodari să jure că n-or să mai bage plugul în brazdă decât atunci când vor vedea că ouăle de ciocârlie-s ciocnite-n cuib? Sigur, nu le ştiţi.

    Seara, ploaia se oprise şi după cum erau purtaţi norii, gândeam, dimineaţa va trebui să scot vaca la păscut. Trecuse vreo săptămână de când trândăveam. Nu că părinţilor le-ar fi păsat ca eu să nu stau în ploaie şi vânt, protejat, eventual, cu un sac din celofan, pentru îngrăşăminte chimice, tăiat în formă de glugă ciobănească, ci Marţolea era, de felul ei, mai bolnăvicioasă, aşa că preferau, în astfel de năvădea strâmbă, să cotrobăiască prin podul grajdului după vreo mână de pleavă, rămasă peste iarnă, ori tata cosea un braţ de iarbă de pe vreun hat estic de grădină.

    Când în cameră e al naibii de frig pentru acea dată din calendar, când vrei, din lene şi orgoliu, ca numai celălalt să aprindă focul în sobă şi să-l întreţină, preferând doar aşternutul să te iubească, nu-i nicio plăcere să fii trezit brusc de razele ascuţite ale soarelui dintr-un somn devenit atât de dulce, aproape placentar, peste care să se suprapună şi ameninţările mamei cum că va îndrepta vaca la păscut, fie că eşti gata au ba. Şi cum să mai mofturesc vreun bob de in când din acelaşi aşternut, pentru care mi-a trebuit un sfert de noapte să-l încălzesc, a fost smuls şi mai dimineaţă, pentru o altă muncă, fratele – frate cu un an şi jumătate mai mare, dar căruia mi se impuseseră să-l apelez „nenea”, deşi eu nu-mi doream asta, deoarece toţi străinii ne întrebau dacă suntem gemeni, iar el ţinea prea adesea şi-n orice loc, mai ales printre puştanii de-o seamă cu noi, să-şi arate, prin forţa pumnului sau, mai rar, prin vocea ridicată, cine e şefu’? La drept vorbind, lui nenea i-ar fi plăcut să-l strig „nenică”, aşa cum făceau ceilalţi copii cu fraţii lor – apelativul „bădiţă” fiind pentru un frate mult mai mare –, însă eu, sesizând oportunitatea de a scăpa de această umilinţă, continuam să-l irit cu acest „nenea”, pe care ştiam să-l fac foarte distonant, poate-poate o să le ceară părinţilor dezlegarea ca eu să-l strig numai pe numele primit în cristelniţă. Deocamdată, nesupravegheat, m-am îmbrăcat repede, deşi cred că îmbrăcat am dormit, am mâncat, de-a-n picioare, mămăliga şi laptele din castronul de tablă din aluminiu şi-am pornit după vacă. Marţolea mă aştepta la vad, parcă neîndurându-se să treacă prin apa tulbure şi rece dacă nu era cu folos. Văzând că are pod de vorbe mute, placidă şi-a continuat drumul. Lăsând uliţele în urmă, cu multe case încă dormitând, am ajuns pe ţarină. Democratic, la bifurcaţia drumeagului, i-am dat ei posibilitatea să-şi aleagă locul unde voia să pască.

    Aveam să regret amarnic deschiderea mea.

    Deţineam doar două pârloage luate, cu doi-trei poli, în arendă, în acest scop – La Cruce şi La Albu –, noi fiind printre puţinii gospodari care-şi mai cultivau pământul, şi nu-l lăsam înspre înierbare ca să devină pârloagă, ci îl ţineam blană, cum i se spune prin partea locului unei suprafeţe arabile. Dacă până La Cruce, proprietate aflată aproape de şaua dealului – dealul fiind coada unei dumbrăvi generoase –, am mormolocit în urma vacii, ca să ajung la bucata arendată trebuia să o strecor, în viteză, pe hatul îngust de trei palme, dintre nişte blăni. Şi tare aprigi mai erau gospodarii dacă le mejeleai munca! Însă pe megieşii mei estivali parcă i-a scos nichipercea din timpanul lui stâng să nu-i mai frece nicovala şi scăriţa cu arcuşul fără sacâz, chiar dacă asta le-a fost învoiala. Păi, erau aşa: sub noi se întindea Ceafăncur – la acesta nici să te uiţi spre domeniile lui nu era bine, dar aveam noroc de hatul abrupt şi înalt de-un stat de om, pe care vaca nu-l prea încerca de teamă să nu-şi luxeze vreun picior; deasupra, cu un hat micuţ, cât un prag de casă, tolănea pricăjită pârloaga Mucioaiei – asta, şi dacă trecea un bondar de la noi la ea, ne spurca avan cu apa în care au fost spălaţi trei morţi zăcuţi o iarnă în şopron, unşi cu prapur de porc; tot deasupra, în dreapta, seculariza Gafiţa lu’ Birică – ei, primăvara, tata îi cerea pârloaga în arendă, pe trei-patru şiştare cu lapte, dar păs de voia, pentru ca vara, după ce seceta îi topea iarba, să-şi pună a obidă mâinile în brâul mlădiu, de văduvă tinerică, mignonă, şi să-mi dea dezlegare să-i devastez păiuga aurie, chiar de pe amândouă pârloagele dacă m-ar fi dus capul, căci de fiecare dată când trecea pe acolo, legănându-se ca într-un hamac selenar, se aşeza mai sub pleoapa gardului, mă chema lângă ea, mă privea galeş în ochi şi, în timp ce se lăsa să alunece pe catrinţă, dezvelindu-şi genunchii mult, tot mai mult, îmi zicea că ştie ea ce i-aş face unei fete de-ar fi cu mine, şi cât de des i-aş băga mâna sub rochiţă ori în sân, după muguri, dar eu negam grăbit, făcând feţe, feţe... pe atunci nu ştiam de ce îi spuneau flăcăii „Gafiţa – garofiţă-de-prund”; ei bine, ca o răzbunare mârşavă a sorţii, la capetele pârloagei noastre, ceva mai mică decât un teren de handbal, aveam acelaşi megieş cu apucături de jder turbat – Coţu –, dar şi aici plutea puţin noroc fiindcă în partea dreaptă însăilase un gard, năvodul necazurilor pândind doar din stânga. Respir uşurat şi aproape mă felicit cu voce tare că Marţolea nu a şterpelit niciun păpuşoi când am trecut printre blănile lui Şperlă, Ceafăncur şi Samsoilă, dar ceva al naibii de concret mă aducea, cu o uşurinţă afurisită, la realitate – frigul! După cum spuneam la început, fusese o perioadă cu ploi lungi şi extrem de reci, iar acum, ca un zapciu nebun, un vânt polar biciuia subţire dinspre nord-vest, brumărindu-mi până şi aortele, făcându-mă să trimit firman cătrănit paltonaşului şi căciulii pe care le-am lăsat acasă, în cuier. „Aşa pleci?” m-a întrebat mama când a văzut că ies pe poartă. Abia acum înţelegeam rostul întrebării. Am căutat adăpostul unei tufe de măceş. Evazivă, aceasta îmi ajungea doar până la şale. Pielea mă strângea dureros, ca o opincă uitată pe sobă. Urmăresc, pentru câteva clipe, felul în care Marţolea păştea sistematic şi cu poftă de iac supărat iarba tânără, bogată şi zemoasă. Hotărăsc să mă cuibăresc discret la rădăcina măceşului. Pământul era rece şi mai umed decât mă aşteptam. Totuşi, la nivelul ierbii, nu se mai simţea aşa tare biciul vântului, iar căldura soarelui trecea de pulovărul subţirel, din lână saină, până la cămăşuţă. Subtil, starea de mulţumire se instala.

    Trăind în natură, dinspre partea ei nu ar trebui să mai ai revelaţii, sau, în orice caz, nu unele care să te uimească peste măsură. Cu toate acestea, de-ar fi să mă nasc încă o dată, tot nu cred că o să mai văd un cer atât de senin. Profunzimea lui mă fascina până la teamă. Din când în când, nişte vapori de apă – aveam să descopăr cu o uluire de nestăpânit – reuşeau să se coaguleze pe furiş, formând caiere dezlânate. Cu o furie nevăzută, curenţii de aer de înaltă altitudine mi le lua la rost şi le spulbera cu aceeaşi tenacitate. Victorios, de parcă participam cu ceva la această luptă, am început să număr în gând: un nor, doi nori, trei nori, patru oi, cinci oi, şase oi, şapte oi... clopoţelul de la gâtul vacii sună liniştitor lângă tâmpla mea... soarele încălzeşte... opt oi, nouă oi... clopoţelul sună, soarele dogoreşte... zece oi... unşpe oi... unşpe mii de oi... clopoţelul... clopoţelul... unde e clopoţelul? Parcă era prin preajmă... Parcă era... Cât timp mi-a luat să deschid ochii, tot atât mi-a luat pentru a ajunge în picioare şi a scana blănile lui Samsoilă, Şperlă şi Ceafăncur. De Gafiţa şi Mucioaia chiar nu-mi păsa în acea clipă. Dar de Coţu? Nu! Nu! Nu... De un catrilion de ori, nu!... Căzusem în mijlocul celui mai mare ambuteiaj existenţial imaginat vreodată – Marţolea hrăpănea păpuşoii jderului turbat. Nu doi. Nu zece. Nu douăzeci. Bărbierise peste o treime din blană. Ca să nu fac paguba şi mai mare, o scot binişor şi o aduc, vorbindu-i calm, în mijlocul pârloagei mele. Smulg un smoc de iarbă şi înfund clopoţelul ca să nu mai sune şi să atragă astfel atenţia vreunui eventual trecător pe drumul de dincolo de Ceafăncur, drum care ducea în satul vecin. Marţolea ştia că îmi greşise tăios. Ca s-o liniştesc, îi mângâi crupa. Răzbunarea avea să fie cruntă, însă trebuia să mai aştepte. Năucit, mă întorc la locul unde parcă un singur lup căsăpise nouăzeci şi nouă de mioare gestante. Ce era de făcut? Fără nicio justificare aparentă, logică – dezastrul fiind vizibil şi de pe capra Carului Mare –, plângând de frică, de furie, dar şi de milă, mă apuc să acopăr urmele vacii. Păpuşoii, semănaţi manual, primiseră prima praşilă. Erau cam cât un stilou de mari. Din cei mâncaţi de Marţolea mai rămăseseră unu-doi centimetri de tulpină. În vârful muşuroiului lor păreau nişte cetăţi ţărăneşti în ruină, uitate de toţi, chiar şi de turişti. „Ce vacă, bre? Coropişniţele au mâncat păpuşoii! Cum, ele rod numai rădăcini?! Atunci, or fi fost răţişoarele... A... astea trăiesc numai la şes, la căldură? Să ştii c-au fost lăcustele! Ai auzit şi matale, din gura popii, de molimele ce s-au abătut asupra Egiptului. De ce nu au atacat şi blana lu’ Ceafăncur sau Şperlă? Păi, ce, Ţara Sfântă ori Fenicia au fost molimate? Doar Egiptul faraonilor celor haini... Nu bre, matale nu eşti faraon!... Şi nici hain nu eşti.” Of, mi-era greu să-l conving pe Coţu din coşmarurile mele, darmite pe adevăratul Coţu... Mă duc la Marţolea, îi fac vârful cozii covrig la mine în palmă şi accelerez. Alunec în viteză printre blăni, ca un fachir pe covorul său fermecat pe străzile nopţilor cu stele din Bagdad. Puteam, ca şi până atunci, să folosesc varga pe post de pedală de acceleraţie, dar ca să intimidez vaca să nu întindă botul spre vreo blană trebuia să fac şi zarvă, or tocmai asta urmăream – şapte sate să poată jura că eu nu am fost pe acolo, în acea zi, căci în următoarele opt zile şi scarabeul de pe cer, cel care face luna rotundă, putea jura. Mama observase şi ea că Marţolea, în ultimul timp, îi venea cam flămândă în grajd şi mă tot întreba pe unde o port, însă când s-a întors din sat măscărită de Coţu, cum că l-am nenorocit cu jumătate de blană şi că o să ne ia vaca să ne-o ducă la obor – oborul era un fel de arest preventiv pentru vite, unde, musai, trebuia să plăteşti o cauţiune pentru eliberare condiţionată – mi-a impus ferm să o duc La Cruce. Nu aveam cum s-o descânt cu spermanţet rânced pe mama, în loc de mir vrednic de Sfântul Dumitru Izvoditorul, căci din temelia din dos a casei noastre izvora muntele. Dacă te urcai în fundul grădinii şi priveai peste casă, aveai sub ochi tot dealul ţarinei. Aman, cu pingele groase de plumb, în dimineaţa aceea urcam, ca osânditul spre o ghilotină ruginită, la cuibul împrejmuit cu vipere aspre, având grijă, încă de la bifurcaţie, să înfund clopoţelul cu iarbă. De cum am ajuns în pârloagă, m-am dus – rază de laser – să cercetez molima marţoliană. Ciocnire de atomi grei – abia se mai putea face diferenţierea dintre păpuşoii palisaţi şi ceilalţi. Doar dacă analizai de aproape frunzele de la baza tulpinii le vedeai vârfuşoarele cicatrizate. O ploicică netezise şi mai mult urmele de copite. E adevărat că dacă te uitai atent spre centrul blănii, observai o oarecare falie. Însă cine ar fi cutezat să caute cu geana până acolo? Chiar şi aşa, speranţa mea era ca Marţolea să se sature cât mai repede, pe urmă să mă retrag strategic în pârloaga de La Albu şi să aştept cuminte ceasul de mers acasă. Înţelegându-mi parcă temerile, Marţolea mânca făcând spume verzi la gură. Prevăzător, îi stăteam în preajmă, tot cu ochii pe drumeagul pe care ar fi venit Coţu, gata să păstrez un perimetru înfoiat faţă de acesta, iar de-ar fi vrut să-mi ducă vaca la obor eram hotărât să o aţin spre casă, de la distanţă, cu pietre şi porunci, şi-n cazul în care nu reuşeam, câteva dintre pietre puteau zbârnâi şi pe la picioarele jderului. Dar soarele urca blând pe cer, burdihanul dospea senin şi cu spor, iar eu începeam să mă relaxez. La un moment dat, Marţolea se opreşte cu gura plină de iarbă şi priveşte spre mine ca spre o călăuză stelară, căzută de pe o cometă.

    – Ce te uiţi aşa? Ce, n-ai mai văzut un om de ştiinţă? Iată-mă-s în toată splendoarea.

    – Om de ştiinţă la pizda mă-tii, mă! Nu eşti în stare să păzeşti o vacă şi te dai om de ştiinţă?!

    Cât auzeam eu vorbele acestea, de parcă eram cu capul în clopotul mare al catedralei din Köln, în timpul chemării păcătoşilor întru duhovnicire, un vârf de arac îmi fulgerase de două ori, pe orizontală, fesele slăbănoage. Să fug? Până mă depărtam, tot mai încasam patru-cinci araci. Să stau? Furia jderului era nemăsurată şi inepuizabilă:

    – Nu eu, bre. Nenea! găsesc instantaneu soluţia salvatoare, fără să am mustrări de conştiinţă căci, la urma urmei, la câtă bătaie luam, gratis, de la nenea...

    – Nen-tu, zici?! Las’ că-l prind io...

    – Şi cu mine ce-ai avut? o fac eu pe piranha, deşi eram solitar şi, desigur, vinovat.

    – Ai uitat câţi păpuşoi mi-ai stricat acu’ anu’?!

    Dacă tăceam, mucenic rămâneam. Coţu plecă de lângă mine, mustăcind. Neîndoios, îi mai rămăseseră rânduri de sudălmi şi movile de furie. Se opri, încurcat, pe hatul său. Nici el nu mai era sigur până unde Marţolea mea făcuse din păpuşoii lui acronime...

    Pe cât posibil, eu şi nenea păşteam vaca alternativ, iar când nu ne înţelegeam asupra acestui aspect, mama ne trimitea pe amândoi, aşa că rar eram în dezacord. La vreo trei zile, după ce a legat-o pe Marţolea de stănoaga din grajd, nenea a intrat în casă smiorcăindu-se. Având eu aerul unui înger trecut, cu bursă de merit, în ceata serafimilor, tatonez terenul:

    – Ce-ai păţit, băi, nenea?

    – Taaaaaci! se isteriză el către mine, apoi, se adresă mamei imperativ: Dacă îmi mai zice „nenea”, îl omooor!

    – Gata. De azi înainte, fără „nenea”!

    Jubilând în sinea mea pentru această victorie, ascult lamentările vădit exagerate – ce, eu am zis măcar „pâs” cuiva despre fesele mele vărgate? – şi analizez cele patru urme concrete de arac de pe spinarea lui.

    – Io-te, ce mi-a făcut Coţu. M-am dus fuga să văd dacă cireşu’ lu’ Troju are cireşe... Vaca a luat trei frunze... Atât!

    – Îuuu!... Chişu-i ochii lui de porc bătrân... Am trecut alaltăieri pe-acolo şi n-am văzut un păpuşoi mâncat, da’ el mă curpeneşte-n sat cu hamei nebun cum că Marţolica noastră i-a ferfelit juma de blană... Păi, nu dau eu cu crucea de el, duminică, în piaţă?...

    Credeţi-mă, Coţu încă nu ştia cu cine s-a pus...

 

 

                  din volumul în lucru Durere de dinți

Vizualizări: 118

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

De drag, am citit-o de două ori... Deci cu asta îți ocupi timpul, frumos! Titlul volumului - sugestiv, câte dureri n-au copiii!

Ai ce spune si o spui tare bine. M-a incantat. 

În schimb, noi știm cu cine ne punem... cu scriitorul Ion Lazăr da Coza.

O altă bijuterie scriitoricească, și de data aceasta la fel de sclipitoare, în altă lumină pusă. Foarte interesant devine aspectul întâmplările satului, în timp și spațiu trecut, dar adus prin exprimare la cel mai modern mod de exprimare, tratat cu sarcasm și ironie fină. Acțiunea în sine are conținut scurt, subtil: o vacă scapă în țarinile vecinilor și face prăpăd... Însă modul de scriere a intrigii face deliciul capitolului sau ce o fi, traducând-o într-o dramă comico-tragică, plină de viață, cu nerv, prin fiecare cuvințel. Desigur, ineditul nu scapă. Ne așteptăm la orice.

Să înțeleg că va fi un volum de proză scurtă?

Am citit cu deosebită plăcere și aștept continuarea sau altă bucată.

Sofi

 

O lume, de acum, ca de basm; am trăit clipe cu astfel de nume și locuri, și situații, parcă a fost ieri, parcă niciodată; acum ne peierdem într-o lume de plastic mult prea organizată, robotizată. Și nu știu cât ne va lua să ”deschidem ochii” să ne reîntoarcem la ceea ce am fost odată: Omeni, cu de toate, așa, ca aici, în această bijuterie scriitoricească.

Admirație!

O îmbinare postmodernă de limbaj livresc și regional-arhaic, un joc seducător de-a  râsu’-plânsu’  cu accente de ironie fină, pe care le-am remarcat și în poezia dumneavoastră. Descrierea ațipelii premergătoare „dezastrului” e antologică, precum și numele micilor (sic!) latifundiari. Să nu mai spun de cel al vacii! :))

În „Regele Lear” Shakespeare definește nebunia ca o separație a spiritului de amărăciune. Nebunia lui Coțu față de lumea copilăriei vine dintr-o frustrare a unei singurătăți aparte, pe care autorul o construiește alături de tristețe, mâhnirea copilului pentru lumea în care trăiește alde Coțu alcătuind o lume aparte. Povestirea de față te îngroapă într-o lacrimă după citirea ei. dar de multe ori nu mai trăim în tabloul lingvistic al narării, la Ion Lazăr da Coza, ci în poezia ei.  

Mă răsfeți, Mihaela.

Drag,

Mihaela Suciu a spus :

De drag, am citit-o de două ori... Deci cu asta îți ocupi timpul, frumos! Titlul volumului - sugestiv, câte dureri n-au copiii!

Încântat de încântarea ta, Veronica!

Prețuire,

Veronica P. L. a spus :

Ai ce spune si o spui tare bine. M-a incantat. 

  • Aşa-i, Ioane! Cu ,,Coțu" tău, mi se făcu dor de ,,Conțu" meu. De ce mi-l alugaşi pe Aurică, măi Ionică? :))

    Ion Lazăr da Coza a spus :

Mă răsfeți, Mihaela.

Drag,

Mihaela Suciu a spus :

De drag, am citit-o de două ori... Deci cu asta îți ocupi timpul, frumos! Titlul volumului - sugestiv, câte dureri n-au copiii!

Da, Sofia, sper ca până la primăvară să adun 12-14 povestiri...

Inedite mai am, dar vreau ca întâi să le public în reviste... doar că-s cam lungi...

Drag de remarcile tale!

Sofia Sincă a spus :

În schimb, noi știm cu cine ne punem... cu scriitorul Ion Lazăr da Coza.

O altă bijuterie scriitoricească, și de data aceasta la fel de sclipitoare, în altă lumină pusă. Foarte interesant devine aspectul întâmplările satului, în timp și spațiu trecut, dar adus prin exprimare la cel mai modern mod de exprimare, tratat cu sarcasm și ironie fină. Acțiunea în sine are conținut scurt, subtil: o vacă scapă în țarinile vecinilor și face prăpăd... Însă modul de scriere a intrigii face deliciul capitolului sau ce o fi, traducând-o într-o dramă comico-tragică, plină de viață, cu nerv, prin fiecare cuvințel. Desigur, ineditul nu scapă. Ne așteptăm la orice.

Să înțeleg că va fi un volum de proză scurtă?

Am citit cu deosebită plăcere și aștept continuarea sau altă bucată.

Sofi

 

Poate că sunt vetust, dar nu vreau să fiu nici kool, cum bine ai remarcat.

Drag,

Mihaela Popa a spus :

O lume, de acum, ca de basm; am trăit clipe cu astfel de nume și locuri, și situații, parcă a fost ieri, parcă niciodată; acum ne peierdem într-o lume de plastic mult prea organizată, robotizată. Și nu știu cât ne va lua să ”deschidem ochii” să ne reîntoarcem la ceea ce am fost odată: Omeni, cu de toate, așa, ca aici, în această bijuterie scriitoricească.

Admirație!

Ana, chiar mi-era teamă că nu prea mi-a reuşit trecerea de la veghe, la somn - m-am liniştit.

Numele vacilor era dat după ziua în care s-au născut, astfel: Lunaia, Marţolea/Murguţa, Miercureana, Joiana/Jinica, Vinereana/Vinerica, Sâmbotina, Dumana. :))
Drag,

Ana C. Ronescu a spus :

O îmbinare postmodernă de limbaj livresc și regional-arhaic, un joc seducător de-a  râsu’-plânsu’  cu accente de ironie fină, pe care le-am remarcat și în poezia dumneavoastră. Descrierea ațipelii premergătoare „dezastrului” e antologică, precum și numele micilor (sic!) latifundiari. Să nu mai spun de cel al vacii! :))

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

DONATE

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2018:

-  Calotă Rodica - 100 lei

Tudor Cicu - 300 lei

Valeria Merca - 300 lei

Nikol MerBreM - 500 lei

Sofia Sincă - 100 lei

Camelia Ardelean - 100 lei

- Electra - 200 lei

- Spartacus - 100 lei

Laura H. - 100 lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Călătorie stelară a lui Tudor Cicu
cu 10 minute în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Crochiuri de toamnă a lui Tudor Cicu
cu 13 minute în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog e vremea plecării a lui Tudor Cicu
cu 20 minute în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Supărare (Poezie pentru copii) a utilizatorului Olimpia Sava
cu 24 minute în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog epoca bronzului a lui nicolae vaduva
cu 33 minute în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Dragoste fără nume a lui gina zaharia
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog epoca bronzului a lui nicolae vaduva
cu 1 oră în urmă
Ionescu Adrian-Marius şi Ion Lazăr da Coza sunt acum prieteni
cu 2 ore în urmă
Trandafirul a postat o stare
"Vă mulțumesc din suflet tuturor pentru aprecieri si observații!"
cu 3 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog epoca bronzului a utilizatorului nicolae vaduva
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog epoca bronzului a lui nicolae vaduva
cu 4 ore în urmă
Mihaela Suciu a contribuit cu răspunsuri la discuţia Spirale de fum a utilizatorului Ana C. Ronescu
cu 4 ore în urmă
Lui Mihaela Suciu i-a plăcut discuţia Spirale de fum a lui Ana C. Ronescu
cu 4 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mititel și enervant (Poezie pentru copii) a utilizatorului Olimpia Sava
cu 5 ore în urmă
Tudor Cicu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Se zburlește-a iarnă... a utilizatorului Tudor Cicu
cu 6 ore în urmă
Tudor Cicu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Se zburlește-a iarnă... a utilizatorului Tudor Cicu
cu 6 ore în urmă
Tudor Cicu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Se zburlește-a iarnă... a utilizatorului Tudor Cicu
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Tudor Cicu îi place postarea pe blog Noapte de plumb a lui Gabriel Cristea
cu 6 ore în urmă
Tudor Cicu a partajat postarea de blog a utilizatorului Gabriel Cristea pe Facebook
cu 6 ore în urmă
Tudor Cicu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Să ningă și în primăvară (elidă) a utilizatorului Valeria Merca
cu 6 ore în urmă

© 2018   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor