Partea II (din volumiul de povestiri -Copilărie între real și fantastic apărut la editura Armonii Culturale-2017)

Înainte să avem un televizor în casă, imaginația noastră se hrănise, de poveștile pe care tatăl nostru ni le spusese în serile lungi de iarnă, când ne adunam cu toții, la gura sobei. Asta se întâmpla, înainte să merg la școală și să învăț, să citesc. În afară de basme, uneori ne citea din cărțile sale, cu povestiri biblice. De la el am aflat printre altele, de existența îngerilor păzitori, ce ne-au fost trimiși de Dumnezeu la naștere, să ne ocrotească și să ne ferească de ispite pe parcursul vieții; de diavol, a cărui misiune pe pământ, era să ducă în ispită oamenii și să îi îndemne la rele.
Alte superstiții și întâmplări legate de credințele în puterile vrăjilor, sau fantome, strigoi, iele urechile noastre mereu atente le auziseră de la adulții care discutau uneori între ei, ignorând prezența și curiozitatea noastră, fără margini. Majoritate ignorau și fantezia debordantă și interesul ce ne trezea discuțiile lor. Tata era singurul care nu subestima inițiativele noastre și ne răspundea la întrebări, cu multă grijă. El intuise că la vârsta aceea, fiind iubitori ai poveștilor și influiențați de discuțiile ce le auzeam zilnic între oameni, fără să le înelegem bine sensul, căutam explicații ale lucrurilor, după fantezia noastră și făceam confuzii, necunoscând granițele dintre realitate și ireal.
Credeam în puterile descântecelor bunicii, în existența strigoilor, în îngeri și fantome ca făcând parte și ele din viața satului și a oamenilor. Ni se părea lucru foarte firesc, ca ele să existe, din moment ce oamenii le pomeneau, adesea.
Când vreunul dintre noi ne simțeam rău, de la stomac de la vreo durere ce cap sau altceva care nu trecea cu o pastilă, dispensarul fiind departe, mama dădea fuga, la bunica Gherghina să ne descânte de deochi. Ea era de descântătoarea și lecuitoarea pentru mulți din sat și de mai departe, era și o bună cunoscătoare a leacurilor de pe tot felul: ierburi, bureți de bubă care creșteau pe coastele dealurilor pe care ne învățase și pe noi să-i recunoaștem. Leacurile sale mai erau cărbuni aprinși, stinși în apă neîncepută de izvor, apă cu zahăr, miere, fumigații cu ierburi aromatice, uscate pe care le aprindea ea într-un vas, punea uneori și ventuze celor adulți chiar și tatălui nostru, contra durerilor de șale și îi treceau durerile ca luate cu mâna, la scurt timp după acele tratamente empirice, ale sale.
Într-o zi, din acele timpuri ne-am îmbolnăvit. Avem dureri de burtă, cu senzații de greață și dureri de cap, așa din senin. Mama a dat fuga la bunica și a adus-o imediat la noi, să ne descânte de deochi.
În timp ce ne descânta într-o cană cu apă, cu băț de mătură și după ce mai întâi și-a înfipt o lingură în brâu, ca să avem leac, noi fiindu-i rude, ea ne-a întrebat:
- Mimișor! Ionică!
- Da, bunică!
- Ce-ați mâncat maicăi?
- Am mâncat ciorbă și ouă cu mărar și lapte bătut, făcute în tigaie, de mama.
- - Doar atât?
- Aha! Am mai mâncat vișine cu pâine, de dimineață și pe coastă pe la Geamăna am cules nițel măcriș și l-am mâncat.
- Asta nu face rău! Dar ia spune-ți-mi, v-ați întâlnit azi pe drum cu Veta Băzgoaica sau cu Lisandrina lui Dițoi? Ne uităm lung, unu la altul și Ionică răspunse, noi cunoscând deja procedura de consult a bunicii:
- Da bunico, ne întâlnirăm cu Băzgoaica. S-a uitat la noi și se mira că am crescut, însă a uitat să ne scuipe, să nu ne deochem. Ea se întoarse către mama zicându-i:
- Ooof, fir-ar a moarti! Asta a deocheat copiii. E strigoaică, s-a născut cu tichie pe ochi. Mama îi zise:
- O fi asta, că nu au mâncat nimic copiii, care să le facă rău.
- Asta e! Nu vezi, că nici nu pot să le descânt? Casc întruna, de mi-au dat lacrimile și cărbunii care-i stinsei în apă, se duseră toți la fund, sfârâind. Veta deoache rău. Dacă se miră de cineva, fără să-și amintească să nu-l deoache,cel în cauză poate să și moară, dacă acela adoarme cu deochiul.
Mama zise, minunându-se:
- Am auzit și eu de ăștia, care se nasc cu tichie. Umblă vorba, că puterea lor e în priviri și că s-ar întoarce, după moarte, dar nu prea cred.
- Ba să crezi! Ei pot să se întoarcă de pe lumea ailaltă și când mor, de obicei mai iau încă două suflete după ei, în șase săptămâni. Mama își făcea semnul crucii auzind toate astea, însă noi care eram prin preajmă, auzisem totul și am devenit foarte interesați de această taină, dorind să aflăm mai multe, pe seama ei. Mă dau aproape și o întreb pe bunica:
- Bunico! Cum fac strigoii de vin înapoi din lumea cealaltă? Prâslea cel Voinic a venit înapoi de pe celălalt tărâm, pe spinarea unei scorpii. Altfel nu se poate veni. Matale crezi că strigoii cunosc un drum secret pe care se întorc înapoi? Bunica mă privea abținându-se să nu râdă și mi-a zis:
- Curând întrebași curând să-ți fie leacul! Nu trebuie să fii atentă la ce vorbesc cei mari, că ei uneori mai spun prostii. Uite! Beți amândoi din cana asta de trei ori și după aia, apropiați-vă să vă dau cu apă descântată pe la buric, în capul pieptului și pe frunte, ca să vă treacă! Ne zise ea privindu-ne cu drag.
Noi ne apropiam cu cămășuțele ridicate. Ea după ce ne-a dat să bem din apa descântată cu cărbuni stinși, a luat între degetele un cărbune și puțină apă și ne-a făcut o cruce pe frunte, ne-a udat în capul pieptului și la buric, tot descântându-ne șoptit și căscând într-una, semn că eram deocheați. După puțin timp ne-a trecut, parcă ne luase răul, cu mâna.
Era o adevărată năzdrăvană bunica, însă noi după ce am aflat despre strigoi, nu ne-am resemnat să rămânem neștiutori. Era aceasta o mare taină, pe care eu și Ionică ne-am retras către muchea Gemenii la locul nostru secret, de întrunire să ne sfătuim cum să o dezlegăm singuri, având în vedere că adulții ne considerau prea mici pentru a discuta despre aceste taine cu noi.
Despre ce înseamnă moarte, ideile noastre erau cam confuze, că până atunci nu văzuserăm nici un mort.
Locul nostru secret era sub un măr crețesc, un ascunziș natural, format din tufișuri de salcie pletoasă crescute sub acel bătrân măr, pe hotarul cu vecinul nostru Ingineru, pe la jumătatea potecii din grădina noastră care ducea la Geamăna. Aici ne întâlneam deseori cu nepoata Inginerului, Mixandra, cea mai bună prietenă a noastră, cu vreo câțiva ani mai mare ca noi. Locul era ideal pentru a discuta liniștiți, nestingheriți de ochii și urechile altora sau ale fratelui nostru, Haralamb. Fiind destul de sâcâitor și gelos, el spunea mamei cu înflorituri, tot ce vorbeam sau făceam, din care cauză eram pedepsiți, uneori.
În acel nimiez, ne-am retras la umbra mărului, departe de urechile sale și Ionică mi-a zis:
- Ce spui Mimi? Crezi că strigoaica aia știe vreun drum secret, pe care pleacă când vrea ea, pe tărâmul celălalt și vine înapoi? Eu care eram puțin mai mare și știam la perfecție toate poveștile auzite de la tata, am răspuns:
- Eu cred că da! Ea știe un drum secret și mi-ar plăcea să-l descoperim și noi. Cred că e pe aici pe aproape dar ai auzit ce spunea bunica; doar strigoii reușesc să-l vadă. Noi nu putem dacă nu suntem strigoi și trebuie să pândim strigoaica, fără ca să ne vadă, să vedem pe unde intră ea pe lumea cealaltă și pe unde iese.
- Așa e! Dar cum facem? Cred că ea intră noaptea, ca să nu o vadă lumea. Ar trebui să nu dormim noaptea și să stăm la pândă. Mama n-o să ne lase, să ieșim noaptea.
- Ieșim când doarme mama. Dar crezi că ar fi bine să-i spunem și Mixandrei, să vină cu noi pe lumea ailaltă după strigoaică? Ionică răspunse repede:
- Nu, nu! Trebuie să aflăm doar noi secretul. E mai bine așa, că dacă află toată lumea, nu e bine. Își dă seama strigoaica că o spionăm și ne pedepsește. Știi ce m-am gândit eu?
- Ce? Hai, să o întrebăm pe mama, dacă vreunul dintre noi, nu vom fi strigoi! Poate ne-am născut cu tichie și atunci, am putea găsi drumul, singuri.
- Hai să o întrebăm, dar nu-i spunem de ce ne interesează, altfel, nu ne va lăsa, să căutăm drumul secret al strigoilor. - Bine!
Ne întoarcem acasă, adunând în treacăt din vie, câte un braț bun de buruieni, să îl dăm la porci. Câștigam astfel, bunăvoința mamei. Ne adora, când făceam treabă, fără să ne împingă ea, de la spate.
Văzându-ne că veneam cu brațele pline de buruieni și le-am dat porcilor, mama nici nu ne-a mai întrebat, pe unde ne-am pierdut vremea și ne privea mirându-se cât de cuminți deveniserăm, așa din senin. Ea culesese fasolea și întinsese tecile să se usuce, la soare. Ne-am apropiat și făcându-ne de lucru în jur ei, ne îndemnam din priviri unul pe altul, să abordăm subiectul care ne interesa. În cele din urmă, Ionică a deschis gura:
- Mamă! Eu sau Mimi aveam tichie pe cap, când ne-am născut?
Mama la o astfel de întrebare nu se aștepta deloc și pe moment rămase blocată privindu-și fiul stupefiată. În cele din urmă își reveni din uimire și supărată, răspunse:
- Mă! Voi ați ascultat la ce-am vorbit cu bunică-ta! Nu va-ți născut niciunul cu tichie și nu sunteți strigoi. Nu există așa ceva! Nu i-a văzut nimeni niciodată și să nu mai trageți cu urechea, la tot ce discută cei bătrâni! Ați înțeles?
Noi am lăsat spăsiți nasul în jos și am răspuns cuminți:
- Da mămico!
- Duceți-vă și vă odihniți acum și să vă iasă din cap prostiile, că o luați pe coajă. Ați înțeles?
- Da mămico! Am răspuns noi iar, cu un firicel de voce și ne-am retras sub dudul din spatele casei. Și acela era un loc preferat, pentru discuții private. Ne urcam în dud și în timp ce ne îndopam cu fructele sale dulci negre, murdărindu-ne de suc pe față, discutam ascunși de ramuri, inaccesibile încă lui Haralamb, pe care ne făcea plăcere să-l ținem la distanță când discutam chestiuni importante. Deși mic, acesta știa să devină foarte incomod pentru noi, așa că trebuia să fim cu ochii în patru. Parcă știa că-i ascundeam ceva, că se ținea ca scaiu după noi.
Odată ajunși în vârful dudului, ne-am așezat pe același comănac amândoi și Ionică mi-a zis cu voce scăzută:
- Ai auzit ce a zis mama? Nu suntem niciunul strigoi, că nu ne-am născut cu tichie.
- Am auzit! Păcat! În cazul acesta, va trebui să pândim strigoaica și o să fie cam greu, dacă va trebui să o urmărim și noaptea. Mi-e teamă că ne va vedea mama când vom ieși afară și nu ne va mai scăpa din ochi. Eu zic să-l întrebăm întâi pe tata, dacă strigoii cunosc o potecă secretă între lumea asta și lumea cealaltă. El știe toate alea și dacă-l rugăm amândoi, cred că el ne va lămuri secretul.
- Da! Cred că e bine să încercăm! El ne răspunde mereu bine la întrebări și nu ne ceartă deloc. Apoi, mie noaptea mi-e frică să merg la casa strigoaicei și să o urmărim. Are un câine și dacă-l lasă dezlegat ne latră și ne și mușcă. Ziua îl leagă, însă noaptea îi dă drumul. Mi-a spus mie Dan al lui nea Mitroi ieri, când am fost cu vaca pe deal, că e prietenul meu.
- Aha! Înțeleg! Să știi, că la câine nu mă gândisem. Și mie mi-e frică de el. Diseară când vine tata de la lucru, îl întrebăm. Dar să nu ne audă mama, că vorbim iar de strigoi, că ei nu-i place și ne ceartă.
- Da! Așa e!
Eu cu Ionică ne înțelegeam de minune și ne interesau cam aceleași lucruri. Mai cu seamă aveam amândoi o pasiune pentru dezlegarea misterelor și pentru lumea poveștilor. Seara când a sosit tata, am așteptat ca pe ghimpi, să terminăm de cinat, ca să-l urmăm apoi în casă și să-l descoasem despre taina cu strigoii. El a văzut că noi doream ceva. Ne-a chemat cu el în cameră și ne-a întrebat:
-Ce ați făcut voi azi? Ați mai necăjit-o pe mama voastră?
Noi am răspuns în cor:
- Nu tată, am fost cuminți!
Eu am îndrăznit și l-am întrebat, când ne-a luat în brațe și ne-a așezat pe genunchi:
- Tăticule, noi vrem să te întrebăm ceva!
- Ia ziceți! Ce vreți, să știți, de data asta?
- Am dori să știm, dacă strigoii au o cărare secretă, pe care pot să se ducă oricând doresc, pe tărâmul celălalt și să se întoarcă înapoi. Tata a râs cu bunătate și ne-a alintat pe cap cu mâinile sale mari și bătătorite de muncă, însă atât de plăcute. Apoi ne-a întrebat:
- De unde v-a venit ideea asta? Ionică îi răspunde:
- Azi ne-a deocheat Băzgoaica, care e strigoaică. A venit bunica Gherghina și ne-a descântat de deochi, apoi, ne-am făcut bine, după ce ea ne-a dat să bem apă descântată și ne-a mânjit cu cărbuni și cu descântec pe frunte și pe la buric.
Noi am auzit-o cum îi spunea mamii, că strigoii se întorc înapoi de pe lumea cealaltă, când mor, să ia alți oameni cu ei. Atunci ne-am gândit, că strigoii trebuie să știi vreo potecă secretă, pe unde pot să treacă așa ușor, dintr-o lume în alta și am vrea să pândim strigoaica, ca să aflăm drumul, pe unde trece ea spre tărâmul celălalt. Vrem să ne ducem și noi să vedem tărâmul celălalt. Dacă-l găsim, poți să vii cu noi și matale! Tata s-a pus pe râs și ne-a strâns mai aproape de sine, apoi ne-a spus cu bunătate în glas:
- Oamenii când mor, chiar și Băzgoaica, sufletul lor se duce în cer. Acolo e lumea cealaltă, nu aici pe pământ și nu se mai întorc, până la vremea de apoi. Nu s-a mai întors nimeni niciodată de acolo, după moarte și nici nu e posibil. Acum ea e vie și nu știe nici o cale, ca să ajungă pe tărâmul celălalt, care există doar în povești. Alea, ce ați auzit voi despre strigoi, sunt niște superstiții băbești. Nu există strigoi și dacă ea deoache, nu însemnă deloc, că e strigoaică. E o femeie normală, ca și noi. Voi ați înțeles greșit. Lumea cealaltă poate fi văzută doar de sufletul oamenilor, după ce pleacă în cer, pentru totdeauna. Nu a văzut nici un om de pe pământ, până acum, acea lume. Nu trebuie, să plecați voi, să o căutați. Lumea cealaltă nu e același lucru, cu tărâmul celălalt, din poveștile ce vi le-am spus eu. Când vreți să aflați ceva, întrebați-mă, că vă spun tot, ce vreți, să știți. Ați înțeles?
- Da tată! Am răspuns noi fericiți. Ne spui o poveste acum?
- Vă spun, dar trebuie, să-mi promite-ți, că nu plecați niciodată, în căutarea lucrurilor din povești. Eu v-am promis, că vă ajut, să descoperiți orice secret. Trebuie doar să mă întrebați, nu să plecați singuri, fără să mă înștiințați. Ați înțeles? - Da,tati!

Vizualizări: 59

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Această proză a mai fost postată, și partea I și a II-a. Cel puțin scrie repostare și motivul pentru care se repostează.

Dacă nu ai o evidență a textelor postate în site, te rog să cauți, aici, la COLECTIA DE PROZĂ.

http://insemneculturale.ning.com/page/biblioteca-noastra

Tot ce ai scris în acest site (doar proza) se găsește aici.

Sofy

Recitit cu plăcere! :)

Mulțumesc de trecere doamna Corina Militaru. 

Mulțumesc de atenționare și detaliul , unde pot vedea ce am postat la proză. Partea doua a mai fost postată, aveți dreptate, însă eu uitasem,  și nu găseam titlurile prozelor postate. Acum că mi-ați indicat unde le pot vedea, am găsit și nu  mai se repetă. Prima parte am termina-o de curând  și nu o mai postasem. Săptămâna trecută mi-a fost publicat volumul de povestiri la  editura Armonii Culturale, cu titlul  de mai sus și am publicat povestirea aici întreagă, așa cum apare în carte. 

Mister și candoare, frumos!

Giurgiu Maria, te contrazic (din nou). Această postare din 10 aprilie 1016 are același titlul. Eu am considerat-o partea întâi. Sau ce a fost? Ai folosit același titlu.

http://insemneculturale.ning.com/forum/topics/copil-rie-ntre-real-i...

Tu nu ai dat clic (măcar) acolo în COLECTIA DE PROZA? Să vezi ce ai postat și ce nu? Să știi că pentru mine nu e muncă ușoară, în sensul de consumat timp. Dar nu mă plâng. Însă, credeam că mi se apreciază muncă și, măcar, se dă clic acolo, să vezi ce ai postat.

Aceeași - Sofy

Această proză din 2016, dacă o revedeți în detaliu, îmi veți da dreptate că nu avea prima parte, așa cum e în faza actuală,  fiindcă de atunci eu am revăzut-o și am creat actuala primă parte abia în acest an.    Nu avea două părți. Aceasta e forma finală așa a fost publicată, în volumul deja apărut chiar luna aceasta. Eu știu ce spun. că doar sunt creațiile mele. Acum vă repet că am dat clic de multe ori pe COLECȚIA DE PROZĂ de când public pe acest site și mereu îmi afișa ,,PAGINA ESTE INEXISTENTĂ" M i s-a întâmplat și ieri  și a trebuit să repet. Când am dat pe linkul ce mi l-ați trimis dv la comentariu, am reușit abia atunci să deschid pagina  și am găsit proza și toate titlurile prozelor deja publicate. În toți acești ani de când public aici , ca să pot vedea prozele postate, luam fiecare pagină la rând înapoi și vă imaginați că îmi lua mult timp să o fac și o făceam  fiindcă nu reușeam să găsesec altă alternativă. . Nu am făcut caz și nici nu am întrebat pe nimeni și asta poate a fost greșeala mea. indiferent că mă contraziceți, eu nu spun  minciuniși nici nu se pune problema, că nu vă apreciez eforturile. Nu e nici vina mea, că nu merg mereu lucrurile bine  cu  internetul.   Sincer, nu sunt expertă în tehnologie, însă nu fac lucruri din dorința de ai deranja pe alții. Nu sunt deloc acel tip de persoană. Cu stimă,Maria, și vă doresc o zi plăvcută!

Cum adică pagină inexistentă? Sus în dreapta, sub frontispiciul site-ului stă scris: COLECTIA DE PROZA. Eu intru de câteva ori pe zi.

Cred că nu știi să cauți sau computerul tău este vinovat. Deci, dai clic pe COLECTIA DE PROZA și în josul paginii ești menționată cu, Giurgiu Maria - roman (două sau câte ai) și Giurgiu Maria - proză scurtă. Dai clic pe ce dorești să revezi: proza sau romanul respectiv. Ai încercat așa?

Și dacă mai repostezi bucăți de proză, te rog să scrii: repostată, refăcută cu același titlu, revăzută. Eu n-am de unde să știu și nici nu pot ține minte toate bucățile (ce bine ar fi dacă s-ar putea), cu amănunte cu tot. Și apoi, anul trecut vreo jumătate de an nu am citit.

Sofy

 Da, și în sfârșit, acum reușesc să deschid. Vă mulțumesc și înțeleg! Vă doresc numai bine! Cu drag, Maria.

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de Costel Zăgan
cu 47 minute în urmă
Utilizatorului Agafia Drăgan îi place postarea pe blog Speranţa a lui Ionel Mony Constantin
cu 55 minute în urmă
Agafia Drăgan i-a dăruit un cadou utilizatorului Adina Speranta
cu 56 minute în urmă
Sofia Sincă a contribuit cu răspunsuri la discuţia Bastarzii a utilizatorului giurgiu maria
cu 1 oră în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Speranţa a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog culesul viilor a utilizatorului dumitru ichim
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Strânge-mă în brațe! a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Pădurea fermecată a utilizatorului Tudor Cicu
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Tudor Cicu îi place postarea pe blog Speranţa a lui Ionel Mony Constantin
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Alegeri a utilizatorului Adina Speranta
cu 2 ore în urmă
Gabriel Cristea a contribuit cu răspunsuri la discuţia Speranță a utilizatorului Gabriel Cristea în grupul TĂRÂMUL COPILĂRIEI
cu 2 ore în urmă
Gabriel Cristea şi-a actualizat profilul
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog culesul viilor a lui dumitru ichim
cu 3 ore în urmă
Gabriel Cristea şi Valeria Merca sunt acum prieteni
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog în oglindă a lui Darie Giurgiu
cu 3 ore în urmă
Lui Zarra i-a plăcut discuţia Speranță a lui Gabriel Cristea
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog Speranţa a lui Ionel Mony Constantin
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog culesul viilor a lui dumitru ichim
cu 3 ore în urmă
J' Arrive! a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog culesul viilor a utilizatorului dumitru ichim
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Ochiul care trage cu umbre a lui chindea maria elena
cu 9 ore în urmă

frecvență trafic

© 2017   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor