Copilărie între real și fantastic (Partea I)

[giurgiu maria]

    Din volumul de povestiri în curs de publicare ,,Copilărie între real și fantastic"-editura Armonii Culturale

 

Motto: Am bănuit mereu că există o cale ascunsă pe unde se poate ajunge în lumi misterioase a căror existență doar o bănuim.  Am căutat-o toată viața și am descoperit că se ascunde în camera unde doarme sufletul copilăriei. Păstrați cheile și veți putea oricând să vă teleportați în lumea misterelor. Credința în reușită și-n voi este cheia intrării.

 

 

Partea I

 

Prin anul 1973 a fost electrificat satul meu. Pe atunci eram copil și locul natal îmi părea aidoma lumii lui Hansel și

Gretel, din basmele fraților Grimm. Când serile își aruncau mantia întunecată peste acel meleag drag, valea Cireșului și pădurea din vecinătate, cărora, zilnic pașii noștri le bătătoreau potecile se transformau într-o lume        fantastică.

În spatele vălului nopții, în fanteziile noastre copilătești, începeau să prindă viață, personajele din basme. Mama Pădurii scruta dintre ramurile dese ale arborilor, satul și casele adormite și îmi citea gândurile, ce hoinăreau aiurea prin crânguri, în căutarea vizuinii vreunei familii de iepurași știuți de mine, ce tremurau sub rădăcini, de frica cumetrei vulpi, care pândea avidă, ascunsă în vreun tufiș. Mai încolo, pe poteca ce duce într-un luminiș înverzit, luminat de palida față a lunii și de puzderia stelelor, pășteau sperioase, câteva ciute cu iezișori, ciulindu-și urechile la fiecare trosnitură și mișcare a ramurilor, gata să dispară asemenea nălucilor, în desișuri la cel mai mic semn de primejdie. În apropiere de mijlocul satului, nu departe de casa noastră, se afla o casă părăsită, ruinată, înconjurată de tufișuri și pomi sălbăticiți, în podul căreia se aciuiase o bufniță. 

Cânta în fiecare noapte a pustiu, cu glas dogit, iar mama suspecpând-o că ea cântă a pagubă, nu reușea să se împace cu prezența ei prin preajmă și bombănea supărată, când târziu în noapte ne tulbura cu triluri lugubre.

Eu și Ionică tot ascultând vorbele mamei și ale vecinelor, o suspectam, de a fi o vrăjitoare cu gânduri necurate, ce stătea la pândă, pentru ași împlini vreun scop, doar de ea știut, sau poate, vreun prinț blestemat, să fie bufniță, până ce vreo tânără frumoasă îl va iubi și-l va lua de bărbat și astfel va rupe blestemul ce apasă pe capul lui. Cine știe, dacă nu era vreo victimă a Mumei Pădurii. Sigur este, că pe atunci aveam o fantezie foarte prolifică și nu ne opream doar la atât. Când aveam nedumeriri nu ne resemnam, până nu le găseam răspunsuri satisfăcătoare. Fiind pasionați de lumea fantasticului și a basmelor, e lesne de imaginat că deseori cătând explicații, alunecam repede pe panta fanteziilor. Era felul nostru preferat de a ne juca și orice lucru banal ca de pildă cântecul cucuvelei din casa părăsită, în fanteziile noatre, le plasam în decorul poveștilor sau al superstițiilor, în mare vogă prin satul nostru. Credeam în existențele îngerilor, demonilor și uneori le visam. Pe vremea având toaleta în grădină și nopțile când ieșeam pentru vreo nevoie, mânați de dorința de a vedea ielele, de care auzisem vorbindu-se, le-am căutat de multe ori pe cerul nopții, cu dinții strânși de frică să nu mă vadă ele, primele și să mă pocească.

Satul așternut pe coama unui deal cu drumurile desfundate, greu accesibile în vremea anotimpurilor ploioase emana o atmosferă de izolare de restul lumii și ne incita mintea și spiritul de mici aventurieriîn căutare de mister, la tot felul de speculații fanteziste. Natura sălbatică ce-l înconjura și condițiile primitive de viață a localnicilor, lipsită de comoditățile civilizației, amplifica acea senzație și ne alimenta fantezia înflăcărată de poveștile cu care tata ne încânta copilăria.

Pe atunci dacă vedeam vreo mașină odată pe săptămână trecând pe drum, era lucru mare. Doar vreo căruță trasă de boi sau cai, trecea învăluită în colbul drumului și câteodată, vreun tractor. Pe timp ploios, noroiul lipicios îngreuna mersul pe drum și ca să ajungă omul în vale, la șosea, trăgea vârtos de cizme prin răstoacele drumului. Nu prea ne afecta însă pe noi copiii, starea drumurilor, fiind adaptați la astfel de situații. Când nu reușeam să răzbim încălțați prin noroaie, răzbeam desculți, ducând ghetele în mână și intrând prin toate șanțurile. Cineva înțelept a afirmat, că răul se naște mai întâi, în mintea oamenilor și apoi le umple viața. Așa o fi, căci în mintea noastră de atunci se nășteau cele mai fantastice iluzii și ne părea, că lumea e plină de minunății, în ciuda multor neajunsuri.

Azi nu mai e la fel. Copiii din noi au rămas în acea dimensiune liliputană a fanteziei și noi nu mai reușim să depășim frontiera dintre cele două lumi, simțindu-ne neputincioși și neînsemnați în lumea asta mare.

Pe atunci, școala cea mai apropiată se afla la circa 4 kilometri de sat și pentru a ajunge la ea, străbăteam distanța, pe poteci, prin păduri, coborând și urcând coastele pe cărări șerpuite, pieptiș, pe marginea râpilor formate, de scurgerea torenților repezi, care își croiseră făgaș, în urma ploilor și a topirii zăpezilor.

Urmam poteca, pe sub poalele pădurii, până la gârla din vale, pe care o traversam cu piciorul prin vad, atunci când timpul era bun. Când în schimb timpul era ploios și apele se umflau, mergeam de-a lungul văii, până la puntea de scânduri legănătoare, care fusese construită de săteni, peste gârlă și treceam pe acolo, privind cu teamă vârtejul amețitor, tulbure și înspumat, care se zvârcolea sălbatic, dedesubt.

Puterea de a întrezări frumusețe și fascinație în acele locuri ce ne încercau cu vitregii și și contraste își avea rădăcini în mințile noastre.  Astfel, noi copiii ne imaginam un fel de eroi ai acelui meleag. Ținutul și viețuitoarele sale ne erau aliați și ocrotitori.

Pe poteca fântânii din Cireșu care cobora șerpuind prin pădurea de salcâmi, ne petreceam vremea jucându-ne, în timp ce duceam vitele la adăpat, sau cătam cu gălețile apă de băut, acasă. Aduceam apa transportând gălețile pline, pe cap, sub fundul găleții puneam o glamnică (un covrig mare făcut din cârpe, legat cu sfoară de nailon lată pe care în puneam pe creștet și deasupra așezam găleata plină, glamnica asigurându-i stabilitatea) și astfel era ușor de dus apa, fără a simți greutate și oboseala. Aveam multă îndemânare și reușeam astfel să urcăm coasta, șerpuitoare de aproape doi kilometri printre copaci, cu mâinile în buzunare, într-un echilibru perfect astfel, că nu se vărsa nici o picătură de apă. Pierdeam și timpul cu gălețile pe cap, stând de glume, de povești fără să oboseală sau dureri de gât, având în vedere că gâtul trebuia să sprijine greutatea de 1015 litri.

Primăvara coborând printre tufișuri în drum spre școală, ne opream și priveam ouăle păsărilor, mici, verzi, maronii cu punctișoare, fără să le spargem și ne continuam apoi drumul, lăsând poporul înaripat să-și trăiască momentele vieții, în tihnă.

În zilele următoare trecând din nou, auzeam    ciripitul puilor din cuiburi, chemându-și părinții. Ne opream, ne apropiam cu grijă, privind să nu fie adulții prin preajmă și admiram puii golași cu ciocurile deschise care ciripeau plângăreți, așteptând  hrana, apoi ne vedeam de drum.

Câteodată, vedeam rotindu-se deasupra copacilor câte un uliu, sau alt prădător. Stăteam atunci cu grijă pentru soarta lor. Păsările de pradă le cunoșteam bine, căci de multe ori veneau și răpeau chiar și de la noi, pui, găini, și alte orătănii, făcând-o pe mama să turbeze de necaz. Alteori îi zăream cum încercau să vâneze câte un porumbel care se ascundea cu inima bătând să-i spargă pieptul, sub polata noastră și atunci ne puneam cu pietre, pe hapsânul prădător, încercând să salvăm pe cel mai slab și să echilibrăm un pic balanța, în lupta dintre buni și răi.

Viața noastră deși nu era ușoară, avea frumusețea și farmecul său, perceput doar de noi.

Când una dintre noi pleca la apă, în treacăt se oprea la porțile prietenelor și le chema. Eu mă opream întâi la poarta moșii mele și o chemam pe fiică-sa, Mixandra care era prietena mea. Era mai mare ca mine cu vreo trei ani.

,,Mixandra! Mxandra! Când ea nu era prin preajmă, îmi răspundea maică-sa:

-  Da, Mimi! Ce ai cu Mixandra?

-  Sărumâna moșă! Nu vine cu mine la apă?

-  Aha! Hai, că-i zic să vină.  Mă rugai de ea mai devreme, să se ducă la fântână, însă zise că nu se duce singură, că-i e urât. Acum nu mai are motiv să zâcă ,,nu” dacă o trimit, că ești și tu. Așteaptă nițăl Mimișor, că acuș vine!

-  Bine moașe, o aștept!  Între timp o chem și pe Rodica.

Rodica o altă prietenă cam de seama mea, locuia două case mai la vale. Mă duceam și la poarta ei și o strigam tare:

-  Rodicaa! Rodica! Ieșea maică-sa: - Da Mimi! Ce-ai cu ea?

-  Merge la apă?

-  Hai că o trimit acum! Așteapt-o nițăl, că vine! - Bine tanti Leano, spune-i c-o aștept!

-  Da, da, acuș vine! Să nu vă apuce prânzul la fântână, ia vedeți voi!

-  Nuu! Venim repede! Matale mă știi, doar!

-  Ehe, vă știu eu, cum să nu vă știu! Când vă întâlniți uitați de toate. Alaltăieri s-a dus la apă cu Ilinca lu Lisandru al Mariții și am albit, așteptând-o. Credeam, că au căzut în fântână. Voi sunteți bune de trimis după moarte, că uitați, să mai veniți cu ea.

-  Eh, nu exagerați, tanti Lenuțo! Mama îmi zise, să mă grăbesc, că are treabă cu mine și eu asta fac.

Între timp a apărut Mixandra cu găleata și moașa în urma ei la poartă îi striga:

-  Să nu stai mult pe Cireșu, că-mi trebuie apă, să gătesc prânzul!

-  Sigur mamă! Nu mă mai urmări fără preget, cu cicăleala, că mă ții pe loc.

-  Te țin eu pe loc? Mișcă-te, că o iei pe coajă, dacă mai întârzii, ca alaltăieri! Mixandra râdea mânzește la amenințările ei și o luam din loc, vesele.

Curând apărea și Rodica, toate trei ne îndreptam grăbite pe potecă, spre fântână. Pe drum, vorbeam nestingherite. Mamele nu discutau cu noi, chestii de adulți, din pudoare și cum ne îndreptam spre adolescență, căutam răspunsuri pe mai multe căi. Un pic din ce înțelesesem la lecțiile de anatomie, un pic din experiențele Mixandrei, fiind mai mare.

Pentru mine și Rodica care încă ignoram neajunsurile adolescenței, fiind mai mici, ascultam curioase și intrigate cele ce ne destăinuia Mixandra.

Despre venirea menstruației și alte schimbări inerente acelei vârste, despre băieții care o curtau la școală, sau despre rivalele sale ea ne-a luminat, povestindu-ne propriile experiențe. Astfel a ridicat puțin vălul, răspunzându-ne indirect la unele nedumeriri pe care noi începusem, să le trăim pe propria piele. Mixandra devenise, fără să știe mentorul nostru, ajutându-ne să înelegem că acele schimbări ce se petreceau cu noi, erau firești și erau trecătoare. Bunica sa o instruise bine, despre lucrurile pe care trebuie să le știe o tânără la începutul drumului ca femeie, în viață, iar ea împărtășea cu noi cele ce aflase.

O iubeam și o admiram, dintre toate celelalte fete, din sat, pentru că era deschisă din fire, mereu drăguță și îndatoritoare cu noi și nu își dădea ifose deși era mai mare, cum făceau altele de seama ei. Avea și suflet bun de pus pe rană, prietena și vecina noastră și îmi împrumuta deseori cărți de citit.

Avea o bibliotecă bine garnisită, de la bunicul său care era om cu pasiune pentru lectură și adunase de-a lungul vieții, un mic patrimoniu, în materie de cărți.

 

 

[Sofia Sincă]

Amintiri ale dulcii copilării, ale unei lumi neprihănite, locuri sacre pentru cel ce a trăit acolo și le-a marcat. Într-o lume izolată dar pură... o altă lume. Textul în afară că e frumos și bine scris reprezintă document pentru cei de azi. Însă, cine dintre cei tineri de azi citește așa ceva? Cine? Totuși, tu ți-ai făcut datoria: ai scris.

Pe vremea aceea având toaleta în grădină/ca toată lumea (aș mai zice eu) și nopțile - având în vedere că nu era chiar toaletă, mai bine i-ai zice, privată. Este mai neaoș...

Pe poteca fântânii din Cireșu - deci este vorba de comuna Cireșu? Azi este o comună mare și bogată. Soțul meu s-a născut pe undeva pe aproape și îmi povestea și el, ce spui tu. El fiind băiat, spune că se urcau după cuiburi de cioară și le stricau cuiburile... Îmi povestea câte năstrușnicii făceau când se duceau cu vacile.

Am citit cu deosebită plăcere,

Sofy

[giurgiu maria]

Mulțumesc mult doamna Sofy! Nu e comuna Cireșu, e Uda.Cireșu, e valea unde mergeam, să aducem apa de la fântână. 

[Mihaela Suciu]

Drag să pășesc în acest tărâm. Bine scris!
O sugestie! nu-mi pare a se încadra în finețea textului: „Despre venirea menstruației”.
Îți urez să ai succes!
Am constatat că vin din alte părți ale țării, în Moldova, destui care doresc să publice sau să-și lanseze cărți. Un adrelean mi-a spus că aici a găsit mai multă implicare și căldură.
O colaborare plăcută cu Armonii Culturale, am avut și eu! mai greu mi-a venit să car și să găsesc un loc în bibliotecă pentru ceaslovul-antologie. A fost distracție totală și pentru mine și a celor din casă cu ditamai cartea. Oricum mi-am îmbogățit CV literar :) Vremuri ale începutului!
Drag!

[Corina Militaru]

Am pătruns cu plăcere în lumea copilăriei tale :)