În anii copilăriei mele , nu exista în satul meu lumină electrică și toate beneficiile care decurg din această binecuvântată invenție a umanității. Abia prin 1973 a fost adusă electricitatea la noi. Satul meu de pe meleaguri argeșene înconjurat de păduri, emana însă o atmosferă tainică, un mister aparte așa cum era el situat pe culmea unui deal, înconjurat de văi adânci și alte dealuri împădurite, răzleț de satele vecine și parcă un pic rupt, de lumea reală.
Pe atunci, școala cea mai apropiată se afla la circa patru kilometri de sat și noi, pentru a ajunge la ea făceam zilnic acea distanță, pe poteci tainice prin păduri coborând și urcând coastele pe cărări ce șerpuia urcând pieptiși pe marginea râpilor săpate în coasta dealului de scurgerea torenților repezi ce se formau în urma ploilor și a topirii zăpezilor abundente, în iernile aspre de pe la noi. Urmam sinuozitățile potecii pe sub poalele pădurii până la gârla din vale, pe care o traversam cu piciorul prin vad, atunci când timpul era bun și ploua puțin. Când în schimb,timpul era ploios și apele se umflau , mergeam de-a lungul văii până la puntea de scânduri legănătoare, care fusese construită de săteni peste gârlă și treceam pe acolo, privind cu teamă vârtejul amețitor, tulbure și înspumat al apei, care se zvârcolea sălbatic  dedesupt.
Fiind copii ai acelor locuri, le iubeam și eram fascinați de ele. Ne imaginam ca descinzând din poveștile fraților Grimm pe care le citeam cu asiduitate. sau din poveștile istorice din cărți, unde pădurea și cărările sale, iubea și ocrotea eroii de odinioară.
Astfel simțeam noi, copiii acelor locuri, pădurile, văile, gârla că ne erau prieteni, ne cunoșteau și ne erau complici, considerându-ne de-ai casei.
................................................................................................................................................................

Lumea satelor, credea în superstiții și în existența spiritelor de tot felul, îngeri, vrăji, diavoli, iele. Despre toate acestea și despre viață, noi ne creasem o viziune personală, toate aceste existențe fantastice părându-ne firești pe atunci ca făcând parte și ele, din viața satului și a oamenilor.
Când vreunul din noi copiii ne simțeam rău, de la stomac ,vreo durere ce cap, sau altceva, care nu trecea cu o pastilă, dispensarul fiind departe și medicul neputând fi contactat prea ușor, mama o chema pe bunica Gherghina să ne descânte de deochi sau de bubă. Ea era o bună cunoscătoare a leacurilor de tot felul: ierburi, bureți de bubă care creșteau pe coastele dealurilor și ne învățase și pe noi s-ăi recunoaștem, cărbuni aprinși, stinși în apă neîncepută de izvor, apă cu zahăr miere și altele din acestea.
Într-o zi, din acele timpuri îndepărtate ale copilăriei, eu cu fratele meu,Ionică ,ne simțeam rău. Am început să avem dureri de burtă ,cu senzații de greață și dureri de cap, așa din senin. Mama, a dat fuga la bunica la vale și a adus-o imediat la noi, să ne descânte de deochi. În timp ce ne descânta într-o cană cu apă, cu băț de mătură și după ce mai întâi și-a înfipt o lingură în brâu ca să avem leac, noi fiindu-i rude, ea ne-a întrebat:
-Mimișor! Ionică!
-Da bunico!
-Ce-ați mâncat voi azi?
-Am mâncat ciorbă de teci și ouă cu mărar și lapte bătut, făcute în tigaie, bunico!
-Doar atât?
Aa! Am mai mâncat vișine cu pâine de dimineață și pe coastă pe la Geamăna am cules nițel măcriș și l-am mâncat!
-Asta nu face rău! Dar ia spune-ți voi , v-ați întâlnit cumva azi pe drum cu Veta Băzgoaica sau cu Lisandrina lui Dițoi? Spuneți-mi cu cine v-ați întâlnit și dacă s-a uitat mai mult la voi! Ne uităm unu la altul și Ionică răspunde, noi cunoscând deja procedura de consult a bunicii:
-Da bunico, ne întâlnirăm cu Băzgoaica , s-a uitat la noi și se mira că am crescut,însă a uitat să ne scuipe, să nu ne deochem! Ea se întoarce către mama adresându-i-se:
-Ooof! Fir-ar a moarti! Asta a deocheat copiii! E strigoaică, s-a născut cu tichie pe ochi! Mama zice:
-O fi asta! Că nu au mâncat nimic care să le facă rău!
-Asta e! Nu vezi, că nici nu pot să le descânt? Casc într-una de mi-au dat lacrimile și cărbunii care-i stinsei în apă se duseră toți la fund, sfârâind! Veta deoache rău! Dacă se uită la cineva și se miră de el, fără să-și aducă aminte să-l scuipe, să nu-l deoache, poate să și moară, dacă acela adoarme cu deochiul!
Mama zice minunându-se:
-Am auzit și eu de ăștia care se nasc cu căiță, că au putere în priviri și că s-ar întoarce înapoi după ce mor, dar nu prea cred!
-Ba să crezi! Ei pot să se întoarcă de pe lumea ailaltă și când mor, mai iau pe alții doi după ei, în șase săptămâni! Mama –și făcea semnul crucii auzind toate astea,noi însă care eram prin preajmă și auziserăm tot, eram foarte incitați de această nouă taină și doream să aflăm mai multe. Vin eu mai aproape și o întreb pe bunica:
-Bunico,cum fac strigoii de vin înapoi din lumea cealaltă?Prâslea cel Voinic a venit înapoi de pe celălalt tărâm pe spinarea unei scorpii! Altfel nu se poate veni! Matale crezi că strigoii cunosc un drum secret pe care se întorc înapoi? Bunica mă privea abținându-se să nu râdă și mi-a zis :
-Curând întrebași curând să-ți fie leacul! Nu trebuie să fii atentă, la ce vorbesc cei mari, că ei uneori, mai spun prostii! Uite, beți amândoi din cana asta de trei ori și după aia, apropiați-vă să vă dau cu apă descântată pe la buric, în capul pieptului și pe frunte, ca să vă treacă! ne zicea ea privindu-ne cu drag.
Noi ne apropiam cu cămășuțele ridicate. Ea după ce ne-a dat să bem din apa descântată cu cărbuni stinși , lua cu degetele un cărbune și puțină apă și ne făcea o cruce pe frunte, ne uda în capul pieptului și la buric, tot descântându-ne șoptit și căscând întruna, semn că eram deocheați. După puțin timp, ne trecea parcă ne luase răul, cu mâna.
Era o adevărată năzdrăvană bunica, însă noi după ce am aflat despre strigoi, nu ne-am resemnat să rămânem neștiutori. Era aceasta o mare taină, pe care eu și Ionică ne-am retras către muchea Gemenii la locul nostru secret, de întrunire să ne sfătuim cum să-i dezlegăm singuri misterul, având în vedere că adulții ne considerau prea mici pentru a discuta aceste lucruri cu noi.
Despre ce înseamnă moarte, ideile noastre erau cam confuze, căci până atunci nu văzuserăm nici un mort.
Locul nostru secret era, sub un măr crețesc, un ascunziș natural, format din tufișuri de salcie, ce găsiseră loc prielnic să crească la umbră, sub acel bătrân măr cu ramuri noduroase și răsucite, ce crescuse pe hotarul cu vecinul nostru Ingineru, cam pe la jumătatea potecii de-a lungul grădinii noastre, care ducea la Geamăna.
Aici ne întâlneam , uneori cu nepoata Inginerului, Mixandra, cea mai bună prietenă a noastră, cu vreo câțiva ani mai mare ca noi. Locul era ideal pentru a discuta liniștiți departe de urechile mamei și a ne juca nestingheriți de ochii neastâmpărați ai fratelui nostru cel mic, Haralamb. El încă de pe atunci se dovedea o pacoste pentru noi sau un fel de râie de care greu reușeam să ne descotorosim. Avea o satisfacție grozavă să tragă cu urechea la discuțiile noastre și apoi să le facă publice înflorind de la el cele auzite fără pic de rușine sau scrupule. Dacă auzea din întâmplare ceva discutându-se între noi și alți prieteni de ai noștri apoi trebuia să ne luăm adio că acea discuție să nu devină publică și să nu ajungă la urechile părinților, înflorită de el astfel, că noi picam mereu vinovați de vreo boacănă de multe ori imaginară pentru care urma să fim pedepsiți de mama. Ca să nu se întâmple aceasta trebuia să ne lăsăm șantajați de el și să-i oferim ceva în schimb, la care în mod sigur, altfel nu am fi fost dispuși să renunțăm în ruptul capului.
În acel nimiez, ne-am retras la umbra mărului departe de urechile celorlalți și am început să tăinuim. Ionică a început:
- Ce spui Mariana? Crezi că strigoaica aia știe vreun drum secret pe care pleacă când vrea ea, pe tărâmul celălalt și vine înapoi?
Eu care eram puțin mai mare decât Ionică și știam la perfecție toate poveștile auzite de la tata, i-am răspuns:
- Eu cred că da! Ea știe un drum secret și mi-ar plăcea să-l descoperim și noi. Cred că e pe aici pe aproape, dar ai auzit ce spunea bunica? Doar strigoii reușesc să-l vadă. Noi nu putem dacă nu suntem strigoi și trebuie să pândim strigoaica, să vedem pe unde intră ea pe lumea cealaltă și pe unde iese!
- Așa e! Dar cum facem? Cred că ea intră noaptea, ca să nu o vadă lumea. Ar trebui să nu dormim noaptea și să stăm
la pândă. Mama n-o să ne lase să ieșim noaptea.
- Ieșim când doarme mama!Dar crezi că ar fi bine să-i spunem și Mixandrei să vină cu noi pe lumea ailaltă după strigoaică?
Ionică răspunde repede:
- Nu, nu! Trebuie să aflăm doar noi amândoi secretul! E mai bine așa, că dacă află toată lumea nu e bine, își dă seama strigoaica și ne pedepsește. Știi ce m-am gândit eu?
- Ce? Hai să o întrebăm pe mama dacă noi nu suntem niciunul strigoi! Poate ne-am născut vreunul din noi cu tichie și atunci, am putea găsi drumul singuri.
- Hai să o întrebăm dar nu-i spunem de ce ne interesează, că ea nu ne va mai lăsa să căutăm drumul secret al strigoilor.
- Bine!
Ne întoarcem noi acasă adunând în treacăt din vie câte un braț bun de buruieni să dăm la porci și să câștigăm astfel și bunăvoința mamei. Ea ne adora când făceam lucruri din acestea, din inițiativă proprie, fără să ne împingă de la spate. Am intrat în bătătura casei cu brațele pline de buruieni și le-am dat porcilor, astfel mama nici nu ne-a mai întrebat, pe unde ne-am pierdut vremea și ne privea mirându-se cât de cuminți sunt copii săi.Tocmai culesese fasolea și întinsese tecile să se usuce la soare. Ne-am apropiat și făcându-ne de lucru în jur ei, ne îndemnam din priviri unul pe altul, să abordăm subiectul care ne interesa. În cele din urmă, Ionică a deschis gura:
- Mamă! Eu sau Mariana aveam tichie pe cap când ne-am născut?
Mama la o astfel de întrebare nu se aștepta deloc și pe moment a rămas blocată privindu-și fiul stupefiată. În cele din urmă își revine din uimire și supărată, răspunde:
- Mă! Voi ați ascultat, la ce-am vorbit cu bunică-ta! Nu v-ați născut niciunul cu tichie și nu sunteți strigoi. Nu există așa ceva! Nu i-a văzut nimeni, niciodată și să nu mai trageți cu urechea la tot ce discută cei bătrâni! Ați înțeles?
Noi am lăsat spăsiți nasul în jos și am răspuns cuminți într-un glas:
- Da mămico!
- Duceți-vă și vă odihniți, că mai târziu trebuie să duceți vaca la păscut!
- Da mămico!
Am răspuns noi iar, cu un firicel de voce și ne-am retras sub dudul din spatele casei. Și acela era un loc preferat de noi pentru discuții private. Ne urcam în dud și în timp ce ne îndopam cu fructele sale dulci, negre, murdărindu-ne de suc pe față, discutam ascunși de ramuri, inaccesibile încă micuțului și indiscretului Haralamb, pe care ne făcea plăcere să-l ținem la distanță când discutam chestiuni importante. Deși mic căci avea în jur de cinci ani pe atunci, era asemeni unui dihor care se strecura pe neobservate să ne spioneze, așa că trebuia să fim mereu cu ochii în patru. Parcă știa că-i ascundeam ceva, căci se ținea ca scaiu după noi când observa că îl evitam.
Odată ajunși în vârful dudului, ne-am așezat pe același comănac amândoi și Ionică mi-a zis cu voce scăzută:
-Ai auzit ce a zis mama! Nu suntem niciunul strigoi, că nu ne-am născut cu tichie!
- Am auzit! Păcat! În cazul acesta, va trebui să pândim strigoaica și o să fie cam greu, căci va trebui să o urmărim și noaptea. Mă tem că ne va vedea mama când vom ieși afară și nu ne va mai scăpa din ochi. Eu zic să-l întrebăm întâi pe tata, dacă strigoii cunosc o potecă secretă între lumea asta și lumea cealaltă. El știe toate alea și dacă-l rugăm amândoi, cred că ne va lămuri taina asta.
- Da! Ar fi bine să încercăm! El ne răspunde mereu bine la întrebări și nu ne ceartă deloc. Apoi, mie noaptea mi-e frică să merg la casa strigoaicei, să o urmărim. Are un câine mare și dacă-l lasă dezlegat ne latră și ne și mușcă. Ziua îl leagă, însă noaptea îi dă drumul. Mi-a spus mie Dan al lui nea Mitroi, ieri când am fost cu vaca pe deal, că el prietenul meu.
- Aha! Înțeleg! Să știi, că la câine nu mă gândisem! Și mie mi-e frică de el. Diseară când vine tata de la lucru, îl întrebăm. Dar să nu ne audă mama că vorbim iar de strigoi că ei nu-i place și ne ceartă.
- Da! Așa e!
Eu cu Ionică ne înțelegeam de minune și ne interesau cam aceleași lucruri. Mai cu seamă aveam amândoi o pasiune pentru dezlegarea misterelor și pentru lumea poveștilor. Seara când a sosit tata am așteptat ca pe ghimpi, să terminăm de cinat, ca să-l urmăm apoi în casă și să-l descoasem despre taina cu strigoii. El a văzut că noi doream ceva și ne-a chemat cu el în cameră apoi ne-a întrebat:
- Ce ați făcut voi azi? Ați necăjit-o pe mama voastră iar?
Noi am răspuns în cor:
-Nuuu tată, am fost cuminți!
Eu am îndrăznit și mi-am deschis sufletul când el ne-a luat în brațe pe amindoi și ne-a așezat pe genunchii lui pe amândoi:
-Tăticule, noi dorim să te întrebăm ceva!
- Ia spuneți! Ce vreți voi să mai știți de data asta?
- Am dori să știm, dacă strigoii au o cărare secretă, pe care pot să se ducă oricând doresc, pe tărâmul celălalt și să se întoarcă înapoi! Tata a râs cu bunătate și ne-a alintat pe cap cu mâinile sale mari și bătătorite de muncă, însă atât de plăcute și ne-a întrebat:
- De unde v-a venit vouă ideea asta cu strigoii? Ionică ia răspuns:
- Azi ne-a deocheat Băzgoaica, care s-a născut cu tichie pe ochi și e strigoaică. A venit bunica Gherghina și ne-a descântat de deochi, iar noi, ne-am făcut bine imediat, după ce ea ne-a dat să bem apă descântată și ne-a mânjit cu cărbuni și cu descântec pe frunte și la buric. Am auzit noi cum îi spunea mamii, că strigoii se întorc înapoi de pe lumea cealaltă când mor, să ia alți oameni cu ei. atunci ne-am gândit, că ei știu o potecă secretă pe unde pot să treacă așa ușor dintr-o lume în alta și am vrea să pândim strigoaica, ca să aflăm drumul pe unde trece ea, pe tărâmul celălalt. Vrem să ne ducem și noi să vedem tărâmul celălalt. Dacă-l găsim, poți să vii cu noi și matale. Tata s-a pus pe râs și ne-a strâns mai aproape de sine, apoi ne-a spus cu bunătate în glas:
- Oamenii când mor, chiar și Băzgoaica , sufletul lor se duce în cer. Acolo e lumea cealaltă, nu aici pe pământ și nu se mai întorc până la vremea de apoi. Nu s-a mai întors înapoi nimeni, niciodată de acolo după moarte și nici nu e posibil, așa ceva. Acum ea e vie și nu știe nici o cale ca să ajungă pe tărâmul celălalt, care există doar în povești. Alea, ce ați auzit voi despre strigoi sunt niște superstiții băbești. Nu există strigoi și dacă ea deoache, nu însemnă deloc că e strigoaică. E o femeie normală, ca noi toți. Voi ați înțeles greșit! Lumea cealaltă poate fi văzută doar de sufletul oamenilor, după ce pleacă în cer pentru totdeauna, când ei mor. Nu a văzut nici un om de pe pământ, până acum acea lume. Nu trebuie să plecați voi, să căutați lucrurile astea și lumea cealaltă nu e același lucru, cu tărâmul celălalt din poveștile ce vi le-am spus eu. O să înțelege-ți voi mai bine lucrurile astea când o să creșteți mari. Până atunci, când vreți să aflați ceva, întrebați-mă pe mine, că vă voi spune tot ce doriți să știți! Ați înțeles?
-Da tată!
Răspundem noi fericiți.
- Ne spui o poveste acum?
-Vă spun dar voi trebuie să-mi promite-ți că nu plecați niciodată în căutarea lucrurilor din povești! Eu v-am promis că vă ajut să descoperiți orice taină dacă veniți și mă întrebați.
- Da! O să te întrebăm mereu, când vrem să aflăm ceva!
Am răspuns noi într-un glas.

Vizualizări: 168

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

 Dragă Maria, ți-am citit fragmentul și inițial pornisem să-ți scot erorile. Apoi mi-am dat seama că este tardiv - este tipărit, nu? -, probabil ți l-a corectat cineva înainte de apariție. Sper, fiindcă are multe greșeli. Numai gânduri bune! :)

Maria, mi-ai adus aminte de copilărie!  

mi-a plăcut descrierea satului. te felicit pt volumul de debut! succes!

Mulțumesc doamna Corina Militaru și nu nu-i publicat așa cum apare aici ci într-o formă mai sumară. Aici am făcut o adaptare după un fragment din primul volum. Îl voi revedea și aș dori să -l public  împreună cu  alte povestiri într-un volum nou.

Mulțumesc doamna Ioniță Gabriela de popas și de apreciere!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 4 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 4 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 11 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 14 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 15 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 15 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog tablou mirabil, multiform a lui Floare Arbore
cu 16 ore în urmă
Postare de log efectuată de Elisabeta Drăghici
cu 16 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA iar echinocţiu a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 16 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose a lăsat un comentariu pentru Vasilisia Lazăr
cu 16 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut profilul lui Elena Lucia Spătariu Tudose
cu 16 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut discuţia Pietre (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr
cu 16 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA culori în iarbă a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 16 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor