Când grâul bătea în combină, eu băteam la porţile vieţii. Ziua când m-am născut nu a fost nici pe departe o sărbătoare. Mama m-a născut acasă, la bunici, asistată de bunica dinspre mamă şi o mătuşă. La interval de câteva minute, mama a mai născut încă o fată, sora mea geamănă. Era o zi caniculară de iulie. Intrasem cu stângul în viaţa tatălui nostru, deoarece el îşi dorea un băiat, băiatul pe care-l pierduse cu doi ani în urmă. O săptămână nici nu a dat pe acasă, de ciudă că are două fete. Habar n-avea el că mama dăduse mâna cu moartea...

De mică făceam impresia unui copil cu personalitate foarte puternică. Până când m-am dus la şcoală, viaţa a curs liniştită. Când am mers în clasa întâi, ştiam deja să citesc şi să scriu. Mai târziu, aplecată la firul ierbii, mirosind flori, rosteam tăcută poezii cu litere încă arzând.

Când eram domnişoară, căutam cu înfrigurare formele de viaţă miraculoase care să mă împace cu mine, cu lumea şi cu Tatăl Ceresc! Dar nu găseam nimic din toate astea, fiindcă îmi doream prea multe deodată. Voiam să fac atât de multe lucruri, care să sfideze timpul şi... moartea!

Cu lumea nu mă prea împăcam, deoarece mi se părea că aşteaptă de la mine numai ceea ce eu nu îi puteam oferi. Nici cu Dumnezeu nu eram prea împăcată pentru că, de multe ori îşi întorsese faţa de la mine. Fără o familie a mea, întemeiată după nişte reguli sănătoase, nu puteam să am un sens în viaţă. Mă întrebam de multe ori: ,,Oare, voi fi eu atât de puternică, încât să sper atât de mult?'' Fiecare zi însemna pasul făcut pe încă o treaptă a cunoaşterii, o nouă etapă de muncă pentru noul asalt.

Mama trecuse prin multe greutăţi. La vârsta de douăzeci de ani îi moare primul copil, iar un an şi jumătate mai târziu, moare sora mea geamănă. După un an şi jumătate de la acest eveniment mai naşte o fată - Violeta. Căsuţa ei de atunci era o postavă. Ochii mamei o priveau cu multă dragoste. Era micuţă şi firavă. A trecut multă vreme până când a prins să meargă în brânci. Mai târziu a învăţat să păşească, ţinută de mânuţe. După un timp a pornit şi prin curte. Ar fi vrut să ajungă la poartă, însă a rămas pe loc, deoarece cei doi curcani ai bunicii se înfoiau la ea. Îşi puseseră în cap fesul roşu, iar moţul le atârna pe nas. Violeta a luat de jos o nuieluşă şi s-a îndreptat spre ei. Alungarea lor a fost prima ei victorie. Şi-a continuat drumul, vrând treacă peste pragul de la poartă, dar nu a putut, fiind prea înalt. Gata de plâns, s-a aşezat jos şi cu nuieluşa a început să bată pământul, apoi şi-a dus palmele la urechi şi a stat aşa câteva minute. A mai privit odată spre poartă şi a zâmbit. În ochii ei frumoşi, râdea cerul!

Creşteam şi nu ne doream nimic mai mult decât aveam: o casă, părinţi, bunici şi strada cu copii unde ne jucam zilnic. Părinţii noştri se respectau foatre mult. Îngrijeau de noi cu multă trudă. Niciodată nu avuseseră loc în casa noastră, certuri. Şi eram atât de săraci... Nu aveam lumină, ci lampă cu gaz, găteam pe godin... dar ne iubeam atât de mult! Acum, nimic nu mai e ca altă dată! Nici anotimpurile nu se mai desfăşoară întocmai. Doamne, ce curcubeu frumos răsărea după ploaie! Azi, rar dacă mai zărim aşa ceva. Nici cozonacul nu mai are gustul celui de atunci, când eram copii. Mama ne făcea cozonac în crăticioare mici şi după ce îl scotea din cuptor îl rupea, iar noi îl mâncam cu atâta poftă... Doamne, ce bun era!

Unele întâmplări din viaţa noastră, în loc să ni se şteargă din minte, ne rămân fixate în memorie, cu o limpezime atât de clară în ceea ce priveşte detaliile în care ne angajează soarta, încât ai impresia că toate astea s-au întâmplat ieri...

Era o zi superbă de primăvară. Pământul şi cu primăvara sunt două corpuri goale, ce stau încolăcite sub cerul larg. Tot văzduhul mirosea a iarbă, iar crângurile erau pline de violete. Soarele strălucea, aruncând suliţele sale aurii pe cerul senin.

Oltence prin naştere şi trăire, eu şi sora mea plecăm din Craiova, împreună cu părinţii la bunici. Trecem Jiul aproape secat, iar după câţiva kilometri de asfalt, şoseaua devine o spinare osoasă acoperită cu mult praf. Maşina goneşte pe drumul pietruit de ţară. În vârful dealurilor se zăresc perii solitari, la umbra cărora oamenii îşi lăsau desaga cu mâncare atunci când se duceau la lucru pe ogor. La prânz, satul este toropit de căldură. Casele din chirpici sunt spoite cu pământ galben amestecat cu paie şi sunt atât de joase, încât poţi să te uiţi deasupra lor din oricare pom.

Rămase drept zălog pădurii, câteva pete de lumină mai licăreau stinghere în apele adormite ale izvoarelor. Sprintene, ca nişte căprioare, eu şi Violeta înaintam printre copaci şi păream rupte din întuneric... La marginea satului, unde deseori ne petreceam copilăria, mă desfac de umbre, rămânând o vreme încremenită lângă un dud.

Satul Mârza este satul unde locuiesc bunicii noştri. Acest sat este unul dintre puţinele localităţi doljene în care nu există biserică. Locuitorii de aici sunt nevoiţi să parcurgă aproximativ 7 km, până la cel mai apropiat lăcaş de cult, situat în satul vecin - Mărăcine, pentru cele mai diverse ocazii: cununii, înmormântări, slujba de duminică şi altele. Iar elevii din sat trebuie să parcurgă peste 7 km pe jos până la şcoala din Tencănău unde învaţă, pentru că nu au la dispoziţie nici un mijloc de transport şi acelaşi drum trebuie să-l facă şi la întoarcere. Pentru a veni la oraş, bunicii veneau pe jos cale de 25 de km. Alteori veneau cu carul cu boi, dar plecau cu noaptea-n cap pentru a ajunge aici când mijeau zorii.

Satul părea la fel de adormit ca şi pădurea. Uliţa pe care stau bunicii noştri e firavă şi goală. Numai pământ şi piatră. Şi e tăcută... Seara e tulburată de vacile şi oile care se întorc de la păşune. De departe zăresc casa bunicii, locul unde ne-am petrecut multe zile fericite. Acelaşi acoperiş, aceleaşi ziduri ca altă dată. Totul este neschimbat. Am împins poarta care a scârţâit prelung şi m-am îndreptat spre casa bunicilor, dar am fost întâmpinată de aşteptări neîmplinite. Atunci, am ciocănit de câteva ori în uşă.

- Cine-i acolo? - se auzi dinăuntru, glasul bunicii.

- Eu sunt, bunico!

Zăvorul clămpăni scurt şi cu puţină opinteală, lunecă hodorogit, iar în pragul uşii luminată slab de pâlpâitul lămpii, apăru bunica.

- Ei, bată-te să te bată! Tu eşti, Gabriela! se minună ea de cum dădu cu ochii de mine.

- Eu, bunico... Sărut mâna şi bine v-am găsit!

- Cu cine ai venit?

- Cu mami, cu tati şi cu Violeta. Dar bunicul ce face?

- Intraţi şi fiţi bine veniţi! zise bunica şi i se umplură ochii de lacrimi. Bunicu-tău doarme, dar se va trezi când îţi va auzi glasul - fii fără grijă.

În casa bunicilor aceeaşi tăcere blajină. Bunica, cât ai clipi din ochi, a aşternut masa cea cu trei picioare, pe care a pus brânză, şuncă şi saramură de pui cu mămăligă rece. Mămăliga o taie cu aţa. După ce ne-am potolit foamea şi setea ne-am aşezat la taifas vreme de vreo două ceasuri, apoi am ajutat-o pe bunica să strângă masa şi să aştearnă paturile pentru a ne odihni.

În depărtare, luna apărea printre nori ca un licurici. Spre seară, pădurile deveneau fumurii, iar glasul păsărelelor străpungea desimea tainică a aerului. Îmi plăcea să le ascult până toamna târziu, când pe uliţă şi în curţile oamenilor se ardeau grămezi de frunze şi gunoaie, iar cocoşii cântau prelung.

Începuse să bată vântul tot mai tare şi, ca din senin, s-a pornit o ploaie măruntă şi rece care brăzda pământul cu stropii ei mari şi grei. Adăpostite sub plapumă, cu ochii închişi, eu şi Violeta ne simţeam atât de bine! Priveam clipind spre razele lunii, care ne lumina camera. În noaptea de afară, tăcerea cuprindea tot satul. Răpuse de oboseală am adormit, în timp ce vântul puternic deschidea porţile şi le trântea cu repeziciune. Furia vântului s-a potolit până spre dimineaţă.

Pe la prânz, părinţii noştri au plecat, iar eu şi sora mea am rămas la bunici. La chindie, soarele strălucea şi toată valea, cât cuprindeai cu ochii se acoperise cu o broboadă sângerie. Se apropia luna septembrie. Toamna era pe aproape. O simţeai în culesul roadelor bogate. În grădină, o furtună scurtă dar puternică biruia crengile pomilor.

Grădina bunicii era plină de pomi fructiferi, iar curtea de bujori albi şi roşii, de crini şi lalele. După treburile zilei, ochii umezi ai bunicilor priveau poarta sau uliţa de unde apăream noi, obosite, după fuga împreună cu fluturii de toate culorile. După ce paşii noştri treceau pragul casei, ne spălam pe mâini şi fiecare ne aşezam pe scăunelul preferat. Bunica ne punea pe masă tot ce avea mai bun, iar noi nu mai conteneam cu sporovăitul. Ochii lor înlăcrimaţi de bucurie ne sorbeau cuvintele şi bucuria noastră îi molipsea şi pe ei.

Revăd imagini cu mine, când mică fiind, mă duceam dimineaţa cu cănuţa în mână după bunica atunci când mulgea vaca, să-mi pună lapte şi îl beam direct de la ,,sursă” şi după ce mă săturam, luam răţuştile şi le băgam cu capul în cană să ,,pape” şi ele lapte. Până să vină bunica, omoram vreo două - trei.

Într-o dimineaţă m-am trezit cu temperatură. Asta însemna medicamente, pază, griji... Numai eu aveam temperatură; parcă surorii mele i-a fost lene să se îmbolnăvească. Bunica a pus-o să aibă grijă de mine, să nu mă dezvelesc, ca să transpir. La un moment dat, am auzit-o oftând şi am întrebat-o:

- Ce ai surioară de oftezi?

Violeta tăcea, iar eu mă uitam la ea a întrebare. Până la urmă s-a îndurat să îmi răspundă:

- Of! Ce greu e să fii sănătos!

- Să nu mai zici una ca asta niciodată! - răsună de dincolo glasul bunicii.

Bunicul oftează şi el.

- Tu de ce oftezi, Nicolae? - vine glasul bunicii, ca tunetul.

Bunicul nu-i răspunde. Aprinde o ţigară şi zâmbeşte pe sub mustaţă.

- Ce faci Nicolae? - se aude de dincolo, glasul bunicii.

- Nu-mi găsesc ochelarii, Leno. Nu i-ai văzut pe undeva?

Uitându-se la el, bunica îşi face cruce şi-i spune zâmbind:

- Sunt pe nasul tău, nu-i mai tot căuta. Offf! Ai îmbătrânit, de tot…

Şi bunicul râde pe-nfundate. Bunica se retrage în cameră şi se culcă. Somnul bunicii seamănă cu joagărul din pădure. Nu ştiu cum poate dormi bunicul cu ea. Noi continuăm să vorbim în şoaptă.

- De ce nu te culci, Nicolae? Ce aveţi de discutat atât - tu şi Gabriela? Nu vezi cât este ceasul? - zice bunica deodată.

Bunicul s-a speriat atât de tare, încât i-au scăpat ochelarii din mână. Şi noi care credeam că doarme...

- Ei... punem ţara la cale...

- Gabriela, nici tu nu ai somn?

Îl sărut pe bunicul şi plec în vârful picioarelor în camera unde doarme sora mea. Iau o pară şi muşc din ea. Stropii dulci se rostogolesc din miezul moale, udându-mi bărbia şi rochia. După ce termin de mâncat para, îmi iau cămăşuţa de noapte şi mă aşez în pat lângă Violeta care doarme de o oră. Motanul se culcă la picioarele mele, acoperindu-mi-le cu lâna toarsă din fuiorul lui. Stelele de pe cer strălucesc şi noaptea începe să zâmbească. Ceasul din perete ticăie atât de tare, încât îmi astup urechile să

nu-l mai aud şi abia adorm. Noapte bună, noapte!

                                                                             *

E duminică. Dimineaţa mă trezesc mai devreme decât dacă aş fi la Craiova. Mă scoală din somn orătăniile din curte şi sunt atât de somnoroasă... Sora mea încă nu s-a trezit. Afară ninge ca în basme! Cu toate că e cam ger, o mulţime de copii se dau cu săniile la vale până în dreptul cooperativei sau se bat cu bulgări de zăpadă.

Ajuns acasă, bunicul îşi scoate cizmele de cauciuc şi le lasă în prispă. Îşi ia o ţigară şi o aprinde direct din sobă. Eu cu bunica aşternem masa să mâncăm. Vine şi sora mea somnoroasă, frecându-se la ochi. După ce mâncăm, bunica ne îmbracă cu hăinuţe groase ieşim la derdeluş. Ne suim amândouă în sanie şi ne dăm drumul la vale. Fulgii ne intră în ochi, în gură sau se topesc în palme. Oriunde te-ai uita, nu vezi decât o întindere albă!

Din cauza gerului, eu şi Violeta ne întoarcem repede acasă. Ne scuturăm afară de zăpadă, ne descălţăm la uşă şi intrăm în casă. Căldura din privirile noastre şi obrajii rumeni ca merele ionatane bucură inima bunicilor care ne întâmpină. Ce cald şi bine e aici şi e atât de curat! Toată ziua deretică bunica prin casă, de ţi-e drag să stai în ea. Pe pat are scoarţe alese ţesute chiar de ea, perne de diferite culori, iar pe peretele de la răsărit, are o icoană a Maicii Domnului cu Iisus în braţe. Deasupra icoanei, bunica a pus un mănunchi de busuioc, luat de la biserică în ziua de Bobotează. Sub icoană, arde o candelă cât un sâmbure de nucă. Bunicul îşi ia o ţigară şi o aprinde direct din sobă, prin uşa deschisă.

- Pe unde mi-ai colindat azi, Nicolae? - îl întreabă bunica.

- Am fost la cooperativă, Leno, zice el mândru, zâmbind pe sub mustaţa neagră, ca pana corbului.

- Bine, Nicolae, bine...

După ce am mâncat, ne-am strâns amândouă lângă sobă şi priveam la zăpada de afară. Somnul ne-a luat pe aripa lui şi-am adormit imediat.

                                                                      *

Ne trezim de dimineaţă. Raţele fac o gălăgie atât de mare atunci când le e foame, de zici că se ceartă. Focul arde în sobă. Lemnele trosnesc de sar scîntei prin crăpătura uşii de la sobă.

- Somnoroaselor, mai dormiţi mult, că soarele e sus pe cer? ne zice bunica.

Încetul cu încetul, pânza visului se destramă, noi clipim, căscăm, ne întindem, dar mai rămânem în pat, prelungind plăcerea somnului odihnitor. După vreo zece minute ne dăm jos din pat, ne îmbrăcăm în rochicioare curate, ne incălţăm cu cipici făcuţi de bunica şi ne ducem la ,,ogeac” să ne spălăm pe ochi şi pe mâini. Bunica ne aşteaptă cu masa pregătită. Ce foame ne este! La desert mâncăm budincă de orez stropită cu rom. Bunicul îşi linge degetele după ce o gustă.

- Vouă v-a plăcut? ne întreabă ea.

- Mai întrebi, bunico?... spunem amândouă deodată.

După ce mâncăm, bunica strânge masa şi o ajut şi eu. Întotdeauna mi-a plăcut să fac câte ceva prin casă, să nu stau degeaba, să dau o mână de ajutor. Bunicul pare supărat şi cum bunica îl vede cam abătut, îl întreabă ce are, iar el nu-i răspunde şi citeşte mai departe ziarul. Eu şi sora mea stăm cu nasurile lipite de geam şi ne uităm afară cum ninge, iar bunica frământă pâine, în timp ce bunicul se duce afară să ia un braţ de lemne. Ninge de câteva zile de zici că nu se mai opreşte. Fulgii mari şi pufoşi coboară din cer, valsând. Sunt ca nişte steluţe argintii care se aştern ca o plapumă albă peste tot.

Prima zăpadă a fiecărui an este precum zâmbetul unui copilul. Odată cu prima ninsoare, se aşterne în sufletul meu atâta linişte, încât pot să o aud… Întotdeauna, prima ninsoare trebuie trăită cu bucurie, cu plăcintă cu mere, alături de un pahar cu vin fiert la gura sobei, împreună cu cei dragi.

Iarna ne încarcă de bucurie, cu înfăţişarea-i de vis. Pomii încărcaţi de zăpadă sunt plini de ciori îmbrăcate în fuste negre, care croncăne mereu de zici că rup surcele pentru foc. Îmi iau paltonul şi cismuliţele şi mă duc să fac potecă până la poartă, că e atâta zăpadă, de nu ai unde să pui piciorul... Îmi îndrept privirea către cer, într-o sălbatăcă splendoare şi prind din zbor câţiva fulgi care se îndreaptă către mine ca un roi de fluturi albi.În imensitatea albă care ne înconjoară, privesc pădurile în depărtare, iar tulpinile lor par fumurii ca şi cerul. Corbii croncăne în zborul lor, de se aud dinspre păduri. Viscolul se înteţeşte. Vîrtejurile trec dintr-o uliţă într-alta. E cumplit de frig afară! Crapă pietrele, iar gura nu mai poate vorbi de ger. Afară începe să se întunece şi bunica aprinde lampa. Ninge! Fulgii zbor, plutesc in văzduh şi sunt atât de mari, încât par petece de zăpadă...

Grivei s-a făcut covrig în cuşcă. I-a pus bunicul paie ca să îi fie cald. De câte ori ne vede, mătură zăpada cu coada şi tare mult se bucură. E un câine foarte deştept. Latră decât atunci când intră un străin în curte.

Două pisici ale bunicii, stau după cuptorul sobei. ,,Când pisicile stau grămadă pe sobă, înseamnă că va fi iarnă grea” - zice bunica, gonind pisicile de acolo. Închidem ochii să visăm... Ceru-i plin de stele. Bunica pune o pânză la geam şi acoperă stelele, apoi stinge lumina şi ne închină pe fiecare, urându-ne noapte bună. O văd cum se apleacă de spate şi face o cruce la icoana Maicii Domnului, rugându-se fim apăraţi de rele.

Noaptea, după rugăciune, la mijloc între bunici, mă adoarme sforăitul lor uşor şi teama de ,,bau-bau” pe care îl bănuiam a fi aproape. Nu aveam nici o grijă şi nici nu bănuiam că pe lume există aşa ceva, dar erau vremuri pe care le-am înţeles mai târziu.

Ştiu că timpul care vine e plin de ani, iar anii vor fi plini de multe zile minunate. Aşa e când eşti copil! Adolescenţa este străbătută de furtuna sentimentelor, a conflictelor, de multe ori a dezamăgirilor, dar şi de foarte multe bucurii, care ne transformă printr-o înşiruire de clipe înălţătoare, în omul matur, sigur pe propriile-i puteri. Aşa cugetam de fiecare dată, îninte de a veni Moş Ene pe la gene, în timp ce pleoapele deveneau din ce în ce mai grele...

                                             *

E ora nouă şi noi încă mai dormim. Bunica intră în cameră, ia pânza de la geam şi spune:

- Leneşelor, nu vă mai treziţi? Hai, că veni Tanţa cu Petrică să vă ia la Craiova!

Când am auzit una ca asta, am fugit imediat în braţele lor. Tata ne-a sărutat pe frunte.

E o dimineaţă foarte geroasă şi astăzi. Pământul e îngheţat ,,tun”. Iarna asta este atât de lungă, de parcă nu se mai sfârşeşte. Maşina tatei are lanţuri la roţi; altfel nu ar putea să răzbească prin nămeţii ăştia mari. Ninge necontenit de câteva zile, încât zăpada a ajuns până la streaşina caselor. Toţi oamenii de pe strada noastră au făcut potecă, de ziceai că eşti într-un tunel.

Ieri a murit tatăl lui Nicu - sunt cinci fraţi. Abia au reuşit să-l ducă până la groapă pe o aşa zăpadă de mare, iar copiii lui - toţi mărunţei - plângeau de ţi se rupea sufletul. Era atâta zăpadă pe acoperiş, de trosnea sub greutatea ei. Casa noastră este făcută din chirpici, ca mai toate casele de aici. O bucată mare de tencuială s-a rupt din tavan şi a căzut în mijlocul camerei. Atât de rău ne-am speriat - eu şi sora mea - încât am început să plângem. Inimile noastre bubuiau de frică. Ne-am dus lângă mama şi am cuprins-o cu mânuţele. Ea ne-a zis să nu mai plângem că o să vină tata şi o să repare el tavanul, apoi s-a făcut că are treabă prin camera alăturată ca să nu vedem noi că şi ei îi dăduseră lacrimile.

Se întunecase, iar noi stăteam lângă sobă să ne încălzim. Auzind maşina tatei, am vrut să ies înaintea lui, dar mama îmi spune că e tare frig afară şi ar vrea rămân în casă. Îi aud vorbind pe amândoi. Tata întreabă de noi, apoi vorbesc de ale lor, în timp ce eu şi sora mea ne minunăm de luna care pătrunde prin perdeaua de la geam. Parcă se leagănă, iar zăpada pufoasă de afară pare că arde sub lumina lunii. Violeta mă întreabă uitându-se pe geam:

- Cine stinge becurile cerului?

Tata şi mama, care intraseră în cameră fără să îi auzim, încep să râdă. Ce bine şi cald e la noi acasă! Seara vine mai repede decât ne aşteptăm. Ne suim în pat şi somnul întârzie să apară. S-a iscat un vânt de ziceai că se ia cu iarna la trântă. Cred că vrea să o gonească. Şi ciorile astea nu mai pleacă odată să vină primăvara... Stau strânse în dudul din faţa casei şi fac o gălăgie de parcă ţin conferinţă. Luna ne bate în geam şi uitându-te la ea ai impresia că ne spune: ,,Noapte bună!” iar noi închidem ochii şi adormim imediat.

În dimineaţa următoare, mama ne pregătise gogoşi şi o cană cu lapte. Le pregătea cu mâinile pline de grijă şi de taină. Doamne, ce gogoşi bune făcea mama!

Deşi e întâi martie, e încă zăpadă. Ţurţurii de la streaşina caselor încep să se topească. Au început ,,babele”. În fiecare nor e câte o babă! Ieri a fost ,,baba” mea. Pe la prânz a ieşit soarele. Înseamnă că nu sunt chiar atât de rea precum spune Violeta... că mă mai îmbunez până la urmă.

Eu şi sora mea ne uităm spre cer cum cad fulgii mari şi grei. Casc gura şi mănânc din zbor o mulţime de fulgi şi mă simt atât de sătulă, de parcă aş fi mâncat o tavă cu prăjituri făcută de bunica. Violeta îi spune mamei că îi e foame.

- Gabriela, ţie nu ţi-e foame? mă întreabă mama.

- Sunt atât de sătulă de câţi fulgi am mâncat, că îmi crapă burta!

Tata începe să râdă şi mă ia în braţe, strângându-mă la piept. Simt cât de mult mă iubeşte! Dar şi mama mă iubeşte. Ne iubesc pe amândouă, că doar pe noi ne au.

Astăzi e frumos afară! Este ,,baba” sorei mele. De ce e vremea atât de frumoasă astăzi şi ieri a fost cam frig? Asta înseamnă că Violeta e mai bună decât mine? Îmi dau lacrimile.

Aud maşina tatei cum claxonează. Grivei zgârie cu labele uşa de la intrare, ca şi cum ar vrea să-i spună mamei: ,,Hai, dă fuga şi deschide porţile, că vine stăpânul!” Mama deschide larg porţile, iar Grivei ţâşneşte în stradă şi-i ţine calea tatei, care îi deschide portiera, se urcă lângă el şi-i tare mândru! După ce maşina intră în curte, mama închide porţile şi-l întâmpină pe tata care o sărută şi îi umple braţele cu bunătăţi iar pe noi două ne ia în braţe.

Vizualizări: 177

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Secvențe de copilărie care ne destăinuie viața autoarei. Un scris îngrijit, cursiv, o pană bună! Deși e lungă, am citit cu mare plăcere și trec la următoarea parte.

Ca editare corectă aș scrie titlul ,,Copilărie fericită (prima parte)”.



Mihaela Suciu a spus :

Secvențe de copilărie care ne destăinuie viața autoarei. Un scris îngrijit, cursiv, o pană bună! Deși e lungă, am citit cu mare plăcere și trec la următoarea parte.

Adevărat fericită. Atât de fericită, încât nu există intrigă în această lectură, nu se întâmplă nimic aici. E bine când autorul/autorea își transformă toate amintirile în fericire, însă pentru text devine un impediment. Și nu, că nu ar fi fost și elemente dramatice... numai pierderea celor doi copii, frați și ar fi putut constitui factorul dramatic. Dar, așa a dorit autoarea.

Tehnic, nu e la vârf. Se narează și la prezent și la trecut, aproape se trece în revistă amintirile ca într-un jurnal. Cel puțin prima parte. Se trece de la o întâmplare la alta cam neglijent, haotic.

Apoi, mai vin niște descrieri care mai îmbunătățesc textul.

Și, se folosesc sensuri aproape cacofonice: cu cănuţa în mână, băgam cu capul în cană.

Este de apreciat atenția grafică acordată textului, însă se poate îmbunătății tehnic.

Sofi

 O scriere autobiografică, însă fadă, liniară... Asta nu-i literatură!

da Coza

Tocmai din acest motiv se publică pe forum, ca să fie aduse îmbunătăţiri lucrării respective ce tocmai a fost postată. Autorul are nevoie de critică constructivă, de ,,o mână prietenească" de ajutor, nu de un şut în fund. Până la urmă e bine şi aşa, că te face să te ambiţionezi să scrii mai bine, dar dacă eşti slab, te pirzi... şi, adio scris. Mulţumesc!



Sofia Sincă a spus :

Adevărat fericită. Atât de fericită, încât nu există intrigă în această lectură, nu se întâmplă nimic aici. E bine când autorul/autorea își transformă toate amintirile în fericire, însă pentru text devine un impediment. Și nu, că nu ar fi fost și elemente dramatice... numai pierderea celor doi copii, frați și ar fi putut constitui factorul dramatic. Dar, așa a dorit autoarea.

Tehnic, nu e la vârf. Se narează și la prezent și la trecut, aproape se trece în revistă amintirile ca într-un jurnal. Cel puțin prima parte. Se trece de la o întâmplare la alta cam neglijent, haotic.

Apoi, mai vin niște descrieri care mai îmbunătățesc textul.

Și, se folosesc sensuri aproape cacofonice: cu cănuţa în mână, băgam cu capul în cană.

Este de apreciat atenția grafică acordată textului, însă se poate îmbunătății tehnic.

Sofi

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 1 oră în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 3 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 3 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 3 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 4 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 5 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 5 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 5 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 6 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 6 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 6 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 6 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 7 ore în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 12 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 12 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 15 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor