Comoara blestemată - III. Principele moştenitor

[Ion Nălbitoru]

 

 

A doua zi dimineaţa, căpitanul Preda observă lipsa principelui şi un gând straniu îi străfulgeră prin minte. Pe dată adună câţiva oşteni şi alergă în grabă pe calea cea mai scurtă la grota vrăjitoarei. Mai spera, ca în nebunia sa, Radu Valdescu să nu fi încălcat teritoriul zgripţuroaicei şi acum să rătăcească prin munţi.

Când se apropie de locul cu pricina văzu de la distanţă cum din peşteră încă mai ieşea fum, iar împrejur totul era pârjolit. Aici avusese loc dezmăţul diavolilor cu hidoasa babă. Cu fiorii fricii în inimă făcu cale întoarsă, fără să arunce măcar o privire înapoi. Ajunşi la poalele muntelui ordonă unuia dintre oşteni ca în ziua următoare, împreună cu câţiva tovarăşi de-ai săi, să zidească intrarea în cheiuri cu bolovani şi trunchiuri de copaci, ca nimeni să nu mai pătrundă vreodată în acea zonă blestemată. 

La o răscruce de drumuri zări urmele cailor ce duceau în pădure. Din impuls dădu pinteni armăsarului, dar un camarad mai tinerel îi prinse căpăstrul:

- Ce faci căpitane? Pătrunzi în ţinutul interzis?

- Poate că încă mai rătăcesc prin codru. Mergem să-i salvăm!

- Căpitane, i-a luat dracul  astă noapte!

- Indiferent de năpasta care s-a abătut asupra lor, avem datoria sacră, să apărăm acest pământ strămoşesc de robia altor neamuri, dar şi pe domnitorii noştri interveni Mircea Potcoavă.

- Adevărat grăieşti, căpitane! Când n-oi mai putea să ridic sabia şi buzduganul vei prelua comanda în locul meu.

- Aş fi onorat, dar până atunci este nevoie de tine. Când trupul ţi se va înmuia, ne vei fi de folos prin sfaturile tale.

- Atunci arată-ţi curajul şi să tragem o raită până la iaz. Să nu ne abatem de la drum indiferent de ispite.

Cei doi se afundară în adâncurile codrului, iar ceilalţi oşteni rămaseră în aşteptare. După o goană nebună ajunseră la marginea iazului şi mare le fu uimirea, când zăriră în mlaştină leşurile cailor din care câţiva corbi se înfruptau croncănind la drumeţii nepoftiţi. Se înfiorară atât de spectacol cât şi de ce se  întâmplase noaptea trecută spre plăcerile şi deliciul vicleanului. Fără să zăbovească, făcură cale întoarsă în galop până la poarta cetăţii. Căpitanul Preda porunci celor prezenţi să-şi strângă în grabă lucrurile de valoare şi să părăsească fără zăbavă aşezarea şi pădurea. Oştenii se supuseră, bănuind că la iaz se petrecuse o tragedie groaznică.

Peste două zile, Preda însoţit de Mircea Potcoavă şi încă doi călăreţi, porniră în zori cu durerea în suflet spre ţinutul Severinelor cu trista veste a dispariţiei principelui şi a fiului său cel mare, moştenitorul de drept. În drumul lor poposiră în ţinutul Gorjiilor la căpitanul Vladimir, cel învestit de Radu şi Pătru Valescu să se ocupe de administrarea şi apărarea principatului până când cei doi fraţi vor cădea la o înţelegere.

- Căpitane Vladimir, îi zise Preda cu tristeţe, îţi aduc veşti proaste de pe meleagurile Vâlcelelor.

- Au năvălit cumva turcii?

- Încă nu, dar o vor face în curând fiindcă am rămas fără stăpâni. Acum câteva luni s-a prăpădit Pătru, iar acum trei zile şi fratele său Radu.

- O adevărată tragedie! E vai de soarta noastră!

- De aceea am plecat către Severinelor şi, dacă ai bunăvoinţa, te-aş ruga să mă însoţeşti. Trebuie să-l înscăunăm pe Mihai ca principe al celor trei ţinuturi.

- Vor urma frământări mari cu vecinii dornici de cotropire. Vom porni în zori fără zăbavă!

În dimineaţa următoare, când încă nu se mijise bine de ziuă, şase călăreţi alergau nebuneşte spre ţinutul Severinelor. Către seară poposiră la un han să-şi potolească foamea şi să înnopteze. Se interesară despre ce se aude de la cetatea de scaun. Primiră răspuns că este linişte şi pace, că principele este plecat în Vâlcelelor. Cei doi căpitani îşi aruncară câte o privire cu subînţeles şi-i mulţumiră hangiului pentru veşti şi pentru bunătăţile oferite.

Pe la ora prânzului ajunseră la destinaţie. Porţile sunt larg deschise şi solia este anunţată măritei Doamne:

- Au sosit căpitanul Preda din ţinutul Vâlcelelor şi căpitanul Vladimir din ţinutul Gorjiilor!

- Dar principele Radu unde-i? - tresări doamna Elena Valdescu şi un fior îi străbătu inima.

Cei doi căpitani pătrunseră în salon cu feţele întunecate.

- Ce s-a întâmplat?

- Jale mare, Măria Ta!-  zise Preda cu lacrimi în ochi.

- S-a întâmplat ceva cu soţul meu?

- Domnia sa nu mai este printre noi.

- Cum? - rosti principesa şi se prăbuşi pe un jilţ.

Două servitoare aduseră apă şi leacuri. După câteva minute doamna îşi mai reveni.

- Şi fiul meu cel mare?

Căpitanul  rămase tăcut cu capul aplecat.

- Vorbiţi odată! - se răsti ridicându-se disperată în picioare.

Ochii celor doi căpitani se umplură de lacrimi. Principesa înţelese nenorocirea abătută asupra familiei sale şi, cu un ţipăt disperat de durere, leşină în braţele slujnicelor.

Tragica vestea se răspândi în ţinut cu viteza fulgerului.

După o săptămână doamna Elena Valdescu îşi mai reveni.

- Mărită Doamnă, poporul are nevoie de sprijinul tău. Mihai trebuie grabnic înscăunat pe tronul celor trei principate, rosti Miron Potcoavă.

- Unirea Severinelor, Gorjiilor şi Vâlcelelor era marele vis al domnitorului Radu Valdescu.

- Dar Mihai este prea tânăr pentru aşa ceva!

- Domnia ta vei veghea alături de el, iar noi şi sfatul boieresc, alcătuit în mod egal din cele trei principate, îl vom sprijini până la moarte. Este un tânăr isteţ şi-l vom îndruma atât în meşteşugul mânuirii armelor, al strategiilor în război, cât şi în ceea ce priveşte relaţiile cu turcii.

- Toate s-au năruit pe capul unui copil şi al unei biete mame!

- Noi căpitanii rămânem aceiaşi credincioşi…

- Nu mă îndoiesc de credinţa voastră. Zilele trecute am primit o solie de la vărul nostru principele Dunărenilor. Domnia sa este grav bolnav, iar înainte de moarte vrea să-şi vadă căsătorită unica sa moştenitoare. Doreşte unirea familiilor noastre dăruindu-i lui Mihai pe unica sa fiică şi întregul ţinut al Dunărenilor. Mă întreb cum ne vom descurca cu o asemenea întindere?

- Liniştiţi-vă, Mărită Doamnă! Gândul principelui Radu mergea mult mai departe! Mihai va fi acela care îi va duce la îndeplinire măreţu-i vis! Fiul tău, Mihai, ne va însoţi în cele două ţinuturi rămase fără stăpân. Poporul trebuie să-şi cunoască viitorul conducător, la fel şi boierii care-l sprijină la tron.

- Nu mă îndoiesc de înţelepciunea ta, cxăpitane!

- Iar la întoarcere îi facem o vizită principelui din Dunărenilor şi vom stabili data căsătoriei! - interveni căpitanul Vladimir. Duşmanul va afla că aceste principate nu mai sunt cârmuite şi se va grăbi să le asuprească după pofta sa. Nu avem vreme de pierdut! Oastea trebuie reorganizată şi hotarele noului regat întărite.

- Când porniţi la drum?

- Cu voia Măriei Tale vom purcede chiar mâine în zori! Totul este pregătit de plecare, inclusiv tânărul şi viitorul principe este nerăbdător să-şi ia în primire noile atribuţii!

A doua zi dimineaţa, Mihai primi binecuvântarea mamei sale şi însoţit de căpitanii Preda, Vladimir, Miron şi câţiva oşteni, luă drumul spre ţinutul Gorjiilor. Boierii de acolo îl primiră cu braţele deschise:

- Bine ai venit pe plaiurile noastre, Măria Ta! În sfârşit, Domnul s-a îndurat de noi şi ne-a dăruit un conducător care să ne apere vieţile şi averile de năvălitori.

- Îţi vom sprijini domnia cu galbeni, vom plăti tribut turcilor, numai să ne lase în pace.

- Iar de va fi nevoie, vom sări la război cu mic cu mare, adăugă un voinic în floarea vârstei.

Tânărul principe colindă trei zile ţinutul în lung şi-n lat. Atât neamul boieresc, cât şi ţăranii, îl primiră cu bucurie şi speranţă în ciuda vârstei fragede pe care o avea. Mihai Valdescu prinse încredere în propriile-i forţe şi le promise, că atât cât va domni el, nimeni nu se va atinge de principat. Totodată stabiliră şi membrii din Gorjiilor care vor face parte din viitorul sfat boieresc al domnitorului.

Pe meleagurile Vâlcelelor localnicii ieşiră la porţi, cu mic cu mare, să privească curioşi la ceata călăreţilor învăluiţi într-un nor de praf. Adesea, aceştia se opresc şi stau de vorbă cu sătenii sau poposesc la vreun conac unde fericitul boier oferă cinstiţilor oaspeţi ceea ce are mai bun. Într-una din seri Mihai îşi trase căpitanii deoparte şi le zise:

- Dragii mei căpitani, sunt mişcat şi-n aceeaşi măsură uimit de primirea de care am avut parte pe parcursul călătoriei noastre.

- Chiar au nevoie de cineva tânăr şi viteaz! Răposatul tău unchi, după moartea soţiei sale, se izolase.

După ce colindară ţinutul Vâlcelelor şi stabiliră cine va face parte din sfatul boieresc, Mihai  dori să viziteze cetatea, castelul şi pădurea care i-a adus sfârşitul tatălui şi fratelui său.

- Este o faptă nesăbuită să le călcaţi pe urme. Domnia sa nu mi-a ascultat sfaturile înţelepte şi s-a prăpădit.

- Insist, căpitane Preda!

- Atunci te voi duce la reşedinţa răposatului, dar cu condiţia să rămânem doar o singură noapte! Vă avertizez pe cei care ne însoţiţi la cetate, că dacă nu sunteţi tari de înger, nu aveţi ce căuta acolo. Acele locuri sunt bântuite de forţele răului. Dacă îmi veţi urma sfatul, totul se va termina cu bine.

Preda îşi programase să fugă în zori până la pustnic, dar dacă i se va simţi lipsa vor intra la bănuieli că ascunde ceva şi iarăşi va începe disputa despre dispariţia comorii, căci dracul e meşter în a încurca iţele după voia şi plăcerea sa. În cele din urmă rămase cu trupul alături de ceilalţi, iar cu gândul la pustnic. Ştia că acesta îi va afla gândurile şi-i va transmite acelaşi mesaj: „Du-te cu Dumnezeu, că voi fi acolo! Credinţa în Domnul îl va alunga pe diavol!”

În ziua următoare, pe la amiază, ajunseră la castel unde domnea o atmosferă stranie.

Deşi nimeni nu avea chef de ospăţ, nişte lăutari încercau să dezmorţească atmosfera. Muzicanţii lălăiau pe limba lor din ce în ce mai încet de teamă să nu trezească din somn duhurile rele. Deodată din curtea castelului apăru un străjer disperat şi cu faţa albă:

- Căpitane, s-au întors împieliţaţii!

Rumoarea şi spaima cuprinseră sala.

- Staţi liniştiţi şi aveţi încredere în spusele mele! Cineva acolo sus veghează asupra noastră! - rosti demn Preda.

- Căpitane, doresc să văd personal ce se întâmplă afară! - rosti cu hotărâre tânărul principe.

- Numai un conducător viteaz şi devotat are curajul să înfrunte vrăjmaşul, oricine ar fi el!

- Aşa-i! - rostiră în cor căpitanii Vladimir şi Miron. Iar datoria noastră strămoşească este să ne însoţim domnitorul oriunde şi oricând!

Ieşiră în curtea castelului cu Mihai Valdescu în frunte. Un moment tânărul simţi cum inima i se face cât un purice şi are o clipă de ezitare. Din instinct puse mâna pe paloş. Un spectacol nemaiîntâlnit i se desfăşură în faţa ochilor. Pe ziduri se perindau chipuri hidoase, care se transformau ca nişte umbre, când în păsări răpitoare, când în animale sălbatice. Pe rând, pe metereze, se aprinseră ca din senin făclii, ale căror flăcări pâlpâiau în diferite forme. Urmară câteva chiote, zbenguieli ale diavolilor, râsete sinistre rostogolindu-se în ecouri, apoi, pe rând, făcliile se stinseră şi umbrele dispărură în negura nopţii.

- Ce-a fost asta? - întreabă Miron.

- Necuratul ne-a transmis un salut din împărăţia sa! - râse Preda.

- Sincer mă temeam de ceva mai rău, replică Vladimir revenindu-şi din buimăceală.

- La diavol te poţi aştepta la orice.

- De regulă au obiceiul să se mai întoarcă? - întreabă viitorul principe oarecum îngrijorat că era posibil ca jocul şi dansul dracilor abia să înceapă în toiul nopţii.

- De regulă, diavolii nu au nici reguli, nici principii, dar să sperăm că-şi văd de alte treburi mai importante şi  să nu se mai zgâiască la noi. Propun să intrăm în castel.

În salon se aşezară la masă şi mai turnară câte o ulcică de vin să le vină inima la loc din pricina spaimei.

- Căpitane, care-i misterul de s-au retras aşa repede şi ne-au lăsat în pace?

- Simplu! Măria Ta ai sosit pe aceste meleaguri cu gânduri paşnice ca să uneşti ţinuturile de acelaşi neam şi nu să le deranjezi împărăţia! - rosti căpitanul Preda cu un zâmbet ascuns a cărui semnificaţie doar el o ştia. „De parcă lui dracul îi pasă de acest neam! Tocmai întunecimii sale căruia îi plac la nebunie învrăjbirile, încâlcelile, durerea şi groaza!”- îşi zise în sinea sa.

A doua zi pe la prânz, viitorul domnitor însoţit de căpitanii Preda, Miron şi Vladimir părăsesc castelul şi pătrund în pădurea bântuită de forţele necuratului. Un vânticel rece şi reconfortant le flutură pletele. E o linişte specifică pădurilor de foioase, tulburată doar de foşnetul frunzelor şi trilurile păsărelelor. Căpitanul Preda se află în fruntea convoiului ca bun cunoscător al acestor meleaguri.

Deodată caii nechează speriaţi.

- Ce-a fost asta? - întreabă nedumerit principele.

- Un moft al animalelor, zâmbi cu înţeles Preda. Vreun duh rău ne dă târcoale, iar patrupedele simt pericolul înaintea omului.

După vreo două sute de paşi în faţa ochilor li se desfăşoară o privelişte încântătoare în mijlocul căreia se află un  lac cu apa ca lacrima. Acesta este mărginit de o poieniţă înverzită presărată cu flori multicolore de câmp, iar împrejur falnicii stejari se ridică spre bolta cerului ca nişte străjeri neclintiţi de la datoria lor, împreună creând o imagine de vis. În schimb nu se aude foşnetul frunzelor, dar nici melodiosul cânt de paseri. Această linişte mormântală pe care nici măcar adierea vântului n-o deranja, îi înfioră pe călăreţi.

- Nu vă lăsaţi purtaţi de vraja de basm pe care o întâlniţi aici. Este o capcană. Cei ce vor păşi pe aceste meleaguri  se vor rătăci. Vor pribegi până la pieire în ghearele necuratului…

Preda nu sfârşi cuvintele, că un urlet prelung tulbură liniştea pădurii până în adâncurile sale. Ca din senin se porni o vijelie, iar apele lacului se tulburară. Din adâncul lor se arată un balaur cu multe capete. Caii nechează speriaţi şi se ridică în două picioare, că stăpânii lor abia reuşesc să-i strunească.

- Nu vă temeţi! - tună căpitanul Preda. Dacă fugiţi, sunteţi pierduţi!... Piei diavole! - şi ridică paloşul. Întoarce-te, blestematule, în bârlogul tău! 

Deodată  şerpi ţâşnesc din gura satanei.

- Nu fugiţi! - porunci căpitanul. Îngerii sunt cu noi, iar Dumnezeu este deasupra noastră, pretutindeni şi oricând. El este stăpânul nostru! Întoarce-te drace la talpa iadului tău!

Urlete sinistre sfâşiară liniştea pădurii. Necuratul se înfurie de îndrăzneala omului şi  se ridică ameninţător deasupra lor.

- Dispari, Satana, în unghierele tale întunecate, în locuri neumblate sau blestemate. Du-te la vrăjitoarele tale care te slugăresc, ia-le sufletul şi pârjoleşte-l în focul iadului tău,    hrăneşte-le cu smoală, dar lasă omenirea cu necazurile, bucuriile şi păcatele sale să fie judecată de Domnul, nu de tine, împărat al întunericului!...

Deodată o lumină strălucitoare inundă pădurea. Urletele lugubre se sting treptat în ecouri, iar balaurul se transformă într-un vârtej şi dispare în adâncuri.

Se aşternu liniştea şi pădurea îşi reluă freamătul cu şoaptele sale duioase. Din nou, în faţa ochilor li se desfăşoară lacul cu apa de cristal ca în poveşti.

- Măria Ta, în acest loc plin de mistere şi-au dat sfârşitul tatăl şi fratele tău. Principele Radu nu mi-a ascultat povaţa şi l-a căutat pe necurat chiar în împărăţia sa.

- De ce l-ai părăsit? - rosti Mihai îndurerat.

- A venit fără ştirea mea! Dumnezeu să le ierte greşeala şi  să-i odihnească în pace!...  Le-am călcat teritoriu şi suntem în pericol. Să ne întoarcem cât mai repede.

Tot drumul au fost cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot. La ieşirea din codru răsuflară uşuraţi că au scăpat teferi din ghearele diavolului şi lăsară armăsarii să meargă la pas.

- Căpitane Miron, tata m-a lăsat în grija ta să mă înveţi meşteşugul mânuirii armelor şi secretele strategiei la vreme de război, fapt pentru care îţi mulţumesc. Niciodată nu credeam, nici măcar în visele mele cele mai frumoase, că voi ajunge să conduc un ţinut aşa de  mare.

- Cu domnia ta în frunte avem datoria sacră să împlinim voinţa principelui Radu Valdescu. - interveni Preda.

- Marea Valahă! - completă căpitanul Miron.

Ajunşi la porţile cetăţii, Preda decise:

- Măria Ta, nu mai înnoptăm aici! Vă am în pază până la unificarea principatelor şi înscăunarea voastră...Astăzi i-am deranjat destul pe împieliţaţi. Un boier fidel unchiului tău ne va fi gazdă!

Ajunseră la conac şi cinară în linişte. După evenimentele petrecute în timpul zilei nimeni nu avea poftă de vorbă. Abia într-un târziu, când se pregăteau de culcare, căpitanul îi şopti principelui:

- Măria Ta, mâine dimineaţă mă veţi însoţi, singur, într-un loc anume. Vă citesc pe faţă nedumerirea, dar aveţi încredere în mine!

A doua zi, principele Mihai, călăuzit de căpitanul Preda, porni la drum către sălbăticia munţilor. Înaintară pe o vale îngustă pe firul unui râu care se revărsa în cascade tumultoase ce tulbura liniştea munţilor. În anumite zone descălecară şi ţinând armăsarii de căpăstru se strecurară pe lângă pereţii abrupţi, pe deasupra abisurilor ce se deschid ameţitoare sub picioarele lor. Principele îşi urmă cu grijă căpitanul, un bun cunoscător al acestor locuri neprietenoase. Ajunseră în dreptul unor abrupţi stâncoşi unde îşi legară caii de nişte pinteni de piatră, în apropierea apelor înspumate ale unei cascade ce domina înălţimile cu vuietul său. Principele se opri fascinat.

- Aşa ceva n-am văzut până acum! - exclamă fermecat de privelişte.

- Măria Ta nu cunoaşte frumuseţile acestor meleaguri! De acum încolo nici un colţişor din acest rai nu-ţi va fi străin. Vei  domni şi apăra acest pământ strămoşesc păstrat cu sângele şi lacrimile înaintaşilor noştri.

- Aceste locuri chiar mă liniştesc. 

- Într-adevăr, această privelişte minunată, pe care domnia ta nu ai mai întâlnit-o, va dăinui ca o frumoasă amintire în memoria ta. Însă scopul acestei călătorii este vizita la un pustnic în carne şi oase.

- Doar n-o să apară aşa deodată ca un înger pe vârful unei stânci sau din apele învolburate ale cascadei!?

- Se află într-o grotă. Urmează-mă cu încredere!

Preda păşeşte către şuvoiul de apă care se revarsă de pe culme. Parcă vrea să se arunce în vâltoarea lui. Dar spre uimirea tânărului, căpitanul îşi continuă drumul pe lângă peretele abrupt şi deodată dispare. Mihai se opreşte, neînţelegând ce se întâmplă. Preda reapare din dosul peretelui de apă şi îi face cu semn  cu mâna să-l urmeze. Face câţiva paşi cu oarecare nedumerire şi descoperă, spre uimirea sa, că între lama de apă ce se prăvale de pe stânci şi peretele stâncos este un spaţiu prin care să treci nestingherit. Se amuză de această surpriză şi chiar  poposi un timp sub apele ce se revarsă de pe munte şi lăsă vântul să îi mângâie pletele.

De după colţul unei stânci privirea îi întâlni o grotă în spatele căreia se înalţă masivul muntos cu pereţii săi abrupţi. De partea cealaltă, pe unde urcaseră, se deschid prăpăstiile adânci şi ameţitoare. Singura cale de acces este potecuţa pe sub cascadă şi acei pinteni din piatră pe care se căţăraseră.

Un norişor coboară agale de pe culme şi poposeşte în dreptul grotei. De acolo apare o formă umană cu pletele şi barba complet albe, ochii ageri, dar afundaţi undeva în adâncul feţei, trupul îmbrăcat în straie negre şi un toiag în care se reazemă obosit de povara anilor.

- Căpitane, căpitane, iar mi-ai călcat ţinutul! - şopti rar cu  vocea-i blândă.

- Am venit să-ţi mulţumesc pentru rugăciunile cu a căror putere ne-ai ocrotit atât la castel cât şi în Pădurea Blestemată.

- Nu eu v-am ocrotit, ci Domnul şi credinţa voastră în puterile Sale nemărginite!

- Eşti trimisul Său ca să veghezi asupra acestor meleaguri..

- Te-nşeli, căpitane! Sunt doar un biet păcătos pe care Domnul l-a uitat aici în creierul munţilor! - rosti deodată cu un glas puternic. 

Tânărul se întrebă cu uimire de unde avea acest bătrân uitat de vremi atâta forţă, căci vocea i se rostogoli ca un tunet şi răsună în ecoul munţilor.

- Nu te speria, fecior! Aceasta-i vocea Domnului ce rosteşte prin păcătoasa mea gură! Dar cu ce treburi aţi venit la mine?

- De parcă n-ai şti! - râse Preda cu subînţeles.

- Numai Bunul Dumnezeu le ştie pe toate!

- Ţi l-am adus pe tânărul  principe, Mihai Valdescu, viitorul stăpân şi Domn al ţinuturilor Vâlcelelor, Gorjiilor, Severinelor şi Dunărenilor, ca să primească de la tine binecuvântare!

- Apropie-te cu încredere, tinere cavaler!

Principele vrea să îngenuncheze, dar un braţ firav şi slăbit i se aşează pe umăr:

- Niciodată să nu-ţi pleci genunchii, nici în faţa duşmanului, dar nici în cea a prietenului! Tu ai menirea să domneşti peste marile ţinuturi ale acestui neam! Fii binecuvântat şi Bunul Dumnezeu să-ţi însoţească paşii pentru dreptate şi cârmuirea Principatului! Să te pleci doar în faţa lui Dumnezeu!

Pustnicul îi face semnul sfintei cruci şi-l sărută părinteşte pe frunte.

- Acum mergeţi cu Domnul înainte şi să nu vă temeţi decât de mânia  Sa! El le rânduieşte după bunul Său plac şi întru dreptatea Sa! Să credeţi întotdeauna în Bunătatea Lui şi în iertarea păcatelor voastre lumeşti.

- Vă mulţumim din suflet! - se lumină la chip tânărul principe.

- Şi căpitane, îl dojeni bătrânul cu vocea caldă şi cu un surâs blând al ochilor, aceasta este ultima dată când îmi mai spurci sfântul lăcaş cu trupul tău păcătos! Când eşti la ananghie să ridici cu demnitate privirea către Cer şi să-l implori pe Atotputernic. Poate voi fi şi eu printre argaţii săi şi-ţi voi pune o vorbă bună.

- Poate aveţi nevoie de merinde, haine…, rosti Mihai.

- Eu am nevoie doar de mila Domnului!... Gata, plecaţi de aici! De acolo, de sus, vă voi urmări la fiecare pas! Aveţi grijă de poporul vostru! Domnul să vă aibă în paza Sa!

Cu un ultim bun rămas, căpitanul Preda şi principele Valdescu făcură cale întoarsă. La coborâre era mai dificil, dar cu chiu, cu vai, ajunseră la cascadă. Sub torentul de apă Mihai se opri din nou câteva clipe.

Ca din pământ se porni un huruit şi muntele se zgâlţâi. Mihai încremeni. Preda îl prinde de braţ şi-l smuceşte de sub cascadă.

Se declanşă o avalanşă de pietre chiar prin faţa lor. Deodată aud o huruitură asurzitoare şi o stâncă imensă se prăbuşeşte în cascadă. Valea vuieşte în ecouri, brazii par că vor să se smulgă din rădăcini. După scurt timp muntele se pironi locului.

- Ce-a fost asta?

- Un cutremur…  Pustnicul a intuit fenomenul şi ne-a gonit în grabă de acolo... Dar grota l-a ferit. Drumul pe sub cascadă a fost blocat definitiv şi nimeni nu va mai ajunge la el. Poate peste sute de ani apele vor căpăta alt curs sau vor deschide altă cărare. Doar corbii şi vulturii îi vor simţi prezenţa… Dumnezeu să-l aibă în pace!

Cu aceste ultime cuvinte Preda încheie pentru totdeauna discuţia despre pustnic şi locaşul secret devenit locul său de veci.  

Străbătură valea îngustă, sărind peste cioturi, trunchiuri răsturnate de vijelie, pinteni de stâncă, mici cascade, până ajunseră la poalele muntelui. Se afundară pe cărăruie în pădure, iar după un timp ajunseră la lizieră, de unde zăriră conacul care-i găzduia.

A doua zi, Mihai Valdescu trimise o solie către ţinutul Dunărenilor, principelui Vlad. 

Peste câteva zile un mic alai format din căpitanii Preda, Vladimir, Miron, alături de boieri mai tineri ai sfatului domnesc şi câţiva viteji de vază, porniră din ţinutul munţilor spre colinele Marelui Râu. După două zile, sub dogoarea şi arşiţa nemiloasă a soarelui, pătrunseră în principatul Dunărenilor. Nici nu puseră bine piciorul pe acel târâm că o ceată de călăreţi apăru ca o negură la orizont.

- Domnia Ta, călăreţii însoţiţi de norul de praf ce se ridică spre bolta cerului vin în întâmpinarea noastră. Sunt trimişii lui Vlad  să ne însoţească la cetatea de scaun.

În curând cetele se întâlniră în chiote de bucurie, că locuitorii aceluiaşi neam vor lupta sub un singur steag, al tânărului domnitor, Mihai Valdescu!

După două zile de goană şi o singură înnoptare la un boier gras şi pus pe şotii, dar cu suflet de bunic, ajunseră la porţile cetăţii. De îndată acestea au fost larg deschise sub uralele locuitorilor şi muzica ţiganilor. Însuşi principele Vlad le ieşi în întâmpinare îmbrăţişându-l cu căldură pe viitorul ginere!

- Tare chipeş te-ai făcut Mihăiţă! Când te-am văzut ultima oară erai un copilaş zburdalnic şi plin de năzdrăvănii! Acum eşti flăcău în floarea vârstei şi a puterii! Ai braţul vânjos! Aşa te vreau!

La început, tânărul se cam fâstâci de atâtea laude, dar treptat prinse curaj.

- Am aflat că atât unchii cât şi tatăl tău împreună cu fratele    s-au prăpădit, fie-le ţărâna uşoară. Şi eu sunt pe ducă. Doresc să grăbesc căsătoria ta cu fiica mea şi să cârmuieşti aceste meleaguri.

- Dacă cei care mă înconjoară consideră că sunt demn să le fiu voievoid, apoi aşa voi face!

- Aşa să faci, fiule! Neamul nostru, şi acest sânge strămoşesc, trebuie ocrotit în veacul veacurilor! Şi mai ţine minte un sfat de la mine, cei de dincolo de Râul cel Mare până la Marea cea Mare, sunt  de acelaşi neam cu noi. Să nu te războieşti cu ei, ci să trăieşti în pace şi ajutor la război, dacă va fi nevoie.

- Domnia Ta, gândurile mele urmează calea ambiţioasă a tatălui meu, Radu Valdescu!

- Nu cumva visezi la unirea tuturor ţinuturilor de-a lungul Dunării până la Marea cea Mare şi Muntele de Miazănoapte? Acesta-i lucru mare!

Pe dată începură ospeţele domneşti.

Principele Vlad se pregătea să i se prezinte tânăra domniţă. Atât Mihai, cât şi fata abia aşteptau să se cunoască. Erau curioşi dacă se vor plăcea, deşi fiecare din ei puseseră iscoade ca să le aducă veste despre chipul şi frumuseţea celuilalt. Erau lăudaţi şi tare încântaţi. Dar buna dispoziţie îi dispăru tânărului principe cu câteva momente înainte de a-i fi prezentată prinţesa. Căpitanul Preda, pus pe şotii, cam rar aşa ceva la el, îi şopti principelui că fata-i tare frumoasă doar că este şchioapă şi în ultima vreme i-a apărut un neg în vârful nasului! Mihai se întristă. Chiar atunci în salon pătrunse tânăra domniţă de o eleganţă şi o frumuseţe uluitoare. Mihai rămase uimit. Apoi scrâşnind din dinţi se întoarse către Preda, dar acesta deja se afla în celălalt colţ al salonului şi râdea în hohote împreună cu Vlad. Gluma plăcu celor prezenţi, numai fata nu ştia care-i motivul pentru care se amuzau cu atâta poftă. În cele din urmă se potoliră şi ospăţul continuă în veselie şi voie bună, iar cei doi tineri se retraseră într-un salonaş unde, nestingheriţi, să se poată cunoaşte mai bine şi să-şi spună şoapte de iubire!

A urmat o nuntă ca-n poveşti.

După căsătorie şi liniştirea apelor învolburate ale amorului s-a făcut mare sfat domnesc la care au participat boieri de rang din cele patru ţinuturi. Acolo se decise unirea principatelor sub domnia lui Mihai Valdescu.

În anul următor se strânse mult aur şi domnitorul, însoţit de cei mai viteji căpitani, plecă la turci să cumpere tronul domniei până la Marea cea Mare. Vestea îi bucură pe localnici şi chiar pe boierii cei mai avuţi fiindcă vor scăpa de jugul otoman. Turcilor, la rândul lor le convenea situaţia, că în loc să alerge după biruri, preferau să plătească tribut noul voievod. Văzându-l tânăr, îl considerară fraged la minte, slugarnic, şi-l acceptară ca domnitor al întregii Valahii. Dar otomanii nu luară în considerare uneltirile viclenilor căpitani şi forţa boierilor care nu-i înghiţeau, fiindcă sultanul le subţia visteria proprie. La nici doi ani de la  înscăunarea pe tronul Valahei a principelui Mihai Valdescu, turcii suferiră cea mai mare înfrângere pe care o avuseseră vreodată şi acordară autonomie acestui ţinut de la Dunăre la Marea cea Mare şi până la Muntele de Miazănoapte!

 

 

[Sofia Sincă]

Istorie și legendă, basm și adevăr, legate de timp și spațiu și de natura, cu tot ce implică ea, fără de care românul nu face nimic. Asupra sufletului curat nici diavolul nu are putere. Numirea lui Mihai, Viteazul de mai târziu.

Apreciez importanța dată prozei, informarea liniei istorice. Dar totuși a mai scăpat câte o greșeală de dactilografiere. Nu le-am scos deoarece ai zis că este deja tipărită.

Însă nu știu dacă s-a terminat sau dacă va mai urma ceva. Ultimele fraze sună cam informativ, cam, jurnalistic. Ies din sfera povestirilor eroice.

Am citit cu interes și plăcere.

Sofy

[Ion Nălbitoru]

Distinsă doamnă Sofia Sincă vă mulţumesc pentru că urmăriţi cu interes romanul meu. Romanul a fost corectat de către editură de o doamnă prof. dr. de... limba română!!! (banii i-a luat dar corectura nu este pe măsură...)

[Corina Militaru]

O lectură foarte plăcută! :)

[Ion Lazăr da Coza]

Am citit și acest fragment. Ce să spun? Corectoarea textului nu-și merită banii, chiar dacă ar fi fost vorba de 10 lei.

Sper ca romanul să găsească cititorii cărora le e adresat.

da Coza