În dimineaţa aceea orăşelul era învăluit în ceaţa fără gust a primelor zile friguroase, când pământul încă mai respiră în timp ce ridică aburii focurilor din frunze.

            Cum Dumnezeu de-a apărut poleiul ăsta pe străzi? se întrebă el în gând. Mergea, dar îşi ţinea greu şi precaut echilibrul.

            “Gesta” de mult o bucăţică de proză - cum spunea nebunul lui prieten, smintitul ăla căruia îi picau “cele mai bune bucăţele“ în pat.

            “Doamne!” apucă să rostească în timp ce, ca într-o peliculă de film în slow motion piciorul îi fandează brusc înainte, apoi se ridică ca tras de o sfoară, în aer.

            Îşi regăseşte dificil poziţia. Se înfăşoară mai strâns în paltonul recondiţionat. Şi merge mai departe. Îşi aduce aminte subit c-a ieşit să cumpere ceva pentru spălatul capului. ”Sunt nebun. Tocmai când toate prăvăliile au primit marfă şi când...”

            Dar deja a intrat în magazin. Şi chiar nu înţelege de ce, în timp ce priveşte flacoanele de plastic şi sticluţele cu aspect dulceag, înşirate pe rafturi, de ce simte undeva în spate, parfumul epidermei ei?

            Ea nu este acolo. Evident. Aşa că bâlbâie fâstâcit în faţa standului un nume oarecare de şampon. Îl ia repezit şi se îndepărtează.

            Drept pentru care merge, obsedant până la golirea sensului, merge, priveşte fix la atingerea tălpii de sol, mişcarea piciorului în aer, punerea unuia în faţa celuilalt. Mereu întrebarea care îi răsare aparent sporadic prin minte: până când? până unde?

            Acasă sărăcie decentă cu aere mic burgheze inteligente. Rafturile pline, suprapuse cu cărţi. ”Cine are nevoie de tine?” „Tu”, îşi răspunde mental el. „Adică eu. Adică eu am nevoie de mine însumi. Ca să fie clar.”

            Aceleaşi întrebări, aceaşi stare. Şi cum ar fi putut fi altfel? Trăia aceleaşi zile, în acelaşi loc, cu aceiaşi oameni. Ca de fiecare dată când sentimentele viscerale îl prind în stăpânire, se opreşte pe marginea patului, prea mare şi în acelaşi timp prea mic pentru el. Îşi cuprinde ţeasta ovoidă în mâini.

            Se gândeşte la fabula propriei naşteri, tălmăcite şi răstălmăcite cu fiecare gând care îi aminteşte că este. Că există pe lumea asta. Deşi nu e sigur că e într-adevăr pe lumea asta. În realitatea imediat palpabilă. Cognoscibilă. Păi şi dacă nu asta e realitatea? Şi dacă el nici măcar nu se află aici? Dacă tot ce îl înconjoară e doar un vis? Priveşte apatic, în gol, fundalul. Fundalul superangular al primordialului din care se pare că totuşi a apărut.

            Se ridică şi se apropie de duritatea biroului, a lemnului din care e făcut. Miroase a copac. Se aşează cuminte pe un scaun şi începe să citească. Să răscitească sunetele tăcute ale literelor scrise pe foaia din faţa lui.

            Şi din senin, iar simte parfumul ei. Al făpturii îmblănită parcă şi vara, în propriul trup.

            Percepe ca într-o resorbţie focalizată unic într-un punct zero, un soi de nonintromisiune a fiinţei ei tăcute. Doar verde irizant, emis de ochii orientali, oblici, conturaţi de natura genelor absorbante a toate şi a tot.

            Cassandra. Hăul verde.

            Gustarea unei cepe mică, mare, degerată, oricum ar fi, devine subit ţelul vital al clipei. Urmarea căutării ei este descoperirea miorlăită a singurei vietăţi aflate momentan în casă: motanul uriaş. Care-l priveşte fix şi cască, în timp ce-şi deschide bulbul botului într-un fel de dorinţă de comunicare.

            Neputincios, fără succes în osteneală, trânteşte uşa întru închidere pe veci şi merge la restaurant.

            „Salut bătrâne” aude din partea mesei, acum în diagonală cu el şi-l zăreşte pe smintitul cu ”bucăţelele cele mai...”

            „N-a mers, spune drept: fac pariu că până la urmă n-ai găsit ceapa buclucaşă Cum altfel să ajungi tu aici? O să-ţi cumpăr într-o zi o sută de kile, că tot or să mucegăiască în baia aia a ta de abur, pe care o numeşti casă.”

            Se aşează, uşor iritat-hazliu, pe celălalt scaun. Zâmbeşte stingher.

            „Să-ţi povestesc...” continuă amicul, „e una... Are o haină, mamăăă!!!!” Iar el tresare, enervat, cu gândul hăului verde în minte. Dar răsuflă uşurat: „smintitul” îi arată cu ochii, dintr-o mişcare a capului, o tipă într-un pantalon alb atât de strâns pe ea „că-mi vine să muşc ca dintr-un fruct copt” îl aude. Smintitul soarbe tacticos o gură de vin: ”ordinară, Doamne. Şi atât de sfântă” rosteşte cel-căruia-nu-i-scapă-nimic.

            „Măi deşteptule” aude iarăşi „ţi-aduci aminte de întrebarea aia - dacă din greşeală a-ţi poseda un crocodil ce-aţi face cu el?” Zâmbeşte amuzat. Şi descoperă: evrika, era tânăr, foarte tânăr pe vremea când, spre stupoarea celor din jur, cu toată nonşalanţa de care era în stare, rostea din senin, foarte afabil: „Dacă a-ţi poseda un crocodil...” Şi toate celelalte.

            Amintirea răspunsurilor ei, care se prindea în joc, replici laconice, prelungite, tăcute prin însăşi rezonanţa vorbirii. De parcă ar fi fost bulgări de lună. Pe care-i căuta haotic prin sine. El încheia totul cu o privire adâncă, plină de toate înţelesurile lumii în timp ce termina joaca verbului: „Echivalent cu rafinamentul tău.”

            Era o dăruire verbală, adresată spumoasei rochii de lângă el. O dăruire fără un dar propriu zis, dar subânţeles, inconştient. Şi Doamne, primea în schimb ”sancta inocenţa” privirilor ei, misterios de profunde.

            ”Ce faci dom`le? zice parcă din alt univers amicul. “Coniacul se bea la temperatura camerei Pardon, a sălii, unde...”

            Nu-l mai aude. Sau aude ceva din zborul cuvintelor. Pleacă. Că dacă tot s-a obişnuit să plece, atunci să plece iar.      

            Ajuns înapoi acasă îşi pune mohorât haina în cuier. Păşeşte fără chef spre tocul uşii. O ia înapoi spre intrare. Se răzgândeşte din nou. Se aşează pe scaun în faţa măsuţei şi priveşte topul de hârtie din faţă. Gol. Înalt. Alb.

            Şi el care trebuie să înceapă cumva. Să scrie. Că doar de asta are ditamai pachetul de o sută de file în faţa lui.

            Renunţă.

            Coşmarurile de fiecare noapte, urmate întotdeauna de meditaţia îndelungată. Pentru că cele mai multe din ele au cheie. Iar cheia este la el. În el. În în-scrisul fiinţei lui. De fiecare dată căută disperat înţelesurile, dispersat în fiecare cotlon: „aici nu e. A, aici e!”

            Veşnica nesiguranţă. Semne, numai semne. Puţinul coşmaresc e groaznic tocmai pentru că nu-i găseşte simbolul: trenuri, pulberi argintii mercuriene. Înciudat se gândeşte că niciodată, dar absolut niciodată n-a avut revelaţii nocturne lângă ea. Ar fi putut să o implice (instinctul ăsta din fiecare din noi), i-ar fi povestit, normal, absolut normal şi ei.

            Dar nu, n-are el bafta asta.

            Aude sunetul soneriei. Nu vrea să deschidă. Nici măcar n-are chef să vadă cine e. Ţârâitul insistă. Enervat, merge spre uşă.

            În cadrul ei, nebunul. Grecul. ”Ţi-am adus Zorba.” Nici nu se uită la el, care e, orişicum, gazdă. Intră ca la el acasă. Direcţionat pe cap compas pick-up. Dă drumul boxelor şi începe, foarte prins de ceea ce face, dansul plajei din filmul cu acelaşi nume.

            Îşi mişcă şi-şi muşcă buzele fericit, mimează cuvinte şi melodii doar de el ştiute, cu o sticlă de vodcă în mână, pe care o aruncă foarte sigur şi precis dintr-o palmă într-alta. Până când, epuizat, se aruncă pe un scaun pliant. Mai apucă să îngaime: „ţie ţi-am adus-o. Sticla. E pentru tine.”

            Doamne, ce s-ar face fără zăpăcitul ăsta, care are darul de a-l scoate din transă de fiecare dată?.. ”Şi ceapa. Vezi ceapa. Ţi-am promis doar o sută de kile. Nu te speria, nu-s decât trei.” Mai aude un: ”Fi-ţi-ar mansarda de râs” şi vede uşa închizându-se după el. Asta e tot. Grecul meteoritic. Şi sticla asta. De parcă el ar bea. Doar că grecoteiul ştie că o să fie păstrată până la următoarea vizită.

            Dezmeticit, se aşează iar la masă şi începe să scrie dintr-o dată, fără oprire. În răstimpuri priveşte hipnotizat creionul fugind parcă singur pe foile din faţa lui. Umple pagini după pagini. Multe. I se par foarte multe.

            După un timp, obosit, priveşte hârtiile aruncate în dezordine pe masă. Le numără şi exclamă surprins şi dezamăgit: ”Ce Dumnezeu? Doar şapte? Astea dactilografiate nu fac nici trei.”

            Totuşi mesajul e acolo, în cele şapte-trei foi. „Mi-am păpat porţia de visuri pe o săptămână.” Îşi face un nechezol tare ca o copită aruncată în lehamite. Ciudat, dar simte că e gata să aţipească. La un moment dat, chiar adoarme, dar sare dintr-o dată ca ars: n-a terminat simulacrul de cafea.

            Vede aburul din ea cum urcă şerpuit spre tavanul galben. Dumnezeule, dar e trei noaptea. Se simte fără aer. Îşi ia paltonul şi fuge. Nesfârşit. Până ajunge în mijlocul unei alei mici, uşor înclinate. I se pare că aleargă de secole. Cumva de la sine, paşii i se liniştesc.

            Intră în curtea largă a casei ei. Uşurat, vede o lumină mică. Înaintează..

            Coboară în casa puşkiniană: stampe chinezeşti pe pereţi, totul la fel de simplu şi echivoc ca şi acea abandonare a ei în braţele lui, în trupul lui. Toate uşile se deschid parcă de la sine şi rămân deschise în urma lui.

            Ajunge într-o cameă. Lumina venea de acolo iar ea îi apare într-o lungă rochie, albă. „Doamne, ce spumă” îşi spune în gând. Totul pare ceva ritualic, ca şi gustul atingerii buzelor ei, perfect conturate.

            Luminile se schimbă ciudat între ele. Albul devine albastru, iar roşul se topeşte într-un verde primăvăratic, care alunecă într-un galben de floarea soarelui.  Întreaga lume e uşor încetoşată, cu margini neclare.

            Apoi vede bătrâna cocârjată de lângă ea. Tac amândouă. De undeva, n-are idee de unde, aude: „Te aşteptam.” Se simte tras uşor spre ele. Începe iarăşi să meargă. De data asta pe alei mici, în unghiuri tăiate scurt şi foarte întortocheate. Şi deodată apare o altă casă. Mică. Aproape invizibilă în noapte.

            Lumina roşiatică şi palidă aruncată de abajurul din centrul tavanului învăluia ţiganca Bătrână, trântită în mijlocul divanului mare şi larg. Copii, cei trei copii ai femeii tinere - fata Bătrânei - se jucau în linişte, în timp ce dădeau drumul cu greu câte unui cuvânt.

            Cassandra stătea şi privea în gol, ciudat îmbrăcată în nişte pantaloni decoloraţi şi iziţi pe alocuri de-atâta purtat, cu o bluză de culoarea nopţii pe ea. Părea să nu aştepte nimic.

            Camerele erau sărăcăcioase, dar curate. Tânăra ţigancă avea grijă ca niciodată să nu fie mizerie şi stătea docilă, mai tot timpul, cu mătura în mână. O privi admirativ. Părea că-i e pe plac simplitatea din jur şi privirea îi căzu din nou asupra Cassandrei.

            Privea în continuare, tăcut. În uşă răsunară câteva bătăi puternice. Se duse calm să deschidă, lăsând cele trei femei în aşteptare,. În cadru apărură câţiva bărbaţi tineri. Intrară. Îşi făcură loc în cameră. Vorbeau de răzbunări şi de plecări în alte ţări. Despre sprijnul lor. Cassandra îi privi în tăcere. ”Dar nu..” spuse ea moale, cu zâmbetul ironic ce-i apărea pe buze câteodată. Negă lent din cap „Nu vreau să plec nicăieri....” Trebuie să ajungi în Spania.” „La ce bun?”

            Ceilalţi nu mai răspund. Ţiganca Bătrână îi urmări cu privirea, micşorându-şi ochii înguşti, apoi adormi. Se hotărî totuşi ca unul dintre ei s-o însoţească. Apoi plecară.

            Peste câteva zile, trenul trecu graniţa. În faţa lor se perindau peisaje pustii, stepe întinse şi uscate. Se însera.

            Păşeau domol acum spre-o altă casă, ascunsă în umbra unui gard viu, înalt. Lumini palide se iveau din când în când şi-un fascicol lung se zări din dreptul unui gol lăsat de o uşă. Un cocoş se târî la piciorul ei spunându-i: „Ce bine c-ai venit.” Apoi observă că pasărea are încheieturi mici ca de câlţi şi începe să se destrame.

            Apăru o găină care şopti la fel de stins, înainte de a se deşira şi ea: ”Bine ai venit!” Câinele se rupse şi el în bucăţi şi intrară în tăcere.

            Înăuntru îi aştepta un om cu un felinar vechi şi ruginit în mână. Îi conduse printre holurile lungi de întuneric. Îi încuie într-o cameră şi dispăru la rândul lui, luând cheia cu el. Două paturi de campanie, aproape unul lângă altul, ocupau încăperea.

            O văzu cum se lungeşte, obosită de drum, şi zări prin oglindă cocoşul. Îşi aduna câlţii cu ciocul, punându-i la loc.

            Jungla începea chiar din marginea pervazului. Pete de lumină solară ocupau acum spaţiile mici dintre tufe şi văzu frunzele colorate în tonuri de albastru, şi verde, şi galben. În cadrul geamului din spate reflectat în mirajul staniului, în locul cocoşului apăru un cap de femeie ce-şi prefigură trupul de şarpe punând labele de leu pe lemnul pervazului. Privea halucinant spre el.

            Se ridică cu privirea fixă în ochii ei şi, cu plasa de porţelanuri chinezeşti în mână se îndreptă spre geamul din faţă. Ciudăţenia uriaşă călca pe urmele lui. Iar el se uită încurcat la ferestrele din perete. Se întrebă pe care să iasă şi aruncă plasa plină de antichităţi chinezeşti în cel mai mic. Mâna i se mişca lent, foarte lent. Auzea paşii încetiniţi ai arătării. Sticla zbură prefăcută în cioburi, cu o încetineală dusă până la absurd. La fel de molcom îşi făcu vânt printre frânturile casante ce-i invadau zguduindu-l fiinţa. Şi sări.

            Saltul îl proiectă mai mult în faţă decât în sus. Se trezi că se rostogoleşte la rădăcina unui banan bătrân, din care atârnau liane.

            Pe poteca ce venea din junglă apăru Cassandra. Îi zâmbi. Îi făcu un semn înălţând din umeri, ceva ce-ar fi putut însemna: “Asta e.”

            Rătăcit, pipăie cu mâna după lumină. Lampa se aprinde şi-i zăreşte trupul prelung şi drag, înfăşurat spasmodic în albul cearceafurilor, alături de-al lui.

 

 

 

 

Vizualizări: 161

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Eşti o dşteaptă şi o scumpă. Întodeauna te-am admirat pentru puterea şi coloana vertebrală, pentru deschiderea mentală(şi mintală-)))))) de care ai dat dovadă. Mulţumesc mult pentru toate observaţiile pertinente. Oricum chestiunea stă cam  în stilul vechilor poveşti zen. Ştii tu la ce fac referire că dacă spun povestea cine ştie ce valuri mai stârnesc-)))))

chindea maria elena a spus :

:)))))) Oh, bucata literară ca bucata literară! Poţi s-o percepi sau nu stil Eliade - fiind un moment şi monument de referinţă a stilului oniric, ispita e mare să-ncerci subconştient suprapuneri - deşi îmi amintesc câteva proze a lui Leonard Ancuţa exact în această notă, da nimeni nu-i zisă de Eliade!:))) Da când trecui la citirea comentariilor - fusei prinsă într-o capcană savuroasă şi-mi amintii cum mă zgâiam, adolescentă fiind la comentariile lui Petre Carp privind orice şi pe oricine până-mi făceau creierii şpagat!:))) Năzdrăvanilor!!!! Mă rătăcii printre cearşafurile metaforei pitindu-mă cu Casandra să nu fim lovite de vreo floretă! Şi apropo de disputa lingvistică, habar n-am de e în vreun dex, da la bunica la ţară (zona Argeş)izi - izinită e folosit în sensul de fandosită! Cred că avem mult mai multe dialecte cu regionalisme specifice decât cele trei mari zone recunoscute aprioric! Tata era oltean - şi în două sătuce vecine existau moduri diferite de denumire a unor obiecte şi acţiuni! Copil fiind, născută în Bucureşti, vacanţele mele erau fabuloase lingvistic - funcţie de verişoara la care locuiam totul se schimba - şi asta numai din Oltenia, saturi la mai puţin de un Km distanţă! Apoi am fost căsătorită cu un bărbat cu rădăcini din Ardeal şi am avut concomitent un foarte bun şi cult prieten ardelean! La fel - dialectul comun al celor doi era de maxim 40%, deşi ardeleni erau amândoi şi niciunul analfabet! Era o savoare să-i aud întrecându-se în termeni pe care celălalt nu-i auzise! Cred că dacă am avea un folclorist autentic - ne-am minuna singuri de câte zone lingvistice are ţara noastră!... Cred doar că trebuie să fim mai deschişi în a ne accepta diferenţele - ptr. că eu sunt absolut convinsă că fiecare ne-am confruntat cu situaţii ca cele descrise de mine, iar oamenii din zonele ţării folosesc cuvintele cum ştiu de la moşii lor, fără să le pese de dicţionare şi alte cele - şi sunt mândri de specificul limbajului lor, chiar dacă acesta se foloseşte doar într-un spaţiu de 1Km pătrat! Şi-i dreptul lor! Într-o lume a globalizării - ei să fie ataşaţi de 2anacronişme2 de-acestea! Îmi mai amintesc din copilărie o frază pe care mi-o spunea mereu bunica din Argeş duminica dimineaţa şi care pe mine (orăşanca) mă distra teribil prin conotaţiile ce le ştiam eu din Bucureşti: "Hai fată, te-ai regulat să mergem la biserică?!" Şi vă rog să mă credeţi că întrebarea ei nu avea iz pornografic, nici pe departe! Ci doar sensul de gătat, sau gătit în ţoale frumoase pentru slujba la care se mergea nesmintit! Deci, iacătă... Bogăţie şi abundenţă lingvistică... ar trebui să ne bucurăm!!!! Cu drag, Gerra

Iată că discuţia ia amploare. Cred că este bine aşa. Eu personal am mai multe observaţii de făcut şi ca să fiu imparţială, mă adresez fiecăruia în parte.

Sorina, ai dreptate, textul este al autorului, acesta exprimă ceea ce doreşte, ce sinte, ce gândeşte. Dar se adresează cititorilor, care trebuie să înţeleagă ce ai vrut să spui. Altfel, nu ar avea nici un sens publicarea creaţiilor noastre. Dacă scrii pentru tine, ţii un jurnal, scrii cum vrei, nu te cenzurezi, dar nici nu publici. Odată ce o faci, îţi asumi  responsabilităţi. Şi una dintre ele este aceea de a respecta limba română. Trebuie să respectăm şi regulamentul site-ului, unde se specifică clar acest lucru. Nu am nimic împotriva dialectelor, chiar a diferenţelor de la un sat la altul, dar atunci, pune o notă în subsol, să înţeleagă şi cei care nu cunosc unele exprimări locale.

Pe de altă parte, sunt de acord cu Sofy, paragraful respectiv este confuz, greu de urmărit. Nici eu nu am înţeles din prima ce-i cu femeile. Nu înseamnă că, dacă textul este de factură onirică, se acceptă să nufie înţeles. Cred că în felul acesta nu atragi cititorii. Şi revin, dacă nu te interesează cititorul, de ce publici?

da Coza, îi dau dreptate Sorinei în privinţa modului în care îţi exprimi părerile. Îmi cunoşti deja nemulţumirea. Se poate să fii mai direct, dar ţine cont şi de susceptibilităţile celorlalţi, nu toţi sunt la fel de stăpâni pe sine cum eşti tu. Fac şi alţii observaţii, dau sfaturi, le urmăm sau nu, dar nu ne simţim jigniţi. Nici unul dintre noi nu suntem supraoameni, avem fiecare plusuri şi minusuri.

Doamnelor şi domnilor, într-un cenaclu căutăm să ne ajutăm, fără a a afecta susceptibilitatea cuiva. Sunt printre noi şi începători şi oameni cu experienţă. Dar tot timpul, avem ceva de învăţat unul de la altul. Eu una, am.

Cu stimă, pentru toţi, Ştefana

Am respectat şi respect în continuare gramatica română-))))

A folosi alte cuvinte-care există de altfel de când lumea -nu doar în dex, nu înseamnă că nu o respect. 

Din tot ce s-a expus aici, cel mai aproape de adevăr a fost opinia Gerrei. Asta nu înseamnă că a dumneavoastră este altfel.

Haideţi să nu circulăm între canoane care nu-şi au rostul.

Frumuseţea graiului românesc etse de nedescris şi nimeni nu -l poate contesta. Dacă aş fi făcut o lucrare academică, de licenţă sau masterat notele de subsol ar fi fost indispensabile.  Aşa, nu le văd sensul.

În plus când citeam Mahabharata sau mai ştiu eu ce text  greu de asimilat,  personal mă documentam singură. Fără să-mi sugereze nimeni aşa ceva. Pus şi simplu mă interesa.

Asta ajută cititorul să se dezvolte psihic şi nu numai.

Apreciez  opiniile dumneavoastră.

Sinceră şi cu aceeaşi stimă -))))

 Sorina

''Din tot ce s-a expus aici, cel mai aproape de adevăr a fost opinia Gerrei.'' - este normal şi subiectiv să spui asta, Sorina, doar sunteţi prietene. Eu locuiesc în Piteşti, soţul meu este din zona argeşană şi cunosc acea expresie ''hai să ne regulăm'', în loc de ''hai să ne gătim, îmbrăcăm'', expresie care m-a uluit şi pe mine când am luat cunoştinţă cu ea. Şi da, într-o scriere asemenea lui Ion Creangă i-ar sta bine (poate), deşii nu ştiu dacă există în DEX. Dar nu în una ceva mai elevată, aşa cum am pretinde. Eu oricum nu aş folosi-o şi nici altele care nu-mi sună bine la ureche. Pentru mine şi văd că şi pentru alţii, sunt convinsă, DEX-ul reprezintă legea de bază a cuvântului românesc, adică ceva naţional, prin care puteam înţelege orice regionalism din fiecare parte a ţării. De aceea e bine să se scrie doar cu acele cuvinte existente în acest DEX, din respect pentru cititor, pentru a înţelege fiecare sensul cuvântului. Şi mai ales din respect pentru limba română. Sunt ardeleancă şi dacă aş scrie în dialect, jumătate dintre cititori nu ar înţelege ce spun.

Şi trebuie să mai admitem că fiecare avem părticica noastră de adevăr.

Aceeaşi stimă, Sofy!

Nu v-am avertizat asupra  nerespectării gramaticii, ci a limbii române, ceea ce este şi mai grav. Părerea mea este că in contextul acestui text nu era necesară folosirea unui regionalism. Asta este o părerere personală, peste care pot trece cu uşurinţă. Dar mi-e greu să trec peste aroganţa de care daţi dovadă atunci când vă puneţi scrierea pe acelaşi nivel cu Mahabharata. Pe aceea şi eu mă strădui să o înţeleg, pentru că am de ce. De ce aş face acelaşi lucru cu texul dumneavoastră? Doar pentru un regionalism? Vă rog să mă credeţi că pot trăi şi fără acest lucru. În rest, de ce să-mi bat capul cu un text confuz, care nu-mi spune mai nimic? Să pierd timpul pentru a înţelege ce? Pot citi Eliade, este cu totul altceva.

Sorina Zota a spus :

Am respectat şi respect în continuare gramatica română-))))

A folosi alte cuvinte-care există de altfel de când lumea -nu doar în dex, nu înseamnă că nu o respect. 

Din tot ce s-a expus aici, cel mai aproape de adevăr a fost opinia Gerrei. Asta nu înseamnă că a dumneavoastră este altfel.

Haideţi să nu circulăm între canoane care nu-şi au rostul.

Frumuseţea graiului românesc etse de nedescris şi nimeni nu -l poate contesta. Dacă aş fi făcut o lucrare academică, de licenţă sau masterat notele de subsol ar fi fost indispensabile.  Aşa, nu le văd sensul.

În plus când citeam Mahabharata sau mai ştiu eu ce text  greu de asimilat,  personal mă documentam singură. Fără să-mi sugereze nimeni aşa ceva. Pus şi simplu mă interesa.

Asta ajută cititorul să se dezvolte psihic şi nu numai.

Apreciez  opiniile dumneavoastră.

Sinceră şi cu aceeaşi stimă -))))

 Sorina

Mahabharata era doar un exemplu-)))) Chiar nimeni nu vă obligă sa faceţi ceva ce nu vă place...-))))

 

Nu că aş fi făcut-o, dar pot să  mă compar fix cu cine doresc.  La fel şi dumneavoastră. Oricine din lume asta. Pentru că nimeni NU ARE DREPTUL de a spune cuiva CE POATE SAU NU POATE SA FACĂ. Pentru că nimeni nu ştie de ce este în stare până la urmă  cineva.

Aroganţă???????????? Mai multă decât am găsit în acest loc???????????????????????

Naaaaaaaaaaa...Nu există.

 Chiar vă rog să vă ntoarceţi privirile în altă parte.

Nici un scriitor sau poet nu stă să-şi explice  scriitura. Nu are de ce.

Până la urmă tot o să spun poveste aceea zen pe scurt , doar morala: NIMENI înafara unui bijutier nu poate spune cu exctitate valoarea unui inel de aur. Aşa încât, mă scuzaţi că iau în serios doar bijutierii.

 Acum plec. De acasă.  Aici rămân (e culmea, nu?))))))

 Aşa încât din punctul meu de vedere discuţia este închisă.

 Evident fiecare poate să facă TOT ceea ce doreşte)))))

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog clanța a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog clanța a lui Djamal mahmoud
cu 2 ore în urmă
Gabriel Cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ningea imponderabil a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Apusul a lui Corneliu Neagu
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Femeia ta a lui Nikol MerBreM
cu 3 ore în urmă
Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Ţiganca a lui Ionel Mony Constantin
cu 5 ore în urmă
Postare de log efectuată de Djamal mahmoud
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Femeia ta a lui Nikol MerBreM
cu 8 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Femeia ta a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 8 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog APUSUL a utilizatorului Corneliu Neagu
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog APUSUL a lui Corneliu Neagu
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog ningea imponderabil a lui Gabriel Cristea
cu 8 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ningea imponderabil a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 8 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Trec anii a utilizatorului Elena Mititelu
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog Trec anii a lui Elena Mititelu
cu 9 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a lăsat un comentariu pentru Chris
cu 9 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a lăsat un comentariu pentru Nikol MerBreM
cu 9 ore în urmă
Corneliu Neagu şi-a partajat postarea de blog pe Twitter
cu 10 ore în urmă
Lui Mihaela Chitic i-a plăcut discuţia Revenire pe cărarea destinului a lui DOBRIN MARIA
cu 10 ore în urmă
Corneliu Neagu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog APUSUL a utilizatorului Corneliu Neagu
cu 10 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor