CAPITOLUL 7

 

 

„Hai noroc, cumnate! A dracului pramatie ordinară ce ești”

 

 

          Au înflorit cireșii și dealul din spatele casei râde în cascade de miresme care-ți umplu sufletul de-o liniște albă încrustată cu taine - liniștea din flori de cireș... Pajiștea înverzită și moale ca o mătase, din cea mai fină, brodată cu păpădii de-un galben vesel și tămăduitor zâmbește cerului care-și unduie poalele albastre pe umerii dealurilor din jur. Cu mâini de înger pline aruncă primăvara cu viață-n noi și ne redă speranța și bucuria de a trăi. De a trăi frumos. O adiere lină scutură parfumuri deasupra lumii în care mă simt mereu un călător în căutare de bine, de pace... Mă joc cu inele de iarbă privind tăcut un fluture care se străduiește să cuprindă cu aripile lui diafane toată gingășia păpădiei pe care-a poposit de-o vreme. Se derulează lin pe un ecran, numai de mine știut, amintiri care nu-mi dau pace și-n retorta sufletului ard trăirile mele, când dorul își face de cap și-mi răvășește ființa...

Aproape zece ani au trecut... ca vântul și ca gândul. Aproape zece ani fără mama, plecată parcă de-o veșnicie pe drumul fără întoarcere spre o lume mai frumoasă, mai bună, mai liniștită. Aproape un deceniu scurs în vadul tăcerilor de când tata ne-a adus în acest colțișor de rai, tărâmul vrăjit care mi-a marcat copilăria și adolescența. Și-au mai trecut tot aproape zece ani de când soţia tatălui meu, Paula, şi-a luat băieţeii şi a plecat la părinţii ei, cu toate că după moartea mamei își luase un angajament...

Nu-i port pică nici eu, nici tata... doar Carmen, sora mea dădea uneori semne de dispreţ. Anii au trecut, Carmen s-a împlinit, s-a maturizat mult mai repede decât celelalte fete de vârsta ei conștientizând totodată importanța femeii în viaţa unei familii. Anul acesta împlinește 21 de ani, este o femeie în toată puterea cuvântului. Şi atât de mult îi seamănă mamei...! Copilăria ei nu a fost una obișnuită, fiindcă după plecarea mea la Liceul Militar, doi ani mai târziu de la mutarea noastră la tata, Carmen a fost nevoită să preia aproape toate sarcinile aferente întreţinerii unei gospodării. Era încă un copil, dar unul minunat, conștient de ceea ce trebuia să facă fără a i se impune vreodată.

 

***

 

Tata era mai tot timpul plecat pe teren, lucrurile se schimbaseră și în agricultura acelor vremuri – ca de altfel în toată economia românească. Regimul comunist n-avea măsură în nimic, era sau nu posibil planul de producție trebuia îndeplinit. Sau trebuiau măsluite rezultatele ca să dea bine în fața... sarcinilor de partid! Sectorul agricol, știm bine, era mereu sub lupă. Producțiile pretinse de onor comuniştii de la putere erau uneori fantasmagonice. Unde mai pui că nu lipsea impunerea aceea cretină de măsuri şi procedee ce nu aveau nimic de-a face cu agricultura. Vrând-nevrând, cei răspunzători de „îndeplinirea planului”, în special inginerii, erau obligați să recurgă la diverse tertipuri și șiretlicuri pentru a salva cât de cât ceea ce se mai putea salva. Îmi aduc aminte că în urmă cu vreo opt ani Emil Bobu, consilier de stat în Dolj, trasase ca sarcină de partid inginerilor agronomi din judeţ să ridice producţia de porumb la o cifră matusalemică, ba mai mult, dăduse ‘mnealui şi indicații tehnice „prețioase”: nimic mai mult decât să semene porumbul mult mai des decât era normal ca planta să se dezvolte și să producă. Tata, cu mintea lui ascuțită și curajos din fire a reușit ca în acel an să-i păcălească pe politrucii cu ranguri înalte și cerințe aberante semănând porumbul după cum i se dictase doar pe o adâncime de 20-30 de metri de la intrarea în lan. Sub nicio formă nu accepta compromiterea recoltei din cauza atotștiutorilor care-și băgau nasul în munca în care el era specializat și îndreptățit să decidă. Ştia sigur că slugoii partidului nu vor înainta în lanul de porumb să-i verifice tarlalele.

După revoluţia din 1989, lucrurile s-au înrăutăţit. Degringolada creată parcă anume în agricultură a fost un dezastru real. Agricultura o luase rău la vale. Grânarul Europei (cum era cunoscută România altădată) devenea brusc din exportator, importator de produse agricole. Țăranii se zbăteau să supravieţuiască de la un an la altul iar agricultura se făcea încă rudimentar. La început au apărut micile asociaţii agricole, dar lipsa utilajelor performante și a asistenței tehnice specializate constituiau adevărate piedici în practicarea unei agriculturi moderne și performante. Un nou început, foarte greu de altfel, care bulversa întreaga agricultură românească... liberă. Până şi imaginea satului se schimbase, veselia și optimismul, spiritul țăranului, mereu viu, s-au diminuat și odată cu ele și pofta de viață scăzuse, mulți se trudeau să reziste la limita supraviețuirii.

Deși plecat la studii, mai întâi la Liceul Militar, apoi la Academia Militară, eram la curent cu toate transformările economice nu doar din ramura în care lucra tata, pentru că nici în industrie nu stăteau mai bine lucrurile. Vânzări masive ale mamuților industriali urmate de revânzarea lor ca fier vechi au distrus o industrie altădată furnizoare de produse pe piața mondială transformând-o în mormane de fiare. Ce-a mai rămas după vânzări și n-au furat alții... Și România, încet încet a devenit piață de desfacere pentru produsele străine în detrimentul celor indigene. Democrație-am vrut, democrație avem, dar cu ce preț?...      

Și cum tata era plecat aproape tot timpul pe teren cu o mulțime de probleme de serviciu de a căror rezolvare era direct răspunzător, timpul alocat familiei și gospodăriei era destul de limitat. Nu i-am imputat niciodată acest lucru nici eu, nici sora mea. Dar ea a fost nevoită să preia sarcini care în mod obișnuit ar fi trebuit să intre în responsabilitatea unei femei aflate la deplină maturitate. Era încă un copil care și-a împovărat umerii cu treburile gospodărești, și-apoi toată adolescența când deja deprinsese de minune orice trebuia făcut acasă. Nici școala nu a neglijat-o, dar situația în sine a marcat-o, a privat-o de multe bucurii maturizându-se, din acest motiv, prematur. Nu prea a avut copilărie sora mea...

 

***

 

O adiere călduță încărcată de miresme primăvăratice mă readuce „acasă” din tunelul gândurilor printre care rătăcisem o vreme. De când mă știu am fost îndrăgostit de primăvară, anotimpul renașterii a tot ce respiră și a mea, totodată. În vară voi absolvi Academia Militară. Cum au trecut cei opt ani de când încerc să deslușesc cât mai multe dintre tainele unui domeniu în care în curând voi păși cu demnitate și speranță...! Nu știu dacă e mult sau puțin, dar sunt conștient de faptul că de-acum înainte se va schimba substanțial configurația vieții mele. Mi-am luat o permisie la început de primăvară să-mi încarc bateriile pentru perioada, deloc ușoară, ce urmează și să uit pentru moment de armată și de examenele care mă așteaptă la finalizarea studiilor.  Și amintirile vechi și noi continuă să se dea de-a dura prin iarba înflorită croindu-și drum spre sufletul meu.

 

***

 

Şi totuşi cei opt ani petrecuți prin școlile militare au zburat destul de repede. Examenul de admitere în Liceul Militar, treapta a doua, bacalaureatul, apoi admiterea în Academie... examene şi iar examene! Disciplină și studiu, rigurozitate în ceea ce trebuia să fac și să fiu, sau mai corect spus, să devin. Toate aceste lucruri m-au ţinut aproape de cărţi, uitând noţiunea timpului, lăsând de cele mai multe ori deoparte lumea şi evenimentele din jurul meu. Mi-am ales specialitatea „cercetare în adâncimea dispozitivului inamic”... şi chiar îmi plăcea ce făceam. Tata fusese de altă părere când a trebuit să decid ce cale voi urma în viață, își dorea să fiu mai liniştit, să aleg finanțele care nu m-ar fi solicitat prea mult în afara unui birou, deci o muncă statică. Îmi vine să râd... eu şi şoarecele de birou! Nu cred că aș fi rezistat! Dar cât m-am mai rugat de el să-și dea acceptul vizavi de alegerea specialității, pentru că încă nu împlinisem 18 ani când trebuia să-mi exprim opțiunea. S-a îngrozit, bietul tata, când aflase că în cadrul specialității alese parașutismul și scufundările de luptă erau incluse în programul standard de lucru, dar a cedat în fața deciziei mele, niciodată nu a încercat să-mi obtureze calea pe care doream s-o urmez.

Nici de Liceul Militar nu fusuese încântat, dar l-am convins promiţându-i că voi susţine examen de admitere şi la Liceul Sanitar. Aveam această șansă având în vedere faptul că probele la Liceul Militar se susţineau cu două săptămâni înaintea celor de la liceele civile. Am reuşit şi la Liceul Sanitar. Urma doar să mă decid până în toamna acelui an la care dintre ele mă voi duce. Dar pentru mine era clar... dorinţa mamei devenise literă de lege şi nimeni nu putea să îmi schimbe opţiunea! Și ca să mă asigur că lucrurile merg în direcția dorită de mine, în toamna acelui an am fugit de acasă şi m-am prezentat la Liceul Militar cu câteva zile înainte de începerea anului şcolar solicitând luarea mea în evidenţă. Tata nu a mai avut ce face, s-a împăcat cu gândul că voi deveni militar de profesie și a acceptat. Și până la urmă s-a şi convins că a fost cea mai bună alegere: nu ştiu dacă după 1989, indiferent câte sacrificii ar fi făcut, ar fi reuşit să mă întreţină în facultate, mai avea totuşi încă trei copii în grijă...

 

***

 

- Salut, generale, te-ai trezit deja?, îmi spune tata strângându-mi mâna cu putere.

Încă din prima zi de liceu folosește acest apelativ. „Tu eşti generalul meu!”, mi-a spus atunci cu ochii în lacrimi văzându-mă îmbrăcat în uniforma militară; era ziua festivităţii de deschidere a anului şcolar. La o săptămână după ce fugisem de acasă. Cred că atunci când m-a văzut în uniformă, tata a fost cel mai fericit om de pe pământ. Şi poate că în acele clipe şi-a schimbat total poziția față de armată și implicit, față de alegerea mea. Eram doar generalul lui, nu?

- Bună dimineaţă, tată! Azi e frumos afară, nu-i aşa? Rămâi la sediu sau pleci pe teren?

- Nu plec nicăieri. Am puţină treabă la birou iar apoi vin acasă. Paula ne-a invitat la masă deseară. A, uitasem că ştii deja! Îmi face cu ochiul, zâmbește și apoi continuă:

- Aurelian şi George au fost ieri pe aici, nu-i aşa? Iar ai făcut antrenament cu ei? Am văzut chimonourile ude. Ai grijă să nu ajungă nişte bătăuşi, îmi spune zâmbind din nou.

- Ca mine, vrei să zici? Stai liniştit, tată, sunt fraţii mei şi nu le doresc răul. Dar sunt băieţi şi trebuie să ştie să se apere. Aurelian (Ani) e mai mocofan şi e moale ca o piftie. Dar George e arţăgos rău. Şi ambiţios. Îmi place de el. Ani e ca o domnişoară, dacă îl atingi un pic mai serios începe să plângă. Şi are 13 ani. Ar trebui să fie mai dur. Ăsta mic are doar 11, dar cred că îl poate învinge. E vorba aici de tărie de caracter, tată!

- Bine, generale, dacă tu zici... Ştiu că sunt pe mâini bune. Numai să nu-i plesnești prea tare, data trecută parcă că l-ai învineţit pe Ani la antrenamentele voastre. Iar George avea mâinile pline de sânge de la sacul ăla... Altceva nu puteai să pui şi tu în el decât nisip?, încearcă tata să mă dojenească. Ştiu că glumeşte şi că în sinea lui gândeşte ca mine. Şi el a fost un temerar şi s-a descurcat onorabil în lupta cu viaţa. Și când a fost nevoie n-a ezitat să recurgă la ajutorul pumnilor...           

Deşi a plecat la părinţii ei în urmă cu zece ani luându-i cu sine şi pe cei doi copii, tanti Paula (nu i-am putut spune mamă niciodată...) nu a întrerupt legătura cu noi. Nu a adus vreodată vorba de divorţ, nu le-a interzis niciodată băieților să vină să ne vadă, ba dimpotrivă, a încurajat tot ceea ce se dovedea a fi de folos în armonizarea relaţiilor între noi. Atâta doar că nu stătea cu noi. Şi nici tata n-a conceput să locuiască la ea, nici chiar atunci când noi am crescut îndeajuns și nu era condiționat de grija noastră. Măcar că nu îi despărţeau decât mai puţin de trei kilometri. O fi avut femeia motivele ei, cine știe, poate a considerat că nu este suficient de pregătită și de puternică pentru a creşte şi educa patru copii.

N-am condamnat-o. Fusese alegerea ei. Când s-au făcut mai măricei, la sfârșit de săptămână tata îi aducea la noi pe cei doi băieți. Apoi Ani şi George au început să vină singuri, câteodată chiar fără știrea mamei lor. Ne trezeam cu ei la poartă ţinându-se de mână. Și eu și Carmen i-am îndrăgit de când i-am cunoscut. Simțeam că şi ei ne iubeau. Cel puțin pe mine mă idolatrizau. Devenisem un exemplu pentru ei, raportându-se la mine în tot ce făceau. Erau prea mititei ca să le explic că nu trebuie să ne facem idoli din nimeni și nimic, că fiecare dintre noi deține un sumum de calități și defecte care, dacă avem abilitatea să le și conștientizăm, ne pot servi drept repere în alegerile pe care urmează să le facem în viață. Nu oricine poate face ceea ce face poate cu mai mare ușurință cel de lângă noi. Nu suntem doi la fel. Una e dragostea frățească și alta idolatria, care poate deforma ulterior caractere. Dar fiecare lucru la vremea lui, sunt convins că mai târziu vor înțelege foarte bine.

- Ne vedem la prânz, generale! Să fii cuminte şi să nu faci prostii...

Mi-e dragă atitudinea tatei în dimineața asta, e pus pe glume. În ultimii ani a îmbătrânit mult, necazurile şi grijile l-au încărunţit și l-au cam ținut departe de zâmbete... Suferă mai mult pentru sătenii lui decât pentru el însuşi. Carmen îmi povestise că de multe ori nici nu venea să mai mănânce la prânz, pleca la muncă dimineaţa devreme şi se întorcea seara târziu rupt de oboseală. Dar nu se lăsa înfrânt. Se zbătea și continuă să se zbată pentru bunăstarea oamenilor de pe aici. Ăsta e tata. Şi aşa a fost dintotdeauna.

 

***

 

Mă uitasem la ceas după conversația asta matinală cu tata. Era abia ora şase a dimineții, așa că am hotărât să ies din casă și să vin pe dealul înflorit lăsând deplină libertate curgerii amintirilor din care-mi iau tainul de bine sufletesc ori de câte ori ajung aici. Încă de mic adoram să mă plimb pe sub cireşii de pe deal, aveam un loc al meu undeva pe creastă, de unde puteam vedea tot satul şi toată valea până la Jiul ce curgea paralel cu linia satului, cam la doi kilometri depărtare. Mă ridic de pe iarba a cărei prospețime îmi inundase plămânii laolaltă cu sublimele miresme florale pe deplin stăpâne pe aerul dimineții și mă îndrept încet către cărăruia ce şerpuieşte printre cireşi până sus, pe creastă. Și de câte ori nu bătutusem acest drum... Când eram copil dealul era a două mea casă. Cunoşteam fiecare pom, fiecare tufiş, fiecare crenguţă. Sufeream când vedeam că vreun cireş începea să se usuce de bătrâneţe ori din neglijenţa sau indiferenţa oamenilor. Şi uneori poate, din răutatea lor.

Am ajuns. Un mic platou aflat chiar în vârful dealului mai poartă urmele trecerii mele pe acolo. Un cerc mare, cu diametrul de aproape zece metri, trasat cu var şi rumeguş este încă vizibil pe pământul reavăn amirosind a primăvară. Spaţiul nostru de luptă, ringul de box, locul de meditaţie, locul de unde contemplam acum frumuseţea peisajului ce-și dezgolea umerii rotunzi și atât de frumos înfloriți în faţa mea... Câteodată era locul de unde îl spionam pe tata pentru a o tuli imediat la lecţii când observam că termină programul şi se îndreaptă spre casă. Alteori, ceva mai târziu... locul din care îi făceam „ei” semne chemând-o la întâlnire...

 

***

În afară de membrii familiei doar două persoane au reușit să intre în profunzime în viaţa mea... Prima persoană este „ea”, o puştoaică cu doi ani mai mică decât mine. Până acum câţiva ani nici nu o băgam în seamă, era prea micuţă, deşi simțeam cum ea mă soarbe din priviri. Cunoscusem alte fete de vârsta mea, însă nu mă ataşasem de niciuna. Prietenii de o vacanţă, nebunii de scurtă durată, atât! Dar ea mă prinsese bine în mreje. N-aș zice că sunt îndrăgostit de ea, dar îmi lipseşte în fiecare clipă când nu-i lângă mine. Este asta dragoste? Habar nu am...

A doua persoană este Cornel. Îmi aduc aminte ca şi acum ziua în care ne-am cunoscut. Trecuseră doar câteva zile de când tata ne adusese la ţară. Într-o după-amiază, ieşind la plimbare pe deal văd într-un pom, atârnat de o creangă cu capul în jos, un băiat. Mai bine zis o mogâldeață în picioarele goale, plină de zgârieturi, doar într-un pantalon scurt, cu părul mare şi vâlvoi... Se desprinde de creanga de care era agăţat ca o maimuţă, îmi întinde mâna şi îmi zice:

- Tu eşti băiatul inginerului, nu-i aşa? Prea miroşi a parfum ca să nu fii tu... Eu sunt Cornel. Vrei să te cocoţi în pom? Hai că te învăţ eu şmecheriile astea!

De-atunci am rămas cei mai buni prieteni. În cei zece ani de prietenie cred că am făcut prostii şi năzbâtii mai multe decât alţi o sută de copii la un loc! Le-am încercat pe toate: de la navigatul pe Jiu cu o plută construită de noi, până la sărit cu cearşaful în loc de paraşută, de pe casă. De la furat găini din coteţele oamenilor, până la vânătoare de căprioare înarmaţi cu arcuri din lemn de alun, de la dormit, nopţile, pe paturi de scânduri construite în copaci, până la dormit în cavourile din cimitire ca să ne treacă frica de strigoi... De la călărit caii sătenilor găsiți în vale, la păscut, până la a face rodeo călare pe vacile din ferma zootehnică a IAS-ului, unde tata era şef, firește... Săracii paznici, câtă bătaie de cap le-am mai dat! Însă niciodată nu ne-au prins, niciodată nu au ştiut cine sunt dracii împieliţaţi ce călăresc bietele vaci, ce se dau pe tobogan pe șirele de paie ori vânează şobolani prin staulele nevinovatelor animale! Cred că m-ar fi încins tata zdravăn dacă ar fi aflat. Iar cercul în mijlocul căruia stau acum e martorul celor mai strașnice bătălii ce au avut loc vreodată, a celor mai aprige confruntări de judo sau kick-boxing. Pentru că aici era locul de antrenament. Aici sus, deasupra satului, în cel mai înalt punct de pe o rază de o sută de kilometri în jurul lui. Aici ne consumam energia, ne învineţeam mâinile, picioarele şi ochii încât de multe ori tata se îngrozea văzându-ne năzdrăvăniile... Aici regăsesc istoria unei copilării, înscrisă într-un singur cerc. Și ce dor mi-e de ea acum când se termină și perioada studiilor și încercările ce vor veni sigur îmi vor readuce mereu aminte de dealul înflorit, sanctuarul în care-mi voi ține gândurile frumoase tot restul vieții.

- Voi vă antrenaţi acolo sau vă torturaţi?, îmi zicea tata ori de câte ori venea acasă și trebuia să mă ducă la dispensarul comunal fie din cauza vreunei hemoragii nazale, fie din cauza deselor luxaţii la vreunul din membre.

Cornel provenea dintr-o familie modestă, chiar foarte săracă. Tatăl lui muncea din greu în construcţii, maică-sa era agricultor, lucra la IAS-ul din sat. Când acesta s-a desfințat, după revoluţie,  a fost nevoită să lucreze ca zilier pe la asociaţiile agricole ce de-abia se constituiseră, nicidecum nu se puteau descurca numai cu pensia de mizerie primită de la stat pentru anii lucraţi înainte. Cornel mai are două surori mai mici decât el - Felicia şi Mihaela. Felicia, cea mai mare dintre ele este apropiată ca vârstă de Carmen și-au ajuns să fie cele mai bune prietene. Mihaela era mai micuţă cu doi ani decât ele, o ţineau un pic mai departe de micile lor secrete considerând-o probabil încă nepregătită şi prea tânără pentru a o face părtaşă la micile lor secrete de adolescente. Și aveau câteva, fetele astea, nimic de zis! Prietenia mea cu Cornel atrăsese după sine și o mai mare apropiere a familiilor noastre.

N-am șanse să-l întâlnesc în această permisie, Cornel serveşte patria ca militar în termen într-o unitate de infanterie mecanizată departe de aici, la Mihail Kogălniceanu, în judeţul Constanţa. Mai are puţin şi se va întoarce, doar o lună şi jumătate până la liberare și revine în locurile atât de dragi amândurora. Deşi avem foarte multe trăsături comune - unul dintre motivele pentru care am și devenit atât de buni prieteni -, lui Cornel nu i-a plăcut niciodată armata. Dar nici nu o urăşte. Îşi face datoria cu cinste acolo, ba chiar am auzit că este un soldat foarte bun și i s-a propus să rămână în cadrul armatei, dar nu l-a interesat. Este un nesupus, în felul lui, nu-i place să fie comandat, pune tare mare preț pe libertate. Ori în armată, în cele mai multe situații nu te bucuri de libertatea de decizie trebuind respectate ordinele superiorilor, fie că-ți convine sau nu... Dar nu înseamnă că militarii sunt nişte sclavi, disciplina este disciplină și ordinul, ordin! Dar Cornel are altă structură, cu siguranță că pe lângă alte motive numai de el știute, limitarea libertății de decizie a fost principala cauză a refuzului de a urma cariera militară.

Cornel se schimbase mult în ultimii doi ani, dar asta nu a afectat în niciun fel prietenia noastră. S-a potolit oarecum brusc alegând să se închidă în sine în locul hoinărelilor noastre pe dealuri și prin pădurile din jur și-al atâtor aventuri, care mai de care mai trăsnită. Să fie îndrăgostit și să n-aibă curajul să-mi spună? Dar de cine?... E posibil, pentru că altădată mergeam la „agăţat” împreună alegându-ne prietenele astfel încât să fie ori surori, ori prietene foarte bune. Într-o vreme... iubeam două surori: Cornel era iubitul celei mai mici, eu al celei mai mari dintre ele. Când mă gândesc câte prostioare am făcut mai că mi-e rușine, dar acei ani ai tinereții noatre zburdalnice sunt tare frumoși, cu păcatele lor cu tot. Îmi amintesc cum ne furișam aproape în fiecare noapte ca nişte vulpoi în camerele fetelor și de cele mai multe ori ne-apucau zorile-acolo, iar când plecam spre casă, în zori, ne întâlneam cu tatăl lor care mergea la serviciu, bietul de el, fără a bănui de unde veneam noi așa de devreme. Noi... ba că mergem la pescuit, ba la alergare, depindea de inspirația de moment... Habar n-avea, sărmanul om, că de-abia ne eliberaserăm din brațele fiicelor sale! Nebunii tinerești care au durat câtva timp, cred că aproape toată perioada liceului, ca apoi să ne distanțăm puțin câte puțin, culmea, și eu și Cornel amândoi deodată. Fără s-o facem cu premeditare renunțaserăm la cele două prietene, la fel cum și începuserăm idilele noastre. Eheeei, ale tinereții valuri... Dar noi am rămas în continuare aceiași buni prieteni, și asta era minunat!

 

***

Dar ia uite cum zboară timpul, nici n-am simțit cum au trecut două ceasuri de când stau pe dealul înflorit, captiv printre amintiri... Privesc în liniște spre satul care s-a trezit deja demult și totul este atât de plin de viaţă! Involuntar... ochii-mi mi se opresc asupra casei ei. Oare ce face?

Ce drag mi-e s-o privesc dimineaţa când încă buimăcită de somn, cu ochii pe jumătate  închişi caută cu disperare zahărul pentru a-şi îndulci cafeaua...! Şi niciodată nu-l găseşte decât ceva mai târziu, când exasperată renunţă la a-l mai căuta. E atât de frumoasă în halatule ei roşu, cu părul acela lung, despletit şi revărsat peste umeri... cu sensibilitatea cu care m-a obișnuit și cu atitudinea copilărească și atât de firească ce mă face de multe ori să mă simt vinovat că o ating, chiar dacă... Împlinește 21 de ani la sfârşitul anului şi în afară de mine nu a mai avut nici un alt prieten. Au trecut aproape patru ani de când suntem împreună, am depășit amândoi vârsta copilăriei, a adolescenței și acum fiecare ştim ce vrem de la viaţă, ne-am maturizat, ne cunoaştem şi ne stăpânim bine sentimentele. E un fel de-a spune, pentru că uneori ele au luat-o razna... dar din fericire ne-am oprit la timp. Da, nu trebuie să vă mire deși în vremurile astea pare ciudat că nu am făcut dragoste niciodată, deşi poate amândoi ne-am dorit-o! Însă a existat ceva mai presus de dragostea noastră, ceva care venea întotdeauna din interior și mă oprea să-i cer să rămână noaptea la mine. Ceva care îmi îngheţa inima când sângele ne fierbea în vene. Ceva ce mă determina să-i spun să plece în momente în care, în mod firesc, ar fi trebuit să o rog să rămână... Dar... ce?

Rămân cu privirea ațintită spre casa celei care-mi răvășește toate gândurile încercând să mă adun. Viața e plină de surprize, și-apoi tot ce ni se întâmplă nu se poate să nu aibă un rost pe care tot îl deslușim, mai devreme sau mai târziu. Dar ce văd? Zâmbesc. E la poartă, se răsfață în răcoarea dimineții, suplă și dreaptă și cu părul acela frumos curgându-i pe umeri până aproape de talie ca un râu strălucitor sub mângâierea blândă a soarelui primăvăratic. Și stă de vorbă cu cineva. Îi fac semn cu mâna și-i dau de înțeles că o aștept aici, pe dealul cu cireși înfloriți, sanctuarul copilăriei mele. Știu că în câteva minute va fi aici. În virtutea obișnuinței (deh, educația militară!...) mă ridic în picioare şi-mi aranjez puțin hainele. Doamne, nici nu m-am bărbierit azi dimineaţă!

- Ce-mi faci, prințule, aşa chemi tu fetele la întâlnire? Bună dimineaţa! S-a întâmplat ceva, Sandule, de obicei veneai tu să bem cafeaua împreună... Îmi zâmbeşte tandru şi mă sărută pe obraz. Iar mie-mi pare astăzi că-i mai frumoasă ca niciodată...

- N-am putut să dorm și-atunci am ieșit să respir un pic de aer proaspăt. Obiceiuri de militar, ştii tu...  Apoi te-am văzut pe tine...

Nu știu ce să-i răspund. Mă simt puțin stingher pentru că i-am cerut să vină la ora asta pe deal. Ar fi şi mai aiurea acum să găsesc un motiv pueril pentru a-mi justifica atitudinea, aşa că prefer să las fraza în suspans.

- Ai de gând să stai toată ziua în cercul ăsta sau vrei să facem câţiva paşi? Ia uite ce zi frumoasă e astăzi, deja florile pomilor au început să se deschidă. Hai să ne plimbăm puţin, dacă tot ai ieșit să respiri aer proaspăt, prinde-mă! Și-a luat-o la fugă printre pomii înfloriţi radiind de fericire. Alerg în urma ei, o prind în braţe şi o ridic… e uşoară ca un fulg. Îmi lipesc buzele de obrajii ei reci şi îmbujoraţi. Îmi alunecă din braţe şi se ascunde după un pom râzând cu toată ființa, ca un copil...

- Prințule, nu fi hoţoman! M-ai visat în noaptea asta? Sunt sigură că nu. Ţie nu-ţi trec prin cap decât tancuri, puşti şi pistoale. Cum să mă visezi pe mine dacă, iată, ai venit acasă de trei zile şi abia azi ai catadicsit să-mi dai un semn. Și mă privește șmecherește așteptând să-mi vadă reacția. Zâmbesc. Atunci continuă luându-mi mâinile-ntr-ale ei:

- Hai mai bine să sporovăim la o ceaşcă de cafea fierbinte. Mă inviţi la tine? Carmen s-a trezit, am văzut-o pe terasă înainte de a veni aici.

Ei, drăcie, te pomenești c-o fi geloasă fata asta care până acum nici măcar nu-mi arătase că i-ar fi păsat de aventurile mele nocturne. Ba mai mult - mare măgar eram câteodată -, când după vreo aventură cu nu ştiu ce femeie veneam la ea şi râdeam ore întregi pe seama poveştii amoroase... Nu părea afectată atâta vreme cât era conștientă de faptul că astfel de lucruri mi se întâmplau doar din cauza hormonilor care își mai făceau de cap în trupul meu tânăr și erau, oarecum, firești... Ştia că am lipici la femei. Şi mai ştia că aventurile de acest gen n-au nimic de-a face cu o implicare serioasă. Inima mea îi aparținea, o iubeam frumos, o adoram respectându-i fecioria, chiar dacă uneori tentația era mare, dar evitam să ajungem la mai mult decât era. Cu toate acestea simțeam că o doare, că greșesc și că oricât încerca să pareze sufletul ei era lovit, trădat. Dar ce era de făcut? Jurasem cândva că nu mă voi atinge de ea. Făcusem o promisiune. Şi trebuia s-o respect. Chiar dacă sacrificiul era mare. Chiar dacă o iubeam. Oare...?

- Hai să mergem! Văd că ţi-e frig. Ne va prinde bine o cafea acum. În plus, te vei întâlni cu cea mai prietenă dintre prietene, frumoasa Carmen...

- Te pomeneşti că eşti gelos pe soră-ta!

- Nu, nici vorbă. Recunosc, uneori mă irită faptul că îi acorzi ei mai multă atenţie decât mie. Ne vedem acasă. Încearcă să te ţii după mine dacă poţi, aşa cum fugi acum după mine o vei face toată viaţa şi nu mă vei prinde niciodată!

În realitate problema nu este ea, ci eu. Pentru că eu sunt cel care o respinge. Eu sunt cel care iese cu alte femei. Ştiu asta foarte bine dar poate este unicul mod prin care-mi pot exprima frustrarea. Cu toate că sunt conștient că o rănesc. Pe ea, cea care în afară de mine nu a avut nici un alt prieten. Pe ea, cea care îmi suportă toate mojiciile şi trece cu vederea peste nesăbunința și aventurile mele fără ca vreodată să-mi reproșeze ceva...

Mă simt o lepădătură, dar trebuie să am curajul să-i spun adevărul și să-mi eliberez sufletul de remușcări, însă pentru asta e nevoie să găsesc în mine puterea s-o fac...

 

***

 

Ziua a trecut destul de repede, fără evenimente care să-mi dea bătăi de cap. Poate doar faptul că sora mea e azi ceva mai tăcută ca de obicei. Cine ştie, o fi având şi ea problemele ei... Mă pregătesc să merg la cină la tanti Paula, deşi, sincer să fiu, nu prea am chef. Dar mi-o cere protocolul de familie care trebuie respectat, pentru nimic în lume nu vreau să-l supăr pe tata.

- Eşti gata, generale? Bunicul abia aşteaptă să te vadă, ești mândria lui acum, ştii cât de mult te iubeşte. Carmen este deja în maşină, hai să mergem!

Tatăl lui tanti Paula este veteran de război. La cei optzeci de ani ai săi bunicul este încă în putere, munceşte ca unul tânăr şi nu dă semne că viaţa l-ar fi dărâmat. Fusese prizonier la ruşi reușind să evadeze din convoiul ce-i ducea spre Siberia şi să se întoarcă pe jos acasă tocmai din Uniunea Sovietică. Pe jos până în sudul ţării, la Craiova, unde s-a prezentat la primul comisariat militar și de unde, bineînţeles, a fost retrimis pe front. Mă uimește cu povestirile lui despre Al Doilea Război Mondial. A fost cu regimentul lui până în munţii Tatra să lupte împotriva Germaniei naziste, dar pe nemți niciodată nu i-a vorbit de rău, excepție făcând SS-ul. Mai degrabă îi admiră. Dar pe ruşi nu-i suportă. E normal, având în vedere prăpădul pe care-l făcuseră în România, deși ne erau aliaţi, după 23 august 1944.

Tanti Paula ne aştepta la poartă. Prezent acolo, şi bunicul! M-a luat imediat în primire, doar eram mândria lui. Viitor ofiţer în Armata Română! Singurul militar de carieră din neam, atât din partea lui tata cât şi din cea a familiei bunicului. Drag îmi mai e bunicul ăsta, un suflet cum rar am întânit și care, în sufletul lui și acum este un adevărat soldat!

La masă nu s-a vorbit despre nimic altceva decât despre cătănie. Bunicul monopolizase discuţia, ca de fiecare dată. Mi-era drag când îmi punea o mulțime de întrebări nelăsându-mi nici un pic de răgaz. Aurelian şi George, fanii mei, ne priveau cu gura căscată ascultându-ne cuminți și total captivați de tema discuțiilor purtate. Nici nu s-au atins de mâncare, puştanii, lucru care o scoate din sărite pe tanti Paula. Dar nimeni n-o bagă în seamă, se dezbat lucruri importante! La un moment se aud câteva bătăi în uşă...

- Aştepţi pe cineva, nevastă?, întreabă tata zâmbind. Fără să vreau observ cum Carmen se roşise toată şi parcă îi venea să intre sub masă. Cornel deschide ușa și intră îmbrăcat în uniformă militară. Este caporal acum. Îi stă al naibii de bine îmbrăcat aşa.

- Băi, tată, dar tu eşti omul surprizelor! Ce faci acasă, sper că nu ai dezertat din regiment!, zice tata îngrijorat de apariţia neaşteptată a lui Cornel .

- Bună seară la toată lumea! Ia vino-ncoace, locotenente, să te strâng în braţe! Adevărul este că am aflat că Sandu este în permisie şi mi-am luat şi eu câteva zile. Nu puteam să-l las singur tocmai acum, s-ar plictisi de moarte fără mine! Și ne îmbrățișăm prietenește. Chiar e o bucurie să-l revăd, nu degeaba mă năpădiseră amintirile cu el dis-de-dimineață!

Cornel reuşise cu-adevărat să ne facă o surpriză, și încă una deosebit de plăcută. Mai ales mie. Avea dreptate, fără el lumea de aici părea pustie... Încă nu-l văzusem în haina militară decât în fotografii. Ţinuta îi venea de minune, părea turnată pe el. Se vedea de la o poştă că este un militar desăvârşit. Nu-i puteam reproşa nimic, totul era la linie. Avea încheiată inclusiv copca de la gât, ceea ce militarii români, inclusiv eu, urăsc din toată fiinţa. Copca aceea metalică nenorocită ce îţi da impresia că te strânge în permanență de gât împiedicându-ți sângele să circule în voie şi făcând arterele să se umfle ca şi cum cineva încearcă să te sugrume. E impecabil băiatul asta, păcat că nu vrea să devină militar de carieră, gândesc eu! Cine ştie, poate până la urmă se va răzgândi, mai ales în vremurile ce le trăim când nu are prea multe opţiuni în viaţă civilă.

Reuniunea de familie s-a încheiat, ca de obicei, cu rugăciunea bunicului pentru toată familia, pentru bunăstarea şi fericirea noastră a tuturor. Tinerimea decide să se retragă la Cornel, la un pahar de bere. Mi-a șoptit că are ceva de vorbit cu mine, ceva foarte serios. Probabil că s-o fi răzgândit cu privire la rămânerea sa în cadrul armatei. Și cum Carmen a insistat să vină şi ea sub pretextul că nu-i e somn şi că doreşte să mai vorbească câte ceva cu Felicia am plecat spre casa lui Cornel.       

Și iată-ne pe toţi patru tăinuind acum în jurul celor câteva sticle de bere. Râdem, glumim și ne simțim minunat împreună. Nici o urmă de falsitate nu s-a simțit vreodată în prietenia noastră și asta face ca de fiecare dată când ne vedem atmosfera să fie plăcută și caldă. Ca între adevărații prieteni. Totuși îl simt, Cornel are ceva pe suflet, nu degeaba vroia să vorbim...

- Hai, soldat, ce ardea așa de vroiai să-mi spui şi nu putea aştepta nicium până mâine? S-a întâmplat ceva, ce te macină și eu nu știu? Ce-i aşa de urgent?

- Sandule, începe Cornel, îmi vine puțin greu...  Îţi aduci aminte de ziua aceea, să fie patru-cinci ani de atunci... când ne-am jurat unul altuia ceva? Ceva legat de o promisiune... de un legământ...

Cum aș putea să nu-mi amintesc... și gândul îmi fuge imediat la acea zi, sigur că știu despre ce vorbeşte... Mă cutremur când îl aud. Dumnezeule, şi-a dat seama! A intuit că între mine şi ea există o legătură. Cine ştie ce-i trece prin cap acum. Dar eu mi-am ţinut promisiunea, chiar dacă nu în totalitate, însă am respectat esențialul! Pentru că ea, fata care m-a prins în mrejele ei în urmă cu câţiva ani, fata cu halatul roşu şi cu părul lung revărsat pe umeri, fata pe care azi dimineaţă am întâlnit-o pe dealul înflorit… este sora lui! „Ea” aceea misterioasă nu este altcineva decât sora lui, Felicia!

- Măi, Cornele, ştii… da, îmi aduc aminte, îi spun bâlbâindu-mă fără să-mi găsesc cuvintele. Dar ştii și tu, câteodată inima o ia razna… Crede-mă, Cornele, deocamdată nu e nimic serios între mine şi ea… doar prietenie…

- Ce tot îndrugi, măi, acolo? Care tu şi ea? Și gândindu-se pe moment numai la frământările lui continuă:

- În fine... Uite care este povestea. E mai bine să îţi spun eu decât să afli tu mai târziu... Eu şi Carmen vrem să ne căsătorim...

Eram buimac, și nu de la bere, ci de la ce aflam acum de la Cornel. Cerul parcă se năruise pe mine și lumea părea că a încetat să existe. Dumnezeule mare, ce tot zice el acolo... Cornel şi Carmen...?

- Au trecut patru ani de când eu şi Carmen suntem împreună. Ne-am ferit să afli pentru a nu te supăra. Ne iubim enorm de mult şi dorim să ne continuăm viaţa împreună. Iartă-mă, fratele meu drag, am încălcat legământul nostru... nu mai sunt demn de prietenia ta... Însă Carmen este tot ce am mai scump pe lume!

- Ce legământ? Ce tot debitează bezmeticul ăsta de frate-meu acolo? Sandule, despre ce-i vorba?, intervine Felicia care auzise convorbirea noastră și era deja tensionată. Cred că simțise ceva, plină de sensibilitate cum e... nu se poate să nu fi intuit că ciudatul meu comportament față de ea trebuie să aibă unsubstrat pe care nu-l dibuise încă...

Îi simt tremurul din voce auzindu-i bătăile inimii ce stă să-i sară din piept și încerc să mă explic...

- Felicia, stai puțin și ascultă-mă, uite cum stau lucrurile... În urmă cu câţiva ani, observând cât de mari aţi crescut și cât de frumoase vă făcuserăţi, tu, Mihaela şi Carmen... am făcut un jurământ. Şi eu şi Cornel. Ne-am promis unul altuia că indiferent ce se va întâmpla  veţi rămâne pentru noi ceea ce aţi fost şi până atunci. Adică... doar surori! Că niciodată nu ne vom gândi la voi altfel decât ca la nişte surori. Cu alte cuvinte, că nu ne vom atinge de voi niciodată. Şi acest jurământ ar fi trebuit să rămână secretul nostru. Al meu şi al lui Cornel. Până la moarte...

În următoarea clipă mă trezesc cu o palmă strașnică pe obrazul stâng. Şi încă una pe cel drept. Știu că le merit... Încep să râd surprins de acest gest incompatibil cu felul ei blând de a fi. Felicia plânge...

- E mai bine să afli unele lucruri puţin mai târziu decât niciodată, suspină ea. Te-ai jucat cu sentimentele mele, nu-i aşa? Şi ţi-a plăcut acest joc, soldatule? Începând din acest moment nu ştiu dacă noi doi mai avem ceva de vorbit! E valabil şi pentru tine, Cornele... nu meritaţi decât dispreţul meu de-acum înainte! Nu valorați doi bani în fața mea!... Iar pe tine, Sandule, te urăsc din toată inima mea!

După această izbucnire Felicia a fugit plângând în camera ei. Cornel şi Carmen au rămas fără grai...

- Tu şi Felicia...  De câtă vreme, Sandule? Carmen mă privește nedumerită, e lividă la faţă și-și frânge mâinile de supărare. Lacrimi mari îi inundă ochii aceia frumoşi și calzi.

- Patru ani. Se pare că şi la voi a început povestea tot cam pe atunci...

- Oh, Dumnezeule, cu ce ţi-am greşit de ne pedepseşti astfel? Ce ne facem acum, Doamne? Carmen nu se mai poate controla, este în culmea disperării.

- Sandule, ştii... Felicia şi tu... niciodată nu am putut gândi... zice Cornel îngăimând câteva cuvinte fără sens.

- Până unde aţi ajuns? Aţi făcut dragoste? Simt cum Carmen îşi recapătă stăpânirea de sine. Devine lucidă. La fel ca şi mama, în situaţiile disperate ea este cea care îşi revine din şoc înaintea tuturor întotdeauna...

- Nu.

- Mulţumescu-ți ţie, Dumnezeule!... Mulţumesc că nu ne-ai aruncat într-un păcat şi mai mare! Carmen plânge în hohote. Îmi sărută mâinile. Şi fruntea. De la moartea mamei nu am văzut-o niciodată atât de deznădăjduită. Se citește atâta suferinţă pe chipul ei... De ce atâta chin, doar nu s-a despicat pământul în două?...

- Eu mi-am respectat cuvântul dat. Poate pe jumătate... dar l-am respectat. Cel puţin... ceea ce era mai important. Voi? Deduc că v-aţi iubit deja...

Am tăria de a înfrunta adevărul? Mă îndrept spre frigider şi iau de-acolo o sticlă de ţuică de prune. O golesc jumătate. I-o întind și lui Cornel. E cert că noaptea asta nu se va sfârşi acum. Şi nici destăinuirile...

- Între noi totul a început în vara în care tu ai terminat Liceul Militar şi am plecat la mare împreună. Bineînţeles că nu a fost nimic serios. Şi nici după aceea, multă vreme... am luat-o doar ca pe o joacă. Până acum doi ani, când am realizat cât de mult o iubesc pe Carmen. Şi cât de mult mă doare când nu o am lângă mine. N-am vrut să-ţi spun, nici ei nu i-am spus niciodată despre legământul nostru… Îmi era teamă să nu vă pierd pe amândoi. Am hotărât să ţin secret ceea ce hotărâserăm împreună... tu și eu. Până într-o zi când trebuia să am curajul să vin în faţa ta şi să-ți spun. Dar nu e bine să faci planuri și uite că lucrurile au luat o altă turmură. Inevitabil. Şi nu m-am putut împotrivi. O iubeam prea mult. Şi ea la fel. Carmen era, este și va rămâne viaţa mea. I-am povestit apoi despre promisiunea făcută unul altuia... A fost de-acord să păstrăm tăcerea până când vom găsi un moment potrivit pentru a da în vileag totul despre noi. Ne-am și logodit pe ascuns la o biserică din oraş... Doream să ne căsătorim în vara asta, după ce termini Academia. Habar n-am avut ce e între tine şi Felicia... N-am bănuit niciodată nimic. Știam că tu ieşi cu alte femei… Doamne, unde am ajuns? Iartă-mă, frate...

Cornel este confuz şi incoerent.

De-abia acum realizez cauza schimbării comportamentului său din ultimii doi ani... O iubea pe Carmen. Doamne, cât de orb am fost... N-am nicio scuză, și eu am făcut la fel. Am ţinut în secret prietenia mea cu Felicia. Şi i-am cerut şi să tacă. Acum am pierdut-o... Definitiv. Carmen şi Cornel... Cine ar fi crezut vreodată? Se vor căsători. Vor avea copii. S-au iubit, în ciuda legământului dintre mine şi Cornel. Asta explică comportamentul și suferința surorii mele manifestate atât de puternic acum câteva minute. Ce șoc mai cumplit ar fi putut suferi, când aflase că iubitul ei este fratele iubitei mele!... Chiar dacă durerea i-a fost puțin diminuată de vestea că între mine şi Felicia lucrurile nu ajunseseră atât de departe ca la ei, efectul era același. Carmen s-a simţit doar un pic uşurată în faţa lui Dumnezeu. Mama ei de viaţă împuţită, cum a complicat lucrurile!  La cât de bine o cunosc, dacă eu şi Felicia ne-am fi iubit Carmen nu și-ar fi iertat niciodată faptul că tăcuse și ascunsese realția ei cu Cornel, şi mai ales că a făcut dragoste cu el.

Dar tata... oare ce va spune tata când va afla?

- Mâine vom merge la tata... zice Carmen. Tresar, soră-mea îmi ghicise gândurile și aveam confirmarea.

Cornel interveni și continuă cu explicațiile:

- Ne gândiserăm să-ţi spunem ție mai întâi, vroiam să-ţi facem o surpriză. Şi se pare că ţi-am făcut, dar nu așa cum am fi dorit-o. Felicia nu mi-a vorbit niciodată nimic despre relaţia voastră. Şi nici tu...

- E dureros pentru toţi, îi răspund. Şi mai dureros e pentru noi, pentru mine şi Cornel, aflând că am devenit motivul suferinţei tale, Carmen, şi a Feliciei... 

- Mă duc la ea să văd ce face... zice Carmen privindu-mă pierdută, cu ochii plini de lacrimi și apoi iese din cameră.

Sunt năuc. Parcă toată lumea s-a prăbușit pe mine în seara asta, strivindu-mă. Ce-i de făcut? Ce să mai pot zice...? Mai scot o sticlă de ţuică. Nu știu dacă e cea mai înțeleaptă decizie, dar măcar îmi îngrop durerea în alcool. Ciudată e viața! Dar până la urmă...  de ce durere? De ce să sufăr acum, când în mod firesc ar trebui să mă bucur? Sora mea se va căsători curând cu cel mai bun prieten al meu! Peste un an, doi sau mai mulţi, eu voi fi unchi!   - Hai noroc, cumnate! Toată lumea să trăiască numai noi să nu murim! Să ai mare grijă de Carmen, dacă nu, îți promit, te voi omorî cu mâinile mele! Capul sus, bărbate! Mâine- poimâine ai să fii tătic! A dracului pramatie ordinară ce eşti!

 

Dar... de ce îmi vine să plâng?

 

 

Vizualizări: 137

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Aşa se călesc sufletele... din drame şi sacrificii! Mă bucur să descopăr darul povestirii în toate aceste capitole!

un fragment intens, dragostea şi dramele ei

sunt descrieri şi exprimări foarte frumoase, acelaşi tipar ar putea fi folosit şi în poezie

sunt câteva greşeli, sau fraze care ar trebui rescrise, de ex:

micile lor secrete de adolescente - apare de două ori, se poate înlocui cu: o ţineau la distanţă considerând-o probabil încă nepregătită şi prea tânără pentru a o face părtaşă la micile lor secrete de adolescente

foarte mulţi care, numai în primul fragment am numărat 7, enorm, ar trebui să fie unul, maxim 2

conturarea mai bună a personajelor

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 5 minute în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 36 minute în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 6 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 6 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 14 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 16 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog tablou mirabil, multiform a lui Floare Arbore
cu 18 ore în urmă
Postare de log efectuată de Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA iar echinocţiu a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 18 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose a lăsat un comentariu pentru Vasilisia Lazăr
cu 18 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut profilul lui Elena Lucia Spătariu Tudose
cu 18 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor