Caisul

 

           Ştiind că trebuie să aştepte vreo patruzeci de minute până la semnalul de plecare, el care se grăbea mereu, el care saluta din goană haltele şi gările mici, intra acum în gara modestului oraş ca un mare blazat. Se mai lăsă împins de inerţie încă un timp, apoi, cu scrâşnete scurte,  metalice, încremeni pe linia a treia. Doar călătorii, pestriţi şi tăcuţi, se grăbeau, izgoniţi de frigul pătrunzător şi de fulgii, bezmetici în joaca lor, ce alergau pe sub copertinele de tablă coclită.

            Devenit stăpân temporar peste peronul neospitalier, Ştefan, crispat de gerul nemilos, trase adânc din ţigara fumată pe jumătate, pe urmă o aruncă în zăpada murdară dintre traverse şi, urmărind cum sfârâie jarul acesteia, expiră fumul. Şuviţa albăstruie, smulsă de vântul subţire şi rece de la buzele întredeschise, fu purtată cu mânie câţiva metri până când se neantiză. Căutându-se prin buzunare, scoase pachetul de ţigări, îl mototoli calm, dar ferm, în mâna puternică şi îl aruncă, negreşind ţinta, în coşul de gunoi, agăţat într-un stâlp de ţeavă groasă, lustruită cât un stat de om. Nervos şi grăbit, un alt tren opri pe linia alăturată, căutând să acopere, ca pe un pariu câştigat, cu sute de tone de fier, capătul de ţigară ce încă agoniza. Călătorii, juraţii acestei sentinţe, invadaseră, cu o ţintă precisă, îngustul peron. „Parcă ar fi nişte spermatozoizi ejaculaţi într-un vagin!” gândi Ştefan. „Hei, în ultimul timp faci cam des comparaţii licenţioase!” Oricât de mult şi-ar fi educat voinţa, oricât de convins ar fi fost că e un tip cerebral, tot tresări când, la scara celui de-al doilea vagon din faţa sa, încurcat de ultimii călători, tatăl său se chinuia cu nişte saci plini şi grei. Fără îndoială, mai avea un tovarăş de drum – un consătean, cel mai probabil – care îi înmâna bagajul. „Cu ce-o mai fi făcând speculă acum? Cu miez de nucă, desigur” îşi răspunse Ştefan la întrebarea vinovat de răutăcioasă. Pentru o clipită, privirile lor se întâlniră. Momentul, nu mai lung de o fracţiune de secundă, le încremeniră la amândoi gesturile: pe Ştefan îl surprinse cu un picior în aer, în intenţia lui de a se apropia de tatăl său, iar pe acesta îl surprinse cu capul dat pe spate, ca şi cum n-ar fi văzut bine şi încerca să se convingă de faptul că ceea ce vedea nu e o arătare aducătoare de belele. Aceeaşi clipă îi făcu să devină aceiaşi inamici vechi, ireconciliabili. Ştefan renunţă la intenţia de a se apropia de taică-său, iar acesta se apucă să aşeze sacii pe banca de lângă el. Dorit tot atât de mult ca o boală în corp sănătos, de Ştefan se apropie un ins tânăr, îmbrăcat cu un cojocel slinos. Ignorându-i prezenţa, Ştefan continua să-şi urmărească tatăl cum se înhăma la sacii grei.

             – Hai salve, norocosule! Scăpaşi mai devreme, nu? Am un pont gras de tot. Coborâm la prima. Crede-mă, pontul e baban şi sigur!...

              Luând aminte la mustaţa blondă şi afumată şi la pletele nespălate, Ştefan puse arătătorul în pieptul cojocelului şi împinse puternic.

             – Nu pari fricos, aşa că nu mă şucăresc. Mă urc tot în trenul pe care îl aştepţi şi tu să plece. Pontul e baban. Stau prin preajmă…

              Dintr-un gest reflex, Ştefan duse mâna după ţigări. Negăsindu-le, îşi aminti că le aruncase la coş. De atunci şi până acum parcă trecuse o istorie şi uitase hotărârea luată. Întâlnirea cu taică-său îi tăie tot cheful de a continua călătoria ce l-ar fi dus spre obârşii. De-ar avea vreun plan de rezervă… Un colţ de ziar, purtat de vânt, se agăţă de genunchi, căutând parcă să atragă atenţia asupra sa. Mai mult din dragoste pentru cuvântul tipărit decât din curiozitate, Ştefan se înclină puţin, luă peticul de hârtie şi începu să citească fără a lua aminte la ceea ce scria acolo. Totuşi, un anunţ îi atrase atenţia: „Schela de Petrol nr. 6, din localitatea C…, angajează muncitori necalificaţi. Relaţii…” După calitatea hârtiei, ziarul era unul local. Nu părea nici prea şifonat şi nici îngălbenit de ploi şi soare încât să insinueze că anunţul ar fi caduc. Săltându-şi geanta pe antebraţ, Ştefan îşi băgă mâinile în buzunare şi părăsi ferm peronul, ocolind clădirea gării. În piaţa mare, doar vântul hălăduia de unul singur. O pală cruntă, o aripă rebelă a stăpânului pieţei, îi trecu peste faţă cu usturimea unui brici neascuţit. Îşi săltă surtucul pe umeri în speranţa că va păstra un strop de căldură în plus. Descumpănit, se apropie de clădirile ce formau un fel de pavăză împotriva urgiei şi începu să se strecoare pe lângă ziduri, ca un hoţ surprins de lumina zilei. La un moment dat, în peretele coşcovit se deschise un gang întunecos. Înăuntru, un bătrânel ţopăia vioi, încercând să se încălzească. Văzând că Ştefan se apropie de el, se opri din dansul lui, căutând ferit vreun ajutor în caz de nevoie. Singur şi inofensiv, cântarul plat de la picioarele lui nu-i garanta nimic. În loc de cuvinte de liniştire, Ştefan scoase din buzunar o monedă mică şi o îndreptă către stăpânul cântarului. Acesta întinse mâna circumspect şi, ca să-şi confirme că nu are de ce să se teamă, rosti sonor:

             – Ne omoară iarna asta, dom’le…

             Ştefan îndeplini formalitatea de a se cântări, apoi ceru lămuriri privind adresa căutată. Bătrânelul se arătă extrem de cordial, explicând în detaliu traseul.

             – Crezi că anunţul mai e de actualitate?

             – Cine ştie? În harababura asta…

             Drept mulţumire, Ştefan scoase biletul de călătorie şi zise pe un ton aproape vindicativ:

             – Acceleratul e încă în haltă. Are întârziere patruzeci de minute. Du-te la casă şi cere-le banii înapoi, căci deja ai pierdut legăturile cu…

              – Lăsaţi pe mine!... hârâi bătrânelul, încălzit de acest câştig nesperat.

              Părăsind gangul, Ştefan îşi impuse un ritm alert ca nu cumva să îngheţe pe trotuare. Blocurile mici şi anoste rămăseseră de mult timp în urmă, iar casele de periferie păreau să se fi rărit. „Oare sunt pe drumul bun?” Îndoiala îl făcu să încetinească paşii. Totuşi, în faţa lui apăru, venind din altă stradă, o femeie în vârstă. O prinse cu uşurinţă din urmă, o salută respectuos, apoi îi ceru să-i confirme dacă merge în direcţia dorită de el.

             – Puteţi ajunge şi pe acolo, însă ocoliţi cam mult. Dacă nu vă grăbiţi cine ştie ce, am avea, un timp, acelaşi drum.

              – Vă rog… acceptă Ştefan, şi văzând că femeia căra ceva greu în sacoşe, insistă să le  transporte el.

              Lamentaţiile femeii la adresa iernii, la greutăţile vieţii, îl iritau. Şi pe bună dreptate. Dacă era cineva care să se plângă, atunci el era acela. El era îmbrăcat cu haine de vară în mijloc de iarnă; el deţinea în buzunar doar câteva sute de lei; el nu ştia dacă va găsi de muncă şi habar nu avea unde va dormi la noapte. Însă, binecrescut cum era, se arătă a împărtăşi opinia năpăstuitei. Păstrând aceeaşi compătimire şi recunoştinţă pe chip, mulţumi de mai multe ori când aceasta îi arătă salcâmul de la capătul străzii, de unde, „pe o cărare, toţi sondorii ajung la schelă”.

             Câmpul, acoperit cu un strat subţire de zăpadă troienită, lăsa vântul să-l biciuiască pe Ştefan cu toată ura. Acesta îşi agăţă geanta de umărul stâng, încercând să se apere cât de cât. Cum mergea cu capul băgat între umeri şi puţin aplecat, se trezi deodată în faţa unui mic promontoriu – dacă ar fi să comparăm câmpia cu o mare, cu o mare prăfuită, exilată la poli. Ajuns deasupra, zări lesne drumul ce ducea la schelă, şerpuind lenevos printre dunele încremenite de milenii. Undeva, în spatele acestor deluşoare, nişte turle îşi arătau vârfurile metalice. Ştefan o luă uşor la fugă atunci când descoperi că ţinta e aproape şi că existenţa ei e concretă. În scurt timp, panorama micuţei depresiuni i se aşeză la picioare. Cele câteva sonde, rezervoarele de ţiţei, o clădire turtită, utilajele încremenite, erau înconjurate de amintirea unui gard din sârmă ghimpată. Pustie ar fi părut, dacă printre burlanele de foraj nu mişunau câteva mogâldeţe înfofolite. „Ce-o fi, o fi!” îşi zise Ştefan şi mai încrezător ca până atunci, continuându-şi drumul. Adăpostul paznicului, o gheretă micuţă cu geamurile sparte, lăsa privirile iscoditoare să vadă, răsărite în perete, diferite cabluri ca nişte rădăcini de aer. „Anunţă-mi vizita la inginerul-şef!” se adresă Ştefan unui paznic imaginar, îndreptându-se spre uşa clădirii mari. Intrând în hol şi scăpând de vântul rece, lăsă geanta lângă un scaun, apoi începu să-şi frece mâinile, pentru a le încălzi. Văzând lumină prin crăpăturile unei uşi se apropie de aceasta, ciocăni sfios şi, invitat fiind, intră. La birou, un personaj distins, aflat în compania unui maistru-sondor îmbrăcat cu o pufoaică pătată cu păcură, îi făcu semn să ia loc pe unu dintre fotoliile tocite:

             – Ce vânt te aduce la noi?

             – Am onoarea! Mai faceţi angajări? zise Ştefan.

             – Nu suntem schela şase, însă ne trebuie câţiva necalificaţi. Pentru ce ai fost închis?

             – Viol.

             – Eşti liber! zise inginerul, adresându-se maistrului devenit deodată atent de cursul discuţiei. Ai mai lucrat?

              – Da. Strungărie, lăcătuşărie, matriţer…

              – Bine. De mâine eşti angajat.

               – Cantină, dormitor, ceva?...

               Inginerul clătină din cap.

               – O salopetă? O pufoaică?

               – Lasă buletinul de identitate la magazioner.

               – Mmm… dacă îmi caut o gazdă, trebuie să le ofer o minimă garanţie.

               – Asta cam aşa e. Întreabă printre sondori, poate au un pat în plus.

               – Dacă mâine, la prima oră, nu o să fiu aici, înseamnă că nu mi-am găsit o gazdă. Oricum, mi-a făcut plăcere.

               Ieşind pe scara clădirii, Ştefan fu luat iarăşi în primire de vântul tăios. Printre genele întredeschise, reperă un grup de sondori care mai mult se fofilau de ger decât să facă oarece muncă. Apropiindu-se de ei, îi salută cu naturaleţe, ca şi cum ar fi fost colegul lor de-o veşnicie, apoi intră direct în subiect.

                – Am auzit c-ai fost la închisoare pentru pi…, zise un sondor în loc de răspuns. 

                – Nu. Am fost acolo din cauza ei, nu pentru ea. Aveţi sau nu o cameră de închiriat?

                – Bă, Gicule, ia-l la tine în gazdă, bă, că nevastă-ta n-o să se plângă niciodată c-a fost violată! Dimpotrivă, o să ai ciorbă caldă şi pachet în fiecare zi, bă!

                – Mai duceţi-vă la dracu’. Te pomeneşti că ale voastre or fi nişte călugăriţe...

                – Să înţeleg faptul că nu găsesc înţelegere la voi?… Oricum, vă mulţumesc!

                Vorbirea îngrijită îi făcură pe sondori să îl privească pe Ştefan cu alţi ochi, fie şi pentru o clipă. Dacă ar fi insistat, poate că ar fi obţinut măcar o informaţie, ceva, dar aşa el se depărtă cu demnitate, lăsându-i pe vajnicii petrolişti să plutească în păcura îndoielii.

                  Ajuns pe străzile vagi ale oraşului, Ştefan începu să privească prin curţi, poate-poate va zări vreo mişcare, vreun semn care să-i ofere un început de speranţă. Într-adevăr, peste drum, înfiptă pe coasta pantei ce delimita localitatea, o casă mare, într-o grădină generoasă, trona, oarecum cu aroganţă, peste celelalte gospodării. Mult în spatele ei, aproape nevăzută, o chilie micuţă, cu acoperişul din două plase inegale, sta pitită după crengile desfrunzite ale pomilor. Traversând asfaltul crăpat şi plin de cratere, se opri în poarta din fier forjat, cândva vopsită cu un albastru ceruleum, şi începu să strige timid şi precaut:

                 – Alo! Alo, sunt acasă gospodarii!?

                 De după o stivă de lemne apăru o femeie mărunţică, îmbrăcată subţirel, dovadă că nu avea de gând să zăbovească prea mult în frig:

                 – Vai, domnule, să cred că nu aţi găsit schela?

                 – Ba da, şi vă mulţumesc. Indicaţiile dumneavoastră puteau folosi şi unui orb. Ăăă… caut o gazdă! zise Ştefan entuziasmat, când descoperi că femeia din faţa lui e totuna cu cea care îl îndrumase spre schelă.

                   – Nu ştiu pe nimeni care să aibă la dispoziţie o cameră în plus…

                   – Dar căsuţa aceea din fundul grădinii?...

                   – A, nu! N-a mai fost locuită de ani de zile…

                   – Plouă în ea? Bate vântul?...

                   – Nu, dar…

                    Forţând poarta, Ştefan intră în curte şi se îndreptă voiniceşte spre căsuţă, călcând ferm prin troianul micuţ ce acoperea cărarea. Păşind în urma lui, stăpâna curţii căuta un motiv plauzibil care să-l facă pe intrus să renunţe la intenţiile lui. Ajuns în pragul micuţei construcţii, Ştefan încercă, încrezător, clampa. Spre surprinderea lui, uşa se deschise prietenoasă, însă frigul din înlăuntru îl izbi cu ură.

                   – Minunat! Excelent! Excelent!...

                   – Nu avem lemne… Nu avem…

                    – Pădurea e aproape. Dacă-mi împrumutaţi un topor, într-o oră mă aprovizionez pentru o săptămână! zise Ştefan plin de un optimism molipsitor, cântărind dintr-o privire godinul cu plită. Încântat de ceea ce vedea – pe podeaua fisurată, făcută dintr-o placă subţire de ciment, erau împrăştiate frunze moarte, ca într-un cavou uitat, ca într-un tablou romantic, poate – intră în micuţa încăpere şi îşi aruncă geanta pe patul de campanie cu salteaua din câlţi, lăsând să se înţeleagă, hotărât, că nu avea cum să fie izgonit de acolo. Apropiindu-se de proprietăreasă, căută în buzunar după buletinul de identitate: Uitaţi, aveţi aici buletinul meu de identitate! Vă rog să luaţi datele, mâine mă duc şi la poliţia locală pentru a fi luat în evidenţă… mai zise Ştefan şi, ca şi cum târgul fusese încheiat, se îndreptă spre tăietorul de lemne de unde luă toporul şi plecă spre poarta din fundul grădinii, poartă legată cu trei capete de lanţuri în trei locuri, deşi unui eventual intrus i-ar fi fost mai uşor să treacă prin gardul din sârmă ghimpată decât să o forţeze. La fel făcu şi el, trecu printre sârmele roase de rugină şi dădu într-o poieniţă ascunsă la poala copacilor. Printre tufele de mărăcini, patru mese lungi, cu picioarele înfipte în pământ, suportau cu stoicism uitarea în care fuseseră lăsate. Poate că mesele slujiseră cândva la vreo nuntă cu ştaif, ori poate că, vara, erau onorate de sărbători câmpeneşti. Ocolindu-le, Ştefan intră în pădure, ca într-o catedrală încremenită de gerul sfârşitului de lume. Pantofii de vară, cu şosetele subţiri, se afundau în aşternutul mort, pudrat cu un strat de omăt. Gerul îl copleşi. Toate astea îl duse cu gândul în copilărie, când taică-său îi obliga, pe el şi pe sora sa, tot aşa pe un ger avan, să meargă după lemne. Pentru o clipă se văzu mic, având-o alături pe nefericita lui soră, păşind printre târşi, cu lacrimi în ochii bombaţi, miopi. Uneori o lăsa acasă şi se ducea doar el după lemne, însă nu-şi dorea să fie în pielea surorii sale ce tremura de teamă ca nu cumva să fie surprinsă acasă, „trândăvind la căldurică”. Tot într-o astfel de iarnă o condusese pe mama lui pe ultimul drum. Paraplegică fiind, maică-sa murise numai să nu-şi mai vadă pruncii aşa oropsiţi. Vântul turbat subţiase cortegiul. O plânsese pe maică-sa doar până în drum. Atunci, ţinând strâns mânuţa surorii lui dragi în mâna sa de bărbat în devenire, jură să nu mai verse nicicând vreo lacrimă. Mai jură să o protejeze cu orice preţ pe sora lui scumpă. Dacă, în ce priveşte plânsul, reuşi să se ţină de cuvânt, în schimb nu putu să facă prea multe pentru singura fiinţă nepreţuită pentru el. Mâhnirea îi smulse, de data aceasta, câteva lacrimi pe care le uscă imediat vântul… Din aceste gânduri îl trezi drumul de macadam ieşit în cale. „Probabil că e cel ce duce la schelă…” Dincolo de şanţul drumului, doi tufani uscaţi parcă îl aşteptau tocmai pe Ştefan. Acesta, răsuflând a uşurare, se apropie de unul dintre ei şi începu să-l taie jos, la rădăcină. Nici nu realiză când ajunse cu sarcina lângă căsuţa lui. Văzând ieşind fum pe hornul din tablă subţire, nu rezistă ispitei de a intra. În soba cu picioare metalice duduia focul, încercând să încălzească aerul, pereţii. Podeaua măturată cu grijă făcea încăperea primitoare. Masa, prost alcătuită, era acoperită cu o faţă de stambă pătată. În mijlocul ei, trona, plin de importanţă, buletinul de identitate. Mai într-un colţ, un vas cu apă şi o cană. Patul, având salteaua învelită cu un cearşaf imaculat, dar cam tocit, suporta cu tot dragul prezenţa a două pături îmbrobodite cu un cearşaf plic. Mai rămase lângă sobă până se încălzi bine de tot, apoi ieşi să toace lemnul. După ce aşeză ţăndările sub streaşină şi după ce duse o provizie bună înăuntru, înşfăcă un braţ plin din cele mai grozave lemne, cu intenţia de a înapoia ceea ce îi fusese dăruit. Când să ajungă la colţul casei mari, auzi vociferări. Ascuţindu-şi auzul, nu-i fu greu să-şi dea seama că cearta îl privea:

             – …Şi dac-o să vină peste noi şi-o să ne omoare!? Sentimentalismul tău e mai mult senilitate!

             – Ia te uită cine vorbeşte de nostalgii!...

             Altercaţia se curmă brusc, urmată fiind de zgomotul unei uşi izbită cu furie. Ştefan mai rămase locului un timp, dar cum realiză că prezenţa lui putea fi descoperită de gazda care se ducea cu o găleată la fântână, luă aerul că nu auzise nimic, şi duse lemnele şi toporul la tăietor:

               – Sărut mâna pentru ce mi-aţi oferit! Mulţumesc mult!

               Gazda privi în altă parte, neputând parcă să primească mulţumirile, însă nici de alungat nu ar fi putut să-l alunge pe nepoftit. Ştefan ar fi vrut să aducă lămuririle necesare. Totuşi, îi fu teamă că cine se scuză se acuză. Chiar că nu ştia ce să facă. Privea în jos aşteptând ca din vârful pantofului să răsară sfatul cel bun. Din îndoială îl scoase zgomotul ciuturii ce se hârjonea de ghizdul de ciment:

               – Lăsaţi-mă pe mine! Daţi-mi voie!

               Ajutorul veni prea târziu. Gazda umplu deja găleata.

               – Ne-a dărâmat vântul, acum câteva zile, cerdacul şi a blocat tamburul. De atunci numai aşa ne chinuim…

              Deşi n-ar fi vrut să braveze cu niciun chip, Ştefan cercetă fugar situaţia, căută un lemn lung, bun ca proptea, îl luă în mână, se apropie de stâlpul rupt al acoperişului fântânii, înfipse umărul în el şi împinse voiniceşte. Scârţâind, cerdacul aproape că reveni la locul lui. Aruncând propteaua, Ştefan ceru toporul. Lovi de câteva ori tamburul până când axul intră în lagărul său. Construcţia toată era acum la poziţia dată de veşnicie. Printr-un gest, abandonă toporul şi ceru propteaua pe care o aşeză cât mai eficient. Zărind, aninată într-un pom alăturat, o manea făcută dintr-o bară groasă de fier, o aduse şi începu să o înfigă  în pământul îngheţat, lângă stâlpul beteag. Lucrul acesta fu mai greu de cât se aşteptase, însă nu se lăsă până când nu-l duse la bun sfârşit. Cu nişte capete de cabluri din oţel, găsite în gard, ancoră în două locuri stâlpul de manea. Mulţumit de rezultat, zise fără se fălească:

            – Până când dă dezgheţul, merge aşa. Atunci, în locul manelei, se poate pune un stâlp adevărat… Totuşi, să umblăm cu atenţie.

             Oricât ar fi vrut, gazda nu-şi putea ascunde lupta ce se dădea în sufletul ei. În tot timpul cât Ştefan muncise, îi urmări, cu luare aminte, toate mişcările, ca unei persoane apropiate, plecată de multă vreme de lângă ea, poate că din copilărie, şi acum o cerceta să vadă cum a evoluat, cum s-a dezvoltat. Ştefan zâmbi încurcat la privirea insistentă a femeii. Din acest impas, ce părea să ţină o veşnicie şi la capătul căruia putea fi o catastrofă, îl scoase un puştiulică vesel, venit din casă pentru a cerceta reparaţia cerdacului. Ştefan întinse mâna caldă de atât efort şi se recomandă prieteneşte:

             – Pe mine mă cheamă Ştefan.

             – Nell. Cu doi „l”.

             – Dacă mai aveţi nevoie de ceva…

             – Nu. Mulţumesc mult, mult de tot…

              Primind cu zâmbetul pe buze mulţumirile şi făcându-i ştrengăreşte cu ochiul lui Nell, Ştefan plecă la căsuţa lui. Aproape că se înserase. Nici nu se acomodase bine cu căldura din odăiţă, căci de dincolo de prag se auzi o poruncă sfioasă. Grăbit, deschise uşa. Cu mâinile ocupate cu o tavă acoperită de un prosop sub care erau nişte castroane cu mâncare, gazda intră încetişor:

              – M-am gândit că o ciorbă fierbinte v-ar face bine.

               – Aveam eu nişte covrigei în geantă, pentru seara asta… Oricum, mulţumesc mult.

               Văzându-se iarăşi cercetat cu aceeaşi intensitate şi îndoială, că Ştefan se aştepta să fie luat în braţe, sărutat părinteşte ori pus la zid şi acuzat de cine ştie ce atrocităţi, găsi de cuviinţă să abordeze făţiş problema, căci femeia din faţa lui arăta a fi o persoană distinsă şi educată, iar nu o ţaţă bârfitoare la uluci, încât să nu-şi dea seama că stânjeneşte cu insistenţa din privirea ei:

               – Astăzi dimineaţă am fost eliberat din penitenciar. A fost un accident de maşină… Un beţiv mi-a răsărit în cale. Judecătorul a crezut că sunt şi eu vinovat. Am primit pedeapsa minimă… zise Ştefan căutând spre mâncare, fiindcă ştia că nu poate să susţină cu privirea minciuna de care s-a folosit pentru prima oară. M-am oprit în acest oraş deoarece am găsit o ofertă de muncă. Unde altundeva să te duci în mijlocul iernii? Promit că nu veţi avea neplăceri din partea mea! Cât priveşte chiria, nu mă tocmesc, însă vă cer să mă îngăduiţi până la primul salariu. Atunci o să plătesc şi în avans.

              Gazda nu arăta că o interesează ce spune Ştefan, ci îi asculta pierdută vocea, felul cum pronunţă vocalele şi consoanele, cum accentuează fiecare cuvânt, cum punctează frazele. Ca dovadă, puse o întrebare străină de subiect:

             – E adevărat că v-aţi  născut pe douăzeci şi unu martie, o mie nouă sute…

              Confirmarea lui Ştefan, părea un certificat de bună purtare, valabil până şi la poarta raiului.

              – Va trebui să mai amânaţi cina. În spatele uşii e un colac de cablu electric. Haideţi să îl întindem prin pomi până la uşa magaziei. De acolo mă descurc eu. O să vă aduc şi un bec.

             Cum gazda părea că a uitat de promisiune, Ştefan, profitând de ultimele ecouri ale zilei, ajutate şi de lumina flăcărilor din sobă, mâncă repezit, apoi spălă vesela. Totuşi, trecu alte clipe de aşteptare până când uşa se deschise:

              – Iertaţi-mă că am întârziat atât. Ia să vedem dacă instalaţia mai e bună. Vă pricepeţi?

              Cu agilitate, becul adus de gazdă fu înşurubat în fasung şi ochii, dedaţi cu întunericul, percepu ca violentă lumina din cameră. Privind în jur, Ştefan zise plin de entuziasm:

              – E mai bine decât mi-aş fi dorit!

              Proprietăreasa făcu istoricul acestei clădiri, mai mult ca să motiveze modestia clădirii decât dintr-o dispoziţie excesivă de confidenţe, încheind cu remarca plină de amărăciune şi destul de enigmatică:

                – Singurul chiriaş pe care l-am avut ne-a făcut numai necazuri…

                Prilej pentru Ştefan de a o asigura încă o dată că el nu va isca probleme. Totul se cam spuse, însă gazda nu se îndura să se retragă. Parcă aştepta de la Ştefan să-i spună unde a fost, ce a făcut în tot acest timp cât a fost dus. Temându-se că rătăcitorul o fi prea epuizat ca să povestească, într-un târziu gazda se hotărî să plece, lăsându-i chiriaşului vesela spre nevoile imediate.

               Frânt de oboseală, de frigul îndurat toată ziua, Ştefan aruncă pantofii din picioare şi se întinse în pat, ascultând focul din vatră. Ca să nu adoarmă prea curând, căci soba n-ar fi reuşit să ţină cald peste noapte, se apucă să rememoreze toate evenimentele din acea zi. Putea să se laude că a fost una fastă. Extrem de norocoasă, chiar. „Fără îndoială – comentă el în gând ca o concluzie – în această familie nu e niciun bărbat: doamna, puştiulică şi vocea tânără, enervată şi iritată fiindcă i s-a invadat intimitatea”. Căutând alte subiecte, ochii lui Ştefan se opriră pe coala cartonată, fixată cu şase piuneze placate cu rugină, în peretele de lângă tâmpla sa. Ca un papier colle făcut de un romantic şi naiv pretendent la cursurile unui liceu de artă, pe această coală erau prinse frunze moarte, în toate nuanţele de arămiu, flori de câmp, presate cu grijă, cărţi poştale, îndeosebi cu actori tineri şi pletoşi, idoli ai adolescentelor visătoare. Mai mult ca să-şi verifice intuiţia decât din curiozitate, Ştefan se ridică şi dezlipi una din acele ilustrate, lipite cu pastă de dinţi în loc de pap. Pe verso era exact ceea ce se aşteptase să fie: nişte nume – Neluţu şi Mirela – încadrate de o inimă străpunsă de nelipsita săgeată. Oricât ar fi vrut să prelungească starea de veghe, tot fuse înfrânt de oboseală. Mai încărcă o dată soba cu lemne, deşurubă cu atenţie becul, urmând să se dezbrace pe întuneric. Prin fereastra aburită, zări luminile oraşului. Nu rezistă ispitei de a admira panorama, şi asta – ştia bine – i se trăgea din copilăria trăită în întunericul satului. Nemulţumit de ceea ce vedea prin ochiul geamului aburit, ieşi în prag, trăgând uşa după el. Nu, chiar că nu avea cum să se încheie mai bine ziua! Ca într-o mansardă generoasă, el era deasupra a tot şi a toate. Oraşul se întindea la picioarele lui de învingător. Chiar şi cerul, deşi negru ca o sprânceană supărată, părea înstelat. Cu toate acestea, câteva mici şi omniprezente amintiri – alicii de plumb înfipte în aripile plenitudinii acelor clipe – îi încrustă în zâmbet un mic jind. Acuzaţia de viol? Ce-ar fi putut să zică? „Geniul şi prostia te lasă mereu fără argumente.” Părerea proastă a lui taică-său despre el? Un moft! Facultatea întreruptă? Şi?! Totul se putea remedia. Ceea ce era cu adevărat grav, era glaucomul de care suferea sora sa. Ar fi trebuit operat cel târziu cu un an în urmă. Îi mai trebuia puţin ca să adune banii pentru operaţie. Şi tocmai atunci apăru scorneala cu violul. „Poate că încă nu-i târziu. Poate că nu-i totul pierdut!...” găsi Ştefan puterea de a spera.

              Primăvara venise oarecum hotărâtă. Ca muncitor necalificat, dar bun la toate, folosit la toate, Ştefan lucra numai într-un schimb. După program – n-ar fi recunoscut că munca e un refugiu a frustrărilor de tot felul! – trudea cu multă plăcere în gospodăria care resimţea acut lipsa unei mâini de bărbat. Începu cu întremarea gardului din fundul grădinii. Dacă proprietăreasa nu ar fi fost atât de cărpănoasă, ar fi dat bani pe nişte pociumbi şi pe o bobină de sârmă ghimpată, dar aşa, Ştefan se chinui să întărească tumurugii vechi şi putrezi şi să împletească, în sârmele subţiate rău de rugină, ramuri de măceşi tăiate din imaş, făcând astfel un zăplaz impenetrabil, ceea ce o încântă foarte mult pe stăpâna livezii. Devenit el însuşi stăpân peste magazia cu scule, Ştefan găsi unelte pentru pomicultură şi, din câte aflase din cărţi, din cât furase meşteşug de la alţii, se apucă să igienizeze toţi pomii. Cu toate că nu i-a dat nici cel mai mic prilej de a se îndoi de el, gazda îl privea în continuare cu reticenţă amestecată cu un munte de tandreţe maternă. O dată, o singură dată, l-a invitat la un ceai. Cât a durat ritualul, amfitrioana a stat numai cu ochii pe geam, pândind speriată poarta. De atunci Ştefan înclinase orice altă invitaţie. Oricum, casa îi plăcuse. O casă mare, luminoasă, ţinută curată, poate prea curată – un muzeu cu zeci de curatori – o casă de intelectuali uşor scăpătaţi ori care nu-şi mai permiteau să cheltuiască. Cu tânăra femeie, fiica ostilă a gazdei – Liliana, după cum aflase Ştefan că o cheamă – reuşi să nu dea ochii. Adversitatea ei era mai mult decât evidentă şi poate că asta o împiedica pe mamă să se poarte mai familiar cu chiriaşul său. Tot din aceeaşi cauză, când ieşea la cumpărături sau când pleca la muncă, Ştefan folosea doar poarta din dosul grădinii. Cu toate acestea, într-o zi, venind de la aprovizionare, se întâlni faţă în faţă cu Liliana pe un trotuar îngust şi pustiu. Amândoi s-au comportat ca doi străini. Totuşi, o străfulgeră cu privirea şi nu putu să nu remarce cât de tânără şi frumoasă era. Eleganţa şi distincţia ei o întâlneai doar la o învăţătoare sau la o studentă cuminte. În ciuda interdicţiei şi a reproşurilor, Nell era singurul care se purta natural cu Ştefan. Ba puteau să se laude fiecare cu prietenia celuilalt.

              Odăiţa avea pereţii afumaţi, şi nu de azi de ieri. Ştefan nici n-ar fi remarcat lucrul acesta dacă n-ar fi văzut că tovarăşii de muncă furau var stins dintr-o groapă, ziceau ei că pentru curăţenia de primăvară. În ziua în care a furat şi el var, s-a dus la gazda sa şi a întrebat-o de o bidinea, sperând în secret că nu va primi o cioarsă pe care să o plătească de bună, aşa cum păţise cu volumele împrumutate toată iarna şi cu preţul cărora i-a fost încărcată chiria, şi aşa destul de mare. Aflând intenţia lui Ştefan, gazda se oferi să văruiască ea locuinţa chiriaşului său, arătând o solicitudine de mult înăbuşită. Ştefan nu credea în voluntariatul acesta, dar nici nu se opuse. Cât putea să-i ceară pentru o oră-două de zugrăvit? Ca să nu stea chiar degeaba în timpul cât gazda îi spoia odaia, Ştefan continuă să taie crengile uscate ale unui cais din chiar colţul căsuţei, participând la verva gazdei lui, de parcă primăvara îi dezgheţase şi ei sufletul. Preocupat de ale lui, nici nu observă când, undeva în spate său, se opri Liliana. Aceasta, fără nicio introducere, se adresă mamei sale:

           – N-am găsit!

           – Du-te, dragă, pe strada S… Acolo sigur găseşti. Şi dacă nu sunt galbene, ia verzi.

           – Verzi erau şi aici…

            – Lasă! Du-te acolo, că-s mai ieftine…

           Un pufnit de nemulţumire scos de Liliana se suprapuse fugar peste hârşâitul bidinelei. În tot timpul dialogului dintre mamă şi fiică, Ştefan se opri din muncă ţinându-şi privirea în pământ, undeva între cele două combatante, ca un arbitru imparţial. Văzând că lupta nu poate fi tranşată, sau nu deocamdată, tânăra belicoasă hotărî să se retragă, dar nu cu flamura de război plecată:

              – Să nu vă atingeţi de pomul acela!

              – Dacă nu o să-l curăţăm, o să moară! zise Ştefan, susţinându-şi afirmaţia cu o privire scurtă, puţin încrezută, a celui ce ştia că adevărul e de partea lui.

               Liliana îşi scutură umerii a indiferenţă, însă plecă mirosind frunze ofilite de pelin. De ce a făcut această concesie? De ce i s-a adresat puşcăriaşului? Ştia că acesta va considera incidentul ca pe o ofertă de pace. Într-adevăr, Ştefan nu putu să nu tragă cu coada ochiului în urma Lilianei şi să nu admire nurii tineri, apetisanţi. Căutându-şi mai departe de ale lui, abia acum observă în rămurelele caisului, înnodate, fire de mărţişor decolorate de lumina soarelui, roase de vânturi şi ploi. Doar fiindcă au fost făcute din mătase naturală rezistaseră atât cât rezistaseră intemperiilor. Nu, el, când era copil, după ce purta mărţişorul, încropit de surioara lui din ce găsea pe acolo, de obicei firele erau din lână boită, îl agăţa într-o tufă de măceş, urmând ca acesta, în contrapartidă, să-l ferească de rele. Zâmbi la această amintire, şi putea să fie sigur că la încheietura mâinii, buna lui soră purta acum, că doar era timpul său, şnurul răsucit în alb şi roşu.

              Duminica se arăta a fi de o frumuseţe absolută. Nimic, dar absolut nimic nu te-ar fi putut reţine între pereţii ca o glastră în care ai vegetat o iarnă întreagă. Pe lângă aprovizionarea cu cele necesare pentru următoarele zile, Ştefan mai cumpără şi patru bilete la un film. Ca purtător de ofertă pentru cele două doamne, îl folosi pe Nell. Considera că nu putea să fie refuzat. Şi intuiţia îi fusese confirmată, cu toate că pe drum, spre cinematograf, Liliana mergea bosumflată, ca şi cum reproşa la tot pasul că a fost smulsă dintr-o activitate extrem de plăcută şi silită să meargă la o sindrofie cu mătuşi habotnice. Sub buna dispoziţie pe care o afişa în dialogul cu Nell, Ştefan se ruga în sine ca filmul să fie generos. Sala de cinematograf, rece şi întunecoasă, chiar că te făcea să regreţi alegerea. Pelicula se dovedea a fi una de duzină, cu happy-end-ul întrezărit încă din primele secvenţe. Liliana avu răbdare până la jumătatea primei bobine, apoi căută să plece neobservată. Aplecându-se la urechea gazdei sale, Ştefan şopti un „Permiteţi?!” şi ieşi după Liliana, mulţumind în gând că Nell fusese reţinut cu un gest discret, dar ferm, de către bunica sa. Lumina pură şi puternică a soarelui îl năuci pentru câteva momente pe Ştefan. Totuşi nu-i fu greu să o repereze pe Liliana printre plimbăreţii molcomi. Din câţiva paşi reuşi să o prindă din urmă. Aceasta, destul de nemulţumită de faptul că favoarea făcută mamei sale fusese deja prea mare, iar acum trebuia să mai suporte şi prezenţa lui Ştefan, întinse pasul într-un marş forţat.

              – „Frumoasă domnişoară, pot să sper

Prezenţa mea şi braţul să vă ofer?”

              Liliana se opri furioasă, încleştându-şi pumnii. Însă armele cu adevărat ucigaşe se ascundeau în priviri.

             – Şi acum, că aţi atins culmea furiei, pot să vă propun să ne comportăm ca nişte adulţi? Ştiu că voi spune o platitudine, şi mai bine ar fi să tac, totuşi, riscând – aici Ştefan inspiră profund aerul de primăvară, încât izul ei să-i intre în toate alveolele pulmonare – zic: e o zi atât de frumoasă, totul din jur e feeric!…

             Discret, şi Liliana adulmecă primăvara, însă nu întârzie locului. Altminteri, îşi domoli mersul.

            – Orice subiect aş ataca, sunt sigur că nu aş detensiona atmosfera. Or, unul tot trebuie abordat: vreau să vă asigur că nu sunt un răufăcător, cu atât mai puţin un criminal. Anumite circumstanţe m-au dus unde m-au dus.

            – La puşcărie! De ce să ne ferim de cuvinte?

            – …Însă vă asigur de nevinovăţia mea. Nu am nicio dovadă care să-mi susţină afirmaţia, decât cuvântul meu. Şi până la proba contrarie, se cuvine a fi crezut.

            Liliana părea că nu ascultă ce i se spune, şi ca să întărească atitudinea, părăsi trotuarul şi intră printr-un gol al gardului viu, păşind pe cărarea formată pe terenul viran. Ştefan o urmă fără să se întrebe nimic. Era mulţumit cu acest armistiţiu neparafat. Liliana abandonă şi poteca ce sărea peste calea ferată şi acum păşea din traversă în traversă.

            – Dacă ţineţi neapărat, o să-mi caut o altă gazdă. Acum nu mai sunt constrâns de ger, de bani…

            – În orice hartă feroviară ne-am uita, n-o să găsim acest apendice. Nici schela nu figurează pe vreo hartă…

             Ştefan analiză terasamentul ce părea destul de vechi, unde, în afară de şinele strălucitoare, totul era acoperit cu un strat gros de păcură prăfuită. Dar nu asta îl interesa, ci remarcă în gând faptul că Liliana a schimbat subiectul.

             – Ceva nu se leagă în legenda pe care o tot etalaţi. Cea cu şoferul… Cu accidentul… Un şofer care să citeze din Goethe, căci din Goethe aţi citat lângă cinematograf, doar că mă abţin să fac vreun comentariu la cât de inspirat…

               – Să vă scot din fire. Acesta a fost scopul.

               – …Şi care să fi citit la modul serios pe Dovstoievski, Tolstoi, Shakeaspeare, Camus. Interesat de modernii Llosa, Unamuno, Kundera?…

              Văzând că nu primeşte niciun răspuns, aşa cum de altminteri se aşteptase, Liliana se urcă pe una din şine, mergând într-un echilibru fragil. Ştefan se bucura că femeia – până la urmă, tânăra de lângă el asta era, o femeie! – se copilăreşte.

             – Bine, am înţeles, aţi avut accidentul, de ce nu v-aţi dus acasă?

             – Sunt orfan!

              Vorba lui Ştefan, căzută sec, o dezechilibră pe Liliana.

             – Iartă-mă! N-am vrut să răscolesc… Iertaţi-mă!

             – Am vrut numai să dovedesc faptul că logica dumneavoastră nu e impecabilă.

             Liliana se îmbufnă iarăşi. Se simţi victima unei farse grosiere.

             – Totuşi, pe jumătate sunt orfan. Mama ne-a părăsit de mici.

              – Chiar că n-am dorit să vă răscolesc amintiri… Vă rog încă o dată să mă iertaţi.

              – Hai să credem că de atunci am crescut şi că rana e doar o amintire sfântă…

              Liliana părăsi calea ferată sărind peste un şanţ, ajungând în drumul de macadam. Ştefan recunoscu acest drum ca fiind cel care-l duce, dimineaţă de dimineaţă, la schelă. Oricum, calea ferată se termina undeva mai în faţă, în coasta unei grădini. Liliana mergea supărată. Răscolise intimitatea cuiva şi asta nu se cădea. Ca să echilibreze situaţia, într-un târziu zise:

             – Mă cheamă şi Mirela.

             Văzând că această mărturisire nu are niciun efect asupra lui Ştefan, repetă spusa. În zadar. Ştefan o privi şi a doua oară cu aceeaşi degajare.

             – Mirela! accentuă Liliana-Mirela fiecare vocală. Colajul!... Când aţi dat jos cartonul de pe perete chiar nu s-a desprins nicio carte poştală? Chiar nu aţi…

             – Aa! Să nu-mi spuneţi că…

              – Da. Acel Neluţu e tata lui Nell.

              – Dumnezeule! Dar trebuie să fi fost o copilă…

              – Mulţumesc. A trebuit să fac liceul la seral.

              – Şi el?

               – Subinginer. La vremea aceea a fugit din ţară…

                Nu se ştie cât de bine le-au făcut confesiunile acestea, însă le-au presărat melancolie în gânduri, în gesturi. În scurt timp părăsiră drumul şi ajunseră în spatele grădinii lor. Neîndurându-se ca să pună capăt unei zile atât de minunată, Ştefan se opri şi se rezemă de una din mesele acelea lungi, cu picioarele înfipte în pământ. Liliana-Mirela îi întoarse oarecum spatele, privind peste oraşul tăcut.

              – Totuşi, pentru ce aţi fost închis?

              Lăsând să treacă nişte secunde, pentru un mai mare efect, Ştefan rosti clar şi ferm:

              – Viol.

              Un râset zglobiu, de nestăpânit, umplu poieniţa. Ştefan o prinse pe Liliana-Mirela de mână, o trase lângă el, o îmbrăţişă strâns, îşi apropie gura de cercelul aurit, expiră aerul fierbinte pe gâtul prelung şi şopti apăsat:

              – Nu mă crezi în stare?!

               – Nu!... Ba da!... În fine!...

               Eliberându-se din strânsoare, Liliana-Mirela începu iarăşi să râdă cu hohote:

               – Vă rog iertaţi-mă, nu mă pot abţine! Vă rog… Vă rog…

               Ştefan nu putu decât să aştepte ca şocul să treacă odată şi odată.

               – Vă daţi seama ce lovitură ar fi pentru mama dacă i-aş spune că „fiul” ei este un… un…!? gâlgâi printre sughiţuri şi lacrimi de râs, Liliana-Mirela.

               – Un violator. De ce să ne ferim de cuvinte?

               Privind-o, Ştefan constată că se înşelase mult când a suspectat-o pe ea că s-ar fi dat drept secretara de la schelă pentru a cere relaţii la telefon de la poliţia din comuna lui, aşa cum l-a informat, nu de mult, soră-sa, într-o scrisoare. „Oare cum ar reacţiona dacă i-aş destăinui că mama ei ştie deja?” Făcând eforturi, Liliana-Mirela reuşi să nu mai râdă. Seriozitatea se transformă în acea linişte apăsătoare, care risca să-i înstrăineze. În fond era vorba despre un violator şi despre o prezenţă feminină.

                – Încă o dată nu pot să aduc martori, însă mă jur pe ce am mai sfânt – amintirea mamei mele, fiindcă tot am pomenit de ea! – că violul mi-a fost înscenat. Nu spun asta ca să mă apăr, ci vreau să vă asigur că nu v-aş face vreun rău. Nici dumneavoastră, nici altei femei.

Liliana-Mirela îl privi grav în ochi, însă îşi dădu dinainte seama că omul de lângă ea nu minte. Nu poate minţi!

               – Pot să spun că mă pricep cât de cât la psihologia feminină. Dar să găsesc resortul care o împinge pe femeia iubită, să-ţi însceneze un viol… E peste puterile mele. Nu am ridicat un deget ca să mă apăr. Ce-aş fi putut să fac? Să dovedesc faptul că e o sperjură?

                – Era, iertaţi-mă, vreo ţoapă?

                 – Nu. Studentă în anul trei.

                 – Colegă de grupă? Gelozia!

                 – Jur că nu i-am dat niciun motiv! De felul meu sunt fidel! Când am o relaţie serioasă, rămân la ea.

                   Oricât de mult şi-ar fi dorit amândoi ca ziua să nu se mai sfârşească, soarele era la apus. Ştefan se întrebă dacă Liliana-Mirela, ca să ajungă la casa ei, va trece prin faţa micului său adăpost – locul în care a iubit cândva cu atâta inocenţă – sau se va întoarce în drumul mare. Ascunzându-şi şovăirea, aceasta se îndrepta spre poarta folosită doar de el. Acum păşeau alături pe sub pomii înmuguriţi din grădină. Însoţitor tăcut, Ştefan o lăsă pe Liliana-Mirela să se confrunte cu fantomele trecutului. Ştia că nu-i va fi foarte greu. Primul pas îl făcuse deja în ziua când a urcat, cine ştie după câţi ani, până în apropierea micuţei construcţii.

            – Sunteţi un om norocos! vorbi tare Liliana-Mirela oprindu-se în umbra căsuţei, aşteptând ca vorbele ei să primească vreo replică, vreun ecou de dincolo de uşă. Eu am avut un frate. Şi fără să fiu macabră, aici e norocul de care vă vorbeam, sunteţi născut în ziua, luna şi anul în care s-a născut şi el. Din acest motiv n-am reuşit să o fac pe mama să vă alunge. Aş fi luat eu taurul de coarne, însă aveam, la vremea aceea, mândria mea. Până la urmă, mama m-a făcut să mă uit la dumneavoastră ca la un frate. Un frate căruia să-i îngădui să-mi fure o parte din intimitate. Soră-frate… Frate-soră! se jucă Liliana-Mirela cu aceste două cuvinte.

Peste glasul ei, şuieratul unei locomotive trecu ca o străfulgerare. Tot ca o străfulgerare, o imagine îi săgetă mintea lui Ştefan. Se văzu în gară ţinând-o strâns în braţe pe sora lui. Cu cealaltă mână îl ţinea la fel de tandru pe nepoţel. Undeva, de după un colţ ferit, parcă surprinse ochii iubitei lui, spionându-l.

             – Doamne, aş fi eroul celui mai prost roman ce-ar putea fi scris vreodată... şopti dezamăgit, apoi strigă: Am aflat!... Am aflat! Vreau să dau un telefon! Unul scurt, scurt de tot!

             – Crezi că merită? întrebă, tutuindu-l voit pentru prima oară, pe Ştefan, privindu-i chipul răvăşit şi extaziat.

             Ştefan căzu răstignit în iarba crudă. Peste toate frânturile de gânduri şi imagini din mintea lui, chipul surorii sale cu ochelari cu multe-multe dioptrii plutea ca o icoană a unei martire nevinovată.

            Lăsându-l pe Ştefan să-şi savureze îndelung revelaţia, poate şi amărăciunea, Liliana-Mirela şopti uimită când privi crenguţa caisului salvată de la moarte:

            – A înflorit! A înflorit!...

            Ridicându-se în capul oaselor, Ştefan observă că nu florile împodobeau caisul, ci mărţişoarele care parcă întineriseră…

Vizualizări: 284

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Se simte mana sigura a unui narator desavarsit. Descrieri frumoase, personaje care se dezvaluie treptat, poveste care captiveaza. Mi-a placut foarte mult stilul curat si ingrijit. O mica neimplinire care nu afecteaza placerea lecturii, este finalul care mi s-a parut un pic grabit( sau are continuare povestea?).

Cu pretuire,

Întotdeauna obţii ceea ce doreşti de la cititor, admiraţie, fascinaţie. Prin talentul născut sau cultivat ştii să pui într-un text ceea ce e necesar şi acolo unde este de trebuinţă pentru ca proza ta care transfigurează realitatea, să  căute şi să găsească întotdeauna adevăratul sens al existenţei.

Tema acestui text relatează un capăt de drum al unui tânăr continuu vitregit de soartă.

O acţiunea începută într-o gară, acolo unde sunt o multitudine de drumuri, unde drumurile sunt libere, multe şi  te pot duce oriunde. Un nod de călătorie prin viaţă... Cu biletul în buzunar spre o localitatea pe care nu o cunoaştem, dar undeva aproape de ceea ce a considerat odată acasa sa, prin apariţia fugară a tatălui, personajul principal începe o nouă viaţă. Renunţă la biletul de călătorie foarte simplu, deoarece destinul prins din zbor pe un  colţ de ziar, îl poartă în cu totul altă direcţie.

Cu un stigmat pe acte - fost puşcăriaş - şi haine de vară în plină iarnă viforoasă, Stefan este obligat să aplice noul început.

Dar totuşi norocul îi surâde datorită datei sale de naştere, prin gazda care-i oferă un acoperiş deasupra capului, după angajarea sa la o sondă de foraj. Fostul student, fost puşcăriaş bănuit de viol, tot printr-o coincidenţă îşi găseşte în sfârşit explicaţia pentru care a fost condamnat la viol: gelozia. Iubita sa l-a văzut în gară când îşi îmbrăţişa sora, aproape nevăzătoare şi nepoţelul. Descoperirea a adus în faţa ochilor o altă descoperire:  mărţişoarele caisului au înflorit, întrezărindu-se şi speranţa în viitor.

Straşnică proză, ca toate ale tale, Ion da Coza. Descrierile care îmbracă acest subiect sunt o revelaţie. Modul corect până la superlativ situază textele tale la înălţimi ameţitoare. Nici un cuvinţel nu este în plus şi se pare că niciunul în minus.

Am recitit cu drag această nuvelă încântătoare şi aş reciti-o mereu. Sunt convinsă că de fiecare dată voi descoperi ceva nou în text, în afara deliciului.

Cu preţuire, Sofy!

Suflet hărăzit de Dumnezeu cu talent! Am citit şi recitit cu mare drag!

Mulţumesc!

Elena

imi place teribil cum stii sa intri in ,,pielea'' personajelor

Am citit cu deosebita placere. Sunteti un scriitor talentat domnule da Coza. Astept cu nerabdare continuarea.Toata stima!

"Un text cam lung pentru a fi citit pe monitor!", spun ochii. "Merită!", spune sufletul.

Şi ce dacă?! Hi, hi! (Mulţumesc!)

Mihaela Popa a spus :

Citit cu plăcere,

Mihaela

Mulţumesc, dragă Gheorghe, pentru aprecieri! 

(Am mai avut pe un alt site un "dragă Gheorghe"... Sunt sigur că nu... Ştii tu...)

GHEORGHE SERBANESCU a spus :

Lecturat cu încântare, am fost plăcut impresionat de harul de povestitor. O povestire unitară sub toate aspectele. Tehnica narativă se face observată încă din startul lecturării, perspectivă din care autorul expune faptele. Naraţiunea este lăsată să curgă de la sine. Gândesc, de aici, impresia de firesc şi autenticitate.Dl.da Coza Felicitări !

 

Cu prietenie,

George

Dragă Corina, am lăsat cititorul să ducă spre finalul dorit de el această povestire.

Corina Militaru a spus :

Se simte mana sigura a unui narator desavarsit. Descrieri frumoase, personaje care se dezvaluie treptat, poveste care captiveaza. Mi-a placut foarte mult stilul curat si ingrijit. O mica neimplinire care nu afecteaza placerea lecturii, este finalul care mi s-a parut un pic grabit( sau are continuare povestea?).

Cu pretuire,

Sofia, mulţumiri, mulţumiri, mulţumiri!

Sofia Sincă a spus :

Întotdeauna obţii ceea ce doreşti de la cititor, admiraţie, fascinaţie. Prin talentul născut sau cultivat ştii să pui într-un text ceea ce e necesar şi acolo unde este de trebuinţă pentru ca proza ta care transfigurează realitatea, să  căute şi să găsească întotdeauna adevăratul sens al existenţei.

Tema acestui text relatează un capăt de drum, un nou început al unui tânăr continuu vitregit de soartă.

O acţiunea începută într-o gară, acolo unde sunt o multitudine de drumuri, unde drumurile sunt libere, multe şi  te pot duce oriunde. Un nod de călătorie prin viaţă... Cu biletul în buzunar spre o localitatea pe care nu o cunoaştem, dar undeva aproape de ceea ce a considerat odată acasa sa, prin apariţia fugară a tatălui, personajul principal începe o nouă viaţă. Renunţă la biletul de călătorie foarte simplu, deoarece destinul prins din zbor pe un  colţ de ziar, îl poartă în cu totul altă direcţie.

Cu un stigmat pe acte - fost puşcăriaş - şi haine de vară în plină iarnă viforoasă, Stefan este obligat să aplice noul început.

Dar totuşi norocul îi surâde datorită datei sale de naştere, prin gazda care-i oferă un acoperiş deasupra capului, după angajarea sa la o sondă de foraj. Fostul student, fost puşcăriaş bănuit de viol, tot printr-o coincidenţă îşi găseşte în sfârşit explicaţia pentru care a fost condamnat la viol: gelozia. Iubita sa l-a văzut în gară când îşi îmbrăţişa sora, aproape nevăzătoare şi nepoţelul. Descoperirea a adus în faţa ochilor o altă descoperire:  mărţişoarele caisului au înflorit, întrezărindu-se şi speranţa în viitor.

Straşnică proză, ca toate ale tale, Ion da Coza. Descrierile care îmbracă acest subiect sunt o revelaţie. Modul corect până la superlativ situază textele tale la înălţimi ameţitoare. Nici un cuvinţel nu este în plus şi se pare că niciunul în minus.

Am recitit cu drag această nuvelă încântătoare şi aş reciti-o mereu. Sunt convinsă că de fiecare dată voi descoperi ceva nou în text, în afara deliciului.

Cu preţuire, Sofy!

Sunt onorat, dnă Mititelu!

Elena Mititelu a spus :

Suflet hărăzit de Dumnezeu cu talent! Am citit şi recitit cu mare drag!

Mulţumesc!

Elena

Fiind create de mine... Personajele "este" eu.

Romita Malina Constantin a spus :

imi place teribil cum stii sa intri in ,,pielea'' personajelor

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog androgeneză a lui paparuz adrian
cu 48 minute în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Cântec îndepărtat a lui Tudor Cicu
cu 2 ore în urmă
Gabriel Cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poem din Regatul fulgilor viorii a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Ora a lui Batmindru Lucia
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Planuri a lui simona Y.
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Opt silabe a lui Cristian Je
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog film a lui nicolae vaduva
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Calvarul bibliotecilor uitate a lui Suchoverschi Gheorghe
cu 3 ore în urmă
Gabriel Cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog androgeneză a utilizatorului paparuz adrian
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog androgeneză a lui paparuz adrian
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului simona Y. îi place postarea pe blog androgeneză a lui paparuz adrian
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului simona Y. îi place postarea pe blog film a lui nicolae vaduva
cu 4 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog film a utilizatorului nicolae vaduva
cu 4 ore în urmă
Mihaela Suciu a contribuit cu răspunsuri la discuţia Labirintul verde - VIII - a utilizatorului Emil Dumitru
cu 5 ore în urmă
Mihaela Suciu a contribuit cu răspunsuri la discuţia Zebra a utilizatorului Mihaela Suciu
cu 6 ore în urmă
Mihaela Suciu a contribuit cu răspunsuri la discuţia Zebra a utilizatorului Mihaela Suciu
cu 6 ore în urmă
Mihaela Suciu a contribuit cu răspunsuri la discuţia Zebra a utilizatorului Mihaela Suciu
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog androgeneză a lui paparuz adrian
cu 8 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog androgeneză a utilizatorului paparuz adrian
cu 8 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog După aceea a utilizatorului simona Y.
cu 8 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor