Când am fugit de acasă

                  (schiţă)

 

      Mereu şi mereu, am scris şi voi scrie, câte ceva, despre acest subiect al vremurilor de adolescent când am fugit de acasă. O mică spovedanie, acolo. Astfel de spovedanii, făcute nouă înşine, sunt ca luminiţele acelea ale câte unui far care îi „ghidează” pe pescarii din larg, către ţărm. Cred că aveam cam 10 - 11 ani, când citeam „Am fugit de acasă”, de Nicuţă Tănase. Titlul cărţii m-a urmărit mereu de-a lungul vieţii, deşi, nu mai reţin, mai nimic, din cele scrise de autor. Un copil care s-a născut la sat, rebel așa cum eram și eu, nu are cum să nu se regăsească în cele scrise de Nicuţă Tănase. Spun asta, pentru că şi eu sunt născut la ţară, şi nu ai cum ocoli acest adevăr. Câţi dintre noi, copii de la ţară, nu am fugit de acasă? În cazul meu, mărturisesc, iată, cum primeam o bătaie de la tata, gata şi cu „fuga repejor” de acasă. Era protestul meu de a-i face pe ai mei să sufere, căutându-mă şi negăsindu-mă pe nicăieri. Am scris (o pagină) despre asta, în romanul „Iarba de mare”, punând pe seama eroului meu un astfel de episod. Și punem pe seama „copilăriei”, toate năzbâtiile din viaţa noastră. La acei ani, eu asemănam viaţa cu o fântână a cărei ciutură are o doagă spartă, prin care tot curge apa, astfel că, numai grăbindu-te să o tragi repede-repede în afară, crezi că îţi poate potoli și setea. Dacă te-ai oprit în loc, să te mai odihneşti, să te mai răzgândeşti, apa se scurge din ciutură şi vei pieri de sete. Satul de câmpie în care m-am născut era la cca 6 km de prima aşezare rurală. Îmi amintesc şi vorbele lui M. Sorescu: „când treceai dintr-un sat într-altul era ca şi când te duceai în străinătate”. Asemeni lucrurilor ştiute sau neştiute, finalul povestirii lui Nicuţă Tănase, care „scapă voit”(?) de sub condeiul naratorului, pare a simboliza un „târg” al destinului. Ce purtăm şi în inimi, din vremea de ieri a copilăriei, seamănă cu tânguielile hoţilor din povestea Şeherezadei, după ce Aladin le-a descoperit intrarea în peşteră şi le-a răpit comoara. De o astfel de durere, am avut parte şi eu. Mă durea sufletul să ştiu, copil fiind, că, în sat, bunicului meu i se spunea Gheorghe Golan. Porecla asta i-o dăduseră turcii din sat. Şi asta, pentru că, bunicului îi plăcu mult, la viaţa lui, călătoriile şi negoţul cu diverse bunuri, cu căruţa şi caii săi renumiţi, în toată Dobrogea. Unei astfel de îndeletniciri, mai mult la voia întâmplării şi hazardului (uneori câştiga, alteori pierdea), turcii îi spuneau, mai în bătaie de joc, mai la oftică: golăneală. Am suferit mult pentru asta, dar l-am iubit mult pe bunicul. Lui i-am moştenit (pesemne) darul său neîntrecut de a povesti. Şi povestea bunicul, cât e-n lună şi-n stele, despre toate cele ce i se întâmplase, sau își închipuise că i se întâmplase, în drumurile sale. Pesemne că multe din ele erau inventate, ori auzite de la alţii, dar el şi le atribuia sie. Prin el, se înfiripa, cred, şi destinul meu. Ce târg să fi negociat Destinul cu Fiinţa mea, atunci când am fugit de acasă pentru a da la liceu? Am citit destule cărţi („Moromeţii” etc, dar şi amintirile scriitorului buzoian A. Anghel), unde, părinţii; se făceau luntre şi punte, pentru a-şi trimite copiii la şcoală, cât mai departe. Nu l-am înţeles niciodată pe tata, când, într-o seară (tocmai terminasem 8 clase), l-am auzit, răspicat, explicându-i mamei, că nu aveau bani să mă trimită mai departe la şcoală. „Voi vorbi cu preşedintele Sadi (al CAP-ului din sat), se va găsi ceva de făcut şi pentru el”. Aşadar, „destinul” nu voia şi pentru mine o întâlnire cu marea, pe care o visasem în toată copilăria, şi faţă de care fusesem atât de aproape, cândva (am povestit asta, în schiţa intitulată „Dincolo se afla marea”). Sau, poate destinul urmărea doar o amânare a unei întâlniri cu marea! O amânare care trebuia să sedimenteze relaţii necunoscute între suflet şi năzuinţă. Totul se petrecuse într-o singură zi. În acea zi (mâna destinului, nu?) fuseserăm surprinşi, de către meragiul satului, în lanul cu grâu încă verde, pe lângă cimitirul satului, împreună cu colegii cu care terminasem opt clase şi ne pregăteam pentru admiterea în liceu. Într-un anumit fel, eu eram cel care îi zăpăcisem atât de tare la cap pe băieţi, că o făceam pe instructorul şi, cu glas tare, explicam subiectele la literatură ori problemele şi exerciţiile după culegerea lui Gheba. Feticu Gheorghe, Ion Rotea, Menabit Nabi, Bilal Şaban şi Zevri Şabedin mă ascultau fascinaţi, când meragiul Şucuri, călare pe calul său primit de la C.A.P., ne-a luat (ca din senin) la bătaie cu biciul, de ne-a alungat din lanul cu grâu. Seara aceea, pe la casele noastre, s-a lăsat cu „papară” din partea taţilor noştri – sancţionaţi, de preşedintele C.A.P-ului, cu câteva norme tăiate. Acest fapt a însemnat şi amănuntul care m-a decis să fug de acasă. Plănuisem totul, împreună cu Nabi (băiat de tătar) -  care avea mătuşa la Constanţa şi voia să dea la Liceul Industrial Energetic, dar nu era destul de pregătit. I-am promis că îl voi pregăti eu, şi de aici înainte. Şi, astfel, am reuşit să plecăm împreună, să dăm la acel liceu. Din păcate, el n-a intrat, ci doar eu şi chiar al 11-lea pe listă, număr sub care s-a tras linia celor reuşiţi cu bursă. Ceea ce s-a întâmplat, după aceea, merită a fi scris. Mătuşa prietenului meu din sat a întors foaia şi mi-a cerut să-i plătesc găzduirea. Asta îmi mai lipsea! De unde bani să plătesc eu gazda? Am fugit de acolo, cu geamantanul făcut în grabă mare, pe o fereastră, într-o astfel de clipă când nimeni nu mă supraveghea. Acasă, tata, pe care l-am găsit la coteţul porcului, scoţând cu furcoiul mizeria din ţarc, văzându-mă (după ce mă „dăduse” și la postul de miliţie, ca dispărut), m-a luat la înjurături, deşi îi strigasem în gura mare că „am reuşit la liceu”. Cât pe ce să mă nimerească cu furcoiul, aruncat în spatele meu: „Îţi dau eu liceu, paştele şi grijania...” etc., că numai „fuga întotdeauna sănătoasă” m-a salvat. Două zile am stat într-un nuc al unchiului Nicolae şi tuşei Caterina, cocoţat, plâns şi nemâncat, după care, am fugit în satul vecin, Orzaru, distanţă de 6 km, la mătuşa Paulina, o soră de-a tatei, spunându-i că am venit „doar aşa”, în vizită. Esenin scria într-un poem, două versuri care m-au urmărit, ori de câte ori gândurile mă cotropeau în amintirile despre satul natal, amintiri pe care, tot încercam, să le aştern pe hârtie. Sunau cam aşa: „Zburlită, ziua ce s-a dus/Îşi trage pletele spre casă,/Şi, dezolat, acest apus/Mă copleşeşte şi m-apasă”. Ei bine! Acest apus, numit de-acum „fuga mea de acasă”, îmi face semne cu mâna, din zarea amintirilor: „Scrie cum ai luat, precum luna, norii, în coarne lumea cea largă şi nebănuită, pentru o inimă de copil”. Niciodată, până acum, n-am putut scrie aşa ceva. Când am povestit asta, la o întrunire literară la Hârşova (cu Arthur Porumboiu, Ion Roşioru, Ovidiu Dunăreanu, Marin Ifrim, Emilia Dabu etc; de faţă), ceva venit din interior m-a strâns de gât şi n-am mai putut continua. Multora (din cei de faţă) li s-a părut o poveste neverosimilă. Bunicul ne spunea totdeauna poveşti, în preajma Crăciunului, sperând că, peste ani, careva, măcar unul dintre nepoţi, îi va căra traista cu basme în lume... Eu am ţinut să vă spun, aici, povestea copilului care a izbucnit în plâns, stând ascuns într-un nuc, pentru fapta de a fugi de acasă să dea la un liceu, care, mai târziu, i-a schimbat viaţa. Când ajunsesem inginer politehnist, mult mai târziu, tata se mândrea, la vecini, cu acest fiu neascultător. Nu ştiu de ce, nu m-am simţit mândru, cu  lauda ce mi se aducea, abia acum, celor din sat. Poate, unde, gestul lui era venit prea târziu şi nu mai avea puterea să vindece o rană atât de dureroasă. Dar, de iertat, l-am iertat, demult. De unde să ştie un ţăran cu două clase, cât avea tata, că, pe atunci, fără acel vis împlinit, de pe vremea liceului, eu n-aveam cum să bat la „poarta” revistei TOMIS... unde, mai apoi, mi s-a făcut şi debutul literar cu o poveste scrisă despre bunicul din partea tatei. Şi că, eu eram, acum, cel numit de ursitoare, cel care să ducă traista cu basme a bunicului, prin lume!

 

Vizualizări: 114

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Emoționant... foarte emoționant! Unde e de râs e și de plâns...

De unde să știe un copil, de azi, cât de greu se obținea dreptul de a învăța, de a ajunge ceva în lume... Fără țigări, telefoane mobile, meditații, chiar și fără consimțământul părinților, obligat să se refugieze într-un nuc, să trăiască cu nimic, pentru că nu erau bani pentru mofturi, școala fiind considerată un moft...

Schița, spumegândă, cu defularera trăirilor private, intime, umilitoare, reprezintă o prăpastie creată de suferință fizică și sufletească, cu oftatul amar al pribeagului ce-și dorește să ajungă om mare.

Esențe de epocă. Asta oferea societatea, până la urmă. Nu numai tatăl era vinovat, ci și orânduirea socială a vremii respective. Și dacă luăm în considerare rezultatele acestor sacrificii găsim că nu au fost în zadar. Ai dus poveștile bunicului mai departe cu prisosință.

Cât de mult îmi place să citesc ce scrii!

Sofi

Excepțional fragment, excepțional talent și excepțională decizie, la vremea ei! Deși amintirea doare încă, ea are efecte miraculoase pentru un suflet atât de evoluat, ca al dumneavoastră! Erau vremuri când se făceau salturi mortale pentru a învăța și a contura un viitor mai bun! Valorile se nasc din adevărate sacrificii!

Doamna Sofia: bucuria și fericirea cititorului este și a mea. Uneori cred că și proza mea se apropie de poezie. Sau doar eu rătăcesc între aceste două tărâmuri. Spuneam cândva:

(„tată ce este poezia?” l-a întrebat

„cred că e o pasăre care zboară de la lună la pământ”

a spus tatăl

deși vedea și el că mai întâi ele trec prin nori

saltă deasupra munților și apoi stârnesc frunza pădurii

copilul zâmbea

încerca să se cațere fără piroane şi fără frânghii

în piscul munților pentru a vedea mai de aproape păsările

şi uneori se trezea în aer

cu fuioare de nouri

agăţate de mâini.

apoi mama i-a spus că poezia e un car

în care băieți și fete au pornit spre poiana zânelor

pentru a împleti coronițe din flori de câmp.”)

... acum, dacă mă întrebți, nu mai știu, chiar nu mai știu pe unde am rătăcit o viață!

 



Sofia Sincă a spus :

Emoționant... foarte emoționant! Unde e de râs e și de plâns...

De unde să știe un copil, de azi, cât de greu se obținea dreptul de a învăța, de a ajunge ceva în lume... Fără țigări, telefoane mobile, meditații, chiar și fără consimțământul părinților, obligat să se refugieze într-un nuc, să trăiască cu nimic, pentru că nu erau bani pentru mofturi, școala fiind considerată un moft...

Schița, spumegândă, cu defularera trăirilor private, intime, umilitoare, reprezintă o prăpastie creată de suferință fizică și sufletească, cu oftatul amar al pribeagului ce-și dorește să ajungă om mare.

Esențe de epocă. Asta oferea societatea, până la urmă. Nu numai tatăl era vinovat, ci și orânduirea socială a vremii respective. Și dacă luăm în considerare rezultatele acestor sacrificii găsim că nu au fost în zadar. Ai dus poveștile bunicului mai departe cu prisosință.

Cât de mult îmi place să citesc ce scrii!

Sofi

Doamna Giurgiu Silvia: Emoționante și cuvintele d-voastră. Vă mulțumesc cu tot sufletul. Dar vine o vreme când tot rătăcind printre amintiri, ţi-ajung la ureche vorbele speriate ale acelor muze măiestre: „-Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii!” – asemeni voinicului din poveste, ce se trezise alergând după iepure; şi care trăgând săgeată după săgeată, nu băgase de seamă, nefericitul, că-n învălmăşeala pe care o crease, trecuse în valea cu pricina. Atunci trebuie să laşi în urmă totul, să te întorci la masa de scris şi săltând capacul cufărului din copilăria mult lăsată în urmă, să constaţi cu amărăciune că părinţii noştri au rămas doar nişte amintiri şi, din păcate, nici noi nu mai suntem aceiaşi copii. Cât de fierbinte, de înlăcrimată mi-ar fi ruga, dacă aș ști că, rugându-mă LUI, m-aș putea întoarce la acele momente din copilăria mea. Și să le pot spune alor mei ceea ce gândesc acum.  

Giurgiu Silvia a spus :

Excepțional fragment, excepțional talent și excepțională decizie, la vremea ei! Deși amintirea doare încă, ea are efecte miraculoase pentru un suflet atât de evoluat, ca al dumneavoastră! Erau vremuri când se făceau salturi mortale pentru a învăța și a contura un viitor mai bun! Valorile se nasc din adevărate sacrificii!

Minunat urmaș povestitor cu traista basmelor prin lume!

Unii fug de acasă, alții cine știe de ce, iar la sfârșit socot dacă a fost bine sau nu, oricum cred că toți avem sentimentul că totul parcă a fost prea rapid. :))

De mine a fost bine, n-am fugit pentru învățătură de acasă, fiindcă și bunicii și părinții au avut cultul cărții și pentru asta mă simt binecuvântată. Tineri inteligenți și dornici de învățătură au rămas la munca de tăran, fiindcă nu s-au putut rupe sau n-au vrut să iasă din cuvântul părinților... o fugă le-ar fi făcut altfel viața, dar nu toți au imboldul, poate și fiindcă suntem un popor fatalist. Cât despre vremuri, la timpul respectiv, când povestește Tudor, comuniștii puși pe industrializare, au creat modalități să rupă tinerii de pământ, să-i școlească, să aibă o meserie, dar greu era să rupă țăranul de mentalitatea de-a avea pământ și să lucreze fără să depindă de alții.

Tudor am ascultat „spovedania” cu mare drag!

Tudor, asta o postez că mi se pare în context, ca o glumă:

Întrebare cu răspuns:
- De ce bărbații nu fug de soțiile rele?
- De frică! Se tem că vor da peste una și mai rea! De obicei, pleacă de la cele bune, fiind convinși că vor găsi alta și mai bună.


Mihaela ești de comă!... :))))

pup!

Mihaela Suciu a spus :

Tudor, asta o postez că mi se pare în context, ca o glumă:

Întrebare cu răspuns:
- De ce bărbații nu fug de soțiile rele?
- De frică! Se tem că vor da peste una și mai rea! De obicei, pleacă de la cele bune, fiind convinși că vor găsi alta și mai bună.


Mihaela: După mult timp am deosebita bucurie să-ți pot spune câteva cuvinte. Uneori, totul pare a se fi întâmplat atât de demult, în aşa fel ca nimeni să nu- şi mai aducă aminte care a fost cetatea în care poetul şi- a scuturat, pe lespezi, sandalele pline de colbul drumului parcurs până acolo. Când nu mai ai amintiri, te simţi ca o fântână seacă. Arunci piatra şi după un timp auzi ecoul impactului, un sunet surd, şi cam atât. Fără amintiri, ce reazem vom mai născoci în afară de tristeţea care ne- a rămas de la acestea? Cioran îşi imagina, cândva, cam cum ar arăta un filosof, faţă de poezia şi filosofia sa, faţă de suferinţa şi singurătatea în care nu se află decât el şi întreaga cunoaştere. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Dar, ai dreptate, nu toți am avut astfel de trăiri. Un alt scriitor buzoian, prieten bun, descria o scenă și mai teribilă. Cum a pornit mama lui, pe o ploaie torențială cale de câțiva km peste dealuri spre trenul care trebuia să-i ducă la oraș pentru examenul la liceu. Când să treacă un pârîiaș, venit acum de peste deal cu apele înfuriate, copilul a căzut și cu greu mama lui l-a tras din gârlă. Pentru că pierduseră ceva timp în lupta cu năprasnicul pârâiaș, au trebuit să o ia la goană spre gara unde sosea trenul, dar copilului i s-a făcut rău și mama lui a trebui să-l care în spinare ceva cale de mers. Numai că, ajunși în apropierea gării, trenul se și pusese în mișcare. Atunci mama băiatului l-a lăsat jos pe copil, a alergat după tren și prinzând de scările unui vagon a început să tragă înapoi să-l oprească. Risca să fie târâtă sub roțile trenului dacă mecanicul nu o observa la timp de a oprit trenul în loc. A urmat o discuție aprinsă la adresa femeii nebune și primejdiei la care se expusese, dar aflând motivul, a dat din cap cu subânțeles și a lăsat-o să-și urce copilul să ajungă la timp la examenul de la „Pedagocică”. Cu tâlc și bancul tău. Salutări buzoiene!

 



Mihaela Suciu a spus :

Minunat urmaș povestitor cu traista basmelor prin lume!

Unii fug de acasă, alții cine știe de ce, iar la sfârșit socot dacă a fost bine sau nu, oricum cred că toți avem sentimentul că totul parcă a fost prea rapid. :))

De mine a fost bine, n-am fugit pentru învățătură de acasă, fiindcă și bunicii și părinții au avut cultul cărții și pentru asta mă simt binecuvântată. Tineri inteligenți și dornici de învățătură au rămas la munca de tăran, fiindcă nu s-au putut rupe sau n-au vrut să iasă din cuvântul părinților... o fugă le-ar fi făcut altfel viața, dar nu toți au imboldul, poate și fiindcă suntem un popor fatalist. Cât despre vremuri, la timpul respectiv, când povestește Tudor, comuniștii puși pe industrializare, au creat modalități să rupă tinerii de pământ, să-i școlească, să aibă o meserie, dar greu era să rupă țăranul de mentalitatea de-a avea pământ și să lucreze fără să depindă de alții.

Tudor am ascultat „spovedania” cu mare drag!

Ador ursitoarea aceea! De-ar ști bunicul că traista de basme cutreieră lumea și lasă pe unde trece imagini vii...

Dar dvs. sigur știți că sunteți printre scriitorii de elită ai literaturii române și nu numai.

Prețuire!

Gina:  Cred că bunicul (de acolo de sus) știe toate astea: l-am visat, cândva, așteptându-mă pe ulița copilăriei; sta jos pe pământul rece, rezemat de un gard. „Ce-i cu tine, bunicule, aici? l-am întrebat. „Te așteptam pe tine, nepoate, fiindcă tu ai datoria să mă porți în spate toată viața!” mi-a zis. Și m-am trezit speriat de întâmplare. Dar tu știi bine că pe bulevardul nostru (unde locuim noi doi) mai sunt încă doi poeți deosebiți ai Buzăului (chiar dacă ei sunt pe undeva în prelungirea bulevardului). Dar destinul fiecăruia a fost pecetluit în copilăria și de-a lungul vieții. „Cu viaţa, se întâmplă ceea ce se întâmplă cu opaiţul - spunea Saint Exuperi – l-ai făcut, l-ai dichisit, dar de luminat nu luminează dacă nu-l aprinzi”. Nu toate scrierile noastre au punctul de plecare în trecut. Dar mă simt furat de nostalgia unui trecut în care aş vrea să mă întorc. Închid ochii, în încercarea de a-mi reaminti acele timpuri. Mâna care scrie rămâne, o vreme, suspendată în aer. Oare, ce mi s-a furat, de-a lungul anilor, de nu mai pot folosi lanterna magică, cu care, pe atunci, imaginaţia lucra fără nicio chemare? Ce simplu ar fi să înalţ, acelor clipe, câte ceva, îmi spun… În fiecare dintre noi e un mic Don Quijote în lupta cu cuvântul, ca și lupta lui cu morile de vânt. Dacă ne-am reîntoarce la confesiunea iscusitului cavaler al lui Cervantes, am crede că tot ceea ce se săvârşeşte sub ochii îndeletnicirilor celui care scrie, nu ar trebui să pară neapărat o cutezanţă nemaipomenită. Că doar el ştia bine ce-i vitejia şi, înainte de a se ajunge la disperare şi nebunie, cu siguranţă propriile lui vise, înregimentate în bătălii, erau dinainte duse cu iscusinţă şi exersate în faţa paginii albe a hârtiei ori dinaintea înfruntării cu marile sale încercări. Dar ne-am ales drumul, nu-i așa? Ori suferi mai departe și te vei prăbuși pe drum, ori îți bandajezi rana și mergi mai departe.

 



gina zaharia a spus :

Ador ursitoarea aceea! De-ar ști bunicul că traista de basme cutreieră lumea și lasă pe unde trece imagini vii...

Dar dvs. sigur știți că sunteți printre scriitorii de elită ai literaturii române și nu numai.

Prețuire!

Mihaela: (răspund tot printr-o glumă bună) 

Se duce o blondă la cazino și zice: „Vreau să pariez pe 2 numere... dar ca să câștig, trebuie să mă dezbrac”. Se dezbracă și aruncă zarurile. ”- Am câștigat!... am câștigat!” începe să se bucure ea, țopăind încolo și încoace. Apoi ia banii și pleacă. La care un dealer zice către coleg: „- Tu ai văzut zarurile pe care le-a aruncat?” „- Nu... credeam că le-ai văzut tu!!!”

Morala: Nu toate blondele sunt proaste, dar bărbații, tot bărbați rămân...



Mihaela Suciu a spus :

Tudor, asta o postez că mi se pare în context, ca o glumă:

Întrebare cu răspuns:
- De ce bărbații nu fug de soțiile rele?
- De frică! Se tem că vor da peste una și mai rea! De obicei, pleacă de la cele bune, fiind convinși că vor găsi alta și mai bună.


Multă emoție pozitivă și nostalgie mi-a inoculat lectura acestei schițe, scrisă cu dăruire și har. Ce vremuri, ce oameni! Fascinant!  Copilăria rămâne o comoară a sufletului nostru. 

Multă prețuire, Tudor Cicu! 

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2020:

Valeria Merca 

Sofia Sincă 

Mihaela Popa

Tudor Cicu

Nikol MerBreM

Vasilisia Lazăr 

Activitatea Recentă

gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Numai ochi și capră-neagră a utilizatorului gabriel cristea
cu 2 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Numai ochi și capră-neagră a utilizatorului gabriel cristea
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Seceriș de lună a lui Nikol MerBreM
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Haiku XI a lui Nikol MerBreM
cu 17 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Aur sălbatic a utilizatorului gina zaharia
cu 17 ore în urmă
Postare de log efectuată de gina zaharia
cu 17 ore în urmă
Postare de log efectuată de Nikol MerBreM
cu 18 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog imaginează-ți a utilizatorului Tudor Cicu
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog imaginează-ți a lui Tudor Cicu
cu 18 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De un albastru nesfârșit... (pantum) a utilizatorului Valeria Merca
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog De un albastru nesfârșit... (pantum) a lui Valeria Merca
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog Pantum II a lui Valeria Merca
cu 18 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Pagină de jurnal (de Ion Lazăr da Coza) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog Pagină de jurnal (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr
cu 19 ore în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog vișine a lui nicolae vaduva
cu 19 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog scara a utilizatorului nicolae vaduva
cu 19 ore în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog scara a lui nicolae vaduva
cu 19 ore în urmă
Lui Nikol MerBreM i-a plăcut discuţia Tătuțu a lui Ioniţă Gabriela
cu 20 ore în urmă
Nikol MerBreM a contribuit cu răspunsuri la discuţia Tătuțu a utilizatorului Ioniţă Gabriela
cu 20 ore în urmă
Utilizatorului Nikol MerBreM îi place postarea pe blog Amare a lui Mick Lorem
cu 21 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor