Ploaia se înteţea iar vântul împrăştia peste tot frunzele din copaci şi petalele crizantemelor de pe morminte. Ammei îi era ciudă că nu mai putea sta puţin în cimitir, acolo unde îşi vizita, mai nou, mama. Cel mai mult o durea că nu-i mai putea vorbi. Ar fi vrut să-i ceară sfatul şi astăzi, într-o problemă de suflet, de multe ori se dusese la mormânt, abătută şi tristă, călcată în picioare de oameni la care ţinea, gândindu-se că i-ar prinde bine să ştie ce ar fi zis mama că e mai bine să facă. Asta deşi, cât fusese în viaţă, povesteau adesea, ca două bune prietene, dar Amma făcea în cele din urmă ceea ce simţea ea că trebuie să facă, însă cel puţin nu se simţea atât de singură în faţa încercărilor, ca acum.

Îi pusese o băncuţă lângă mormânt, mamei nu-i plăcea niciodată să rămână singură. Aşa avea să aibă parte de companie. Cât trăise, fusese o femeie bună şi primitoare, avusese mulţi prieteni, făcuse mult bine şi mulţi o pomeneau şi acum în gânduri şi rugăciuni. Pe mulţi dintre prietenii mamei ei, Amma nici nu-i ştia. Ea era mai retrasă, mai puţin vorbăreaţă, mai selectivă cu prieteniile şi de multe ori, multele cunoştinţe ale mamei o stânjeneau. Mai demult, când mama, prietenoasă şi în acelaşi timp, mândră de fiica ei, aşa cum orice mamă îşi adoră odrasla, voia să o prezinte tuturor, ea nu ştia cum să se facă mai repede plecată, să se pitească într-un colţ sau să-şi vadă de cărţile ei, unde i se ascundeau cel mai adesea, prietenii. Îşi aducea aminte că, în copilărie, se amuza împreuna cu fratele ei, când mama îi chema să-i „arate” cuiva. „Iar ne arată ca pe urşi!...”, îşi spuneau complice şi, cuminţi, se prezentau în faţa musafirilor. Iar doamnele acelea simpatice, le spuneau invariabilele „Vai ce mari v-aţi făcut!”, „Vai ce semănaţi cu mama şi parcă, un pic şi cu tata!”, complimente primite cu mare bucurie în copilărie dar atât de greu de dus în adolescenţă. Acum şi-ar fi dorit ca mama să o mai cheme. Avusese parte de cea mai fericită copilărie, de părinţi minunaţi şi de iubire, nu-i lipsise niciodată nimic, normal că era timpul să vină şi vremuri mai grele, unii suferă în copilărie, alţii, ca ea, la maturitate, alţii suferă mereu, aşa că, în definitiv, ea era o norocoasă.

De când pusese băncuţa, Ammei i se întâmpla nu o dată, să se apropie de mormânt şi să găsească pe cineva acolo. Cum mama avusese multe cunoştinţe, nu ştia niciodată dacă pe bancă era una din acele persoane sau doar un străin ce profita de odihna băncuţei. Dacă se ridica de pe bancă şi pleca atunci când Amma se aşeza, după un simplu salut, în linişte pe mormânt, era semn că era doar un străin, altfel, auzea de regulă „Am fost prietenă cu mama dumneavoastră”. Dar aşa cum îi plăcea Ammei să gândească, zâmbind amar, şi de-ar fi fost un străin, pleca de acolo prieten, ştia ea, mama, cum să facă asta, era convinsă că îşi făcuse prieteni şi pe unde era acum. Chiar şi la spital, în salonul mamei era mereu plin de prieteni. Uneori stăteau în jurul ei şi asistentele pe care femeia, deşi suferindă, le învăţa vreun nou model de tricotaj sau le făcea tema la matematică pentru copiii acestora. Mereu pe grabă, Amma se simţea uneori aproape iritată de prezenţa unor străini în salon, avea puţin timp să-şi viziteze mama şi trebuia să-l împartă cu alţii. Şi la înmormântare veniseră o grămadă de prieteni, Amma însăşi făcuse tot posibilul să anunţe pe toată lumea, ştiind că mamei i-ar fi plăcut, îi plăcea mereu să aibă uşa deschisă pentru toţi, era iubită de oameni, aşa că de dragul ei, Amma acceptase să o împartă, pentru ultima dată cu toţi cei care ţinuseră la ea, neamuri, prieteni, foşti elevi sau doar simple cunoştinţe.

Abia în drum spre casă o podidiră lacrimile. Se lăsa noaptea, putea plânge fără teama că cineva se va uita stânjenitor la ea. Uneori, când se plimba pe străzile micului oraş, în amurg, vorbea în gând cu cei dragi, cu care din diverse motive, nu putea vorbi direct, în momentul respectiv. Alteori, îi treceau prin cap frânturi de poezie şi personaje de poveste. Dacă erau norocoase, ele, personajele acelea de poveste, prindeau viaţă pe foi, la întoarcerea acasă, altfel mureau cu primul salut al realităţii, ce se ivea odată cu vreo cunoştinţă care îi tăia Ammei calea şi o scotea din visare. Acum vorbea cu mama ei. Îi scria, în minte, o scrisoare.

 

Sărut mâna, sunt bine, mamă, sunt bine, lasă, toate trec...

 

Mai ştii, mamă? Nu, nu, asta nu aveai cum s-o ştii. În seara aceea, ultima seară, aruncasem o privire prin geamul salonului, obişnuiam să fac asta când plecam, era ca şi cum eram acasă şi tu mă conduceai în prag... doar că acum îmi făceai numai cu mâna, din pat, şi ne zâmbeam. În seara aceea nu ţi-ai mai privit fiica, oricum mereu grăbită spre ne-unde. (Unde m-am grăbit atunci, mamă?! De ce n-am rămas peste noapte?!) Erai preocupată să îşi găsească tata un pat, să rămână el cu tine. Eu insistasem că încă nu e cazul, că nu are rost să se chinuie şi el, nedormit, că am să rămân eu când va fi cazul, dar că până una alta, puteam ruga o asistentă să stea prin preajmă, la nevoie. Am fost o proastă. Nu voiam să accept ceea ce zăcea în mine de câtăva vreme, sfârşitul. Ţi-am văzut în privire ceva ce n-am să înţeleg pe deplin, niciodată, poate te pregăteai de drum. Poate o dojană, poate o acceptare a faptului că nu voiam să înţeleg, poate o privire mustrătoare, dar iertătoare, asupra unui copil, eram iar copil şi tu aveai ceva de terminat, ceva ce eu nu înţelegeam. După ce am închis uşa şi am văzut că nu te uiţi după mine, voiam să îţi bat în geam, să mă priveşti şi să ne zâmbim, să nu sărim peste ritualul obişnuit de plecare. Dar nu ştiu de ce, am renunţat, ceva din privirea ta îndreptată spre tata, m-a făcut să renunţ. Parcă eraţi din nou doar voi doi, de la începuturi, dinainte ca noi, copiii, să ne fi născut. Şi în acelaşi timp, mi-a fost ciudă pe mine că renunţ, ca şi cum aş fi renunţat la a mai spera. Erai tot mai rău. Privirea ta blândă de om înţelept şi luptător era parcă alta, nu ţi-am spus niciodată, dar în ultimele săptămâni se schimbase în neputinţă, parcă priveai de departe, dincolo de mine. Te mai agăţai când şi când de viaţă, înduplecată de încurajările mele, dar nu ca altădată şi parcă nici eu nu mai ştiam să cred în ele. Parcă doar amânam să mă gândesc la inevitabilul ce urma. Uneori aproape că mă simt vinovată că nu am mai sperat la fel ca în primii ani. Aproape că mă gândesc că atunci, la final, când am dat câte puţin drumul la speranţă, te-am pierdut mamă. Poate eu am fost de vină, poate aş fi putut să mai sper, să mai folosesc magia speranţei şi gândul pozitiv, aşa cum, copilăreşte, credeam că am reuşit altădată. M-am împotmolit prea mult în suferinţele mele şi am uitat să mai sper suficient pentru tine, mamă. Gânduri, gânduri inutile de neputinţă...

A doua zi, joi, urma să îl schimb eu pe tata. M-a sunat dimineaţă. Mi-a spus doar atât: „Hai, acuma, că se pare că-i bai!...”. Mai devreme sunasem eu şi îmi spusese că nu mi te poate da la telefon, dar ne obişnuisem şi cu asta, rămâneai uneori aproape fără voce, însă totul părea ca de obicei... Apoi ai adormit şi nu te-ai mai trezit, am aflat mai târziu că i-ai făcut tatei cu mâna, înainte să adormi din nou, de dimineaţă. Îţi luai, poate, rămas bun...

Şi acum era bai, cum aveam să aflu în curând, tata nu te mai putea trezi, cât de bai mai putea fi, mamă?! Te simţeai deja foarte rău, de o bună bucată de vreme. N-am îndrăznit să-l întreb, să cer detalii cum făceam altădată. Mi se părea că irosesc timp. Am închis telefonul şi dintr-odată, mi-am dat seama că era vital să mă grăbesc, că tot ce mai puteam face era să ajung în timp record la spital. Ca şi cum graba mea, prea târziu venită, ar mai fi stopat roţile timpului, ce începuseră să se rostogolească greoi şi mâlos prin inima mea. Om mare m-am simţit dintr-odată, abia atunci, mamă, prea mare!

Nu voiam să înţeleg ce tocmai se întâmpla. Îi spuneam gândului să tacă. Taci, eşti o proastă, taci, îi spuneam gândului. Tragi concluzii greşite. Nu, mama mea nu moare, nu înţelegi, mama mea nu moare, mama mea nu moare, totul va fi bine. Am repetat gândul acesta dimpreună cuTatăl nostru”, ca pe o mantră, singura care te mai putea încă ţine în viaţă, în clipele acelea în care încă mai speram. Îmi intrase atât de bine în sânge încât mai târziu, în serile de priveghiere, îmi răsărea haotic, mama mea n-a murit, mama mea n-a murit, totul va fi bine. Ce mai putea fi bine?! Mă făcea aproape să zâmbesc şi să-mi amintesc de ziua aceea când, cu ani în urmă, ţi-am dat vestea, spunând că de fapt am două veşti, una rea şi una bună, cea bună era că dacă voiai, puteai să lupţi cu boala. Şi ai fost atât de cuminte, mamă, ai luptat toţi anii aceştia, m-ai crezut, ai crezut cu tărie în ceva ce eu atunci abia învăţam să cred. Am învăţat să credem împreună, mamă.  Nu o dată ţi-am admirat dârzenia, demnitatea şi dorinţa de viaţă, toate lucrurile pe care le-ai făcut, chiar şi în zilele de final, pe patul suferinţei, când tot ce mai puteai folosi erau mâinile şi mintea. Împleteai trandafiri de aţă şi sfaturi de lumină pentru cei din jurul tău. Ajunseseşi să râzi la varianta mea de optimism nătâng, cu care îţi stopam toate temerile şi gândurile negative, când îţi spuneam că cel mai rău lucru care ţi se putea întâmpla era să ajungi la Doamne-Doamne, ori asta, în definitiv, nu era chiar atât de rău, dar până atunci încă mai aveai, ştiam eu sigur, nu scapi dumneata aşa uşor, îţi spuneam glumind, şi e păcat să nu te bucuri de ce e pe aici.

Mama mea n-a murit. Uneori mă trezesc cu gândul acesta şi acum. Negarea. Deşi acceptarea cuminte şi împăcată există şi ea, dar nu pe deplin. De când ai plecat, nu am mai îndrăznit să-mi duc nici un gând dureros până la capăt, am râs, am plâns, am făcut orice doar să nu las logica să-mi arate dezastrul. Nu înţeleg de ce, cu mantra aceea în minte, am căutat în attosecundele acelea, chibrit şi lumânare. Ca şi cum începusem să înţeleg că îmi cereai să accept. Preţ de o speranţă am decis, am să îmbrac bluza roşie pe care o purtasem cu o seară înainte. Avea să sperie moartea. Şi o căciulă roşie ca viaţa, căciula în care ţi-ai împletit tremurul serilor în care sperai. Da, aşa avea să fie, aveam să alung moartea! Lumânările aveau să fie doar de formă. Poate de aceea, când am plecat spre spital, le-am uitat lângă uşă. Taximetristul voia poveşti. Nu pricepea că-i bai. Poate că în final a înţeles pentru că a tăcut grav şi maşina a prins, dintr-odată, aripi.

Noaptea trecută te-am visat, erai îmbrăcată toată în negru, semănai cu mine acum (ţie nu-ţi plăcea negru), şi-mi spuneai că pantofii aceia negri mi-i laşi mie, am zis, bine, lasă-i acolo, dar nu păreai mulţumită de reacţia mea indiferentă, ai repetat şi m-ai îmbrăţişat şi atunci am realizat, mi-am adus aminte şi în vis ceea ce cu greu accept în realitate, că ai murit mamă, ai murit. Vai cum mă dor cuvintele astea, vai cum mă dor, dar trebuie să le scriu mamă, trebuie! Deşi tu eşti vie, acolo, pe planeta unde plutesc îngerii. Ştiu că în vis, am trecut dintr-o dată din starea comună în care îmi spuneai un lucru banal şi tu erai vie, în starea de conştienţă în care am realizat că nu, acum nu mai era nicidecum un lucru banal faptul că mama mea îmi vorbea în anumite nopţi. Îmi amintesc că am zis copleşită, a, acum văd, eşti mama, mama cea care a murit, nu cea pe care încă o aveam. M-a durut atât de tare diferenţa, cum mă doare de câte ori, cu ochii deschişi, „îmi aduc aminte” că ai murit, ca şi cum, de atunci, de când s-a întâmplat, ai mai murit de milioane de ori, mamă. M-am prăbuşit în îmbrăţişarea ta, strigând copleşită, „MAMĂ!” aşa cum fac de câte ori gândul că ai murit e mai puternic decât amorţeala la care îl supun şi mă face să conştientizez dureros realitatea. Am avut impresia că mă destram, că mă prăbuşesc în mine şi senzaţia de sfârşire, de sfâşiere a fost atât de mare că m-am trezit urlând de neputinţă, dând din mâini ca un om pe cale să se înece,  lovindu-mă de colţul noptierei. Pe mâna dreaptă, mi-a apărut, azi, o vânătaie mare, aşa cum aveai tu de la perfuzii. Mi-e dor de tine, mamă! De femeia care credea în mine atunci când eu nu mai credeam, de femeia care mi-a încălzit cu viaţa ei speranţele, mi-a alungat neputinţele şi durerile până m-a făcut om. De femeia pe care o iubea tata, de femeia care mi-a născut fratele, de femeia care îmi spuneaPăpuşa mamii!” şi mă ţinea în braţe, deşi eu nu mai eram de mult, o păpuşă. De femeia care avea mereu o vorbă bună şi înţeleaptă pentru oricine, fie şi pentru un străin. Începuse să mi se facă dor încă de când erai în viaţă, începusem să simt cum femeia aceea minunată dispare în ghearele bolii, cum făcusem un schimb de roluri şi eu îţi eram mamă şi tu, copilul meu neputincios, dar tu erai o luptătoare şi pierderea abia se insinua. Erai încă acolo, pentru mine, pentru noi toţi. Acum, unde eşti, mamă, unde? Nu mă ajută nimic din ce ştiu, să înţeleg unde s-a risipit atâta viaţă, atâta minte, atâta suflet, atâta dragoste? Unde? Nimic?! Pământ de flori?!

Planeta îngerilor trebuie să existe, chiar dacă o simt doar cu inima! Ţi-am spus? Am fost şi eu acolo, într-o noapte, la câteva zile după ce ai plecat. Acolo totul pluteşte, muzica lor, florile, gândurile, totul. Nu am apucat să-ţi spun, mamă, dar acum ştii şi tu, îngerii nu au aripi, au inimi uşoare cu care zboară. Eu n-aveam inima atât de uşoară, dar mi-au croit nişte aripi de împrumut cât să zbor o împăcare. La început mi-a fost greu să comunic cu ei. Îngerii nu ştiu ce înseamnă tristeţea, amărăciunea, durerea dorului. Le-am spus că sunt nespus de tristă. N-au înţeles, dar mi-au arătat o floare plutitoare care mi-a şters lacrimile. Le-am spus că amărăciunea îmi sapă adânc în inimă. M-au privit lung şi au cerut muzicii plutitoare să-mi umple golul, le-am spus că îmi lipseşti îngrozitor de tare, că îmi lipseşte dragostea din ochii tăi cu care mă vegheai mereu, că îmi lipsesc sfaturile tale, vocea ta, că mă doare lipsa îmbrăţişărilor tale. Atunci îngerii mi-au dezvăluit gândul lor plutitor. Tu erai acolo. Te învăţau cum să-ţi foloseşti inima ca să zbori. Iar eu trebuia să mai zăbovesc acolo, în rugăciune, doar până ai fi învăţat să zbori, după aceea aveai să fii îngerul meu păzitor. Apoi m-am trezit...

Câteodată, când mă privesc, în fugă, în vreo oglindă, mi se pare că ceva din tine a rămas pe faţa mea, o expresie, uneori un zâmbet, alteori o privire şi fac un pas înapoi, în faţa oglinzii, ca să te privesc mai bine, dar expresia dispare. Locuieşti pe faţa mea doar în trecere, mamă. Ieri am fost acasă la tata. Am uitat să îţi spun, între timp, acasă la mama, a devenit acasă la tata. Uneori intru în camera ta şi închid ochii, îmi imaginez că eşti acolo şi că nimic nu s-a schimbat. Nu mă întreba de ce, dintre toate lucrurile, coşul acela cu fire uscate de levănţică, găsit în dulap, mi-a amintit de mânile tale, mamă, n-am mai putut să-l las din braţe, minute-n şir...

În dimineaţa aceea, în spital nu era ora de vizită, oricum ar fi fost în zadar, însă am urât toate uşile pe care le-am deschis chiar şi cu o secundă mai târziu decât aş fi vrut. Parcă spitalul devenise un labirint, încăpăţânat să-mi întârzie, voit, paşii. De ai ştii de câte ori am vrut să întreb dacă mai trăieşti! Ţi-am simţit moartea cum creştea apăsătoare pe feţele celor din spital, pe măsură ce mă apropiam de zona în care erai internată. Acolo toţi îmi făceau loc, de ce îmi făceau loc, mamă?!

Încă mai speram la o ultimă privire. Şi acum regret lipsa ei, îmi spun că m-ai privat de ultima îmbrăţişare, dar nu ştiu ce cer. Uneori, când încerc să-mi imaginez cum ar fi fost, îmi dau seama că poate îmi era imposibil de dus şi poate ne-ai cruţat pe toţi. Te-ai stins în somn. Lin. Cel puţin tata ţi-a vegheat ultima respiraţie. Şi când mă gândesc că insistasem să nu rămână, că va fi bine!...

În salon ţi-am găsit doar trupul. Ţi se făcuse mic ca şi cum cele câteva grame care se spune că se strâng într-un suflet, ar fi tras cel mai greu la cântar. Deşi trecuse doar o noapte de când nu ne văzusem, tu erai din nou un copil, copilul meu, mamă.

Tata, sfâşiat, se agăţa de nişte acte ce trebuiau făcute. Nici nu ştiu când a ieşit din salon. Mama mea n-a murit insistam în gând.Totuşi” era cuvântul cheie cu care încolţeam ca un animal hăituit, cu ultimele puteri, medicul; totuşi, nu se mai poate face nimic? Măcar să încercăm, aseară spuneaţi că încă există soluţii. Nu ştiu cât a mai durat speranţa, poate până am văzut resuscitarea cu ochii mei, fără de folos. Urletul se prelingea tăcut pe pereţii sufletului încă de când primisem telefonul şi totuşi, nicio lacrimă. Mă gândeam ce se mai poate face, ce trebuie să fac. Ce trebuie să fac? Am dat nişte telefoane. Voiam să te îmbrăţişez, te mângâiam doar pe creştet în timp ce anunţam dezastrul. Speram ca femeile acelea pe care le găsisem acolo, să iasă odată, să mă lase cu tine. Parcă erau neclintite. Într-un final le-am rugat să iasă. Mi-au spus că trebuie să te ducă la morgă. Nu-mi venea să cred, parcă erau nişte ciocli. Parcă nu erau aceleaşi femei care cu o seară înainte, glumeau cu tine, mamă. Te iubiseră şi ele, era imposbil să nu te iubească cineva. Însă acum, uitate în cleiul durerii ce umplea aerul, stăteau cu palma sufletului întinsă precum cerşetorii, în aşteptarea lacrimilor mele. Nu înţelegeau de ce trebuie să plece. Când am insistat a doua oară, probabil că au realizat, au ieşit şi s-au desprins cu greu de geamul de sticlă al uşii prin care, cu o seară înainte, te priveam eu. Aplecată asupra ta, le-am simţit ochii în ceafă, tânjind după un plâns, cum îmi smulgeau roşul din căciulă, cum mă despleteau, cum îmi aşezau pe tâmple, de la distanţă, baticul negru. Probabil roşul li se păruse nepotrivit şi-acum îl destrămau precum nişte molii flămânde. Sau poate era doar imaginaţia mea prea rănită.

Te-am îmbrăţişat în sfârşit, ţi-am spălat neclintirea cu lacrimi, te-am acoperit cu roşul meu, mamă, ca şi cum ţi-aş mai fi putut da puţină viaţa. Atunci mi-am amintit de ceva ce nu-mi amintisem niciodată, de clipa în care m-ai strâns prima dată la pieptul tău, doar că acum trăiam clipa inversată, tu erai pruncul pe care încercam să-l ridic de pe pat, în braţe. De ce nu m-ai aşteptat, mamă? Doar fentasem atât de bine secundele! Trupul îţi devenea din ce în ce mai uşor, ca o părere, parcă treceau ani, te îmbrăţişam şi nu mai ştiam cine la pieptul cui mai stă, mamă!

Apoi te-am făcut frumoasă. Am pictat măşti pentru amândouă. A ta acoperea moartea, a mea viaţa, durerea. Zâmbeam trecătorilor cu coroane şi ei, afabili, ne spuneau,Ce mult semeni cu mama!”. Te-ai fi bucurat să auzi asta, mamă. Mă bucuram şi eu, prima dată, era prima dată când nu-mi mai doream să fiu eu, altfel decât tine, nu mai bună, nu mai rea, ci doar eu, altfel.

 Mai ştii când te păcăleam să râzi? Să alungi boala? Citisem eu undeva că în China există un parc unde oamenii se îmbrăţişează şi râd, râd din senin, până când învaţă cu adevărat să râdă. Şi mă gândeam că e una din terapiile alternative care nu ar încurca prin nimic tratamentul alopat. Te obişnuiseşi aşa de bine cu pastila asta încât uneori, o cereai singură.Fă-mă, mami să râd!”, îmi spuneai. Şi râdeam până ne durea burta, din nimic. Acum îl mai fac doar pe tata să râdă, ştii tu, el e mai încăpăţânat, ca bărbaţii, râde greu, îi administrez râsul pe ascuns, îl păcălesc. Nu înţelege de ce întinde braţul şi nu mai eşti, erai mereu la o îmbrăţişare distanţă. Îi spun să întindă braţele până la cer, nu e nimic nou, doar că-i trebuie braţe mai lungi. Atunci râde puţin, mai mult zâmbeşte amar, dar îl fac eu să râdă, mamă, nu-ţi fă griji! Şi apoi ies în stradă, să pot plânge în voie. Nu-ţi fă griji nici pentru asta, mă fac şi pe mine să râd, adesea. Sunt cel mai mare bufon din viaţa mea. Şi râd mult. Doar uneori, după ce fac asta, ies în stradă, în noapte şi mă dezbrac de zâmbete. Atunci din mine se desprinde o umbră, priveşte spre cer şi întreabă, „Unde eşti mamă, unde eşti?Mi-e tare dor de tine!”. Ei, pe umbra asta, n-am reuşit niciodată s-o fac să râdă mamă! Nici măcar o secundă, o amărâtă de secundă.

Din când în când, netezesc cutele pietrei cu flori în care te-ai ascuns şi mă bucur când vin şi îţi găsesc câte un prieten nou, pe băncuţă. Acolo sunt liniştită.

Ştii, ceva din mine mai crede şi acum, când trec pe lângă spital, că dacă aş avea suficient curaj să intru şi să mai deschid uşa acelui salon, te-aş regăsi acolo, iar tu mi-ai zâmbi şi te-aş putea îmbrăţişa. Poate de aceea nu mai am curajul să merg acolo, de teamă să nu mi se spulbere visul. După ce te-au luat, mi-am îndesat căciula roşie pe urechi şi am ieşit la aer, să fac ce era de făcut. O parte din tine a rămas în acel salon din care, când am ieşit, am simţit cum căciula roşie mi se întunecă încet, treptat, odată cu sufletul, în negru. Era un februarie cald, doar mie mi s-a făcut brusc, mai frig ca niciodată.

Uneori mi-e dor de culori, mamă. Ştii doar, îmi plăceau toate şi mai ales, roşu. Zilele trecute, am încercat să-mi pun nişte cercei violet, de zece ori, i-am pus, de zece ori i-am scos, nu e încă timpul. E ca şi cum aş umbla cu rănile sângerii, galbene, violet, supurânde, la vedere. Negrul mă ascunde perfect, mamă, în el învăţ să renasc precum un fluture Phoenix, la propria mea viaţă; pe sub el, îmi cresc aripi colorate. Doar tu mi le vezi, mamă, pentru alţii, sunt încă nişte cioturi retezate.

Altfel, în viaţa mea nu s-a schimbat nimic. Sunt toate cum le ştii. Doar că nimeni nu-mi mai croşetează căciuli roşii.

 

Amma, cu dragoste!

 

Ajunsese acasă, se pierduse iar în gânduri, dar cel puţin uitase de problemele curente. Uneori se gândea că toate încercările pe care i le punea viaţa în faţă erau nedrepte şi că era prea mult tot ceea ce i se întâmpla. Dar alteori, în mici momente de lumină, realiza că poate nu ar fi supravieţuit prea bine pierderii dacă nu ar fi fost acele probleme curente, care să-i amorţească, să-i diminueze şi să-i abată atenţia de la durerea cea mare. Viaţa e cel mai bun sistem de reglare. Ni le dă pe toate, când trebuie, cum trebuie.

Vizualizări: 285

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Trist, Nikol. Dar tristețea face parte din însăși existența noastră. Nu putem fi doar zâmbet, însă iubirea despre care vorbești în acest minunat text o conservăm fără lacrimi în amintire. O amintire indispensabilă care-și mută respirația la origini, în izvorul vieții.

În comparație cu Amma, pot spune că sunt o norocoasă. Vorbesc cu mama zi de zi la telefon. Și chiar dacă a depășit cu puțin pragul unei frumoase vârste, avem puterea să zâmbim vieții. E o sportivă octogenară și haioasă. Dar să lăsăm „căciula roșie” să-și adulmece rănile și fără a ne „dezbrăca de zâmbete” să recunoaștem că ai îmbrăcat foarte bine în cuvinte haina despărțirii de ființa care a modelat Ammei prima respirație. Felicitări!

P.S. Un singur regret am. Faptul că n-am citit textul la vremea postării. Te îmbrățișez, cu drag.

 toate trec,...

Niciodată nu se pun puncte de suspensie după virgulă.

privire mustrătoare dar iertătoare

Înaintea lui dar se pune virgulă.

să-mi amintesc de ziua aceea când cu ani în urmă,

virgulă după când.

Răscolitor! Cât de mult doare! Frumos, Nikol! Și... îmi pare rău!... :(

Am remarcat: 

 

Împleteai trandafiri de aţă şi sfaturi de lumină pentru cei din jurul tău.

Preţ de o speranţă am decis, am să îmbrac bluza roşie pe care o purtasem cu o seară înainte. Avea să sperie moartea. Şi o căciulă roşie ca viaţa, căciula în care ţi-ai împletit tremurul serilor în care sperai. 

Nu am apucat să-ţi spun, mamă, dar acum ştii şi tu, îngerii nu au aripi, au inimi uşoare cu care zboară. Eu n-aveam inima atât de uşoară, dar mi-au croit nişte aripi de împrumut cât să zbor o împăcare. 

Apoi te-am făcut frumoasă. Am pictat măşti pentru amândouă. A ta acoperea moartea, a mea viaţa...

Uneori mi-e dor de culori, mamă. Ştii doar, îmi plăceau toate şi mai ales, roşu. Zilele trecute, am încercat să-mi pun nişte cercei violet, de zece ori, i-am pus, de zece ori i-am scos, nu e încă timpul. E ca şi cum aş umbla cu rănile sângerii, galbene, violet, supurânde, la vedere. Negrul mă ascunde perfect, mamă, în el învăţ să renasc precum un fluture Phoenix, la propria mea viaţă; pe sub el, îmi cresc aripi colorate. Doar tu mi le vezi, mamă, pentru alţii, sunt încă nişte cioturi retezate.

Doamna Dorina, răspund cu un pic de întârziere, vă mulţumesc mult pentru cuvintele frumoase şi pentru căldura îmbrăţişării! Tabloul mamei dumneavoastră, "sportivă, octogenară şi haioasă", mi-a adus zâmbetul pe buze, atunci când am citit comentariul; da, sunteţi o norocoasă şi sper să rămâneţi multă vreme aşa! Şi să nu regretaţi nimic, eu sunt convinsă că aţi citit textul exact atunci când a fost să fie :)!

Cu drag,

Nikol

Pop Dorina a spus :

Trist, Nikol. Dar tristețea face parte din însăși existența noastră. Nu putem fi doar zâmbet, însă iubirea despre care vorbești în acest minunat text o conservăm fără lacrimi în amintire. O amintire indispensabilă care-și mută respirația la origini, în izvorul vieții.

În comparație cu Amma, pot spune că sunt o norocoasă. Vorbesc cu mama zi de zi la telefon. Și chiar dacă a depășit cu puțin pragul unei frumoase vârste, avem puterea să zâmbim vieții. E o sportivă octogenară și haioasă. Dar să lăsăm „căciula roșie” să-și adulmece rănile și fără a ne „dezbrăca de zâmbete” să recunoaștem că ai îmbrăcat foarte bine în cuvinte haina despărțirii de ființa care a modelat Ammei prima respirație. Felicitări!

P.S. Un singur regret am. Faptul că n-am citit textul la vremea postării. Te îmbrățișez, cu drag.


Doamna Vasilisia, vă mulţumesc mult pentru răbdarea lecturii şi  pentru corectură, am tendinţa frazei lungi şi mai scapă virgulele :), am corectat. Mulţumesc şi pentru cuvintele de apreciere, mă bucur mult că v-au plăcut acele fragmente, că am reuşit să le fac să transmită. Şi... vă mulţumesc şi pentru îmbrăţişarea de dincolo de cuvinte!...

Cu drag,

Nikol


Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

 toate trec,...

Niciodată nu se pun puncte de suspensie după virgulă.

privire mustrătoare dar iertătoare

Înaintea lui dar se pune virgulă.

să-mi amintesc de ziua aceea când cu ani în urmă,

virgulă după când.

Răscolitor! Cât de mult doare! Frumos, Nikol! Și... îmi pare rău!... :(

Am remarcat: 

 

Împleteai trandafiri de aţă şi sfaturi de lumină pentru cei din jurul tău.

Preţ de o speranţă am decis, am să îmbrac bluza roşie pe care o purtasem cu o seară înainte. Avea să sperie moartea. Şi o căciulă roşie ca viaţa, căciula în care ţi-ai împletit tremurul serilor în care sperai. 

Nu am apucat să-ţi spun, mamă, dar acum ştii şi tu, îngerii nu au aripi, au inimi uşoare cu care zboară. Eu n-aveam inima atât de uşoară, dar mi-au croit nişte aripi de împrumut cât să zbor o împăcare. 

Apoi te-am făcut frumoasă. Am pictat măşti pentru amândouă. A ta acoperea moartea, a mea viaţa...

Uneori mi-e dor de culori, mamă. Ştii doar, îmi plăceau toate şi mai ales, roşu. Zilele trecute, am încercat să-mi pun nişte cercei violet, de zece ori, i-am pus, de zece ori i-am scos, nu e încă timpul. E ca şi cum aş umbla cu rănile sângerii, galbene, violet, supurânde, la vedere. Negrul mă ascunde perfect, mamă, în el învăţ să renasc precum un fluture Phoenix, la propria mea viaţă; pe sub el, îmi cresc aripi colorate. Doar tu mi le vezi, mamă, pentru alţii, sunt încă nişte cioturi retezate.

Doamna Mariana Suciu, doamna Mihaela Chitic, vă mulţumesc mult pentru semnul de lectură!

Cu drag,

Nikol

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Lui Ioniţă Gabriela i-a plăcut discuţia spălătorul de putini a lui nicolae vaduva
cu 4 ore în urmă
Lui Ioniţă Gabriela i-a plăcut discuţia Dihorul a lui Tudor Cicu
cu 4 ore în urmă
Postare de log efectuată de Nelu Preda
cu 6 ore în urmă
Lui Ioniţă Gabriela i-a plăcut discuţia Mehmet Deliù a lui Tudor Cicu
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Poezia şi lucrurile a lui Costel Zăgan
cu 7 ore în urmă
Mihaela Moşneanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Omul cu mască a utilizatorului gina zaharia
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Moşneanu îi place postarea pe blog Omul cu mască a lui gina zaharia
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog ne-am zâmbit a lui Dan Mitrache
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog Magia eclipselor a lui giurgiu maria
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Îți văd chipul a lui Elena Mititelu
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Şoapte fără ecou a lui Suchoverschi Gheorghe
cu 15 ore în urmă
J' Arrive! a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Îngeri pe pământ a utilizatorului Nelu Preda
cu 15 ore în urmă
Lui Ion Lazăr da Coza i-a plăcut videoclipul lui nicolae vaduva
ieri
Utilizatorului Crinu Sorin Leşe îi place postarea pe blog Omul cu mască a lui gina zaharia
ieri
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog Îți văd chipul a lui Elena Mititelu
ieri
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog În culorile patriei a utilizatorului gina zaharia
ieri
Elena Mititelu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog În culorile patriei a utilizatorului gina zaharia
ieri
Utilizatorului Elena Mititelu îi place postarea pe blog În culorile patriei a lui gina zaharia
ieri
Utilizatorului Elena Mititelu îi place postarea pe blog Omul cu mască a lui gina zaharia
ieri
Elena Mititelu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Îți văd chipul a utilizatorului Elena Mititelu
ieri

frecvență trafic

© 2018   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor