Şase luni...

[Emil Dumitru]

            Liniştea după-amiezi de vară timpurie fu răscolită de un dangăt mai prelung al  clopotului. Bătuse o singură dată – cel puţin aşa se auzise aici la noi în sat – iar dangătul lui, purtat de vânt, călătorise prin spaţiu şi se agăţase de florile salcâmilor din bătătură, făcându-le să vibreze, împrăştiindu-şi inegalabilul lor parfum peste noi, peste mine şi mama. Câteva flori trezite din somnul lor dulce căzură în părul din creştet al mamei - lăsat ,,la vedere’’ de sub basma - bogat şi alb ca neaua. Mama  brusc se opri din frământat ascultând dacă se mai aude un alt dangăt. Nu-l mai auzirăm, probabil că doar atât bătuse sau vântul care purtase dangătul până la noi îşi schimbase direcţia.

        Am rămas câteva secunde cu privirea fixă. Poziţia în care mama încremenise, mi se păru nepământeană, aşa îngenuncheată în faţa căpisterii în care frământa,  admirându-i sau mai bine spus, contemplându-i faţa. Parcă era o icoană vie chipul mamei, aşa cum stătea în această mută aşteptare… Mâinile ei albe de făină până aproape de coate… Căpisterea albă în care frământa aluatul… Cămaşa puţin îngălbenită de trecerea anilor, presărată cu minuscule floricele romboidale, roşii, cusute la muscă în jurul gâtului…  Şi ca icoana să fie completă, totul se termina cu faţa uşor arămie, arsă de soarele verilor trecute, încadrată de neaua părului ca o aureolă şi ea tot albă. Doamne, ce frumoasă era mama aşa în aşteptarea asta mută, încordându-şi doar simţul auzului, înconjurată de liniştea ei sufletească şi parfumul florilor de salcâm… Ce frumoasă!…

       Şi aşteptarea ei fu răsplătită: clopotul se auzi din nou, tot  o singură dată.

       - Dumnezeu s-o ierte! spuse mama, strângându-şi mai bine basmaua după ceafă - să nu-i cadă vreun fir de păr în aluat - apucându-i delicat colţurile doar cu vârfurile degetelor să n-o murdărească prea tare de făină. Of, Doamne, săraca, bine c-a scăpat dă chin! mai adăugă ea reluând frământatul.

 

       Privirea mi-a coborât brusc spre mâinile ei, urmărind fascinat mişcarea lor aproape repetitivă, degajând multă bucurie că ele, mâinile, ştiu să facă din apă şi făină, o minune: pâinea noastră cea de toate zilele!

       ,,Bine c-a scăpat de chin!”, spunea mai mereu mama gândindu-se când auzea bătaia prevestitoare de moarte a clopotului, doar la plecarea pe drumul fără întoarcere a unei femei.

       Când, o dată, am întrebat-o de ce spune aşa, mi-a răspuns:

       - Pentru că noi femeile dă la ţară suntem tare chinuite, dragu’ mamei! Atât dă chinuite, încât la patruzeci dă ani arătăm ca nişte babe dă şaizeci, poate chiar mai mult! Şi d-aia spun aşa!

       - Şi cine vă chinuie?

       - Cine ne chinuie!?... se mirase ea privindu-mă.

       - Da, aşa am întrebat. Cine vă chinuie?

       - Ne chinuie munca, creşterea copiilor, uneori chiar şi bărbaţii noştri… Şi câte şi mai câte. Apoi, văzându-mi faţa tristă, brusc zâmbise.  Da’… tu eşti mic şi încă n-ai priceput rostul vieţii...  

 

       Acum, auzind-o că rosteşte acelaşi laitmotiv, i-am zis:

       - Poate că este un ,,el” mamă şi nu este o ,,ea”, aşa cum gândeşti dumneata.

       - Poate, nu zic nu! Dar tot mai bine ar fi să fie o ,,ea”! spuse mama, oprindu-se din frământat şi ştergându-şi fruntea cu poala şorţului. Tu, zise fără să mă privească, mai adu şi bagă în cuptor un rând dă lemne şi apoi adună-mi nişte frunze dă salcâm. Da, vezi să fie d’alea mari şi stufoase, nu d’alea piţigăiate… Ai înţeles?

       Am fugit să execut ordinul. Avea mama o tehnică a ei, cu astea, cu frunzele de salcâm. Le aşternea aşa într-un strat potrivit pe cârpător, după ce-l pudra cu puţină făină, apoi aşeza bulgărele de aluat  alb-gălbui peste frunze şi-l băga în cuptor. Printr-o mişcare scurtă a mâinii, trăgea cârpătorul şi aluatul rămânea în cuptor pe patul de frunze de salcâm, aşa pâinea nu se mai ardea prea tare de la vatră. Ce culoare, ce aromă şi ce miros lăsau frunzele de salcâm în coaja coaptă de pe vatră a pâinii, este greu de descris în cuvinte, numai cine a mâncat aşa ceva îşi poate aminti.

        Când am revenit cu frunzele de salcâm, mama terminase de frământat şi asculta ultimele ştiri aduse gratis de ţaţa Duda. Duda locuia la câteva case de noi, era mică de statură şi cu burta veşnic mare, parcă era mereu gravidă în luna a şasea sau a şaptea. Mai era şi foarte negricioasă la faţă, deşi nu se trăgea din neam de ţigani. Nici nu-i ştiam numele adevărat, căci toată lumea îi spunea simplu, Duda. Poate că în imaginaţia lor, conţăranii mei vedeau o asemănare între o dudă neagră şi această femeie, cine ştie?

      - Da ţaţă, cum îţi spusei… muri bietu’ Stănică! încheie ţaţa Duda vestea.

      - Vezi, vezi!… Chicotii eu de bucurie. Ţi-am spus eu că poate este un ,,el” şi nu o ,,ea”!

Brusc se făcu linişte. Mă priviră amândouă femeile aşa în treacăt şi pe moment nici nu mă luară în seamă, totuşi, după câteva secunde, mama mă luă la rost văzând probabil frunzele de salcâm din mâna mea:

      - Le-ai clătit mă cu apă, aşa, dă praf?

      - Le-am!... Nu vezi că-s ude?

      - Bine mă dăşteptule!... Lasă-le lângă căpistere, pă şervet, şi dă fuga să vezi dacă mai are găinili apă.

       Am plecat glonţ. Era un stil foarte elegant al mamei de-a mă expedia: adică să nu stau şi să casc gura la discuţiile lor, ale maturilor, mai ales acum când ţaţa Duda îi adusese ultimele veşti. Am deşertat iute o găleată cu apă în pivele găinilor şi am revenit foarte rapid, de, muream de curiozitate să aflu şi eu de ce-a murit bietul Stănică, bărbatul ţaţei Floarea.

 

       Când am revenit, Duda care vorbea mereu repede, acum mai şi gesticula din mâini şi cap, gata, gata să-şi ia zborul. Mă şi pufni râsul, imaginându-mi o dudă mare, neagră, cum planează printre ramurile salcâmilor înfloriţi.

      - De fă ţaţă… Acu' n-am nicio nevoie, n-am dă însurat, n-am dă măritat, muri, muri, Dumnezeu să-l ierte, da rău o mai duse Floarea cu el! Uite na, că băutura îi puse capac, că bea Stănică, dă rămânea drept ca blana dă brad, apoi când să dezbăta, o lua dă la cap...

       - Lasă că nici al tău, nu-i mai breaz! o mai temperă mama.

       - Da!... Da’ al meu, nu mă bate, nu mă înjură şi când vine beat…

       - Păi cum să te mai bată, bre, dacă îl bagi în grajd cu vaca, apoi legi uşa cu sârmă ca să nu iasă de acolo!... comentai eu cu spatele, aranjând cu un băţ, jărăgaiul în cuptor.

       - Măăă!... Derbedeule! strigă mama. Taci şi vezi-ţi d’ale tale, că poate-ţi cârpesc acuma una, dă vezi stele verzi, neruşinatule!…

        M-am întors cu gândul să le spun de unde ştiu povestea cu grajdul. Duda tăcuse şi mă privea cu ură pe sub sprincenele negre şi groase, cu mâinile încrucişate pe piept şi parcă aşezate la odihnă pe burta ei mare. Mama căuta cu privirea un retevei - în mod sigur să mă altoiască - am intuit eu, şi singurul din prejma ei era la mine în mână. L-am aruncat iute în jarul din cuptor. 

       Duda ne întoarse spatele şi plecă fără să spună un cuvânt.

       - Fă!... Fă n-auzi!?... Acu’ nu te pune şi tu la mintea lui!… Să vii mai târziu, să-ţi dau o pâine caldă pentru copii…

       - Oi veni!… răspunse Duda, fără se întoarcă.

 

       - …Neobrăzatule, supăraşi biata femeie, mă certă mama după un timp. Să nu mai faci aşa, că nu-i frumos…

       - Dar ce, nu-i adevărat!? Nu face aşa?... Tot satul ştie!…

       - Taci mă, că te chelfănesc acum’, una-două…

       - Nu dumneata mai învăţat să nu mint şi să spun adevărul?

       - Da, mă mamă! Da’ nu chiar aşa… tu prea le spui oblu!...

       - Adică, să spun adevărul, dar să folosesc cuvinte mai frumoase şi aşa mai pe ocolite, vrei dumneata?

       Mama mă privi câteva clipe:

       - Când vei creşte mare, oamenii nu te vor iubi dacă ai să le spui adevărul aşa oblu în faţă!… Ce mai semeni cu tact-o, şi el tot aşa…

       - Doar proştii nu suportă să le spui adevărul în faţă! murmurai eu văzând-o că pleacă, lăsând fraza neterminată, dar  bănuind ce-a  vrut să-mi spună, în legătură cu tata.

       Deci, cauza morţii bietului Stănică,  fusese băutura. Da… tare ciudat, mereu la mine în sat, numai bărbaţii mor de băutură, femeile nu! Ele nu mor niciodată din cauza băuturii, ele mor din alte motive sau moarte naturală... Şi slavă Domnului, sunt şi femei care beau în satul meu, mamă, mamă!...

 

       - Scăpă şi ea dă chin! spuse mama, trezindu-mă la realitate, repetând clasica ei frază, când reveni lângă mine cu cârpătorul pentru a băga pâinea în cuptor.

O privii puţin nedumerit şi chiar am deschis gura să-i reamintesc că murise Stănică, bărbat şi nu femeie, dar mama continuă:

       - Câtă bătaie a mâncat Floarea, dă la Stănică, tăbăceam o ciurdă dă vaci!… Da’ uite acu o să-i fie greu singurică… Scăpă dă un chin, dă un beţiv, şi rămase cu doi beţivi… că ăl mic nu e ca ei, nu samănă cu nemu’ lor… Săraca, taman acu când era mare nevoie dă tată!… o căină mama, pe ţaţa Floarea.

       Tăcu aşezând cu mare grijă cârpătorul pe ştergar. Mut, priveam şi admiram acest ritual sacru: presărarea cu făină a cârpătorului, aşezarea patului de frunze de salcâm pe el - nici prea gros, dar nici prea subţire -, apoi bulgărele de aluat pe patul de frunze.

       - Dă fuga şi adu-mi crucea dă la grindă, să sfinţesc bucata dă pâine, că uitai s-o iau io!...

       

       Crucea, după care mă trimise mama, era de fapt o piatră ciudată în formă de piramidă, cu baza de aproximativ trei centimetri şi înălţimea de cinci centimetri, prevăzută în partea de sus cu o gaură, prin care mama trecuse un şnur împletit în trei culori - roşu, alb şi negru - şnur de care, piatra respectivă era agăţată de un cui, bătut în grindă. Deosebit la această  piramidă din piatră, era că, pe suprafaţa bazei, în mijloc, era sculptată adânc o cruce cu toate laturile egale, iar în cele patru colţuri, tot aşa adânc, erau sculptate patru litere ciudate pentru mine.

 

       - Dă-o mă, pezevenchiule, p’în făină, că să lipeşte dă cocă!… mă sfătui mama, urmărindu-mi mişcările, apoi continuă: Hai, pune-o tu pă pâine că eşti cruce întreagă şi ai sufletul curat de copil.

 

                                           * * *

 

       Ei, şi uite aşa ţaţa Floarea rămase vădană cu trei copii, trei băieţi mari, acum flăcăi buni de armată şi apoi de însurătoare, căci la mine în sat se împământenise acest obicei: flăcăii se însurau după satisfacerea stagiului militar, adicătelea să fie un bărbat împlinit. Fără armată nu erau bărbaţi buni de însurătoare, gândeau bătrânii satului. Un alt obicei respectat cu şi mai multă stricteţe, din generaţie în generaţie,  era, ca atunci când fetele se măritau, musai să fie fecioare, altfel era jale şi amar pentru mireasa necinstită.

       Cei trei copii veniseră pe lume, aproape unul după altul, iar primi doi, Ion şi Săndel, jurai că-s fraţi gemeni, deşi – şi asta ştiam de la mama - între ei era o diferenţă de un an şi câteva luni.

       Ion, fiul cel mare, aştepta acum în toamnă să-i vină ordinul de încorporare, apoi urma Săndel. Amândoi flăcăii moşteniseră totul de la Stănică, cu excepţia unui singur lucru: munca!

       Titel, nume de alint dat de ţaţa Floarea mezinului de la Constantin, era altfel. Total diferit de neamul lui Stănică, iubit de ţaţa Floarea şi urât de cei doi fraţi că nu le semăna, avea o altă apucătură: lui îi plăceau femeile!

                                                 * * *

          Ţaţa Floarea, mare iubitoare de ţigări fără filtru şi ness rece - credea cu tărie că descoperise ea o reţetă: ness frecat cu apă minerală foarte rece -, trecu cu bine peste acest prim necaz, peste această primă înmormântare. Însă, dacă ai fi privit-o mai cu băgare de seamă, atunci la înmormântarea bărbatului, pe chipul ei ai fi descoperit: un ochi râdea, celălalt plângea. Râdea că a scăpat de suferinţă, de bătăi şi înjurături, alergări prin bătătură şi grădinile din spatele satului, pe uliţa satului, pe unde se nimerea, când venea Stănică acasă, cuc şi alte păsărici. Iar ochiul celălalt plângea, dar nu se jelea, lăcrima aşa de faţadă, să vadă lumea cât suferă ea că-i murise bărbatul.

       Totuşi, nu după mult timp, lipsa lui Stănică  se  cunoscu  foarte  repede în gospodărie: gardul sta să cadă, cartonul de pe casă se găurise, şindrila de pe grajd  fusese  smulsă  de  vânt  pe  la  colţuri. Dar  cel  mai  mult  se  simţi  în comportamentul fiilor, aşa că acum, la pomana de trei luni, ţaţa Florea regreta şi plângea de-a binelea:

       - De ţaţă, aşa beţiv cum era, ţinea tot rostul casei! Mai ţipa la băieţi, îi mai altoia aşa părinteşte când săreau calu’, ca să-l ştie dă frică şi dă tată! Da’ acu'?...  Acu' parcă a intrat strechea în ei, nu alta! se confesă ea, mamei mele.

       - De fă Floare, ştiu eu ce să zic!?... Poate ăsta mare, Ion, s-o întoarce mai cu minte din armată! o încurajă mama.

       

       Şi timpul trecu destul de repede, veni toamna şi Ion plecă în armată, unde, se făcu foarte cuminte… cuminte de tot şi pentru totdeauna. După nici şase luni de armată el fu adus acasă într-un sicriu sigilat. Versiunea oficială din certificatul de deces era ,,accident în timpul tragerilor de noapte’’. Însă un soldat din garda care însoţise sicriul, îi spusese adevărul în câteva cuvinte: dezertase din unitate, se îmbătase, şi la întoarcere fusese împuşcat de santinelă că nu stătuse la somaţie.   Şi uite aşa, biata femeie, la aproape şase luni de la moartea soţului, ducea fiul cel mare pe ultimul drum. A doua înmormântare, alte pomeni de trei zile, de şase zile, de nouă, ş.a.m.d.

                                                               * * *

            Mai rămase ţaţa Floarea cu cei doi băieţi, două firi total diferite, care aşteptau să le vină şi lor ordinul de încorporare. Urma Săndel, poate chiar acum în toamnă, dacă nu, în primăvara anului viitor.

       Zilele de vară, deşi lungi, lui Săndel i se păreau că trec totuşi foarte repede, că se alergau aşa, ele, zilele, planificat, ordonat şi gospodăreşte una pe alta şi el nu mai are timp să-şi înece amarul aşteptării în băutură.

       Pe la jumătatea verii, cam atunci când porumbul începe să facă puică, un alt necaz se abătu pe capul ţaţei Floarea. Lelea Ioana, bătrâna ei mamă, vădană de tinerică, că-i omorâse unul bărbatul la o nuntă - lumea în sat vorbea că ăsta, Vasile, care-i omorâse bărbatul, se ţinuse cu ea până să se mărite şi o păcălise de fată mare -, se înţepă în laba piciorului, într-un cui.   Stătuse aşa, tratând înţepătura cu ţărână şi foi de pătlagină: ce-o da bunul Dumnezeu!  După un timp, rana se infectă atât de rău, încât fu nevoită să meargă la spital, de unde veni acasă, cu piciorul respectiv mai scurt de la genunchi. Dar nu asta fu problema, că biata lelea Ioana, obişnuită cu singurătatea şi necazurile nu se plânse nimănui, ci îi alunecase o cârjă, căzuse şi-şi rupsese o mână. Şi uite aşa, ţaţa Floarea se mai pricopsi cu un necaz şi o gură în plus, de hrănit.

       - Hai la mine mamă, să stai cu noi, că nu mai poci nici eu să stau toată ziulica pă drum: când la deal, când la vale!... o rugase ţaţa Floarea într-o zi.

       - Nu merg fă, nu merg şi pace!... Stau acilişea, în sărăcia mea, în căsuţa mea, că am muncit singurică toată viaţa să am casa mea, să mor pă perina mea, aşa să ştii!... Trimite-l pă Săndel cu d-ale guri, că lui îi fac actili pă tot ce este aici, şi trei pogoane dă pământ!... îi răspunsese lelea Ioana, foarte hotărâtă.

       Acasă, ţaţa Floarea îi povesti lui Săndel cam ce-l aşteptă în viitor şi băiatul acceptă, încântat de perspectivă, dar mai ales de faptul că drumul trecea prin faţa cârciumi din sat.

Şi astfel sătenii se obişnuiră cu Săndel să-l tot vadă aproape zilnic că trece la deal, unde locuia bunica lui. După un timp însă, Săndel se oprea tot mai des la cârciumă cinstindu-se zdravăn. Ce să naşte din pisică, tot şoareci mănâncă!  şuşoteau sătenii, dar pe Săndel nu-l afecta aceste comentarii, el îşi vedea mai departe gospodăreşte de pahar.

       - Ce făcuşi mă?... Iară dăduşi pă la cârciuma lu’ Marin ţiganu’? îl luă ţaţa Floarea la întrebări într-o seară.

       - Păi… păi dacă e în drumul meu?... Ce să fac?

       - Ocoleşte-o mă nenorocitule! Du-te pă după sat, du-te pă izlaz, dacă nu te poţi abţine! Ajungi dă râsul satului, băăă beţivane!... Să duce buhu dă tine, fuge toate fetili dă un beţiv ca tine… aolo, vai dă capu’ tău!

       Săndel o ascultă distrat şi plecă fredonând: cine-a pus cârcima-n drum… dar... dar totuşi ţinu cont de spusele mamei, şi începu să ocolească cârcima lui Marin ţiganul.

 

 

       Veni toamna. În sat începu, ca de obicei,  marea agitaţie: căruţele, când pline, când goale, alergau pe uliţa satului de dimineaţă şi până în noapte. Începuse culesul porumbului şi Săndel merse la un văr să-l ajute. După ce terminară, se cinstiră… şi se tot cinstiră până uitară numărul paharelor. La un moment dat, vărul lui îi tot repeta o frază:

       - Tu... tu, bă Săndele, tare prost mai eşti!… Băăă, să ai tu grijă dă baba aia pă dăgeaba!? Băăă, aia nu-ţi face nici un act!…. Ai să vezi, te duce cu vorba, cu zăhărelu’ ca p’ăla mititelu’… da, da, ai să vezi tu!

       Ajuns acasă, Săndel probabil că tot repetase fraza cu pricina, fiindcă a doua zi, ţaţa Floarea îl întrebă cu cine băuse şi ce drăcovenii îi mai băgase în cap. El îi relată fragmente din discuţia cu vărul său şi ţaţa Floarea concluzionase:

       - Păi aşa a zis mă, că-ţi face acte, da văz c-a uitat! Am să vorbesc eu mâine cu ea.

       Săndel, după ce o ascultase plecase la deal, oprindu-se drept în cârciumă, să se dreagă.

       Dar n-a mai apucat să vorbească cu mama ei, şi în zorii zilei următoare fu trezită de lătratul furios al câinelui.  Un copil striga la poartă cât îl ţineau plămânii:

       - Ţaţă Floare!... Ţaţă Floare!...

       Ieşi femeia speriată pe prispă.

       - Vino repede la deal, la lelea Ioana, c-o găsiră moartă!...

       Şi copilul o rupsese la fugă, lăsând-o pe ţaţa Floarea năucă şi cu o mână la gură, astupându-şi parcă ţipătul care sta să iasă.

 

       Anchetatorii o găsiseră pe pat, cu un cordon înfăşurat în jurul gâtului şi stabiliră din prima clipă că cineva cunoscut de bătrână, fusese autorul, căci uşa de la intrare nu prezenta urme de violenţă. Primul pe lista suspecţilor fu Săndel, mai ales că el dispăruse din sat fără să anunţe nimic. Cu ajutorul câinilor, dresaţi special pentru urmărire, îl găsiră pe Săndel în aceeaşi zi, spre seară, în pădure, beat, dormind ca un buştean pe un maldăr de frunze. Fu încătuşat şi dus în arestul poliţiei, pentru judecată. Şi uite aşa, Săndel în loc să meargă în armată, merse la închisoare. Ajutată de vecini, ţaţa Florea făcu cea de-a treia înmormântare, la aproape tot şase luni după moartea fiului cel mare Ion, şi la un an după moartea lui Stănică.

 

                                                           * * *

       

           Acum mai rămăsese cu mezinul, Titel, în gospodărie şi cu cinci pogoane de pământ: trei de la lelea Ioana şi două pogoane ale ei. Titel, asta mic, aşa cum am mai spus, nu semăna cu neamul lui Stănică. Nu iubea el băutura - foarte rar dădea prin cârciumă, şi nu pentru băutură, dorea să afle ce se mai vorbeşte prin sat - dar nu se prea omora nici cu munca: de, fusese mereu ,,ăsta micu’ ” şi muncea mai mult de nevoie şi de gura ţaţei Floarea.

De boala lui cu femeile, nici vorbă să se vindece, evoluase, trecuse la o etapă superioară: la cele măritate! Auzise el la cârciumă, într-o seară, că astea, femeile măritate, sunt mai focoase şi ştiu ,,meserie nene, nu glumă!” şi se tot chinuia să afle ce anume meserie ştiu ele.  Şi tot acolo la cârciumă, auzise de una Anica, că e a mai focoasă  ,,meseriaşă’’, năbădăioasă şi ,,rea dă muscă’’, din sat.

       Chestia asta cu ,,rea dă muscă’’ îl pusese tare rău pe gânduri pe Titel, şi în mintea lui făcea o comparaţie bizară: îşi imagina o juncuţă nărăvaşă, care înţepată de o muscă, foarte nervoasă tot zvârle din picioarele din spate: oare şi Anica tot aşa să zvârle din picioare când… ? se tot întreba Titel.

       Anica, despre care vorbeau toţi bărbaţii, venetică în sat de un an de undeva de prin Muntenia, după unul Virgil - cunoscut mai mult în sat sub numele de Pădureţu’ , căci omul locuia lângă pădure şi se ocupa cu transportul de lemne, şi nu numai – se şi făcuse repede cunoscută în sat: nu refuza niciun bărbat, indiferent de vârstă şi aspect fizic. Condiţia de bază, pe care trebuia s-o îndeplinească doritorul, era să aibă bani, mulţi bani şi totul se aranja rapid.

 

       Când Titel o văzu prima dată pe Anica, căzu tot chinul din lume pe capul lui şi-n minte îi încolţi ideea: ce să fac, s-o am?...  Şi prilejul se ivi la prima nuntă din sat când se prinse în horă lângă ea, foarte îndrăzneţ făcu primul pas. Jucase cu ea doar o singură învârtită şi reuşise să-i transmită mesajul, c-o place: dintr-o ,,greşeală” strategic gândită, o strânsese mai tare în braţe, să-l înţeleagă. Iar faptul că simţise pe pieptu-i mângâierea  excitantă a sânilor ei  pietroşi, care-i jucau halucinant acolo sub cămaşă, şi pe care o împungeau obraznic şi provocator, fusese un bonus câştigat de el. Anica simţi ea ceva, ceva, dar nu se grăbi să răspundă la provocări aşa din prima, şi mai aşteptă, până într-o zi când Titel îi apăru în cale:

       - Bă Titele… Bă mucosule! Uite care e povestea! Văz eu că mă placi, da… eu vreau şi o dovadă pipăibilă!… Dacă mă înţelegi?  Bă, dacă mă vrei, la mine să vii cu banul… Că eu n-o fac bă, aşa pă dăgeaba, ca Stela asta, fata lu’ Drugă, cum am auzit eu acilişea pă la voi! Eu merg cu tine… da pă câştig, adică pă bani, m-ai înţeles?

       Titel dăduse ca un mut din cap. A înţeles că ,,nurii’’ Anicăi trebuiesc plătiţi, şi nu oricum ci cu mulţi, foarte mulţi bani. Înfierbântat de formele ei, de curiozitate şi de Dumnezeu mai ştie ce, Titel făcu rost de nişte bani. Pentru această primă tranşă, fu lăsat de Anica doar ca s-o pipăie, doar atât cât să-l facă s-o dorească şi mai mult, după care fugise, strigându-i:

       - Data viitoare să-mi aduci încă pe atât, dacă vrei să vezi şi să pupi ce pipăi,  altfel… pa!...

       Povestea lor de dragoste - nu ştiu dacă totuşi o pot numi aşa, atunci când la mijloc e vorba de bani - debută, şi la un moment dat, Titel, care pusese suflet în toată aventura, nu mai putu să facă rost de bani. Anica se supără şi începu să-l respingă. El începu s-o urmărească şi să-i ceară socoteală, dar… dar toată povestea ajunse şi la urechile lui Virgil, care întâlnindu-l pe uliţa satului, îi ceru bărbăteşte socoteală lui Titel.

       Încăierarea dintre cei doi bărbaţi fu foarte scurtă, aproape mută, plină de ură şi răzbunare din partea soţului încornorat, fără ţipete şi hărmălaie mare. Ca din senin, în mâna lui Virgil, apăru un briceag de altoit pomii, care se împlântă în pieptul lui Titel, adânc, cu multă patimă şi sete.

 

       Jale mare la înmormântarea lui Titel, a patra din familia lui Stănică şi la aproximativ tot şase luni de la ultima, şi veni aproape tot satul. Tânărul fu îmbrăcat ginere şi dus la groapă cu brad gătit, dar cu vârful în jos şi un sobor de trei preoţi.

       Această ultimă înmormântare, pur şi simplu o dărâmă pe biata femeie, atât fizic cât şi psihic, mai ales că mezinul Titel fusese favoritul ei, ,,băiatul mamei”, copilul la care ţinuse mult, văzându-l că este mai altfel decât Ion şi Săndel.

      În el, ţaţa Floarea îşi pusese toate speranţele, dar acum totul se năruise şi după aproape o lună, umbla prin curte, desculţă şi despletită, uneori îmbrăcată foarte sumar.  Gesticula, plângea apoi începea să râdă şi vorbea cu Titel din imaginaţia ei, strigându-l în şoaptă... Biata femeie nu reuşi să treacă iarna şi se prăpădi la câteva zile după anul nou. Trecuseră tot… şase luni.

       O găsiră vecinii pe prispa casei culcată pe o parte, cu faţa spre poartă şi ochii larg deschişi,  parcă aşteptând pe cineva.

      Din toată familia lui Stănică mai rămăsese doar Săndel, care se afla acum la închisoare şi mai avea mulţi ani de făcut. După câte se auzise în sat, când o să vină acasă o să fie un om bătrân. Ce o să mai găsească din toată gospodăria, ce-i vor mai lăsa şi lui hoţii, numai bunul Dumnezeu ştie.

 

[Corina Militaru]

Familia lui Stanica, parca pedepsita sa se autodistruga. Bine scris!

Carcoteala de serviciu,

evoluase dor- cred ca ai vrut doar

îşi imagina o vacă care- cacofonie, schimba te rog

la mine să vine cu banul, mulţi,  mulţi bani, că eu n-o fac bă, aşa…- cred ca suna mai bine, la mine sa vine cu bani, multi bani, ca eu...

Cu prietenie,

[Mihaela Suciu]

Am citit cu plăcere.

Vezi dativul pentru - ţaţa

Pe la jumătatea verii, cam atunci când porumbul începe să facă puică, un alt necaz se abătu pe capul lui ţaţa Floarea.

[Sofia Sincă]

Povestire tristă... o familie bântuită de blesteme. (s-ar zice) În fond nu erau decât nişte bărbaţi obişnuiţi cu alcool. Copiii fac ceea ce văd în familie şi vorbesc ceea ce aud.

Mi-a plăcut povestirea Emil, este cursivă, scrisă în limbajul neaoş dâmboviţean. Am o remarcă: ai de două ori ''dor'', în loc de ''doar''. Ştiu, este tot un regionalism, dar parcă nu le stă bine în acele fraze.

Desigur... am mai citit cândva această povestire, dar mi-a făcut plăcere să mi-o reamintesc.

Cu apreciere, Sofy!

[Emil Dumitru]

Corina, mulţumesc mult! Am corectat.

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Familia lui Stanica, parca pedepsita sa se autodistruga. Bine scris!

Carcoteala de serviciu,

evoluase dor- cred ca ai vrut doar

îşi imagina o vacă care- cacofonie, schimba te rog

la mine să vine cu banul, mulţi,  mulţi bani, că eu n-o fac bă, aşa…- cred ca suna mai bine, la mine sa vine cu bani, multi bani, ca eu...

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Mulţumesc Mihaela, am corectat!

Cu prietenie,

Mihaela Suciu a spus :

Am citit cu plăcere.

Vezi dativul pentru - ţaţa

Pe la jumătatea verii, cam atunci când porumbul începe să facă puică, un alt necaz se abătu pe capul lui ţaţa Floarea.

[Emil Dumitru]

Sofia, am revenit asupra textului şi am modificat. Mulţumesc mult!

Cu prietenie,

Sofia Sincă a spus :

Povestire tristă... o familie bântuită de blesteme. (s-ar zice) În fond nu erau decât nişte bărbaţi obişnuiţi cu alcool. Copiii fac ceea ce văd în familie şi vorbesc ceea ce aud.

Mi-a plăcut povestirea Emil, este cursivă, scrisă în limbajul neaoş dâmboviţean. Am o remarcă: ai de două ori ''dor'', în loc de ''doar''. Ştiu, este tot un regionalism, dar parcă nu le stă bine în acele fraze.

Desigur... am mai citit cândva această povestire, dar mi-a făcut plăcere să mi-o reamintesc.

Cu apreciere, Sofy!

[Emil Dumitru]

Helene, scuzele de rigoare pentru întârziere! Am fost plecat din localitate.

Îţi mulţumesc pentru tot. 

Cu prietenie,

Helene Pflitsch a spus :

Vă citesc cu mare plăcere textele.

Vă felicit pentru scrisul dv.