M-am trezit în mijlocul camerei. O zgâlţâială teribilă mă adusese acolo într-o fracţiune de secundă. Ina era lângă mine. De unde a apărut? Se agăţase de mine ca de ultima salvare. Suntem zăpăciţi. Nu ştim se ce întâmplă. Ce să ce întâmple? Se mişcă pământul. Tare de tot, nu e glumă. Cât ai clipi, suntem în cadrul uşii de la intrare. E ceva distanţă până acolo, nu ştiu cum am parcurs-o. Stăm, năuci, lipiţi de uşă. Blocul e barcă pe  mare agitată. De ce să te ţii? Ne ţinem unul de altul. Ina ţipă. E prima dată când o aud că ţipă cu atâta disperare. Copiii? Abia acum îmi aduc aminte de ei. Nu degeaba se spune că, la marile pericole, oamenii se gândesc întâi să-şi salveze pielea şi apoi la ceilalţi. Copiii sunt la „gară”, la casa acoperită de vişini, adică, petrec sfârşitul de săptămână acolo, cu coana mare. Casa e cam veche. Ce secvenţe de groază îmi trec prin minte! Gata. Nu se mai aude vâjâiala aceea înfundată care m-a trezit din somn, odată cu mişcarea bruscă şi brutală a patului. Doar câinii se mai aud. Latră în neştire, speriaţi şi ei că le-a fugit pământul de sub picioare. Intru în sufragerie, să văd ce urme au rămas după  zgâlţâială. N-au rămas. Doar lustra a devenit pendul, certificând că n-a fost vis, că pământul ne dă, din când în când, semn că ne ţine pe spinarea sa numai dacă vrea el. Dacă se scutură odată mai tare, s-a zis cu noi.

          După ce ne-am revenit, cât de cât,  din şocul produs de frământarea  pământului, îi zic Inei, s-o liniştesc:

          - A trecut. N-a fost cine ştie ce. O clătinătură acolo, n-a lăsat nici o urmă.

          - Degeaba încerci să atenuezi şocul. A fost cutremur în toată regula, au fost aproape şase grade, poate şi mai bine, eu aşa cred.

          - Ne-a speriat un pic şi gata. Doamne, cum ai ţipat! Nu m-am speriat de cutremur cum m-am speriat de ţipătul tău.

          - Ştii bine că mor de frică. În ’77, când a fost cel mare, ai văzut, mi s-a albit un smoc de păr, la ceafă. Şi atunci am ţipat, la început, apoi am rămas fără grai. Tu jucai table, la Ganea. Eram numai eu şi copiii. Când a venit urgia, am crezut că e sfârşitul. Nu ştiam ce să fac. M-am adăpostit, ca acum, sub tocul uşii de la intrare, pe care o deschisesem, în speranţa că vor sări vecinii, dacă e ceva. Blocul tremura ca o piftie. Eram la  etajul al patrulea şi simţeam cum  trosneşte din toate încheieturile. Cădeau obiecte, se goleau rafturile din cămară, se spărgeau pahare, farfurii, sticle. Cui îi păsa de ele? Priveam scara de parcă voiam să o ţin cu ochii, să nu cadă. Era speranţa noastră de viaţă. Speranţa  de viaţă tremura mai tare decât mine şi copiii, care se ţineau strâns de mine, fără să scoată o vorbă. Când s-a deschis uşa din faţă şi în pragul ei au apărut vecinii, am ştiut că nu murisem. Nici mult nu mai aveam. Muream de frică, dacă nu se sfârşea zgâlţâiala. M-am trezit jos, în faţa blocului. Vecinii mă ajutau să îmi revin, copiii se învârteau pe lângă mine plângând. Îi vedeam ca prin ceaţă. În ceaţa aia ai apărut şi tu. Mi-am adus aminte că erai la Ganea. Mă miram cum de veniseşi aşa de repede.

          - Eram la etajul al nouălea, în Piaţa „Dacia”. Acolo zgâlţâială. Pământul se zbătea să arunce tot din spinarea lui, parcă era cal sălbatic înşeuat pentru prima oară. Am plecat aşa cum mă aflam, în cămaşă, deşi era frig, martie, 4 martie. Am coborât pe scări, liftul mă temeam că se blochează. Seară, nu vedeam mare lucru pe străzi, doar un nor de praf, parcă trăsese o baterie de artilerie.  Praful venea din zona cofetăriei „Macul roşu”. Cofetăria se dărâmase, am aflat a doua zi, împreună cu mai multe clădiri din preajmă. Avarii mari suferiseră Sala „Moldavia” şi restaurantul „Dunărea”. Au fost demolate. De toate eram legat sufleteşte. La „Dunărea” a fost nunta noastră…

          - Încerci să schimbi subiectul, cum faci tu când vrei să ieşi din încurcătură. Cui îi pasă de nuntă acum? Mai bine încearcă un telefon, să vedem ce e la „gară”.

          - Şi eu m-am temut, când mi-am adus aminte de copii, să nu se fi întâmplat ceva acolo. Acum, cu mintea mai limpede, sunt sigur că totul e bine, casele mici sunt mai rezistente la cutremur. Dau eu telefon, tu odihneşte-te un pic.

          - Crezi că mă ia somnul, în situaţia asta?

          - Dacă te gândeşti numai la prăpăstii…

          - Îmi e teamă că iar începe.

          - Stai liniştită. Nu mai începe. A trecut, gata. 

          - Dacă e să vină sfârşitul, să nu vină aşa, prosteşte, dintr-o dată, să vină la vremea lui, după ce ne-om fi trăit traiul. Eu pot spune că am trăit cât pentru trei vieţi, după ce te-am cunoscut. Şi tot vreau să merg până la capăt, să nu mă poticnesc înainte de termen şi să nu pot eu răvăşi, în Crâng, frunzele toamnei împreună cu tine, ţinându-ne de mână. Îmi dă un fior plăcut gândul acesta. O să îmi amintesc de el pe la şaptezeci de ani, apoi pe la optzeci, pe la…

          - Te cam tocmeşti. Mai pe scurt, când vom fi bătrâni.

          - Îmi plac mult bătrânii, ştii cât ţin eu la Bătrânu, dar nu pot să asociez bătrâneţea cu noi, până nu îmbrăcăm hainele ei. Dă, Doamne, s-ajungem până acolo încât să fim mândri de vârsta noastră… Chiar, ce-o fi făcând socru-meu?

          - E bine, fii liniştită. Cu siguranţă, doamna Dobre e la el.

          - Da, dar s-o fi speriat, singur acolo, are o vârstă…

          - El nu se sperie ca noi, nu mai are ce pierde. El se teme doar pentru cei ce rămân.

          - Aşa mă tem şi eu, pentru copii şi pentru tine. Dar nici mie nu vreau să mi se întâmple vreo nenorocire.

          - Iar ajungem la tema asta neagră? Dacă tot nu te ia somnul, mai sună şi tu, poate prinzi „gara”, să vedem ce e acolo.

           Ina a reuşit să vorbească la telefon cu coana mare, după ce s-a mai descongestionat reţeaua. In casa acoperită de vişini totul era bine. Coana mare râdea. Îi amintise Inei cum Jupânu, la cutremurul cel mare, avusese grijă să-şi salveze sticla de vin, o agita, victorios, la colţul casei, în timp ce ea tremura, de frică, înăuntru.  A sunat şi la Bătrânu. Doamna Dobre era acolo, îi era frică şi ei, singură. Zicea că Bătrânu rămâne domn şi în situaţii neprevăzute. Ştiind că vecina va veni să-l întrebe de sănătate, prima lui grijă a fost să se îmbrace, nu se cădea să o primească în  pijamale.

          - Ei, băiete, văzuşi că a venit Nevăzutul?  m-a întrebat, la telefon, Bătrânu. Dumnealui pândea de după colţ, dumnealui era pe aproape, ne învăluia mişeleşte şi n-aveam cum să ne ferim. Mă conving tot mai mult că simt apropierea evenimentelor mai importante.

          - Dacă e aşa, ia spune : poate Ina să doarmă liniştită până la ziuă?

          - Fii pe pace, n-o să i se întâmple nimic până la ziuă.

          „Până la ziuă nu, dar după aceea?” era întrebarea care îmi stătea pe limbă, după ce auzisem răspunsul lui Bătrânu, doar aparent liniştitor. Nu ştiu de ce îmi venea iar în minte întrebarea matadorului Alberto Procunta: „Azi ai învins. Dar data viitoare?”

 

Vizualizări: 70

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Redare naturală a unor momente dramatice.

da Coza

Ce să ce întâmple? - Ce să se întâmple?, o mică eroare de dactilografiere.

Poveste de la cutremur redată fidel, literar, cursiv. Fiecare avem astfel de povești.

A mea, ultima este foarte tristă. S-a întâmplat în octombrie 2013, luna în care mi-am pierdut soțul. Nu, nu cutremurul a fost vinovat, ci boala fără rezolvare de care suferea. Era noapte adâncă, pe la trei către dimineață când m-a zguduit patul. Eu m-am ridicat brusc la marginea lui și am aprins lumina. Soțul meu dormea profund sub efectul calmantelor. L-am trezit greu, doar l-am trezit că nu a vrut să coboare din pat. Atunci mai putea. I-am spus că a fost cutremur și a zis: Și? Stai cuminte în pat că și așa nu avem ce face. Avea dreptate. Mie mi s-a pus un cârcel la un picior din cauza emoției, oricum eram imobilizată și i-am spus: Și așa nu pot să fug nicăieri că mi-a pus un cârcel la un picior. Iar el: Dar eu?... Am plâns încet, conștinetizând ce mă așteaptă, știind că soțul meu nu mai are mult de trăit. Oricum ceea ce a urmat la sfârșitul lunii a fost mult mai rău decât acel prezent.

Se adeverește citatul din ultimul rând: „Azi ai învins. Dar data viitoare?”

Am citit cu interes și am apreciat, chiar dacă mi-a amintit de clipe grele.

Sofy

Scrierea atrage prin firescul ei, curge frumos spre satisfacția cititorului. Mi-a plăcut fragmentul!

Cu prietenie,

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

bolache alexandru şi Popescu Albert-Sebastien sunt acum prieteni
cu 6 ore în urmă
gabriel cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Am fost la Coza! a utilizatorului Tudor Cicu
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog Am fost la Coza! a lui Tudor Cicu
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog Despre viață și moarte numai bine a lui Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului gabriel cristea îi place postarea pe blog „A muri înseamnă, de fapt, a te muta într-o stea” a lui Ana C. Ronescu
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Elena Mititelu îi place postarea pe blog Am fost la Coza! a lui Tudor Cicu
cu 8 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poetul din mine trăiește - în memoria lui Ioan Lazăr da Coza a utilizatorului gabriel cristea
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Despre viață și moarte numai bine a lui Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Risipitorul luminii – In Memoriam, Ion Lazăr da Coza a utilizatorului Nădejde Angelina
cu 8 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „A muri înseamnă, de fapt, a te muta într-o stea” a utilizatorului Ana C. Ronescu
cu 8 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Am fost la Coza! a utilizatorului Tudor Cicu
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Am fost la Coza! a lui Tudor Cicu
cu 9 ore în urmă
Valeria Merca a lăsat un comentariu pentru PETRUTA NITA
cu 9 ore în urmă
Pictograma profiluluiPETRUTA NITA şi Georgiana s-au alăturat la ÎNSEMNE CULTURALE
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog În umbra eternei tăceri a lui Zarra
cu 9 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog În umbra eternei tăceri a utilizatorului Zarra
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Rondel pentru prieteni a lui Ionel Mony Constantin
cu 9 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Risipitorul luminii – In Memoriam, Ion Lazăr da Coza a utilizatorului Nădejde Angelina
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Risipitorul luminii – In Memoriam, Ion Lazăr da Coza a lui Nădejde Angelina
cu 9 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Am fost la Coza! a utilizatorului Tudor Cicu
cu 9 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor