(Premiul I la Concursul „Premiile Ars Poetica 2015”, secțiunea „Proză scurtă”, Călărași)

 

     Eliza pășea grăbit, fără să privească în jur, numărând în gând dalele de pe trotuar și încercând să-și calmeze starea de surescitare. Căsnicia ratată, în care își investise patru ani din viață și suflet în exces, îi consumase toate resursele. Ura bărbații și nu mai vedea în ei decât niște animale egoiste (dacă egoismul ar fi putut fi, în mod normal, trăsătura vreunui animal!), subjugate de instinct.

     Nu mai avea nervi să intenteze divorțul, dar avusese, cel puțin, curajul să plece de la soțul ei, de o bună bucată de vreme, mutându-se la părinți. Nu era, deocamdată, aptă să-și găsească un serviciu, fiind prea ocupată să-și adune rămășițele de gânduri și să-și lingă „rănile”, deși era sigură că i-ar fi prins bine să aibă ceva de făcut. Fiindcă nu avea chef să vadă pe nimeni și devenise cam sălbatică, vechii prieteni o ocoleau sau, în cel mai bun caz, o priveau ciudat. Puțin îi păsa, însă. Pentru ea, momentan, lumea avea o culoare gri apăsătoare și nu întrevedea nimic care să-i schimbe această viziune sau măcar să-i mai îndulcească nuanța.

     Unde ajunsese cu numărătoarea? Off! Pierduse de mult șirul… Deodată, un click, undeva în creier, o aduse cu picioarele pe pământ.

     „Știu ce fac!“ își spuse ea hotărâtă, în timp ce continua să meargă, fără să-și ridice ochii din asfalt. “Mă apuc de zugrăvit bucătăria!” Arăta groaznic, de când le explodase o sticlă de must, în toamnă, și le pătase toți pereții, inclusiv tavanul! „Poate că, după curățenia din afară, vine și cea dinăuntru!” Cel puțin, așa citise ea, mai de mult, într-o carte și îi plăcu, astfel că ținu minte și se agăță subit, în gând, de acest firișor gingaș de speranță.

     Ajunsă acasă, își declară intenția părinților ei, care, bucuroși că o vedeau, în sfârșit, interesată și de altceva, decât să lâncezească toată ziua în pat, cu ochii în tavan, fură întru totul de acord.

     Zis și făcut! Eliza puse mâna pe telefon și-l sună pe unchiul Ghiță. Acesta, instalator de profesie, avea o mulțime de cunoștințe și de amici cu diverse meserii.

     - Știu eu un băiat harnic și serios, care nu lucrează așa scump! spuse el. Nu-i angajat ca zugrav, da` se pricepe la toate și, în timpul liber, mai face și el un ban!  L-a părăsit nevasta mai de mult și l-a lăsat cu un copil pe cap, săracul, l-a crescut singur, de când era mic!”

     „Oare de ce numai bărbații sunt „săraci” și „oropsiți”, atunci când trebuie să-și crească singuri odraslele, iar de bietele femei nu-i e milă nimănui, că doar mai des sunt părăsite femeile de bărbați, decât invers?”, gândi Eliza cu ciudă, dar se abținu.

     Unchiul Ghiță o asigură că va vorbi cât mai repede cu „băiatul”, iar Elizei nu-i rămase decât să spere că acest lucru se va întâmpla curând. Trecură însă mai bine de două săptămâni, fără nicio veste. Pe când își pierduse aproape orice speranță, într-o marți, sună la ușă.

     - Așteptați pe cineva? își întrebă ea nedumerită părinții, știind că, de obicei, nu venea nimeni la ei neanunțat. Aceștia dădură din cap, la fel de nedumeriți ca și ea.

     Eliza deschise șovăielnic ușa și rămase în prag, încremenită de uimire. În fața ei stătea un tânăr chipeș, înalt, cu părul șaten, ondulat și foarte des, și cu trăsături fine, parcă puțin prea feminine pentru un bărbat. Era îmbrăcat sport, foarte curat și mirosea a parfum fin.

     - Marius? întrebă ea cu neîncredere, după ce-și mai reveni din surpriză. Ce cauți aici?

     - Eliza? întrebă bărbatul, cel puțin la fel de uimit ca și ea.

     - Voi vă cunoașteți? interveni unchiul Ghiță, din spatele lui, întregind tabloul „mirărilor” din acea zi.

     - Ăăă... oarecum!... se bâlbâi Eliza, nehotărâtă.

     - Da, oarecum!... o aprobă Marius, zâmbind.

     - Ia împărtășiți-ne și nouă de unde vă cunoașteți, dacă nu suntem prea indiscreți! insistă unchiul Ghiță pe un ton ironic și provocator, făcându-le cu ochiul.

     - Din copilărie! rostiră Eliza și Marius în cor, ca la grădiniță.

     - Ahaa, așa îi zice acuma! nu se lăsă unchiul. Atunci de ce ai roșit la față ca o sfeclă, întrebă el amuzat, privind spre Eliza, de parcă ar fi furat cioara vopsită de pe gard și făcând-o să se simtă și mai penibil, decât se simțea deja. Nu era deloc delicat sau discret unchiul ăsta, dar probabil că aceasta făcea parte din farmecul lui!

     Mama, văzând încurcătura fiicei, încercă să le abată tuturor atenția spre altceva:

     - Poftiți în casă, domnule Marius! îl invită ea ceremonios.

     - Marius, vă rog, ajunge atât! spuse el, ușor jenat. Ce mai faci, Eliza, nu te-am văzut de un car de ani? o întrebă, după ce spiritele se mai liniștiră.

     - Eu... cu viața! bâigui ea, luată prin surprindere. Nu-i mai pusese nimeni, de mult timp, această întrebare, nici măcar ea însăși, așa că nu avea un răspuns pregătit.

     - E despărțită! interveni unchiul Ghiță, cu aplomb.

     Eliza păli brusc, coborând privirea pe gresia din bucătărie. Ce bine ar fi fost să existe o vrajă, care să o facă dintr-o dată nevăzută, măcar pentru câteva minute! Dar nu exista, așa că trebui să țină piept, din nou, tuturor privirilor indiscrete îndreptate spre ea.

     - Oh, îmi pare rău! spuse Marius, pe un ton compătimitor.

     - E ok! ripostă ea tăios. Se săturase să tot fie privită cu milă, de parcă ar fi fost ciumată. Se întâmplă și la case mai mari! continuă cu un ton care încerca să pară indiferent, deși durerea o măcina pe dinăuntru, ca un vierme.

     - Te înțeleg! Am trecut și eu prin asta! rosti el îngăduitor.

     - Și totuși, de unde vă cunoașteți? reveni unchiul Ghiță cu întrebarea fatidică, părând să-l roadă curiozitatea, mai mult decât pe oricine altcineva.

     Așa aflară cu toții, până la urmă, că într-adevăr se cunoșteau din copilărie, mai precis din vacanța de vară, când Eliza terminase clasa a șasea, iar el urma să înceapă, în toamnă, primul an de liceu. Marius locuia pe aceeași stradă cu bunicii ei. Se cunoscuseră într-o zi, când se dădea cu bicicleta și, trecând prin dreptul porții lui, îl văzu în curte. Intrară în vorbă și se născu între ei o simpatie din prima clipă. Mai mult decât atât, Eliza se îndrăgosti pe loc de băiatul atletic și binecrescut, o dragoste înflăcărată și platonică, așa cum se întâmplă, deseori, la o vârstă atât de fragedă. Nu-i mărturisise, însă, niciodată, acest lucru, fiind prea timidă să arate ce simte, iar el, pe atunci, prea serios.

     Desigur că păstră toate aceste amănunte “picante” pentru ea, fiind decisă să le ducă cu sine în mormânt, atunci când va veni momentul. Deși nu se mai întâlniseră, după terminarea vacanței, decât de vreo câteva ori, iubirea pentru Marius îi rămase adânc săpată în suflet mai mulți ani, până când termină și ea liceul. Nu credea că, după atâta vreme, se vor revedea, și încă în asemenea împrejurări, chiar la propriul domiciliu.

     Marius, tot timpul cât vorbise Eliza, o privise cu simpatie și interes, fără măcar să bănuiască sentimentele adânci pe care aceasta le nutrise cândva pentru el. Ca să scape de stânjeneala ce o cuprinse, cu toate privirile ațintite asupra ei, Eliza schimbă brusc subiectul:

     - Uite ce avem de făcut! spuse ferm, arătând cu mâna spre pereții stropiți de must. Fusese deja mult prea amabilă cu un „exponent“ masculin, lucru nepermis, după noua sa teorie de viață, de la care nu voia să se mai abată cu niciun chip.

     Marius se ridică, urmărind cu privirea mâna Elizei. Era cu un cap și jumătate mai înalt decât ea, musculos și bine făcut, „un specimen de toată frumusețea”, cum ar fi zis verișoara ei, Adina, cu care își petrecuse adesea, în copilărie, vacanțele la bunici, comentând împreună despre „cât de mortal” arăta Marius, „băiatul cu bicicleta”, de pe aceeași stradă.

     În cursul explicațiilor detaliate despre problema „spinoasă” a pereților și tavanului, ochii li se intersectară de câteva ori, iar Eliza se simți stingherită, de parcă vechea iubire i-ar fi fost, brusc, deconspirată. Știa însă că acest lucru era imposibil și îi era ciudă pe ea că se fâstâcește, ca o fecioară la prima întâlnire. Hotărâse deja că „toți bărbații sunt niște nemernici“ și nu avea de gând să lase o „fostă iubire” din copilărie să-i strice planurile.

     - Dacă nu vă deranjez, pot să încep de vineri, când am liber! rupse Marius tăcerea. În două zile termin, nu e mare lucru!

     Se tocmiră asupra prețului, apoi, după ce-și bău cafeaua, se ridică să plece, scuzându-se că are de lucru în altă parte.

     - Păcat de el, băiat fain, da` n-a avut noroc în căsnicie! comentă unchiul Ghiță, după ce Marius ieși pe ușă. Cică a prins-o pe nevastă-sa cu unu` din vecini!

     - Da, și el n-o fi călcat niciodată strâmb! spuse Eliza ironic. Numai o femeie proastă pleacă de la un bărbat bun!

     - Păi nici deșteaptă nu poți să spui c-a fost! o contrazise unchiul. El are casă moștenită de la bunică-sa, și-a renovat-o singur, a făcut-o bibelou, și-a luat mașină, e harnic, știe să facă bani! Ea... a venit cu mâna-n... buzunar și tot ea cu gura mare! Ba a mai și iubit-o, ca un prost! Femeile!... conchise el ironic.

     Eliza se pregăti să dea drumul unei șarje usturătoare despre bărbați, garnisită cu suficiente exemple în viață, cunoscute personal, dar unchiul Ghiță, simțind probabil acest lucru, se ridică să plece. Dezamăgită, nepoata trebui să-și pună lacăt la gură și să lase necruțătoarea teorie pentru altă dată.

     Zilele trecură repede, iar Marius apăru vineri dimineața la ușă, echipat cu tot ce era necesar, ca să înceapă lucrul. Eliza îl invită, cu sfială, înăuntru. Era singură acasă, mama ei avea programare la dentist, la un medic care venea din alt oraș doar vinerea și sâmbăta, iar tatăl, ca de obicei, la chibiți.

     - Doamne, încă nu-mi vine să cred că am dat tocmai peste tine! rupse Marius tăcerea. Apropo, tot micuță ai rămas! o alintă el.

     - Da, n-a prea plouat pe strada mea! se strădui ea să glumească, deși încă mai simțea o piatră pe suflet, după despărțirea de soț. Nici mie nu-mi vine să cred că ne revedem! Nu ne-am întâlnit de... douăzeci de ani! Ce repede trece timpul! Am auzit că ai deja un băiat mare!

     - Măricel, e în clasa a șaptea, dar precis ai auzit mai mult de-atât! Unchiul tău nu e cel mai discret om pe care-l cunosc! zâmbi el.

     - Așa e! îi ținu isonul Eliza. Discreția nu e punctul lui forte, dar nu e rău intenționat! Ăsta e, pur și simplu, felul lui, de când îl știu! Bine, te las să lucrezi, că imediat vin ai mei și mă ceartă că te-am ținut din treabă!

     Marius se puse pe lucru. Se schimbă întâi de haine, apoi se apucă de răzuit pereții. După ce termină, începu să dea cu glet. Eliza știa deja toate aceste operațiuni, fiindcă i le explicase în amănunt. Din când în când, mergea la el, să vadă dacă nu are nevoie de ceva sau dacă nu voia să facă pauză. Făcu, într-adevăr, mult mai multe pauze, decât ar fi fost necesare, ca să stea de vorbă. În bucătărie, după ce adunaseră lucrurile, spațiul rămăsese foarte mic, de aceea fură nevoiți, de câteva ori, să se lipească unul de celălalt, ca să poată trece. De fiecare dată, Marius o privea lung și ofta. Ea se înroșea, prefăcându-se că nu observă.

     Seara veni pe nesimțite, iar el trebui să plece. Urma să vină din nou, a doua zi, ca să dea cu lavabil. Abia atunci ajunseră acasă și părinții ei.

     - Gata treaba, gata? întrebă tatăl, curios.

     - Încă nu, dar nu mai e mult! răspunse Marius, luându-și rămas bun. Poate mâine seară vii la un suc! mai spuse el, cu ochii țintă la Eliza, în timp ce ieșea pe ușă.

     - Păi... să vedem! Mai e până mâine! se poticni ea, luată prin surprindere.

     - Fain băiat! îl etichetă tatăl, după ce Marius plecă. Ca bradul! Norocoasă femeia care dă peste el!

     - Cu mașina sau cu ce? îi dădu Eliza replica ironic, înciudată de apropourile care i se tot făceau, din toate părțile.

     Morocănoasă, se închise imediat în camera ei, trântind ușa. Nu avea niciun chef de speculații pe tema bărbaților, oricât de reușit ar fi fost „exponentul” în cauză! O să refuze invitația la suc a doua zi, cu siguranță! Avea, și așa, destule necazuri, ca să se mai complice cu o nouă întâlnire! Deși... poate că nu i-ar prinde tocmai rău puțină relaxare! Ar mai uita de pustiul din suflet...

     Dimineața devreme, Marius își făcu din nou apariția, ca să-și continue treaba. Era îmbrăcat diferit față de ziua precedentă, dar la fel de curat și îngrijit. Eliza simți o ușoară emoție în stomac când îl văzu, dar încercă, pe cât posibil, să nu se dea de gol. Își povestiră multe în pauza de cafea, apoi la prânz, când îl chemă la masă și seara, după ce termină cu zugrăvitul, înainte să plece. Eliza simți, încet-încet, o apropiere între ei și începu să se sperie. Nu știa ce să facă sau cum să iasă din situație, ca să nu fie din nou rănită.

     - Mi-ai promis că ieșim azi la un suc sau la o pizza sau... la ce vrei tu! o smulse Marius din gânduri.

     - Păi... dacă ți-am promis, atunci trebuie să mă țin de cuvânt, nu? rosti ea fără să clipească, deși cu o secundă înainte avusese intenția să spună cu totul altceva.

     - Ok! Vin să te iau cu mașina, după ce fac un duș? întrebă el, cu un zâmbet luminos pe față.

     - Nu, lasă că ne întâlnim în oraș, mai fac și eu mișcare! răspunse ea, cu gândul, mai degrabă, să nu o vadă vecinii împreună cu un bărbat, altul decât soțul ei. Nu știa încă nimeni că plecase de la acesta definitiv și nu voia să dea, de pe acum, apă la moară „gurilor rele”.

     Își fixară întâlnirea la intrarea în parc. Eliza își dori, după mult timp, să se simtă atrăgătoare. Își luă niște blugi trei sferturi și o bluză care se mula provocator pe formele-i voluptoase. Marius o aștepta deja acolo, cu un buchet de flori.

     - Păi dacă e întâlnire, măcar să fie una completă! glumi el, sorbind-o din ochi. O luă apoi pe după umeri și vru să o sărute pe obraz, dar Eliza, neștiind ce se întâmplă, făcu o mișcare bruscă, așa că sărutul îi veni direct pe buze. Amândoi tresăriră și se priviră surprinși, apoi începură să râdă. Se miră cât de relaxată se simțea în prezența lui și acest lucru o bucură.

     Era prea frumos afară ca să stea țintuiți la o terasă, așa că porniră în plimbare. Parcul era tixit de lume. În filigorie cânta o formație de muzică ușoară, ca în fiecare vară, la sfârșit de săptămână. Se strecurară printre privitori și se retraseră sub un copac. Marius o invită la dans. Eliza, cu toată sfiala ei, fu încântată de idee, mai ales că întunericul îi proteja de ochi iscoditori, în colțul în care se ascunseseră. Cânta „Time of my life“, o melodie care înnebunise generația lor în anii de liceu. Se lăsă moale în brațele lui, ca o meduză în apa mării. Acesta o lipi și mai strâns de el, cu brațele lui mari și vânjoase. Timpul părea că stă pe loc și, în același timp, că aleargă ca un nebun.

     Rămaseră printre ultimii care părăsiră parcul. Marius, profitând de neatenția ei, îi fură, pe fugă, vreo două săruturi. Eliza nu se împotrivi, deși era neliniștită de repeziciunea cu care avansau lucrurile.

     - Ce faci mâine, nu vii pe Cetate? o întrebă el, la despărțire. Dealul Cetății, care străjuia orașul de secole, era un punct turistic important și, în același timp, un refugiu preferat de mulți îndrăgostiți.

     - Nu e rea ideea! răspunse Eliza bucuroasă. Chiar nu am mai fost de mult și-mi era dor! Putem pleca de dimineață, ca să nu fie prea cald!

    Se despărțiră cu un nou sărut, de data aceasta mai profund, astfel încât Eliza îi simți gustul mentolat de la pasta de dinți. Căldura din stomac și fiorul de pe șira spinării o făcură să uite complet de noua „filozofie“ de viață, pe care și-o propusese.

    În dimineața următoare, pe o vreme superbă, își începură mica lor aventură, cu un entuziasm de zile mari. Norii de pe fruntea Elizei se risipeau treptat, abia dacă își mai amintea ce oropsită se simțise până nu de mult. Începură să urce, ținându-se de mână, dealul Cetății. Își povestiră câte în lună și în soare, de parcă erau de când lumea împreună. Nu se mai simțise niciodată atât de familiară cu un bărbat pe care îl văzuse de numai câteva ori în viață.

     După ce parcurseră cam jumătate din drum, se opriră într-o poieniță. Marius o prinse de după umeri și o trase spre el. O mână îi alunecă ușor de-a lungul spatelui, spre fese, iar cu cealaltă îi mângâie tandru părul de pe ceafă. Se priviră în ochi câteva secunde, fără niciun cuvânt, apoi se sărutară flămânzi, uitând de sine, într-o plutire ireală. Elizei îi bătea inima cu putere. Rațiunea îi spunea să se oprească. Totul se întâmpla mult prea repede, iar ea era acum prea labilă, ca să discearnă între ce ar trebui sau nu să facă. Era însă imposibil să reziste brațelor calde ale lui Marius, care o înlănțuiau ca niște tentacule de mătase, învingându-i orice rezistență.

     - Mergem la mine? întrebă el șoptit.

     - Da! se auzi spunând Eliza, iar vocea îi tremura.

     Se întoarseră din drum, renunțând la panorama care se promitea superbă. Merseră tăcuți și grăbiți, de parcă îi alerga cineva din urmă. Marius o ținea strâns lângă el, iar ea îl cuprinse de talie. Casa lui era în apropierea parcului, așa că ajunseră repede. Eliza rămase uimită cât de curat era înăuntru, știind că locuia doar cu fiul său. Acesta era plecat în vacanță la bunici. O pisică neagră ca tuciul o întâmpină în prag, frecându-și capul de sandalele ei.

     Marius vru să pună masa, dar Eliza era prea emoționată, ca să poată înghiți ceva. Nu știa ce să facă sau ce o să urmeze, așa că se așeză tăcută pe un fotoliu, încercând să-și țină în frâu gândurile, care se îngrămădeau de-a valma în mintea ei.

     - De ce ești așa cuminte, că nu te-a pedepsit nimeni? glumi Marius. Hai să-ți pun niște muzică, mi-am selectat-o ieri de pe internet, să vezi dacă-ți place!

     Atmosfera începu să se mai destindă. Invitată la dans pe cele mai romantice acorduri auzite vreodată, Elizei îi fu imposibil să refuze. Captivă în îmbrățișarea languroasă, ca într-o vrajă, nici nu-și dădu seama când ajunseră în dormitor. Făcură dragoste cu pasiune, încet, cu timpul de mână, învăluiți de flăcările dinăuntru, de parcă povestea lor de iubire, începută în copilărie, nu avea să se sfârșească niciodată.

     Se întâlniră în fiecare zi, mai bine de o lună, timp în care Eliza trăi cele mai frumoase momente din viața ei. Nu îi venea să creadă că poate fi atât de fericită. În orele când nu erau împreună, Marius o suna de la serviciu, din oraș, din piață, de oriunde se afla, doar să o audă. Vorbeau vrute și nevrute, ca să le treacă dorul. Se potriveau la idei, la gusturi, la tot. Simțea că vede lumea prin ochii lui și nu înceta să se mire că așa ceva putea să existe.

     Într-o zi, însă, Marius nu mai sună. Nedumerită, Eliza încercă să îl sune ea, dar îi răspunse robotul. Toată ziua se perpeli, întrebându-se ce s-o fi întâmplat. Nu era obișnuită să nu îi audă glasul, încă de la primele ore ale dimineții. Dădu de el abia spre seară, după ce insistă mult timp la telefon.

     - Eliza, iartă-mă, nu am putut să te sun!... începu el, cu o voce ștearsă. Îmi era... îmi este rușine!... Știi, nu ți-am spus, după divorțul de soția mea, am avut o prietenă, Corina! Era căsătorită, dar relația ei nu mergea deloc bine! M-am îndrăgostit de ea. Mi-a promis că-și părăsește soțul și se mărită cu mine! Am fost șase ani împreună. Acum câteva luni, m-am despărțit de ea, fiindcă am văzut că mă tot duce cu vorba și nu mai are de gând să divorțeze. Ne vedeam, și așa, din ce în ce mai rar. Astăzi m-a sunat, ca să mă roage să-i mai dau o șansă. Nu am putut să o refuz, după atâta timp... Dacă nu ar fi fost ea, noi doi... sigur am fi... Știi... Ești tot ce am visat și...

     Eliza închise mecanic telefonul, cu ochii în gol. Simți că îi fuge pământul de sub picioare. Nici dacă ar fi tăiat-o în carne vie, nu ar fi durut-o mai tare. Castelul de nisip, pe care și-l construise de o lună încoace, se surpă într-o secundă. Se simțea folosită, dezgustată și de o mie de ori mai dezamăgită, decât fusese înainte. Își dorea să se deschidă pământul și să o înghită pentru totdeauna, dar probabil că șirul suferințelor nu se terminase încă, fiindcă acest lucru nu se întâmplă...

 

*

 

     După vreo patru luni, pe când își luase orice speranță de a mai auzi vreodată de el, sună telefonul. Era Marius. Elizei îi fu frică să răspundă. Abia își redobândise, cât de cât, liniștea. O făcu totuși, după ce acesta insistă de mai multe ori.

     - Eliza, am fost un prost! rosti el, cu glasul întretăiat de emoție. N-a ținut cu Corina, ne-am certat din nou! Gata! Nu mai vreau să aud de ea! Știi... dacă vrei să continuăm de unde am rămas... eu sunt dispus... Dacă ai putea să ștergi totul cu buretele și să o luăm de la capăt... te rog!... Eliza!...

(din volumul "Destine", premiat ulterior cu Mențiune de onoare la Festivalul Literar Internațional “Corona”/Premio Letterario Internazionale Corona, Ediția a II-a, Italia, 2016-2017, secțiunea „carte edită proză”)

 

 

Vizualizări: 180

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Mulțumesc, doamna Agafia, pentru lectură și semnul lăsat! Cu prețuire,

De ale destinului valuri... După, părerea mea sinceră, un bărbat nu stă niciodată singur. Și, desigur, femeile cad victime masculilor care mai și cresc un copil. Apoi, ei aleg, dacă au de unde.

Proza este bine scrisă, cursiv, destul de previzibilă acțiunea. Citind mi-am zis: nu poate fi înșiruită doar o poveste plată, așa... ca în basme. Dacă nu intervine ceva, nu are valoare. Și a intervenit.

Destul de telegrafic scrisă, în sensul că se ocupă numai de acțiune, fără prea multe cuvinte despre stări, fără descrieri care ar mai îmblânzii cu ceva. Doar povestea.

Oricum, felicitări pentru premiu!

Sofy

Am lecturat cu drag. Felicitări pentru premiu, dragă Camelia!

Felicitări pentru premiu!

Citești, tot citești, și îți spui că așa ceva ai vrea să ți se întâmple și ție. Scrisul tău vâjâie a jale și jalea scrisului îți cuprinde sufletul. Dar simt și ceilalți jalea asta? (Nu e de mine să-mi pun mintea cu o femeie!) - m-ar răsplăti prin hohote un oarecare glumeț. Dar povestea ta are ciripitul și râsul subțirel al Oxanei din povestirea lui Gogol: „În noaptea de ajun”. (Să vedem pe unde o să găsești tu pantofiori care să merite piciorul meu. Doar dacă o să mi-i aduci pe ai țarinei!„ (Continuă... povestirea are ceva din basmul transmis de povestitorul rus).

Domnule Cicu, eu sper că e de bine ce mi-ați scris! :-)) Vă mulțumesc mult pentru popas, răbdarea de a lectura textul meu și pentru comentariul generos! Cu stimă,

PS: Cu scuzele de rigoare, răspund abia acum la comentarii, fiindcă rătăcisem textul și nu știam unde să îl caut! :-)

Tudor Cicu a spus :

Citești, tot citești, și îți spui că așa ceva ai vrea să ți se întâmple și ție. Scrisul tău vâjâie a jale și jalea scrisului îți cuprinde sufletul. Dar simt și ceilalți jalea asta? (Nu e de mine să-mi pun mintea cu o femeie!) - m-ar răsplăti prin hohote un oarecare glumeț. Dar povestea ta are ciripitul și râsul subțirel al Oxanei din povestirea lui Gogol: „În noaptea de ajun”. (Să vedem pe unde o să găsești tu pantofiori care să merite piciorul meu. Doar dacă o să mi-i aduci pe ai țarinei!„ (Continuă... povestirea are ceva din basmul transmis de povestitorul rus).


Mulțumesc mult, Mihaela Suciu! Cu prietenie,


Mihaela Suciu a spus :

Felicitări pentru premiu!

Mulțumiri sincere, doamna Dorina! Cu prietenie,

Pop Dorina a spus :

Am lecturat cu drag. Felicitări pentru premiu, dragă Camelia!

Doamna Sofy, vă așteptam comentariul cu nerăbdare! Într-adevăr, nu prea e genul meu să fac descrieri, adică nu am răbdarea necesară, nici să le scriu, nici să le citesc! :-)) Doar în prozele trimise la concursuri pe acest site m-am "sacrificat" și am descris natura etc., fiindcă se cerea în temă, în rest, prefer să intru direct în subiect. Vă mulțumesc mult pentru felicitări și comentariu! Cu stimă,

Sofia Sincă a spus :

De ale destinului valuri... După, părerea mea sinceră, un bărbat nu stă niciodată singur. Și, desigur, femeile cad victime masculilor care mai și cresc un copil. Apoi, ei aleg, dacă au de unde.

Proza este bine scrisă, cursiv, destul de previzibilă acțiunea. Citind mi-am zis: nu poate fi înșiruită doar o poveste plată, așa... ca în basme. Dacă nu intervine ceva, nu are valoare. Și a intervenit.

Destul de telegrafic scrisă, în sensul că se ocupă numai de acțiune, fără prea multe cuvinte despre stări, fără descrieri care ar mai îmblânzii cu ceva. Doar povestea.

Oricum, felicitări pentru premiu!

Sofy

Gabriela Ioniță, mulțumesc pentru popas și semn! Cu prietenie,

Un comentariu f. vechi. N-ai mai deschis aici, pesemne. DAR acela care are onoarea de a fi amintit (povestirea sa) cu GOGOL și scrierile lui... Ehei?! și eu aș fi vrut o așa oanoare. Doar în SCRISORILE DIN PRISACA DE LA NEGOȘINA (penultima mea carte) am îndrăznit eu, de unul singur, să fac o comparație între scrierea lui și a mea. ASTA pentru că amândoi avem în comun PRISACA și ALBINELE și o cam dăm pe basme. Gluma și ironia era un detaliu al scrierilor lui GOGOL. Molipsit și eu... înseamnă că măcar sunt pe urmele lui... la mii de km distanță! Amestecul (din scrierea ta)

, basm/realitate e lucrul pe care l-am evidențiat. Te admir! 

Camelia Ardelean a spus :

Domnule Cicu, eu sper că e de bine ce mi-ați scris! :-)) Vă mulțumesc mult pentru popas, răbdarea de a lectura textul meu și pentru comentariul generos! Cu stimă,

PS: Cu scuzele de rigoare, răspund abia acum la comentarii, fiindcă rătăcisem textul și nu știam unde să îl caut! :-)

Tudor Cicu a spus :

Citești, tot citești, și îți spui că așa ceva ai vrea să ți se întâmple și ție. Scrisul tău vâjâie a jale și jalea scrisului îți cuprinde sufletul. Dar simt și ceilalți jalea asta? (Nu e de mine să-mi pun mintea cu o femeie!) - m-ar răsplăti prin hohote un oarecare glumeț. Dar povestea ta are ciripitul și râsul subțirel al Oxanei din povestirea lui Gogol: „În noaptea de ajun”. (Să vedem pe unde o să găsești tu pantofiori care să merite piciorul meu. Doar dacă o să mi-i aduci pe ai țarinei!„ (Continuă... povestirea are ceva din basmul transmis de povestitorul rus).

Așa este, domnule Cicu, nu știu de ce, uit mereu că scriu și proză, de aceea intru mai rar pe Forum! :-)) Mă simt onorată de cuvintele dvs., drept pentru care vă mulțumesc din suflet! Cu prețuire,

Tudor Cicu a spus :

Un comentariu f. vechi. N-ai mai deschis aici, pesemne. DAR acela care are onoarea de a fi amintit (povestirea sa) cu GOGOL și scrierile lui... Ehei?! și eu aș fi vrut o așa oanoare. Doar în SCRISORILE DIN PRISACA DE LA NEGOȘINA (penultima mea carte) am îndrăznit eu, de unul singur, să fac o comparație între scrierea lui și a mea. ASTA pentru că amândoi avem în comun PRISACA și ALBINELE și o cam dăm pe basme. Gluma și ironia era un detaliu al scrierilor lui GOGOL. Molipsit și eu... înseamnă că măcar sunt pe urmele lui... la mii de km distanță! Amestecul (din scrierea ta)

, basm/realitate e lucrul pe care l-am evidențiat. Te admir! 

Camelia Ardelean a spus :

Domnule Cicu, eu sper că e de bine ce mi-ați scris! :-)) Vă mulțumesc mult pentru popas, răbdarea de a lectura textul meu și pentru comentariul generos! Cu stimă,

PS: Cu scuzele de rigoare, răspund abia acum la comentarii, fiindcă rătăcisem textul și nu știam unde să îl caut! :-)

Tudor Cicu a spus :

Citești, tot citești, și îți spui că așa ceva ai vrea să ți se întâmple și ție. Scrisul tău vâjâie a jale și jalea scrisului îți cuprinde sufletul. Dar simt și ceilalți jalea asta? (Nu e de mine să-mi pun mintea cu o femeie!) - m-ar răsplăti prin hohote un oarecare glumeț. Dar povestea ta are ciripitul și râsul subțirel al Oxanei din povestirea lui Gogol: „În noaptea de ajun”. (Să vedem pe unde o să găsești tu pantofiori care să merite piciorul meu. Doar dacă o să mi-i aduci pe ai țarinei!„ (Continuă... povestirea are ceva din basmul transmis de povestitorul rus).

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Valerian Bedrule a lăsat un comentariu pentru Augusta Cristina Călin
cu 10 minute în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cu buze de paiaţă a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 12 minute în urmă
Aurel Conțu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Doamne, cât de frumos era îngerul! a utilizatorului Aurel Conțu
cu 16 minute în urmă
Aurel Conțu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Doamne, cât de frumos era îngerul! a utilizatorului Aurel Conțu
cu 24 minute în urmă
Aurel Conțu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Doamne, cât de frumos era îngerul! a utilizatorului Aurel Conțu
cu 26 minute în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Conjurații a lui Aurel Conțu
cu 34 minute în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Înzidire a lui Roberta Suri
cu 35 minute în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Doamne, cât de frumos era îngerul! a utilizatorului Aurel Conțu
cu 54 minute în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mai bătrână a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Ada Nemescu îi place postarea pe blog Mai bătrână a lui Nikol MerBreM
cu 1 oră în urmă
Ada Nemescu a lăsat un comentariu pentru Augusta Cristina Călin
cu 1 oră în urmă
Tudor Cicu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mai bătrână a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 1 oră în urmă
Postare de log efectuată de Nikol MerBreM
cu 1 oră în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cu buze de paiaţă a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 1 oră în urmă
Tudor Cicu a postat o discuţie
cu 1 oră în urmă
Nikol MerBreM a lăsat un comentariu pentru Ion Lazăr da Coza
cu 1 oră în urmă
Ion Lazăr da Coza a lăsat un comentariu pentru Augusta Cristina Călin
cu 1 oră în urmă
Nikol MerBreM a lăsat un comentariu pentru Augusta Cristina Călin
cu 1 oră în urmă
Ion Lazăr da Coza a lăsat un comentariu pentru Nikol MerBreM
cu 1 oră în urmă
Nikol MerBreM a lăsat un comentariu pentru Valerian Bedrule
cu 1 oră în urmă

frecvență trafic

© 2017   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor