”Toată țara e un șantier!” titrează cu emfază ziarele Partidului pe primele pagini alături de poze cu bărbați vânjoși din popor, cei mai mulți țărani transformați peste noapte în muncitori pricepuți, îmbrăcați în salopete albastre oferite de stat, ori dezbrăcați până la brâu, cu lopeți și roabe mișunând pe lângă tractoare, camioane și buldozere. Sunt anii 60, ani de ”construcție socialistă”, cu șantiere apărute peste tot ca ciupercile după ploaie și cu mii de șantieriști migranți dintr-un loc în altul pe tot cuprinsul patriei.

     Sunt tânăr elev de liceu, dar vajnic muncitor în vacanțe, călit la muncile câmpului dar și în construcții și abia aștept vara să mă ia bunicul și tata în echipa lor de șantieriști de ocazie pe cont propriu. Bunicul e șeful de echipă, el e cel ce se informează din gazete și găsește de lucru prin țară, după care își formează echipa din oameni de prin satele noastre ardelenești de munte, oameni puternici și de încredere, care răzbat oriunde, nu se plâng de condiții și greutăți și fac ”minuni de vitejie” pe șantierele pe unde îi poartă pașii.

     De curând s-a deschis un mare șantier undeva în Gorj, se taie un drum printre munți și e nevoie de multă forță brută pentru dislocarea unor masive de stâncă, se ”pușcă” mai întâi peretele de stâncă prin dinamitare, apoi se curăță terenul cu excavatoare și camioane transportatoare de mare tonaj.

     Bunicul e și artificier printre altele, a lucrat o vreme la minele de la Rodna și Cavnic, el va conduce operațiunea de dinamitare și pușcare, noi, pălmașii, vom sfredeli zile la rând zeci de găuri în stânca de granit în care vom amplasa apoi batoanele de dinamită.

     Ne pregătim de drum lung, cu merinde în traistă, schimbăm de vreo trei ori trenurile prin gări sărăcăcioase și întunecoase și ajungem în sfârșit la destinație undeva în Gorj, prin zona Peștișani-Tismana-Sohodol, locuri de care am auzit doar la radio. Bunicul ia legătura cu șeful de șantier, suntem bine primiți, e nevoie de multă forță de muncă iar noi ardelenii avem o bună reputație de lucrători în zonă, ca și peste tot în țară pe unde am mai fost, suntem cazați în barăcile lungi de scânduri, scoatem alimente din belșug de la magazia șantierului în contul banilor pe care-i vom câștiga, apoi ne îndreptăm spre satul din apropiere să ne cinstim cu o țuică la bufetul local, ca să începem lucrul a doua zi cu ”noroc bun”.

     - Au venit moțanii! auzim în spatele nostru pe ulițele satului și pe la porți, exclamații care trădează un soi de teamă și nu par prea binevoitoare, probabil oamenii avuseseră niscaiva experiențe nu foarte plăcute cu alții ca noi mai înainte.

     Noi nu băgăm în seamă reacțiile localnicilor și intrăm în cârciuma modestă, falnici toți ca brazii, de trebuie să ne aplecăm să nu ne lovim capetele de pragul de sus. Încăperea e luminată doar de un petromax agățat în tavan și miroase a petrol în toate colțurile odăii modeste. Dar cârciuma e aproape plină la acea oră de seară și noi nu prea avem loc la mese. La intrarea noastră se lasă o liniște mormântală de se auzea flacăra petromaxului sfârâind, oamenii de uită la noi cu figuri mirate și oarecum speriate, parcă e aceeași teamă în ochii lor ca și în glasurile celor din uliță, încetul cu încetul cei mai mulți își iau tăplășița și se face loc larg la mese. Noi simțim teama oamenilor, ne amuză situația, dar ne bucurăm de spațiul larg ce ni se deschide în jur.

     Ne așezăm cu toții la mesele vechi de brad. Unul dintre oamenii noștri, Braicu, masiv și negricios, cu o figură de haiduc fioros, cu părul negru și gros lăsat pe frunte până spre ochi, face o puternică impresie, toți cei din local au privirile ațintite hipnotic spre el. Omul simte că face o impresie deosebit de puternică asupra celor din jur și plusează ca la poker, scoate cuțitul lung de la brâu și-l așază încetișor și cu grijă pe masa de brad, privind crunt pe sub bretonul negru, zâmbind într-un fel diabolic și îngânând în surdină un vechi cântec de pahar.

     Încet-încet dispar cu toții, rămânem numai noi, comandăm băutură, râdem și ne veselim de situație și mai cu seamă de spaima pe care a băgat-o în oameni Braicu al nostru care, în ciuda înfățișării lui de bandit periculos, e un om de o rară bunătate și cu o blândețe de copil, nu ar omorî nici măcar o muscă. Un lucru devine clar: de aici încolo nu vom mai porni spre bufetul din sat fără Braicu. Asta dacă vrem să avem locuri la mese și localul să fie numai al nostru.

     A doua zi începem lucrul cu un entuziasm de zile mari. Cerem de la magazie burghie de perforat stânca. Ni se dau niște burghie obișnuite de vreo patruzeci de centimetri cum aveau și celelalte echipe. Bunicul le aruncă înapoi pe masa magazionerului, care face ochii mari și nedumeriți.

     - Vrem burghie mari! decretează bunicul cu vocea-i de tunet.

     - De cât să fie? întreabă timid magazionerul

     - De doi metri! răspunde hotărât bunicul, la care magazionerul face ochii și mai mari.

     - De doi metri? întreabă el ca în transă, de parcă n-ar fi auzit bine.

     - Da! Și nu te mai holba așa că trebuie să ajungem la punctul de lucru!

     Înarmați cu burghiele de doi metri pe umeri, ne îndreptăm, ca o armată hotărâtă să-l facă praf pe inamic, spre pereții de stâncă ce trebuiau perforați și apoi dinamitați ca să deschidem drum larg prin valea îngustă de munte. Alte echipe erau deja la lucru, sfredeleau de zor cu burghiele lor obișnuite și se uitau cu uimire la burghiele noastre lungi cât niște carabine cu baionete cu tot.

     Tragem din greu zile la rând să sfredelim stânca tare ca oțelul din sectorul ce ne-a fost repartizat. Burghiele, deși puternice și mânuite de oameni puternici, înaintează greu în stânca de granit și ne plângem bunicului că nu vom fi în stare să facem orificii atât de adânci cum ar vrea el. Dar el e de neînduplecat și continuăm munca, unii legați în funii ca alpiniștii, deși am făcut bășici în palmele bandajate cu fâșii dintr-un prosop și un maiou rupt, deja înroșite de sânge. Vom fi plătiți la volum de stâncă dislocată așa că bunicul e hotărât ca în câteva zile să rupem tot peretele ce ne stă în față, ceea ce ar însemna, după socotelile lui, o căruță de bani într-un timp foarte scurt. Muncitorii de la celelalte echipe se apropie din când în când curioși să vadă ce facem, unii dau din cap, alții-și fac pur și simplu cruce.

     În sfârșit, după mai multe zile de trudă, bunicul inspectează orificiile făcute de noi și se declară mulțumit de rezultat. Apoi, tot cu ajutorul nostru, îndeasă zeci de batoane de dinamită în găurile adânci, leagă fitilurile și creează o adevărată rețea de fire, cu multă atenție și migală, să nu facă vreo greșeală fatală. Sunt momente de tensiune și stres înaintea marii explozii pe care o pregătim. Ceilalți lucrători din șantier se uită cu ochi mari la noi cum cărăm lăzile de dinamită una după alta.

     Și vine ziua cea mare. Suntem cu toții cuprinși de emoții febrile și așteptăm comanda finală.

     - Ardeeeee! răsună vocea de tunet a bunicului meu și ecoul răspunde de câteva ori dintr-un versant în celălalt. E semnalul că toată lumea trebuie să fie la adăpost. Noi ne-am pitit cu toții în dosul unor stânci de pe malul micului pârâu și așteptăm declanșarea exploziei. Care se produce, de fapt un șir de explozii care ne iau oarecum prin surprindere. Aproape asurzim de canonada ce s-a pornit, vedem nori uriași de pulbere roșcată cum întunecă soarele dimineții de iulie, bucăți de stâncă sărind în aer ca niște pietricele de joacă, ne uităm uimiți și speriați cum toată coasta dinamitată de noi se desprinde și pornește la vale, cu copacii de deasupra alunecând drepți, în picioare, ca la o catastrofală alunecare de teren.

     Se lasă apoi deodată o liniște la fel de asurzitoare, de nu ne mai auzim unii pe alții, norii de praf se împrăștie și parcă s-a luminat toată valea întunecoasă de până mai adineaori, soarele pătrunde acum până în adâncul văii, lărgite hăt bine de marea noastră explozie.

     Urmează ore lungi de odihnă, dar și de așteptare. Împreună cu un topometru al șantierului, bunicul trebuie să evalueze volumul de stâncă dislocat și să se încheie un raport de producție care să fie apoi înaintat șefului de șantier pentru întocmirea statului de plată. La evaluare se constată că am dislocat rocă în doar câteva zile cât pentru o lună de zile, la o echipă de numai opt oameni ca a noastră!

     Toate bune și frumoase până ajungem cu raportul nostru de producție la șeful de șantier. Omul, mic și negru ca un drac, cu o țigară în colțul gurii, în loc să fie încântat că i-am deschis atâta spațiu de înaintare în doar nouă zile, pufăie nervos din țigară și e revoltat că i-am dat peste cap toate socotelile. El are un anumit calendar al lucrărilor, anumite termene de respectat pe care noi le-am devansat anormal, termene în funcție de care se eliberează banii din bancă pentru plata volumului de lucrări. Într-un final ne spune clar că el nici pe departe nu ne poate plăti pentru zece zile cât pentru o lună întreagă de muncă și că ar trebui să ne mulțumim cu bani mai puțini, așa cum sunt plătiți și ceilalți lucrători din șantier pentru aceeași perioadă de timp.

     Bunicul se face negru ca pământul de furie. Ne uităm speriați la el și ne e teamă să nu-și iasă din pepeni și să să-l facă una cu pământul pe șeful de șantier. Se apropie amenințător de el, îl înșfacă de guler cu palma lui cât o lopată și-l saltă sus de la podea. Șeful nici nu mai respiră, cu ochii bulbucați de spaimă.

     - Îmi dai banii? șoptește bunicul, încet ca într-un alint, privindu-l drept în ochi.

     - Da, răspunde șeful cu glasul sugrumat.

     Și-l strigă pe casierul din camera alăturată:

     - Costele, adu geanta de piele din fișet. Să le dăm banii și să scăpăm de ei!

     Casierul, speriat și el de moarte, se execută urgent. Cu mâinile tremurând, șeful de șantier numără în fața bunicului toți banii până la ultimul cent reieșit din raportul de producție.

     Bunicul achită casierului alimentele luate pe cont, apoi ieșim de la șef hotărâți să părăsim imediat șantierul și să plecăm pe la casele noastre, că bani am făcut cât pentru toată vara.

     Eu sunt uimit și în stare de șoc după toată faza de infarct de mai înainte.

     - Bunicule, sincer să fiu, nu credeam că vei fi în stare să-l iei de gât pe șeful de șantier!

     - Nepoate, ține minte cât îi trăi. În viața asta trebuie să fii bărbat cu B mare, nu bărbat cu b mic!

     Nu știu cât am reușit eu să țin seama de porunca bunicului meu în această viață, dar de străduit, martor mi-e Dumnezeu că m-am străduit.

     Braicu propune să mergem la cârciuma din sat și să bem în cinstea victoriei. Dar bunicul, zâmbind satisfăcut pe sub mustață, nu-i deloc de acord:

     - Nici vorbă! Dă-i în mă-sa cu cârciuma lor cu tot! Mergem la gară și ne oprim în Craiova la un restaurant ca lumea! Merităm, nu?

     Împărțim banii frățește, predăm cazarmamentul la administrator, căruia-i lăsăm de-o sticlă de țuică, mai lăsăm câte o bancnotă magazionerului și femeilor de serviciu care nu mai contenesc cu ”bogdaproste” și urări de drum bun, apoi săltăm rucsacurile în spinare și într-o veselie pornim spre gară. Dar Braicu, cu sufletul lui mare, nu se poate abține să nu treacă mai întâi pe la cârciumă și să lase cârciumarului o sută de lei, să dea de băut la toată lumea din local. Apoi o luăm de-a lungul satului, petrecuți de privirile curioase ale celor de pe la porți și de lătratul câinilor din sat.

     - Pleacă moțanii! auzim noi în spate șușotelile lor de care ne distrăm tot drumul până la gară.

 

     Au trecut multe decenii de atunci. A plecat bunicul, a plecat și tata, a plecat și Braicu al nostru, omul cât un munte dar cu inimă de copil, au plecat toți șantieriștii de altădată. Dintre toți cei de atunci am mai rămas doar eu și înainte de a pleca m-am simțit dator să vă spun povestea asta.

     Și-am încălecat pe-o șa...

Vizualizări: 40

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Ne spui cele mai senzaționale povești. Povești cu acțiune realistă, în timp și spațiu, unde ne sunt afișate caractere de oameni integri. Aici modelul moțului, al ardeleanului harnic și drept. Iar atunci când crede că nu se înfăptuiește dreptatea este în stare de a și-o face singur, cu toate opreliștile sistemului amorțit. Se mai afișează aici detalii autentice, documentare despre locuri și oameni, mentalități, despre sistemul de conducere al timpului respectiv. Totul îmbogățit cu limba curată românească și cu talentul de scriitor.
Deosebită prețuire,
Sofi

Sofia, mulțumesc pentru lectură, pentru că ești o cititoare fidelă a poveștilor mele, admiratoare și totodată comentatoare asiduă. Și pentru încrederea în calitățile mele de scriitor. Simt o nevoie irepresibilă să spun povești, asta încă din copilăria mea când sâmbăta (pe-atunci zi de școală) la orele de lectură, învățătorul meu - Dumnezeu să-l odihnească în pace -  mă scotea în fața clasei, îmi dădea scaunul lui și mă solicita să spun povești copiilor din clasă :) 

Și tocmai de asta, mă mir că nu ai scos carte cu aceste povești... Nu ți-ai dorit atât de mult ca un telescop :)) Poveștile tale sunt admirabile!

Grig Salvan a spus :

Sofia, mulțumesc pentru lectură, pentru că ești o cititoare fidelă a poveștilor mele, admiratoare și totodată comentatoare asiduă. Și pentru încrederea în calitățile mele de scriitor. Simt o nevoie irepresibilă să spun povești, asta încă din copilăria mea când sâmbăta (pe-atunci zi de școală) la orele de lectură, învățătorul meu - Dumnezeu să-l odihnească în pace -  mă scotea în fața clasei, îmi dădea scaunul lui și mă solicita să spun povești copiilor din clasă :) 

Din păcate, nu sunt un tip cu spirit practic și întreprinzător, sunt doar un povestitor retras și visător. Nu am avut această ambiție și inițiativă de a publica o carte, o culegere de povestiri care poate ar fi avut succes la cititorii cărora le plac poveștile de viață. Dar... poate nici de-acum nu-i prea târziu. Cum spune mereu un amic al meu, colaborator într-ale muzicii: ”Pentru noi de-acum e cam târziu, dar... poate că ÎNCĂ nu e PREA târziu!” :) 

Sofia Sincă a spus :

Și tocmai de asta, mă mir că nu ai scos carte cu aceste povești... Nu ți-ai dorit atât de mult ca un telescop :)) Poveștile tale sunt admirabile!

Grig Salvan a spus :

Sofia, mulțumesc pentru lectură, pentru că ești o cititoare fidelă a poveștilor mele, admiratoare și totodată comentatoare asiduă. Și pentru încrederea în calitățile mele de scriitor. Simt o nevoie irepresibilă să spun povești, asta încă din copilăria mea când sâmbăta (pe-atunci zi de școală) la orele de lectură, învățătorul meu - Dumnezeu să-l odihnească în pace -  mă scotea în fața clasei, îmi dădea scaunul lui și mă solicita să spun povești copiilor din clasă :) 

lucrarile dv incep sa semene cu ceva autobiografic, probabil ca intr-o zi le veti aduna si va rezulta o nuvela/roman...

Mulțumesc pentru lectură și răspuns, Într-adevăr, îmi place să-mi retrăiesc experiențele de viață, extrem de bogate, din care să rezulte bucăți de literatură dar și de viață, să le dau o ”haină literară” și un anume mod plăcut pentru lectură. Mă gândesc tot mai mult la un volum, încă nu știu exact cum va arăta, dar dacă voi avea sănătate și inspirație, timp și bani, voi pregăti o culegere de proză...

Chris a spus :

lucrarile dv incep sa semene cu ceva autobiografic, probabil ca intr-o zi le veti aduna si va rezulta o nuvela/roman...

De câte ori ne pomenim înaintașii, ei încă trăiesc. Ai dumneavoastră ar fi mândri de acest text. Felicitări!

Mulțumesc, Mihaela Suciu, de trecere și comentariu. Acesta e imboldul sub care scriu, să nu se piardă anumite clipe și fapte de viață și oameni care au trecut prin această viață, cu bune și mai puțin bune, cu greutăți și peripeții, cu drame dar și momente comice. Așa am și încheiat textul de față, precizând că ”m-am simțit dator” față de acești oameni să spun povestea lor.

Mihaela Suciu a spus :

De câte ori ne pomenim înaintașii, ei încă trăiesc. Ai dumneavoastră ar fi mândri de acest text. Felicitări!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2020:

Valeria Merca 

Sofia Sincă 

Mihaela Popa

Tudor Cicu

Nikol MerBreM

Vasilisia Lazăr 

Activitatea Recentă

Chris a contribuit cu răspunsuri la discuţia Leatul meu a utilizatorului Corneliu Ion
cu 34 minute în urmă
Lui Chris i-a plăcut discuţia Leatul meu a lui Corneliu Ion
cu 35 minute în urmă
Postare de log efectuată de Dinca Valerian
cu 7 ore în urmă
Postare de log efectuată de Darie Giurgiu
cu 9 ore în urmă
Postare de log efectuată de Stanescu Valentin
cu 9 ore în urmă
Taci(tu)! a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Voi ninge sub zăpadă a utilizatorului Taci(tu)!
cu 10 ore în urmă
Maria-Ileana Tănase a postat o discuţie
cu 11 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Priveşte clipa şi taci ! a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Maria-Ileana Tănase îi place postarea pe blog La echinocţiu a lui Dan Mitrache
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Maria-Ileana Tănase îi place postarea pe blog Cu zvonuri vestind primăvara a lui gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Corneliu Ion îi place postarea pe blog Voi ninge sub zăpadă a lui Taci(tu)!
cu 14 ore în urmă
Corneliu Ion a contribuit cu răspunsuri la discuţia Leatul meu a utilizatorului Corneliu Ion
cu 14 ore în urmă
Cornaciu Nicoleta Ramona a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Suntem din altă lume? a utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Surâsul maturității a lui Costel Zăgan
cu 14 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Surâsul maturității a utilizatorului Costel Zăgan
cu 14 ore în urmă
Taci(tu)! a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Voi ninge sub zăpadă a utilizatorului Taci(tu)!
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Voi ninge sub zăpadă a lui Taci(tu)!
cu 15 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Voi ninge sub zăpadă a utilizatorului Taci(tu)!
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr îi place postarea pe blog Voi ninge sub zăpadă a lui Taci(tu)!
cu 15 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Voi ninge sub zăpadă a utilizatorului Taci(tu)!
cu 15 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor