Alte veri

                                                                               În amintirea lui Dumitru Pricop

 

         Prin câteva trepidaţii neplăcute, microbuzul reuşi să se pună în mişcare şi nu trecură mai mult de cincisprezece-douăzeci de minute pentru a se debarasa de ultimele clădiri ale oraşului.

          – Ai emoţii? întrebă tânărul student, cu o constituţie atletică, aşa ca pentru un viitor geolog, pe mignona uşor pistruiată de lângă el. Aceasta zâmbi arătând şiragul alb al dinţilor de o perfecţiune uimitoare şi strânse umerii, şi aşa destul de înguşti, izbutind în ultima clipă de a nu se ascunde la pieptul lui: Să-ţi spun cum o să fie prima seară în familie – după cina bogată, şi te rog să nu te sclifoseşti la mâncare măcar de data asta, tata o să ne întrebe cum ne-am cunoscut…

           – Noi ce să-i spunem? Că mi-ai oferit locul în tramvai, că eu, amuzându-mă, am scos agenda ca să notez evenimentul, că tu te-ai aplecat la urechea mea şi ai şoptit…

            – …Pe „băiatul amabil” îl cheamă Sergiu, iar numărul de telefon e 673630… De preferinţă după-amiază. Altfel rişti să-ţi răspundă gazda.

            – Şi ai coborât la prima. Aha, abia acum realizez de ce mi-ai oferit locul…

            – Spirituală, ca de obicei. Crezi că o să am timp să-i spun cât am aşteptat telefonul tău? Te înşeli. De fapt, nu o să putem să-i spunem nimic din toate acestea fiindcă ne-o va lua înainte şi va începe să ne povestească felul în care s-au „luat” ei. E o poveste auzită de mine, fragmentar, iar cu puţină imaginaţie eu am reconstituit-o. În seara asta ea va fi repetată pentru noi doi.

              – Mă emoţionezi!…

              – O să înceapă cam aşa: Eram crăiuţ. Aveam anişori vreo şaişpe. Băteam prundurile toată vara fiindcă n-aveam vreo vacă sau vreo capră ca să le caut în coarne. Numai că-ntr-o bună zi vine la noi moş Sava. Îl mai ţii minte, Săfico? Înalt mai era, doamne, şi – reia tata fără să aştepte vreun răspuns, nu-ţi spun că mama mai iese pe afară cu închipuite treburi, ba îl ascultă înduioşată, ba îl mai contrazice – vine să mă ia pe mine şi pe vărul Sandu la oi, pandurii lui, cum ne zicea el. Baci era Savin a Spinei. Ţi-l aminteşti pe uncheş Savin, Săfico? Am luat traistele pe umăr şi-am plecat în bejanie, şi nod în gât aveam că nu purtam cercei d-auriţi la ureche pentru o îngropăciune creştinească. Necuratul de uncheş – Dumnezeu să-l ierte, unde-o fi acuma! – ne-a dus la stână numai pe cărări împădurite, făcute de iapa mutului. Scopul l-am aflat devreme, în ciuda temnicerului care nu prea vroia să ni se coacă nebunariţa. Când să intrăm într-un luminiş ascuns, nişte smârcuri fără zare clară, de credeai că eşti la poarta malariei, ne cade leuca drept în moalele capului. „– Au nu cumva să veniţi singuri pe-aici, că dracu’ e-al vostru, şi-o să jucaţi după cum vă cântă el! Şi el cântă, cântă fără de oprire…” zise moş Sava, arătându-ne ceva. Două berze grase – paznici cu aripi negre, la ăl tărâm oprit de la ţâţa Raiului – ciuguleau câte un şarpe. Vărul Sandu, când le-a văzut, s-a mirat a gogoman înfipt: „– Io, ce mâncă gâştele alea?!” „– Boule! Şerpii ăia trebuiau să ne muşte pe noi, da’ le-am spus berzelor că trecem pe-aici şi să ne apere.” E drept, nici eu nu mai văzusem berze puse-n glastră, că ele stau la pleoapă umbrită cu palma. Da’ să te cruceşti aşa… „– Cuibu’ e colo-n fagul ăla rupt de vânt. De-l stricaţi, bărzoiul zboară până găseşte foc şi duce jar în plisc pe casa ăluia de i-a stricat cuibu’. Aţi înţăles?!” Pentru noi, atunci, era limpede doar Crezul creştinilor. Aveam să aflu mai târziu că uncheşului nu-i era milă de cuibul berzelor, ci de picioarele lor, din care vroia să-şi facă fluiere. Mai mergem noi de un drug de căruţă până s-ajungem la stână. În viaţa mea n-am văzut oierie aşezată mai sub coada iepei, ca aia. Ocolul era împrăştiat pe două ravene. Nici nu-l puteai cuprinde în goana ochiului. Iar când ploua mai a potop era zeamă de alior. Baciu’, în prag, ne-aştepta ca mirele înţărcat în noaptea nunţii. „– Ăştea-s!” glăsui moş Sava, ca şi cum am fi fost ieniceri culeşi din cuib de vădană stricată din dragoste. Cu cârduri de cocori în priviri, căutam cerdacul casei cu ocările ca mierea şi cu pălmuţele mai mângâioase decât puful de cloşcă. Mai cred că mă uitam în pământ desţelenit, că numai ce-l aud pe moş Sava: „– Ce te chiorăşti bă, ce te chiorăşti?! Ia, luaţi cofele de ici, şi sfinţiţi pe cărarea asta până daţi de pârău!” Ne întoarcem cu lacrimi de înger în cofe şi căutăm să ne bucurăm de lăuzie după împlinirea primei porunci. „– Ce staţi bă’, ce staţi?! Aduceţi nişte cioate la coliba mea de colo!” Şi degetul lung cât nahu ne arăta direcţia. Adunarăm noi două braţe de gătejele, cât să-şi facă un corb chior cuib cu ele, şi cu asta am terminat. Credeam noi. Ne întoarcem la stână mânând cirezi flămânde şi, ca şi cum ne-ar fi citit petalele ofilite din gând, moş Sava făcuse un soare de mămăligă. Sub ochii noştri, ca nişte jderi ieşiţi din hibernare taman în luna lu’ cuptor, cocolea trei bulzi mari cât foamea noastră; încă turnă o ulcică de lapte în ceaunul fierbinte, trânti o halcă din soarele aburind şi ne puse să făcăluim bine mămăliguţa. În timp ce eu şi văru’ moşmondeam cu linguroaiele de lemn prin ceaun, ca doi călugări zadarnici cu crucifixul prin coşul cu nafură, moş Sava căra la gură, adormindu-ne cu şoşoteala: „– Odată – Apud Anton Pann! şopti viitorul geolog în aşa fel încât precizarea să pară că face parte din poveste! – un popă s-a dus la o stână şi baciu’ a făcut o măligă mare, a pus lapte în ceaun şi în timp ce făcăia măliga, popa mânca tot. A mai pus baciu’ un rând de măligă şi de lapte, da’ tot n-a avut timp să mănânce. La al treilea rând de lapte, baciu’ l-a întrebat pe popă dacă e păcat ca cineva să mănânce din dreptul altuia.” Noi păţisem ca baciul din poveste, numai că n-am putut să-i dăm cu lingura în cap iubitorului de pilde. Moş Sava ne-a dat bulzii, murmurând cu ţepi sub barbă: „– Nu ştiu cum am făcut, da’ io m-am cam săturat.” şi, căutându-şi din priviri gluga, îşi strecură bulzul în ea. Se făcu timpul să scoatem oile din ocol. Moş Sava numai comanda, precum aracul pe făsui. Mai era cam o suliţă de la pământ până ce soarele să cadă pe ceafa muntelui şi moşu’ ne pofti lângă el. Mândri ca nişte vornicei, adăstăm la pulpana lui. Scoate bulzul din glugă, îl roteşte de câteva ori în palme, îl sfarmă şi ne dă pe la nas ca să adulmecăm aromă de nectar păgân amestecată cu mană ţesălată din urice prăfuite. Sub privirile noastre de pui de lup, începu să cogâlţâie ca un domnitor după o bătălie măreaţă: „– Dacă păstrezi, ai!” se mândri el, râgâind precum un belfer. Ne-a lăsat să mistuim povaţa, apoi ne-a hâştit la posturile noastre. Eu ca eu, da’ văru’ avea în gură mult mai multe ulcele sparte. Seara băgăm oile-n strungă şi ne aşezăm să tragem în piept chindie cu miros mănăstiresc. Moş Sava se duse la coliba sa, pentru a-şi lăsa gluga şi, nu ştiam noi, pentru a aprinde focul, deşi soarele nu căzuse bine dincolo de buza oalei cu ceaţă albastră. Numai ce ne auzim strigaţi. Alergăm ca la mere dulci, dar moşul se stropşeşte la noi: „– Ce-s astea!?” Fără să aştepte vreun răspuns din gură mută, apucă amnarul, cremenea şi iasca, aprinde o aşchie de zadă, o aruncă pe cenuşa vetrei, înşfăcă vreascurile ce le aduseserăm la prânz şi le aruncă peste flacăra ce pâlpâia slăbită ca duhul unui muribund. „– Şi pân’ la zâuă ce fac, bă’? Vreţi să mă mânce lighioanele?” De vrut am fi vrut noi, dar… Ca doi îngeri fără aripi, ne-am aşternut în urma lui. Intrăm mai adânc în pădure şi ne oprim în faţa unui târşoi dezrădăcinat. În câteva minute ne vedem îngropaţi într-un rug mare, de ziceai că o dată cu noi trebuiau să ardă toate păcatele lumii. Moş Sava îşi luă securea şi o cracă mai omenoasă şi ne lasă la macaz: să ducem, sau nu, toate lemnele la vatra oacheşă. Ne înhămăm la ele şi în câteva curse le copârşirăm cu subsuoara colibei, apoi plecăm să culegem laude potrivite copiilor de trupă pe timp de război. „– Aţi pus lemne pe foc?! Sandule, tu strungăreşte! Tu treci şi mulge! Ai mai muls până acum?” Gestul meu, cu praf rânced de busuioc nu-l supără. „– Io-te aşa, bă!” Şi moş Sava deschide portiţa de la strungă, apucă o oaie de ceafă, închide la loc portiţa, să nu butice şi suratele după ea, prinde şerpeşte oaia de picioarele de dinapoi, o trage deasupra găleţii şi ţâş-ţâş. Dar nu asta a fost lumina de la aura sfinţilor destrăbălaţi din acea seară: în podul stânei ne aştepta sânul de maşteră. Acoperişul era în trei ape. Prin partea retezată, dinspre pădure, te urcai în pod. Tot pe acolo intrau şi ţipetele de buhe, de huhurezi, de cucuvele. Ba, ne vizitau şi liliecii. Că vărul tremura de frică mai tare decât mine, sub cerga tocită, mă făcea să beau rouă de pe flori de trandafiri. Ziua a doua a fost plină, precum o baniţă dată cu împrumut. Glasul de masă răsturnată ne-a trezit de dimineaţă. Cu capul încă în petale roşii de mac, Sandu căzu din gura podului, prilej pentru moş Sava de a-şi arăta dantura alcătuită din cinci boabe de ricin smintit şi de a ne repezi la pârâul secat de milă. La întoarcere, boboci cu rouă stropiţi, vedem mămăliga aburind în ceaunul cu lapte, şi pe masă trei bulzi. Baciul nu mânca niciodată cu noi, şi mai cred că doar moş Sava gătea mâncarea ca puietul de stuf crud. Ei, dar şi-n dimineaţa aia am auzit povestea cu popa dus la stână, pe când moş Sava a rămas, pelin, cu bulzul pe care, peste câteva ceasuri, vedeam cum tacticos îl mânca. De fapt, asta era rânduiala: dimineaţa, foarte devreme, trezirea şi limpezirea cu apă rece din pârâu, gustarea altoită cu povestea, mulsul oilor şi ieşirea la păşune; la prânz, aceeaşi mâncare, presărată cu aceeaşi poveste, căratul lemnelor la colibă şi umplutul cofelor cu apă, după amiaza – păşunatul, înghiţitul în sec şi mulsul de seară, cina oilor, dar şi a noastră, însă fără povestea lui moş Sava, se înţelege. Multă dârvală nu era, sau poate că mă învăţasem eu cu ea. Doar vărul făcea zâmbre şi mă întreba toată ziua pe unde am venit şi dacă or mai fi şerpi în bahnă. Eu îi arătam cu degetul cam pe unde ar fi ţarcul dorurilor lui, dar el nu se mulţumea cu funigei, cârtiţele i-ar fi fost mai pe plac. Moş Sava mă ţinea mai pe lângă dânsul, însă tot gură legată era. În una din zile, când eram cu oile pe păşune, numai ce văd că-l apucă pandaliile şi începu să zboare cu lovituri de bâtă nişte crengi uscate înfipte în pământ, ca şi cum cineva şi-ar fi hotărnicit cu ele un plai. Nu-mi prea dădeam seama ce şi cum, dar fiecare creangă avea ceva legat în vârf: ba lână, ba fulgi, bucăţi de haine, floci de nevăstuică, bocceluţe cu făină sau cu cenuşă… Moş Sava s-aruncă după o oaie, îi pipăie ugerul, jumuleşte de viu un porumbel şi se întinde neputincios pe iarbă. Seara, era pentru întâia oară când l-am auzit legând o vorbă cu baciul, i-a povestit acestuia întâmplarea. „– Cum cin’ să fie? Safta!” îşi năpârli şi baciul năduful. Moş Sava a refuzat să intre în strungă, iar eu şi bătrânul Savin abia am stors de la cele aproape trei sute de mânzări atâta lapte cât să mâncăm noi. A doua zi dimineaţa, aceeaşi flămândă flutură-lume dădură iama prin găleţile noastre de brăduţ ploconite cu cercuri de alun. Poticniţi în păcate de mult iertate, luăm oile din urmă şi le purtăm spre marginea păşunii unde nu ajunseserăm în vara aceea cu păscutul şi unde crengile din ajun erau înfipte la locul lor în pământ – pir în ţarină grasă. Moş Sava forăi pe nas, ca ursul când dă de un cuib cu viespi, şi strigă la vărul să nu mai lase nicio oaie să treacă dincolo de crengi, iar mie îmi făcu semn să-i calc urmele. Dar ce vroia baba Safta? Alde taică-său, ca cioban, defrişase locurile acelea şi ea acum revendica o parte din secătură, din suhat. Urcăm noi un deluşor şi ne cufundăm într-o pădurice. „– Ţin’-te mai aproape să nu te pierzi!” grohăia moş Sava întruna. Îi era lui de mine să nu mă pierd cât îi este şi guşterului de coada sa, însă vroia să râdă-n burtă când ramurile încordate de mâinile şi de trupul lui deşirat mă plezneau peste ochi. Şi toată rămurica ce-mi pupa faţa era prilej de a-i da lui moş Sava miere de lemn câinesc pe grunji de sare. „– Mai aproape, mai aproape!” Cu cât mergea mai repede, cu atât stratul de miere era mai subţire. Deodată se propti. Ochii mei închişi mă făcură să-l izbesc aşa de bine încât, era gata să-l arunc în mijlocul rariştii. „– Ho, bă’ boule! Nu vezi pe un’ calci?” se stropşi el ca un păcătos în strană. „– Stai aici!” porunci, dispărând tăcut ca o vină. Da’ de unde să rămân locului? Guzgănind, mai înnod opt paşi. În poiană, baba Safta se căznea să-şi lege croşna cu lemne. Moş Sava răsări în spatele ei, precum un vis rău în somnul pruncului. Cu mişcări de râs hirsut, prinde un capăt de frânghie şi-l înfăşoară de vreo două ori pe gâtlejul babei. O lăsă puţin pe răscoaptă să vadă flăcările negre ale iadului, apoi o apucă de subsuori şi o aşeză cu şalele pe croşnă. Chimirul lat şi slinos zbură ca un arc... Acum, eu nu ştiam ce să fac: să mă chiorăsc, să nu mă chiorăsc? După ce se răsfiră pe cotiga ce ară bezmeticul ogor din paradis, hoaşca de uncheş îşi legă iţarii, îşi puse şerparul, mândru nevoie mare, ca mirele-n proba nuntirii. Baba începu să ţipe şi mai dihai: „– M-ai spurcat, spurcăciune!” „– Dacă nu iei moaştele de-acolo, s-ar putea să strâng mai tare frânghia, data viitoare.” „– Te damblagesc, mă!! Te damblagesc!” „– Ţie chiar ţi-a plăcut sau vrei să mori de mâna mea?!” Moş Sava mă găseşte holbându-mă la baba Safta, care nu terminase de scuturat bucheţelul de cucută şi mătrăgună. Seara văd că vărul e îmbrăcat în piele de arici şi nu prea vroia să ne atingă pe vreunul. Când să aţipim, lângă noi poposeşte moş Sava, cătrănit: „– Cum oi fi aprins focul, că mi-a ars coliba şi gluga. Şi parcă vântu’ n-a suflat deloc…” L-am bănuit pe vărul cum că el ar fi aruncat bobul de neghină în grâul de colivă, căci tot el dăduse gaură, cu un cui ruginit, lingurii moşului, de făcea ăsta cale de lapte spre guşă. Câteva zile, pân’ s-a dus în sat să îşi aducă altă glugă, moş Sava ne-a scutit de povestea cu popa şi de sfătoşenia lui acră ca postul din ajunul Bobotezei: „Dacă păstrezi, ai!” Totuşi, vărul visa curgător la mirosul din tinda lui şi într-o dimineaţă şuie îi fură bulzul lui moş Sava, şi pe aici ţi-e ceara de botez. Multă muncă în plus nu făceam că, oricum, eu adunam cele mai multe lemne, eu aduceam de cele mai multe ori apă, însă mi se făcea dor de toacă sihăstrită fiindcă nu aveam cu cine vorbi şi nici pe ei nu-i auzeam vorbind. La masă, mă perfecţionasem aşa de bine în făcăluitul mămăligii încât moş Sava dacă lua de şapte-opt ori din lapte că şi începeam să car la gură. Văzând că troiţa i se clatină, numai ce mă trezesc într-una din zile cu întrebarea: „– Mă, tu ştii povestea cu popa care s-a dus la stână?” Hai că era de hrean! „– O ştiu!” zic eu. „– Ia spune-mi-o şi mie!” Am început încet şi rar, şi după cum mişcam limba, tot aşa plimbam şi lingura: „– A fost odată un popă calic…” Asta însemna că mă urcasem pe roata morii ca să stric scocul. Păi puteam să nu desfund, înainte de masă, gaura din linguroi, făcută de văru’? Mi-au trebuit alte câteva zile până să spun povestea şi totodată să făcăluiesc mămăliguţa în umbra ogarului. Într-o zi, după ce mâncarăm laptele din ceaun, moşul îmi întinde bulzul. Îl iau, îl vântur în palmă şi zic: „– Fi-ar a holerei să fie, şi eu m-am săturat!” Ca să-l conving pe moş Sava că nu auzise ecou vechi de un an, aşez bulzul pe masă, iau cofele şi ies afară. Le aşez cu grijă în nişte pari, îmi pun pernuţe de linx la opinci şi strop de apă pe plită încinsă m-am făcut. Săream dintr-o cărare în alta fiindcă ştiam că toate duc în sat, toate duc în gârlă. Dar parcă nu-mi venea la socoteală să mă întorn acasă mânând un cârd de cuvioşi. Văzusem eu peste apă, în vârful muntelui, o altă turmă de oi, încă din prima zi când moş Sava ne-a arcănit la stâna lui. Oricum, o iau pe firul apei în sus, mai pe drumul căruţelor, mai pe lângă el, mereu-mereu atent ca nu cumva să pierd poteca ce-mi imaginam că m-ar putea duce pe munte. Într-un târziu părăsesc şoaptele apei amestecate cu clinchetul tuciurilor din prepeleagul mamei şi prind una dintre cărări care mi s-a părut mie mai limpede. Ajung la noua stână în timpul mulsului. Dau bineţe şi bineţe am primit, căci toţi de pe acolo erau din sat. „– De un’ să iau şi eu o găleată?” Baciul îşi frecă nasul de parcă i-l îngheţase vorba mea: „– Trimite-o pe Săfica încoace!” Cum eu o văzusem mânând oile în strungă, sar gardul ca un căţeluş fără de stăpân şi mă duc lângă ea. „– La ce-ai venit?” „– Să te văd!” zic săltând zglobiu din umeri. O lovitură de coadă de şarpe la călcâie, o pală de vânt în piept, şi mă văd lungit pe căcărezele mai proaspete, mai uscate. Mă ridic cu fiori de bursuc întărâtat, hotărât să împart lumea în două, dar cum Săfica plecase, nu-mi rămânea decât să-mi curăţ pieptarul şi să-i mângâi spărtura dintre spete. Seară, la cină – după cum eram obişnuit – mă apuc să făcăluiesc iute mămăliguţa şi să înfulec cu apucături de şopârlă dogorită la soare. Când îmi dau seama că în privirile lor sunt vasul cu vin de la nunta din Cana Galileei, înghit îndelung dumicatul, fluier în gând ca un înger vagabond şi continui să mănânc având buze de cerb răsfăţat. O! dar la cina aceea am mâncat pe săturate jintiţă, ceea ce nu mâncasem decât o strachină cu vărul, la stâna din vale. În orice caz, se schimbase traiul. Munceam mai mult, că apa era departe, lemnele erau şi mai şi, oi mai multe… Însă podideau vorbe, râsete. Păi eram aşa: Săfica şi taică-său, adică viitorul meu socru, Dumnezeu să-l odihnească la picioarele lui, că pască în zi de Paşti era, şi uite că mi-e dat să-l pomenesc şi-acum; mai erau doi ciobani, unul la mânzări – nenea Suru – şi unul la sterpe. Ciobanul de la sterpe – Serafim – era, cred eu, cu vreo şapte ani mai mare ca noi, ca Săfica şi ca mine, adicălea. Avea, dom’le, o privire pierdută, o privire de cucuvaie în amiază. Când a venit vorba despre culcare, ca să nu par mofturos, zic: „– În pod!” „– Nu primesc pe nim’nea să doarmă cu mine. Clar?!” se răsti Serafim. „– Numa’ noaptea asta, bă!” zise nenea Suru. „– Nimic!” „– Lasă, mă, c-o dormi băietu’ la mine în colibă şi mâne i-oi face şi lui o aripă. Acu’ du-te şi te sulimeneşte!…” Serafim se ridică de lângă noi, ne privi cu freamăt de molid înalt şi chiar plecă. Eu rămân cu ochii în întunericul gros în care s-a pierdut Serafim şi tresar uşor când nenea Suru vorbi: „– Bă, Stane, unde s-o fi ducând în fiecare noapte, bă? L-am întrebat mai alaltăieri şi mi-a zis dacă am jucat vreodată cu ielele. Şi-a tăcut, bă. N-a mai vrut să zâcă nimic. Am încercat să-l urmăresc, da’ n-am putut! Mereu cân’ vine miezu’ nopţii, ca trăsnit, adorm. Sâmţăsc eu că pleacă, tu nu?” „– Ştiu şi eu ce să zâc?…” Îndoiala baciului ar fi trebuit să fie apă neîncepută pentru mine. Nu ştiu ce s-a mai discutat la masa de sub şopron, că eu îl urmăream cu ochii pe Serafim cum îşi ascuţea briciul pe cureaua de piele şi cum, la lumina unei feştile, a început a se bărbieri, deşi – reţinusem asta! – era proaspăt ras. Apoi, în acelaşi ciob de oglindă şi-a aranjat părul, l-a uns cu ceva şi s-a întins să se odihnească. Era chipeş! Fără îndoială, era chipeş. Ei, după cum se stabilise, în noaptea aceea am dormit cu nenea Suru. Dar şi el sforăia de se dărâmau galeriile sobolilor. Când s-aţipesc un pic, un vuiet tainic mă înfioră, ca respiraţia unui urs la urechea descoperită. În loc să mă astâmpăr, mă ridic în capul oaselor şi privesc afară. Luna încă nu se săturase, dar lumina destul. Coliba era la vreo treizeci, patruzeci de paşi deasupra stânei. Şi ce văd? Serafim cobora pe scara podului. Era îmbrăcat în alb. Cămaşa largă, strânsă la mâneci, poala băgată în iţari, iar iţarii strânşi pe el. Părul negru, lung, lucios. Drept să vă spun că n-am văzut nici până atunci, nici de atunci bărbat aşa chipeş. Mergea cu paşi de nălucă. Dar numai atunci, noaptea. L-am mai văzut câteva dăţi plecând, până când într-o dimineaţă ne pomenim că nu mai vine la masă. Că Serafim numai asta făcea în mugurul zilei: mânca repede şi pleca zăbăuc pe rouă, cu sterpele, ca şi cum era la culme de curios să revadă locurile călcate noaptea. Zic asta acum, dar dacă atunci mi-aş fi dat seama, căpăstru de scaieţi să fi avut, că nu m-ar mai fi putut ţine la stână. Aşa cum spuneam, într-o dimineaţă Serafim n-a mai apărut. L-am tot strigat, l-am tot căutat. Iască-n baltă. Purici pe cai. M-au mânat pe mine cu sterpele şi s-au pus să-l caute mai cu temei. După trei zile de căutări prin toate pustietăţile, prin sat, peste tot, socru-meu, nu ştiu ce sau cine l-a îndemnat, s-a uitat prin lucrurile lui Serafim. În oglindă i s-a arătat, în imagini închipuite, locul unde părăsitul de noroc zăcea mort. La început n-au crezut, că şi nenea Suru, şi biet socru-meu, jurau, de câte ori le înflorea spinul amintirii, că pe acolo trecuse cu un prânz înainte. Se vede treaba că fuseseră legaţi la ochi de baba Safta, că nu i-a ieşit sufletul până când n-a mărturisit că ea l-a făcut pe sărmanul Serafim să joace patruzeci şi una de nopţi cu ielele, fiindcă n-o vroia cu pirostrii pe o nepoată de-a ei, de care acesta îşi bătuse joc. Vara aia s-a scurs fără ca alţi pui de strigă să-şi mai ia zborul. Eu păzeam sterpele şi-mi convenea, căci ţineam lângă mine pe cei doi câini. Turma mare era păzită de brâul ciobanului. În chip de volbură, aflasem de la nenea Suru, pe când le povestea unor oameni veniţi să-şi vadă oile, că purta mereu un brâu făcut din tuşinătură luată de la şaizeci şi şase de oi, pentru a încleşta gura lupilor. Şi n-aveai supărări cu lighioanele. Într-un an, căutând să-i dea doar spumă de lapte babei – că tot baba Safta făcea brâul pentru care cerea două putini de brânză şi lâna de pe cinci oi – n-a mai aruncat, de sân’ Dumitru, brâul, după cum era învoiala, ci l-a păstrat. Spre sân’ Andrei, trecând printr-o pădure, numai ce-i iese în cale o haită de lupi cu botu’ ţeapăn. Abia-abia de s-a putut căţăra într-un copac. A lepădat brâul, dându-l spre pulbere dihăniilor. De aia zic eu că peste mine se scutura polen de brad, fiindcă păzeam numai sterpele, şi-apoi turmă fără câini cine-a mai văzut? Toamna mi-a pus în braţe o putinică de brânză şi o mioară, şi încă o putinică de urdă sărată de la moş Sava. N-au fost aşa strâmţi la inimă de cum credeam... Anul următor, şi al doilea chiar, am păzit numai sterpe şi cârlani, pe urmă baciul a vrut doar mânzări. Măi-măi, şi Săfica se făcea din ce în ce mai frumoasă şi tare mai vroiam să-i miros a floare de tei, dar nu lua seamă la mine nici cât la ocara mutului. Nici prilej nu-mi dădea să uit pieptarul plesnit, în loc de bun venit, în ziua când am urcat la stână, iar să mă leg de ea, aşa de dragul mierlelor albe, nu puteam. Dar cu o vară înainte să mă ia la armată, a spart plosca vornicului. Aveam în turmă o oaie… Ce oaie?! Drac scăldat în agheasmă cântată de popă nebun. La cel care cădea să fie mulsă de trei ori la rând, însemna că i se stricase botezul dintâi. Cristelniţa mea părea cam dogită, căci şi-n a patra seară tot mie mi se nimerise. Văzându-mă încurcat în cu]rpeni cu mănunchiuri de vâsc, brumaţi cu puf de baltă, Săfica îmi porunceşte – că numai aşa vorbea cu mine – să mă dau la o parte. Bucuros mă ridic de pe scăunel, acoperindu-mi privirile cu poftă de râs. Mă, mă frate, mă, la ea oaia a stat ca tămâiată! Nu spun câţi sfinţi au bătut, speriaţi, în lemn uscat cu degetele lor făcute pumnuţ. După ce a terminat-o de muls, trecând pe lângă mine, Săfica îmi aruncă peste umăr pilitură de pe sabie: „– Slăbănogule!” Aoleu… a trebuit să port ecoul vorbei sale ca pe un cercel greu de tuci agăţat ba la o ureche, ba la cealaltă, până spre toamnă, când nenea Suru s-a învoit de la baci pentru vreo săptămână. În primele zile, se vede treaba că nici Săfica nu uitase, am tot încercat să mă apropii de ea când eram cu oile pe colină. Apă în iad. S-o fugăresc? Mi-ar fi trebuit trei munţi, unul lângă altul, că era băieţoasă. Ia să arunc puii din cuib, mi-am zis. Îmi scot eu briceagul şi mă prefac a-mi sculpta bâta. Sub aripa distanţei, ciopleam, în fapt, un format de deget. Săfica tot striga la mine să trec la oi, dar eu îmi lăsam umbra trasă de broaşte ţestoase. Atunci nu mai aveam cingătoarea cântată şi descântată de babă – mi se pare că murise. Când socot că ar putea să înflorească liliac cu trei foi, îmi crestez adânc podul palmei, mânjesc bine de tot degetul ăla de lemn şi încep să urlu şi s-o chem în ajutor. Neîncrezătoare, ca o ciută ce iese în poiană, acolo primăvara, Săfica păstra distanţa, deşi îmi vedea cămaşa plină de sânge. „– Uite fa, deştiu’ colea!” ţip eu prefăcut şi arunc spre ea ciotul ăla sculptat. Ca purtată de doi îngeri luminaţi, s-a repezit fuguţa la mine. Până să-şi dea seama, eu am pus-o la pământ şi-am înfăşat-o precum păianjenul pe-un fluture. I-am băgat mâna pe sub catrinţă până pe şold, apoi în sân, de unde am izgonit prăjina ce-i ţinea sus nasul. Îi muşc de câteva ori buzele de vătuie şi-i dau drumul. Ghiare de mâţă sălbatică erau ochii ei. Văzând că nu poate să-mi facă vreun rău, începu să ţipe: „– Te spun eu lui tăicuţa şi-o să te omoare, mă! O să te omoare!” „– N-o să-i spui nimic, fiindcă o să creadă altceva…” „– Ce să creadă, mă?” îi îndulci vocea, sfârcul curiozităţii. „– Ştiu eu…” „– De unde ştii tu asta?” Cu miros de dafin în nări, dar şi de torţel, mă îndrept spre oi, lăsând o geană în motocelul de la betele Săficăi. Aşa cum bănuiam, îşi mâna înfrângerea, cu iz de calapăr, spre Ochiul Cerului. Lacul ăla chiar că-şi oglindea numele. Parcă era umplut cu lacrimi de bucurie de-ale îngerilor. Nici noi nu prea duceam oile să le adăpăm acolo, fiindcă prin jur erau numai jnepeni de pe timpul fiicelor lui Noe şi ar fi rămas atâta lână prin crengile uscate încât să-şi facă haiducii ipingele. Datoria era ca să nu lăsăm oile singure, dar mai aveam sânge în cap? Când am ajuns lângă lac, Săfica îşi spălase catrinţa şi o pusese pe un jneapăn. Apoi a tot încercat să-şi spele cămaşa fără s-o lepede. În zadar îi era străduinţa. Privind sfioasă împrejur, se dezbrăcă temătoare, ca şi cum toate pietrele aveau ochi. Nu, nu îndrăznea nici măcar lor să le arate fetia. Ascunzându-şi ţâţele sub părul despletit, şi le-a spălat grăbită. Cu inimă de pitulice, aşteptă în soare să se zvânte puţinel, pe urmă îmbrăcă în grabă cămaşa. Chiar şi aşa se simţea ca o pasăre hulită de o mie de şoimi, cu toate că ajunse într-un cuib. Un cuib străin pesemne. Cugetul începuse să-mi dea cu cimbru rânced pe la nas. Cu şi mai multă grijă m-am întors spre oi. Jarul iadului pus pe norii din rai e viaţa amorezatului. Dacă, până mai ieri, doar rugat aş fi ridicat un pai de jos mai mult decât Săfica, ei, de-acu’ îi făceam şi treburile ce-i reveneau. Săfica, biata de ea, îmi ajunsese în faţa ochilor icoană adusă de pe muntele Athos. Dar până la urmă nu m-au mai ţinut puterile şi i-am mărturisit că am văzut-o spălându-se în lac. A tresărit în graba ei de gospodină, ca şi cum ceea ce-i spuneam se întâmpla atunci. Seara, când m-am întors cu oile în staul, cineva parcă îmi măturase stelele de pe cer şi-mi lăsase doar luna, sărman căuş de aur, în care să-mi pun amarul. Da, dar cine urca în fiecare sâmbătă la stână?… În una din aceste sâmbete o găsesc pe Săfica prin căşărie. Se ferea să nu-i văd ochii plânşi. Baciul, după ce am prânzit, ne-a întrebat dacă ne descurcăm singuri, eu alături de nenea Suru, cu toată roboteala din stână. Asta însemna că trebuia să păzesc singur oile şi că totul depindea de răspunsul meu: „– Da. Cum să nu?” Dacă aş fi ştiut ce zic, mi-aş fi muşcat, cu dinţi de şarpe, limba. A doua zi, seara târziu, în timp ce dădeam cheag laptelui, baciul îi zice, ca din tufe de iasomie, lui nenea Suru: „– Mi-au venit peţitori la fată.” Parcă-mi căzuse în cap o damigeană cu lapte de cânepă nebună crescută în putregai de tei. În sâmbăta următoare, când am zărit-o pe Săfica urcând pe cărare, cu un oftat otrăvesc toată cuscuta din inimă şi simt cum cade peste mine şi peste cerul meu mană. Săfica pierdea din firea ei băieţească şi aluneca blând, cu forme şi gesturi spre împlinire de mireasă. În anul acela urşii munţilor s-au ascuns mai devreme în bârloguri. Totuşi, n-a fost o iarnă grea. M-am dus în obşte, am încropit un gard, ca să ştie şi alţii că acolo va fi locul rădăcinilor mele, am pus bolovani de temelie şi-am ridicat casă cum nu mulţi visau pe la fresce bătrâne, făcătoare de minuni. Vândusem eu toate mioarele şi toţi batalii, dar cu banii luaţi abia reuşisem să-i pun chipiu de şindrilă. Gândul mi-era numai la Săfica. Toţi o pofteau în horă, toţi vroiau să o învârtă-n joc. Se arăta veselă şi zglobie când dănţuia cu alţii. Se îmbujora. Când o chemam eu, parcă îşi petrecea duhovnicul la babe să-l descânte de deochi. Încorporarea se apropia şi-n fiecare zi îmi dădea să mănânc măceşe uscate de ger. Of, dacă aş fi avut la casa mea o odaie terminată… Am tăvălit norocul în frunze verzi de urzici şi am plecat la cătănie. Doi ani lungi, cât maţul broaştei din apă stătută, ţinea pe atunci armata. Întors acasă, m-am apucat iarăşi de treabă. Dacă Spiru şi Sânea mi-ar fi bârnuit casa, aşa cum ne-am înţeles, i-aş fi ajutat şi eu pe ei la casele lor, doar fraţi eram. Aşa că lucram ca orfanul, cam fără spor. Pe toamnă, se hotărâse a fi nunta năşicului Stoian, şi mă prinsese taman pe mine vornicel. Cum aproape toată lumea era mulţumită, n-aveam de ce să caut oul de bănuţ. Numai că abia seara, la vedre, am descoperit cine era druşcă, soră de mireasă ori domnişoară de onoare, după cum se zice acum. Săfica se făcuse aşa de frumoasă că nici nu aveam curaj s-o privesc, darămite s-o alint cu vreo vorbă. Pe lângă asta, cugetul meu trebuia să fie neapărat aghesmuit. În timpul nunţii, mă tot şicana de parcă era fata de la stână. „Frumos miroase frunza de tutun, Săfico, dar e bine să o aprinzi?” mi-am zis eu în cuget. După ce jucarăm şi întinsa horă a miresei – ultimul dans de la o nuntă – Săfica a vrut să mă lase măr pe creangă bătută de brumă. O prind iute de mână şi-i hotărăsc: „– Deseară, să fie ai tăi acasă, că vin să te iau!” „– Da, măi?… Dar vezi să nu te opreşti în drumul tău pe la Sulfina.” Trăsnet pe lună! De unde, păcatele lumii, aflase? Stau acu’ şi cuget că oricât ar fi de închisă o femeie, când are un ibovnic, ea tot se laudă la vreo surată. Sulfina nu-i de-aici, a adus-o Sică de cine ştie unde, şi el pe-atunci făcea armata, şi fata era arzoaică rău, ardă-o focul s-o ardă… Piatră de moară îmi apăsa pieptul. Mă şi vedeam lăsat valiză seacă în casă, cu peţitori cu tot, cum au păţit-o atâţia. Încremenit, îi ţineam mâinile prizoniere. Şi numai ce văd că se apropie lelea Steliana, viitoarea mamă-soacră. Eu mă prefac a nu o vedea şi zic tărişor către Săfica: „– Să le spui, de cum ajungi acasă!” „– Ce să spună? Cui să spună?” „– A!… Sărut mâna lele Steliana!” mă arat eu mâţoi de-o vară pe zăpadă nouă, eliberând mâinile Săficăi. După ce îmi mulţumeşte pentru bineţe, repetă întrebările, dar Săfica mea o trase de mânecă: „– Hai mămucă să mergem, fiindcă băietu’ ista visează…” Rămân o clipă locului, având flori de trifoi cu patru foi la colţul gurii. Când ajung acasă, mama nu prea se blagosloveşte de vestea mea, că doar nu era rândul meu la-nsurătoare, însă n-o las să răsucească floarea-soarelui mai spre miazăzi şi ies la fraţii mei să-i înregimentez în planul meu: aveam de gând s-o fur pe Săfica, dacă mă făcea salcie la budăi. Numai că aicea dau de tarlaua cu spini a lui Spiru – o vroia pentru el pe Săfica. Păi de aia pusesem eu vorbă? Degeaba i-am spus că toiagul în care se sprijină e din măduvă de soc, puf de papură lată avea în urechi. Cu inima scoasă în vânt prăfos, rămân în poartă să-i urmăresc năucit cum pleacă la peţit. Mai aştept cât să zboare o albină amorţită dintr-o floare de albăstrea în alta, apoi mă duc în grajd, pun şaua pe roibul şi pe cărări negrăbite ajung lângă zăplazul de la grădina Săficăi. Eram hotărât să iau lumea-n pustie. Singura dorinţă de pământean urgisit era să mai văd icoana o dată. Las calul slobod în umbra ulucilor, mă strecor în grădină şi mă pun în tufa de liliac de la fereastra camerei unde – îmi dau seama repede – se prăşea tarla neînsămânţată. Discuţia creştea cu ramuri multe. Săfica era trestie, se îndoia cum vroiau toţi, dar nu se lăsa smulsă. Le cerea o păsuire, măcar de-un pătrar de zodie, dar nimeni nu-i ţinea parte. La drept vorbind, fetele de seama ei se cam măritaseră. Nu ştiam, nu credeam, nu îndrăzneam să visez că pe mine mă aşteptase. Ca o petală pălită de soare, se ridică de lângă Spiru şi prinse urciorul, chipurile, să se ducă în beci, să-l umple. Maică-sa i-l smulse, încruntându-se ca un pustnic venit în lumea destrăbălată. Săfica îl ia de mână pe Spiru, ia şi urciorul, şi iese afară. Gârliciul era la picioarele mele. Mă bag mai bine în frunza liliacului, ca să nu fiu arătat de razele lunii, şi aştept. Săfica – Dumnezeu mi-e martor că nu am fost vorbiţi, căci nici acum Spiru nu ne-a iertat, deşi în biserică ne ducem şi îi sărutăm mâna – deschide larg uşa de sub temelia casei şi-l pofteşte pe Spiru să intre, lămurindu-l pe unde se află butia cu vin. Trosc-pleosc, trapa cade. Drugul e pus cu mare blândeţe faţă de zgomote. Pentru o clipă, Săfica rămâne în cumpănă ca o balanţă goală. Trece peste pârleaz şi, speriată de sforăitul calului, rămâne un timp scurt mirare pe chipul nopţii. Ajung lângă ea, o iau în braţe, o arunc în şa. Mă avânt iute pe arcada din spate şi dau pinteni. De ochii joimăriţei, credeam eu, a început să se zbată în braţele mele ca o apă învolburată. Mă fac surd la rugăminţile şi ameninţările ei. Călărim molcomi toată noaptea. Luna apunea în mijitul zorilor şi noi urcam pe munte, la stâna noastră, în întâmpinarea razelor soarelui. Târziu îmi dau seama că Săfica îmi plângea în strânsoare. Ce ramuri de măslin să aduc? „– Hai lasă, o să avem şi noi gospodăria noastră, o să…” Na, că i-am dat şi glas. Cu creangă de sânger îmi biciuia inima hohotele ei de plâns. De milă, aş fi dus-o înapoi, dacă n-aş fi ştiut că i-aş pune cuib de lăstun la casă. „– Hai, lasă-lasă…” „– De ce ai fost pe la Sulfina?!” „Asta era?” gândesc eu. „– Păi, te-ai făcut atât de frumoasă că nu aveam curaj nici să te privesc…” „– O să te mai duci pe la ea vreodată?” Ca să-i pun sare la rădăcina mesteacănului din sufletul ei, mă dau jos din şa, iar cu brişca tai o brazdă de pământ, mi-o pun în cap şi jur. Stâna ne primi cu ecou de amintiri. Ştiam că baciul lăsa, în firul obiceiului, un pumn de mălai, o ulcică de brânză şi nişte tuciuri pe acolo… Poate că mai treceau multe zile până când aveam de gând să coborâm în sat dacă socru-meu n-ar fi dat peste noi şi nu ne-ar fi făcut, de dragul hultanilor împietriţi pe creste, dezmăţaţi şi necreştini…

             – Şi-am încălecat pe-o şa… glumi tânărul student, aducând-o la realitate pe mignonă. Ai zis că vrei să umpli un catalog cu crochiuri după un Adonis, eu cred că-l vei umple cu chipuri de ţărani. Aici vei trăi alte veri…

Vizualizări: 115

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Aş împărţi naraţiunea în paragrafe. Textul e bun, dar se citeşte greoi din cauza redactării compacte - părerea mea. 

O proză limpede ca apa unui pârâu de munte, cu personaje coborâte parcă din scrierile lui Creangă. Vocabularul bogat, expresiv şi folosit cu precizie în funcţie de situaţie, precum şi subiectul incitant, dau textului uşurinţă în parcurgere, astfel încât nici nu-ţi dai seama când ai ajuns la final.

 

Toată admiraţia mea, 

Citit si recitit cu mare drag. Toata admiratia!

Mereu încântat de popasul tău pe pagina mea. Mulţumiri.

Chitic Mihaela a spus :

Citit si recitit cu mare drag. Toata admiratia!

Mulţumesc, Lisia. 

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

O proză limpede ca apa unui pârâu de munte, cu personaje coborâte parcă din scrierile lui Creangă. Vocabularul bogat, expresiv şi folosit cu precizie în funcţie de situaţie, precum şi subiectul incitant, dau textului uşurinţă în parcurgere, astfel încât nici nu-ţi dai seama când ai ajuns la final.

 

Toată admiraţia mea, 

Mihaela, scriu mai tradiţionalist... Sunt conştient de dificultatea lecturării, dar...

Mihaela Suciu a spus :

Aş împărţi naraţiunea în paragrafe. Textul e bun, dar se citeşte greoi din cauza redactării compacte - părerea mea. 

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Pop Dorina a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog șah opac a utilizatorului Ana C. Ronescu
cu 55 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Scrisoare către cel rătăcit a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 2 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Scrisoare către cel rătăcit a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 2 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Scrisoare către cel rătăcit a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 2 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Scrisoare către cel rătăcit a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 2 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Scrisoare către cel rătăcit a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 2 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Scrisoare către cel rătăcit a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 2 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Scrisoare către cel rătăcit a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 2 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Scrisoare către cel rătăcit a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 2 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Până-ntr-un timp de verde a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 2 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Concert de chitară a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog șah opac a lui Ana C. Ronescu
cu 5 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Meditație a utilizatorului Mirela Ciupercă
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Meditație a lui Mirela Ciupercă
cu 8 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezii second hand II a utilizatorului Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Erezii second hand II a lui Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog șah opac a utilizatorului Ana C. Ronescu
cu 8 ore în urmă
Dan Mitrache a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog mama a utilizatorului Dan Mitrache
cu 8 ore în urmă
Dan Mitrache a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ne-am zâmbit a utilizatorului Dan Mitrache
cu 8 ore în urmă
Dan Mitrache a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ne-am zâmbit a utilizatorului Dan Mitrache
cu 8 ore în urmă

frecvență trafic

© 2018   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor