Orologiul, ploaia-n urmă/Şi cu inima-ntr-un ritm /Bat secundele ce-n turmă/Neîncetat au tot murit“
Tudor Arghezi 

Stăteam amorţită pe locul meu din vagonul Intercity, afară ploua mărunt, o zi de toamnă nu tocmai pe gustul meu, dar asta era situaţia. Cu o săptămână înainte nici nu îmi trecea prin minte că voi călători. Sincer, nu îmi era dor de Bucureşti, în sufletul meu am fost întotdeauna o provicială. Nu îmi este dor de aglomeratia şi agitaţia unui marelui oraş, poate doar de parcurile lui încărcate de istorie şi parfumul poveştilor de dragoste. Toată perioada pe care am trăit-o în Bucureşti a fost, după spusa Agathei, o perioadă de acomodare. Strădania mea de a face faţă schimbării majore pe care o trăiam era o sursă inepuizabilă de comentarii şi înţepături ironice, nu mă ierta niciodată când făceam o gafă. Îi plăcea să mă pună în situaţii inedite, urmărindu-mi reacţia. De-a lungul timpului prietenia noastră a avut o evoluţie ciudată, uneori stranie. Dar mereu un fir magic ne conducea inevitabil una spre cealaltă. Cu mulţi ani în urmă am întâlnit-o în faţa avizierului din incinta facultăţii. Nu ştiu ce a făcut-o atunci să îmi vorbească, poate aerul de copil speriat pe care ştiu că îl aveam, oricum, de atunci destinele noastre s-au împletit mereu. Au trecut zece ani de când am văzut-o ultima oară pe Agatha şi acum urma să o revăd. Eram foarte curioasă să aflu de ce mă chema, mi se părea ciudat că îmi telefona după atâta timp. Acum zece ani când am părăsit Bucureştiul ne promiteam una celeilalte că vom păstra legătura, dar de atunci am mai vorbit o singură dată. Acum patru zile, marţi pe la ora 17 a sunat telefonul, era Agatha, avea aceeaşi voce caldă, uşor răguşită, din cauza fumatului. Discuţia noastră a fost aceea a unor prietene vechi care nu s-au revăzut de o săptămână. Nu m-a mirat asta pentru că o ştiam pe Agatha, aborda întotdeauna lucrurile foarte superficial.
– Trebuie neapărat să te vad Mara. Te rog să vii până la Bucureşti. Te voi aştepta la gară. Te rog, e foarte important pentru mine. Vii? Am acceptat imediat, fără să mă gândesc. Abia după ce am închis telefonul m-am întrebat ce m-a făcut să nu ezit.
– Am ajuns în sfârşit. Se văd peroanele.
Glasul doamnei de alături mă trezeşte din reverie şi mobilizată de agitaţia din compartiment îmi adun încet lucrurile, poşeta şi geanta de voiaj. În timp ce trenul intra în gară, o caut cu privirea prin mulţime. O zăresc. E acolo, într-un palton elegant, verde ca şi ochii ei. Mă întâmpina cu o explozie de bucurie.
– Doamne, nu credeam că vei veni, sunt foarte fericită că ai făcut-o. 
M-a îmbrăţişat cu o căldură care m-a surprins. Nu era în firea ei să fie atât de expolzivă în sentimente. Îmi târâi geanta de voiaj refuzând ajutorul hamalilor şi o urmez observând privirile care rămân aţintite cu admiraţie în urma ei. Parcă e un magnet umblător… e frumoasă şi elegantă. Întotdeauna a fost o femeie sofisticată. Luăm un taxi. Nu mă miră deloc, deşi are carnet, Agatha nu conduce.
„O doamnă nu conduce, are şofer, sau în cel mai rău caz ia un taxi.“ La început m-au mirat ciudăţeniile astea, apoi am descoperit că multe erau doar o faţadă, care ascundeau exact contrariul. Îi simt privirea. Nu mă sâcâie cu întrebări, mă observă atent, timpul nu m-a iertat nici pe mine, m-am schimbat în multe privinţe, dar mai ales în modul de a privi viaţa.
Şi iată-mă acum, după atâţia ani din nou acolo, retrăind aceeaşi senzaţie de acum 14 ani, pe aceeaşi stradă liniştită mărginită de castani uriaşi, un deja-vu care îmi zbârleşte părul. Neschimbată, vechea casă boierească cu geamuri înalte şi camere la fel, cocoţată pe un deluşor înconjurată de stejari şi nuci impresionanţi prin dimensiuni, avea vizibil nevoie urgentă de reparaţii, vopseaua de la geamuri şi uşi era scorojită, tencuiala crăpată şi căzută pe alocuri. Un drum pietruit ducea de la poarta principală până sus la ea. În jur totul era sălbatic şi neîngrijit. Cândva aici fusese o grădină frumoasă cu alei mărginite de garduri vii tunse artistic, cu trandafiri, begonii, petunii, un chioşc înecat în caprifoi şi trandafiri agăţători. Acum totul era o ruină. Anii de prosperitate ai familiei Buzescu apuseră demult.
De când am intrat pe strada ei a devenit neobişnuit de tăcută. A privit şi ea în jur.
– Da, ştiu arată groaznic, e foarte tristă casa asta acum. 
Apoi cu o notă de voioşie în glas m-a împins:
– Vino, haide. Să vezi se va bucura şi mama. Hai! 
M-a prins cu putere de mână, târându-mă după ea. Am simţit că îmi vâjâie capul, Agatha mă avea din nou în puterea ei la fel ca în trecut.
În salonul imens cu mobilă veche stăruia un aer închis, lângă o măsuţă din furnir de nuc doamna Lizy aranja câteva fire de trandafiri albi într-o vază. Când Agatha a deschis vijelios uşa, doamna a întors capul mirată.
– Mama uite cine a venit, Mara! Ai văzut? Nu credeai că va veni. S-a repezit la mama ei sărutând-o fugar pe un obraz. 
Doamna Lizy s-a apropiat de noi, mi s-a părut îmbătrânită, avea întipărită pe faţă o tristeţe care m-a speriat.
– Deci ai venit până la urmă… a murmurat încet. Mă bucur să te văd Mara.
Nu am apucat să conversez căci Agatha mă trăgea pe scări în sus spre camera mea. Aceea era camera unde dormeam eu de obicei şi am putut constata că era neschimbată; acelaşi pat franţuzesc cu o cuvertură de dantelă îngălbenită de vreme, scrinul, dulapul până şi covoraşul din faţa oglinzii era acelaşi. S-a aşezat pe pat apoi a privit în jur absentă.
– Am lăsat totul la fel. Nu am schimbat nimic de când ai plecat. Se uita la ceasul delicat de la mână şi ofta. Te las acum, ştii că mamei nu îi place să întârziem. Cinăm ca de obicei, sper că nu ai uitat? M-a privit şmechereşte pe sub gene.
I-am zâmbit.
Afară se întuneca şi am aprins lumina. Am deschis uşa care dădea într-un mic balcon şi am privit grădina. În mintea mea priveliştea pe care o ştiam era alta dar realitatea m-a copleşit. De sus dezastrul în care se afla familia lua amploare, totul era în paragină. Zărind tufele de trandafiri mi-am adus aminte câtă grijă avea de ele Tase. Bătrânul Tase precis se răsuceşte în mormânt ştiind în ce hal e grădina lui. Şi nu ştiu de ce, m-am gândit apoi la Andrei. Oare ce mai face? Brusc am avut o senzaţie de angoasă. Am intrat în camera care acum mi s-a părut cumplit de goală. De pe un perete mă privea surâzătoare chipul unei vânzătoare de liliac, ştiam tabloul, fusese pictat acum vreo sută de ani de o mătuşă a Agathei. M-am îmbrăcat pentru cină şi am coborât în salon. Masa lungă de 12 persoane, semăna cu o corabie abandonată de echipaj. Agatha şi doamna Lizy mă aşteptau vorbind în şoaptă.
– Vino, te aşteptam. 
Vocea veselă a Aghatei contrasta cu atmosfera sumbră şi a fost ca un duş rece care a alungat fantomele. Toată perioada cinei, Agatha a încercat să învioreze atmosfera, ne-am amintit întâmplări din facultate, de foşti colegi şi profesori. 
Doamna Lizy ne privea atentă şi încet, încet privirea i s-a însufleţit. A început să participe la conversaţie amintindu-ne câte un amănunt pe care îl uitasem, până la sfârşitul mesei râdeam cu lacrimi. Masa nu mai părea atât de goală, lumina candelabrului de cristal era caldă şi atmosfera nu mai era rece şi tristă. Ne-am dus la culcare târziu şi am adormit cu sentimentul cã o parte din trecutul meu se întoarce.

* * *
A doua zi m-am trezit destul de dimineţă şi nezărind pe nimeni am ieşit în grădină. M-am aşezat pe o băncuţă sub o boltă de struguri copţi. Aşa mirosea probabil în ţara lui Dionysos sau aşa îmi imaginam că ar trebui să miroasă. Noaptea îl visasem pe Andrei. Nu mai ştiu exact despre ce era vorba în vis dar mi-a rămas foarte vie în minte atitudinea lui protectoare faţă de mine. De după coltul casei l-am zărit venind pe tatal Agathei, Alecu Buzescu se plimba sprijint de un baston şi m-a impresionat cât de mult se schimbase. Era foarte îmbătrânit şi părea total neputincios. Bărbatul acesta nu mai semăna deloc cu cel de acum 14 ani. Atunci l-am întâlnit când am venit prima dată la vilă. Agatha mă invitase la ei pentru sfârşitul de săptămână, stăteam pe terasă şi mâncam îngheţată, era vineri după amiază şi atunci am văzut venind spre noi un bărbat înalt elegant, se apropia de 60 de ani dar părea mai tânăr. Agatha m-a prezentat cemonioasă iar el mi-a sărutat mâna, declarându-se plăcut impresionat mai ales, spunea el pentru că o parte din familia lui îşi avea rădăcinile în Ardeal. M-a impresionat atunci atât la el cât şi la Agatha eleganţa înnăscută a gesturilor şi lucrul acesta mi s-a părut ceva extraordinar pentru că nu am mai regăsit-o la nici un cunoscut de al meu.
– Bietul tata. A decăzut atât de mult. Nu a mai rămas nici urmă din marele avocat. Nu m-am întors. Agatha stătea aproape de mine. Îi simţeam căldura corpului şi a palmelor lipite de umerii mei.
– Da, am murmurat, este foarte schimbat.
– Se chinuie pe el şi mai ales ne chinuie pe noi văzându-l în starea asta. Are rare momente de luciditate, abia mai înţelegem ce spune.
– Agatha, de ce m-ai chemat? M-am întors spre ea aşteptând un răspuns. Vocea îmi tremura, simţeam că ceea ce voi auzi mă va face să sufăr. S-a aşezat alături de mine pe bancuţa de piatră.
– Acum un an de zile am făcut un control de rutină. Am descoperit atunci că eram bolnavă, foarte bolnavă. Aveam leucemie. Am urmat apoi tratamente peste tratamente, unele au fost groaznice. Apoi o perioadă m-am simţit mai bine şi am crezut că am scăpat. Ma înşelam însă amarnic. Dumnezeu avea alte planuri cu mine. Adevărul este că numai am nici o şansă, a continuat fără emoţie în glas, nu se mai poate face nimic. Oricum m-am resemnat am încetat să mă mai cramponez inutil de speranţă. Îţi spun toate astea că să înţelegi că nu am nevoie de compătimire şi de toate lucrurile celelalte care mi s-ar părea penibile oricum în acest moment…
M-a cuprins o tristeţe copleşitoare, nu ştiam ce să îi spun sau cum să reacţionez. Îmi simţeam ochii grei de lacrimi şi am plâns fără să mă pot opri. M-am cuibărit la pieptul ei. Agatha mă mângâia pe păr liniştindu-mă.
– Nu mai plânge eu am plâns prea mult şi nu mai am lacrimi, cred că Dumnezeu mă pedepseşte pentru păcatele mele. Ştii nu te-am chemat doar ca să te văd pentru ultima oară, ci ca să îmi cer iertare. Te-am trădat într-un fel pe care l-am regretat apoi tot timpul.
Am ridicat capul şi am privit-o. Ce voia să spună? Nu înţelegeam.
– Andrei? Mi-a venit pe buze numele lui fără să ştiu cum. Instinctiv am ştiut că despre el e vorba.
– Mă măcina asta, să ştii. Acum recunosc… te invidiam. Eram îndrăgostită de el. Foarte îndrăgostită. Ghinionul meu a fost că el te iubea pe tine şi că avea principii pe care eu nu le înţelegeam. Cu cât mă respingea cu atât îl doream mai mult. Câteva clipe am ascultat-o şi nu puteam să înţeleg, vorbele ei treceau pe lângă mine fără să le prind înţelesul, apoi încet, încet din nebunia aceea am reuşit să pricep şi i-am vorbit abia reuşind să îmi găsesc cuvintele.
– Nu am ştiut. Nici măcar o clipă nu m-am gândit la asta, fiecare întâlnire dintre voi era un război. Tremuram de fiecare dată când ştiam că vă întâlniţi.
– Da ştiu. Apoi ce s-a întâmplat a fost un dezastru. Nenorocirea a fost că la petrecere te-ai simţit rău. Acela a fost momentul pe care îl aşteptam. L-am vânat toată seara, i-am făcut avansuri tot timpul. Parcă îl văd, era atât de frumos, mă fulgera cu privirea de fiecare dată când se simţea ameninţat şi apoi îi era frică să nu observi. Trecusem cu neruşinare de orice limită de prevedere. Toţi au observat că încercam să îl cuceresc nu conta că aveam să pierd, eram prea orbită şi proastă să văd mai departe.
– Acum în sfârşit îmi dau seama de ce ai fost aşa de grijulie cu mine, acum înţeleg de ce ai insitat atât să rămân şi de ce el a fost atât de crispat.
– Vreau să termin de povestit, oricât de mult m-ar durea, e ultima mea şansă de a obţine iertarea ta şi de a scăpa de povara asta.
– Te ascult, i-am spus cu o voce străină.
– Plecase toată lumea şi voia să meargă sa te ia acasă, atunci m-am lipit de el şi l-am sărutat. Nu a fost aşa cum mi-am dorit. El a fost grăbit şi furios. Apoi m-a părăsit fără un cuvânt.
– Atunci m-a părăsit şi pe mine. Atâta timp am crezut că am greşit cu ceva. Multă vreme m-am tot întrebat, de ce?
– A fost numai vina mea, iar el era prea cinstit ca să te mintă.
– Nu, a fost prea laş ca să înfrunte adevărul, e mai bine că s-a întâmplat aşa, am spus asta cu amar pentru că mă durea.
– Ai să mă urăşti, dar tot ce îmi doresc acum este iertarea ta. Simt că nu aş putea muri cu povara asta pe suflet.
– Poate dacă mi-ai fi spus atunci adevărul, te-aş fi urât şi te-aş fi dispreţuit. Acum mi se par lucruri prea îndepărtate ca să mai fac asta. Oricum nimic din ce se întâmplă cu noi nu e fără rost. Iubirea şi ura sunt sentimente care rănesc. Andrei mi-a lăsat un sentiment de frustrare şi amărăciune. Mă simţeam vinovată, e bine că m-am eliberat de sentimentul ăsta. Măcar ştiu că nu a meritat. M-am întors spre ea şi abia atunci am observat cât de fragilă era şi cearcănele vineţii de sub ochi. Mi s-a făcut milă. I-am luat mâinile în ale mele.
– Agatha, am venit pregatită să înfrunt fantome. Ele nu ne pot face rău, sa ştii.Ne-am îmbrăţişat şi am stat aşa mult timp.
Am rămas o săptămână la Bucureşti, într-o altă stare de spirit, am colindat prin Herestrău, am fost la Ateneu şi la Naţional am aflat multe despre noi. Era o aparenţă de normalitate pe care o trăiam. Întoarsă acasă vorbeam des la telefon, ne scriam
A murit într-o duminică de mai. Agatha ura iarna.

Vizualizări: 140

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

O schiţă romantică, frumos scrisă, impresionantă. În două-trei pagini ai cuprins o perioadă destul de lungă de viaţă a celor două prietene, cu întâmplări plăcute şi mai puţin plăcute. Cu nostalgia amintirilor şi intriga textului. Agata - trece drept o floare rară, începând de la nume şi până la sfârşitul tragic, dar parcă cuvenit. O floare se ofileşte şi piere... Ea nu poate îmbătrâni. Însăşi familia ei, una burgheză, descendentă din Buzeşti se prezintă ucisă de timp şi schimbări.

Îmi place modul de a nara, îmi plac descrierile venite atât cât sunt necesare, fără a plicitsi, doar pentru a intra în timp şi spaţiu.

Dar ar trebui să mai treci peste text, să pui unele semne diacritice lipsă sau să scoţi altele care nu sunt necesare şi ai această frază cu linie de dialog. – Am ajuns în sfârşit. Se văd peroanele. Eu zic că este în plus.

În rest, admiraţia mea!

Sofy

Stil curat, limpede, povestea curge firesc, captivează. Ai sugerat bine degradarea, parcă declanșată de acea greșeală a Agathei. Mi-a plăcut!

(agitaţia unui marelui oraş), 

Cu prietenie,

Corina, îți mulțumesc mult pentru că ai acordat timp lecturării textului meu. Mulțumesc pentru observații, am să țin cont de ele. Datorită dimensiunilor textului îmi mai scapă.

Doamna Sofia, sunt cucerită de felul în care ați înțeles povestea , personajele. Am să mai revăd textul.după cum scriam mai adineaori îmi mai scapă. Mulțumesc doamnelor.

Loredana, proza ta m-a captivat. Am pășit, alături de tine, în camera cu pat franţuzesc cu o cuvertură de dantelă îngălbenită de vreme, am văzut alergând acei ani pe undeva pe deasupra grădinii, în sfârșit, scrierea ta m-a determinat să fiu alături de personajul tău până într-o duminică de mai:)

Admirație!

Multumesc mult Gina, sunt  bucuroasa ca ti-a placut.Cred ca am citit si eu una din cartile tale,,Asasinul a fost prins in zori,, sunt mare fană a romanelor polițiste.Mulțumesc pentru primire și susțiere.
gina zaharia a spus :

Loredana, proza ta m-a captivat. Am pășit, alături de tine, în camera cu pat franţuzesc cu o cuvertură de dantelă îngălbenită de vreme, am văzut alergând acei ani pe undeva pe deasupra grădinii, în sfârșit, scrierea ta m-a determinat să fiu alături de personajul tău până într-o duminică de mai:)

Admirație!

Virgula ca semn de punctuaţie poate fi imperativă (se pune obligatoriu), prohibitivă (nu se pune deloc) sau facultativă (la latitudinea celui care scrie). Practic și elementar: când înșiruim aceleași părți de vorbire ele trebuie despărțite prin virgule! Trebuie să ştim că înainte de conjuncţiile dar, iar, ci, deci se pune obligatoriu virgulă.

agitaţia unui marelui oraş

în ţara lui Dionysos sau aşa îmi imaginam (și cacofonie, și fără virgulă!) > în ţara lui Dionysos, ori aşa îmi imaginam

Adevărul este că numai am nici o şansă, > Adevărul este că nu mai am nicio şansă

Într-o scriere literară, nu se folosesc cifre! (Doar datele/evenimentele istorice: Revoluția din 1921)

Am evidențiat doar patru greșeli (mai) frecvente.

Citește zece pagini dintr-un clasic și fii atentă doar la aspectul grafic - sigur vei descoperi discrepanțe!

Scrierea ta e curată (față de ce se scrie astăzi!), însă este loc de mai bine!

Subiectul e cam expirat - o cucoană cere iertare altei cucoane, fiindcă, în tinerețe, i-a „suflat” iubitul...

Ai condei!

da Coza

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 35 minute în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 2 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 3 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 3 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 3 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 4 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 4 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 4 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 6 ore în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 11 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 12 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 14 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor