Pe muchie de cuţit V

[Sofia Sincă]

Sărbătorile de iarnă, umbrite de tristeţe, trecură pentru amândouă ca un tren cu aburi prin gări pustii. Pentru fiecare dimineața întuneca zările cu o ceață deasă. Spectrul şomajului, devenise realitate inevitabilă pentru Adela şi, dezorientată, nu putea să-şi alunge temerile. Până atunci nu ştia ce înseamnă şomaj, deoarece în vremea comunistă nu exista fenomenul. Cunoştea doar din cărţi diferite aspecte şi urmări neplăcute, chiar sinucideri, însă în mintea ei acestea erau doar mofturi sau simplă propagandă.

Doru, soţul ei, se străduia din răsputeri să o înveselească şi să o îmbărbăteze:

- Lasă Adela, câştig eu pentru amândoi. Pentru ce-ţi faci atâtea probleme? Mai stai acasă, să te odihneşti. Presupui că eşti în vacanţa de iarnă...

- Ţie îţi este uşor să vorbeşti, Dorule, pentru că te trezeşti dimineaţa şi pleci la serviciu. Dar eu mă simt inutilă, scoasă din circuit.

- O să te obişnuieşti şi cu asta. Şi apoi nu s-a sfârşit pământul. O să-ţi mai găseşti ceva de lucru, contabilitatea este căutată.

De sărbătorea Crăciunului şi a Revelionului s-au întâlnit cu familia Cosma şi s-au simţit minunat împreună. Au petrecut acasă, în patru. Soţii Cosma erau de vârste apropiate, trecuţi de patruzeci de ani. El, Emil Cosma era coleg de serviciu cu Doru, iar soţia acestuia Rica Cosma era privatizată în domeniul comerţului, la un magazin din centru unde lucrase ca gestionară. A cumpărat spaţiul gestionat înainte de revoluţie. Cei doi băieţi ai lor, adolescenţi, erau plecaţi la munte de sărbători cu prietenii de grup.

Lichidarea şcolii de şoferi se înfăptuise de la sine, iar cu patronul, Adela rămăsese în relaţii amiabile. El, cu banii câştigaţi îşi cumpără o casă, un colţ de stradă destul de arătos, aproape de piaţă. Jos amenajă un magazin alimentar, iar sus locuinţă. Fosta secretară, Adela deveni la insistenţele lui, contabila magazinului şi a restului de afaceri, vânzătoare fiind soţia şi fiica lui. Însă retribuţia ce o primea era simțitor mai mică. Dar nici munca şi nici timpul aferent muncii nu erau aceleaşi. Tangenţa cu el avea loc doar cât să ia actele, atunci când acestea existau. Multă marfă intra în magazin fără acte, drept pentru care aveau mereu discuţii. Dorinţa lui era să o implice alături de el în afaceri veroase, din afara magazinului, creând o tensiune aproape continuă în relaţia lor. Aveau loc multe dispute între ei, dar Adela nu ceda, lăsându-l singur în astfel de încurcături. Perfectarea actelor contabile o făcea acasă.

Mânată de virtutea inerţiei, de cei douăzeci de ani în care dimineaţa suna ceasul şi începea cu o zi de muncă la birou, Adela păstră sala de teorie a şcolii, o sală destul de mare. A plătit din buzunar chiria pe încă o lună, amăgindu-se cu faptul că nu a rupt definitiv contactul cu serviciul, mai ales cu plecatul dimineaţa de acasă. Iniţial nici ea nu ştia pentru ce a păstrat-o. După anul nou, la aceeaşi oră la care intra în program, adică la opt, îşi făcu apariţia, timp de două săptămâni în sala de teorie. Fierbea cafeaua cu termoplonjorul şi privea pe geam, prin spatele perdelelor, tristă, abătută, fumând ţigară de la ţigară. Se simţea mică, neînsemnată, parcă se ascundea să nu se afle că ea nu mai are serviciu, fără a vedea vreo ieşire din situaţie. Înapoi, la întreprinderea unde lucrase, nu putea să se mai întoarcă, deoarece şi acolo începuseră restrângeri masive de personal. Cine pleca, era bun plecat. Spaima zilei de mâine pusese stăpânire pe ea. Consolările soţului nu-i mai ajungeau, mai ales că ea trebuia să se descurce cu banii, mulţi sau puţini. Doru nu era deloc întreprinzător. Se obişnuise ca ea să ducă tot greul familiei, toate responsabilităţile de orice natură, toată căsnicia era pe umerii ei.

Viaţa a fost destul de simplă până atunci. Ajungea să ai cele două lucruri elementare, o slujbă undeva şi o casă unde să locuieşti, dar acestea le primeai de la partidul comunist. Cine rămânea fără slujbă era pasibil de puşcărie. Acum, nu-i păsa nimănui.

Desigur, gândul îi fugea la privatizare, dar în ce domeniu? Şi singură... De fapt era cam solitară, în unele situaţii, mai ales atunci când tristeţea o domina. Dorea singurătatea. Își spunea că aşa poate gândi mai bine. Soluţia însă, nu se arăta. Pusese ideea unei săli de coafor... dar era la etajul întâi şi, cine urca până acolo... apoi nu prea mai vedea interesul femeilor îndreptat spre a fi coafate... Deci, ideea căzu. Apoi s-a gândit la comerţ... Dar cum?... Unde?... Acolo în niciun caz. Toată zona era împânzită de buticuri, chioşcuri şi chioşculeţe, iar la comerţ nu se pricepea. I-ar fi plăcut mai mult o grădiniţă de copii, dar în mintea ei era imposibil. Nu avea pregătire profesională pentru aşa ceva.

În acest fel petrecea câteva ore bune cu ochii pe geam, privind la trecătorii care toţi aveau o ţintă, doar ea nu. Apoi pleca acasă şi mai abătută.

Soţul ei nu-i reproşa niciodată nimic, dar nici idei, soluţii, implicări, nu avea din partea lui. Nu o întrebă dacă a primit înapoi banii împrumutaţi, nici de ce a păstrat sala cu chirie din strada Pieţii. Îi înţelegea suferinţa şi se purta atent pentru a nu o răni şi mai mult.

O portiţă de ieşire din această situaţie veni de la cine se aştepta mai puţin – în una din zile, ieşind din sală, se întâlni cu Strâmbaciu:

– Sărut mâna, Adela! Ce mai faci?

– Nu chiar aşa bine ca tine, Ion.

– De ce? A... am auzit că aţi plecat cu şcoala de şoferi de aici... De fapt nu am mai văzut firma sus, zise acesta luându-i mâna foarte protector şi sărutându-i-o.

Adela simţi o atingere aspră ca a unei scoarţe de copac.

– Da. Şcoala de şoferi a dat faliment şi patronul s-a reprofilat pe comerţ.

– Şi tu?

– Eu sunt în căutare... rosti destul de greu Adela, în faţa acestui om pe care nu-l agrea nici măcar cât pe iarna trecută. Am păstrat sala de sus încă o lună... nici eu nu ştiu pentru ce.

– Fă şi tu un atelier de croitorie cu Pia, veni prompt propunerea acestuia. Vă dau concursul, că sunt băiat bun.

– Ţie să-ţi revină ce? întrebă Adela circumspectă.

– Nimic. Deocamdată, nimic. După ce veţi prospera, vom mai vedea.

– Ştii... că n-ar fi o idee rea? Dar de unde iau eu câteva maşini de cusut, în afară de a mea de acasă?

– Vă dau eu cu împrumut, vreo trei-patru. Şi mâine dacă vrei! Vă ajut, doar am zis!

– Să mai reflectez, să vorbesc cu Pia şi cu soţul meu.

– Ea... ce mai face? Am auzit că s-a recăsătorit.

– Nu chiar... Să-ţi spună ea mai multe.

– Cum doreşti! Sunt la dispoziţia voastră!

Se despărţiră ca cei mai onești oameni care au pus la cale o afacere. Adela începu să se gândească serios la această soluţie. I se părea una salvatoare. Ideea o încânta, mai ales că şi ea cocheta cu croitoria. Era un hobby de-al ei. Învăţase prin nişte cursuri, destul de sumare, de pe lângă Palatul culturii din oraş, însă putea să-şi confecţioneze lucruri de primă urgenţă în casă. Bani avea pentru investiţii, o avea pe Pia, foarte pricepută în domeniu, îl mai avea şi pe soţul ei, care o putea ajuta la multe. Materie primă va achiziţiona de la întreprinderea textilă unde lucrase.

Porni către casă, încrezătoare. Îşi aşteptă bărbatul cu multă nerăbdare. Încă din pragul locuinței, Adela îi explică, exuberantă, ce presupunea afacerea, cu lux de amănunte. Ei nu aveau secrete unul faţă de celălalt. Doru deveni şi mai entuziasmat decât ea.

– Am încredere în tine, Adela! Iar în privinţa banilor puteai fi ministru de finanţe.

– Te legi să mă ajuţi, după terminarea programului tău de lucru?

– Absolut, soţioara mea dragă, cu tot ce-mi stă în putinţă, doar, doar să nu te mai văd supărată, să nu mai suferi! Cu ce începem?

– Prin a-mi perfecta acte de societate şi prin a vorbi cu Pia. După câte ştiu este pe la mama ei. Acolo am vorbit la telefon ultima dată cu ea.

În următoarele momente, Adela îşi căută prietena cu nerăbdare, dar mama ei îi spuse că este la Lidia de vreo trei zile.

– E foarte supărată din cauza lui Marius, ăla... îi explică mama Piei, la telefon.

– A mai vorbit cu el?

– După câte ştiu eu, nu.

– Cum pot să iau legătura cu ea? Vreau să ne sfătuim neapărat în legătură cu nişte probleme importante.

– Vă dau numărul de telefon al Lidiei, doamnă Adela, se oferi femeia, amabilă.

O găsi prin telefon şi o invită a doua zi în vizită la ea.. Pia arăta ca în zilele ei bune: cochetă, modern îmbrăcată, expansivă, şi, ca întotdeauna, purta cel puţin un articol vestimentar nou.

– Pia, ce bine arăţi! o întâmpină Adela.

– Da? Mă mir...

– Ce mai faci? De ce stai la Lidia?

– Ca să cos la maşină, să fac bani. Nu ştii că eu nu mai am maşină de cusut? Lidia are şi mă lasă să cos, cât doresc. Bineînţeles, ei îi lucrez gratis. Uneori rămân acolo până foarte târziu să lucrez... şi nu mai plec la mama, să nu mai cheltuiesc pe taxi.

Adela se mustră în sinea ei. Putea să-i acorde şi ea acest privilegiu şi atunci ar fi fost mai aproape de copil şi de părinţi. Avea o maşina de cusut electrică performantă, care stătea în cutie. I-o adusese, din Olanda, o fostă colegă de birou.

După ce puse cafeaua în ceşti şi scrumiera între ele, îi făcu cunoscută vestea cea mare.

– Uite ce m-am gândit… Ăăă… hai să facem amândouă un atelier de croitorie.

Uimită, Pia făcu nişte ochi mari, strălucitori şi răspunse într-un suflet:

– Sigur, Adela! De ce nu? Sunt încântată că te-ai gândit şi la mine! Dar cu ce? Eu nu am niciun ban.

– Mai am eu ceva bani. Investesc eu deocamdată, iar câştigul se va împărţi în raport cu suma investită, spuse Adela râzând.

– Că doar n-o să am pretenţii la ce n-am dat, la ce nu-i al meu. Şi să ştii că mă va ajuta Lidia să-mi recuperez banii de la Marius. Îl dau în judecată. Mă învaţă ea să fac acţiunea judecătorească. Şi vom reuşi, Adela! Eu am cliente multe. O să facem croitorie şi de comandă şi de serie. Ştii de unde putem lua maşini?

– De la Strâmbaciu... M-am întâlnit cu el. De fapt el mi-a dat ideea cu atelierul şi a zis că ne împrumută trei-patru maşini, acum pentru început.

– Ce i-ai spus de mine? Dacă o face pentru a mă întoarce la el, să ştii că n-am să fiu de acord. Şi apoi... vezi tu, el nu face nimic gratis. Totul are un scop, bine definit.

– M-am gândit şi eu la asta, şi chiar l-am întrebat. Dar nu s-a dat de gol. Oricum eu zic să profităm de această oportunitate, deocamdată. Nu prea mă las eu dusă de nas. O fi avut şi el vreo revelaţie pentru a face gesturi umanitare, rosti Adela râzând. Cu Marius ai mai vorbit?

– Nu! Deloc! Nu răspunde la telefon. Eu nu am fost pe acolo de atunci, el nu m-a căutat.

– Păi, nu trebuie să-ţi iei hainele de la el?

– Nu neapărat. Îmi fac altele. Pe mine mă interesează banii mei şi ai tăi. Trebuie să-i scot de la el şi îi voi scoate!

Adela le puse cruce la acei bani. Nu se gândea că-i va mai recupera. Profita de faptul că Doru nu o mai întrebase nimic şi prefera să tacă, să-şi lingă rănile pentru leapşa luată. Niciodată nu păţise aşa ceva.

În scurt timp perfectă actele pentru firmă. O numi „Crizantema”, crizantemele fiind florile ei preferate, primăvara. Avea puţină experienţă, deoarece tot ea o înfiinţase şi pe cea a lui Nedelcu, inclusiv numele. Găsise vreo cinci nume diferite din care Nedelcu a ales unul. Noroc că i-a plăcut unul, altfel zicea că o va numi „Adela”. La statut consemnase mai multe profiluri, dar primul se numea „Confecţionarea şi desfacerea articolelor de îmbrăcăminte”. Era mulţumită sufleteşte când ceva îi reuşea şi ştia să aprecieze ajutorul celorlalţi. Pe Pia o trecu asociată, fără nicio sumă la investiţii. Apoi luă legătura cu Strâmbaciu la telefon. Omul se ţinu de cuvânt şi se pomeni cu el, în una dintre zilele următoare, cu o maşină de cusut mare, greoaie cum sunt toate maşinile de serie, adusă de trei băieţi, în fosta sală de teorie a şcolii de şoferi, care acum căpăta altă destinaţie.

– Sărut mâna, Adela! Urmară aceleaşi sărutări de mâini şi la propriu.

– Bună, Ion! De unde ştiai că sunt aici? Abia acum am venit.

– Te-am văzut întâmplător, pe geam. Am venit cu o maşină şi urmează şi celelalte două. După care le vom racorda la curent.

– Nu-i nevoie, dar îţi mulţumesc pentru intenţie, Ion! Pentru racordare şi celelalte se pricepe soţul meu. Va face el racordul.

– Nuuu... nu cred că se pricepe!... Nu-i chiar aşa de simplu... Lasă, ţi le pun eu în funcţiune!

– Dacă nu se va descurca, am să te rog să-l ajuţi. Da? rosti Adela, pe un ton autoritar pentru a-i mai tăia din avânt, acestui om prea insistent.

– Bine... cum crezi! Sunt sigur că mă vei chema! Eu ştiu ce-i aici şi cum trebuie să funcţioneze aceste maşini.

– Tu ce mai faci? Lucrezi în atelier, Ion? schimbă vorba Adela.

– Mai nimic... nu am găsit o croitoreasă bună, să-mi conducă atelierul. Apoi fetele au cam plecat... Nu mai am cu cine să lucrez. Mai bine închiriez maşinile, care m-au costat o groază de bani. Mi-am deschis un bar-restaurant, aproape de centru. O să te duc odată să mâncăm acolo. Sunt sigur că nu mă vei refuza.

Adela se abţinu. Ştia de la Pia cât dăduse el pe maşini, adică nimic. Le luase de la utilaje casate, de pe unde falimentau centrele de comandă. Aşa era el, exagera mereu, pentru a-i fi câştigul mai mare.

– Şi chiria pe maşini, cât va fi?

– Nimic, Adela! Nimic, aşa ca pentru tine...

– De unde şi până unde? Şi nu doar pentru mine. Eu sunt asociată cu Pia, pe care o cunoşti bine. Atelierul îl vom face împreună.

– Era mai bine dacă n-o treceai asociată.

– Ce vrei tu să spui?

– Nimic. Doar atât – e mai bine de unul singur, în asemenea chestiuni.

Despre Pia, nu întrebă nici măcar din complezență ceva.

– Şi totuşi, chiria... insistă Adela.

– Îţi acord perioadă de graţie! rosti binevoitorul pe un ton infatuat.

– Bine, fie! Poate voi avea prilejul să mă recompensez cumva faţă de tine.

– Îl vei avea, sigur! zise Ion, îndreptând o privire lascivă spre coapsele femeii. Îţi dau şi trei croitorese bune, dacă vrei, pentru că eu nu mai am ce le da de lucru.

Adela, ignorând acele priviri, acceptă oferta. În fond nu lua decât nişte salariate care doreau loc de muncă. Şi ea abia gustase amarul unei astfel de situații.

În câteva zile, după programul lui la uzină, Doru, împreună cu prietenul lor comun Emil Cosma, au pus în funcţiune acele maşini. Doru era foarte priceput la reparaţii de fineţe, asta lucrase toată viaţa. Meticulos şi încăpăţânat, aflase multe secrete ale motoarelor. Repara cu multă uşurinţă aparate electrocasnice, televizoare, tot ce exista în casa lor sau la prieteni.

Strâmbaciu văzând că nu este chemat se înfiinţă singur. Se putea citi un iz de ciudă pe chipul lui, atunci când maşinile începură să toarcă precum pisicile alintate. Căuta nod în papură celor doi, ca şi când erau sub comanda lui: ba acolo nu trebuia aşa, ba dincolo nu este bine. Noroc că cei doi erau calmi şi politicoşi şi chiar îl luau în seamă atât cât era necesar, dar îşi făceau mai departe treaba aşa cum ştiau ei.

– Adela, du-te şi ia şampania! îi spuse Doru soţiei. Imediat suntem gata! Treci să probezi maşinile!

– Eu? Doamne fereşte!... Să vină Pia! Eu nu am lucrat niciodată pe o astfel de maşină. Eu ştiu doar pe a mea de acasă, pe care am s-o aduc aici.

– Le probez eu... staţi fără grijă... se oferi Ion Strâmbaciu, pe un ton superior şi iritabil. Nu scăpaţi voi doi, meşterilor, aşa uşor de mine...

– Nu! spuse scurt Adela, pentru a împăca situaţia. Am altă propunere: mâine seară ne vom întâlni aici cu toţii – eu cu Doru, familia Cosma, Pia şi cu tine, Ion. Atunci le vom proba şi vom bea şampania, declarând afacerea deschisă. Ce ziceţi?

– Uite cum ştie ea, soţioara mea, să le descurce pe toate, draga de ea! De aia o iubesc eu! exclamă Doru luându-şi soţia afectuos pe după umeri, cu atenţie să n-o murdărească de vaselina înnegrită de pe mâini.

– Perfect! pocni din degete Emil.

– Bine!... spuse şi Strâmbaciu cam dezumflat că nu-i ieşise cum a dorit.

În seara următoare se adunară toţi în atelierul de croitorie „Crizantema”. Făcură rost şi de scaune. Doru luă trei de acasă. Cele două sticle de şampanie se aflau pe biroul Adelei. Pia, frapa ca de obicei, gătită în fustele ei ample, vaporoase, cu nişte cizme de scenă, noi şi moderne. Celelalte două femei, Adela şi Rina Cosma, erau mai modeste, dar arătoase. Bărbaţii glumeau, aşa cum făceau de fiecare dată când se aflau împreună. Strâmbaciu se lăsa aşteptat.

– Pia, va trebui să încerci maşinile! o îndemnă Adela. E priceperea ta, doar a ta.

– Desigur, le şi recunosc! spuse aceasta trecând pe lângă ele. Doar că ţi-a dat nişte maşini pe care eu le ştiam mai mult defecte.

– Nu contează, doamnă Pia, rosti Doru, amabil, le reglăm noi. Nu-i mare inginerie! Ne pricepem noi la asta.

În timp ce Pia şi cei doi bărbaţi se ocupau de maşinile de cusut, Adela scoaseră o tavă şi tirbuşonul.

Uşa se deschise şi apăru Strâmbaciu transpirat şi prăfuit.

– Am ajuns la fix, văd că nu s-a băut şampania.

Sărută mâna doamnelor, inclusiv pe a Piei, fără niciun gest în plus. Adela privi intenţionat către ea pentru a-i vedea reacţia, dar nu văzu nimic. Faţa ei era impenetrabilă. Poate puţină răceală. Îl trecu la rang de domn.

Cum la maşini mai era câte ceva de făcut, pentru a merge după cerinţa profesionistei, chestiuni de reglare a trecerii aţei prin toate reţelele conducătoare, Adela cu bunul ei simţ, propuse să ciocnească şampania:

– Azi ne destindem! Doar discutăm, fără să muncim. De mâine încolo le vom face pe toate. Trece-ţi la un pahar de şampanie! Doru scoate dopul unei sticle! Tare! Să pocnească!

Petrecură vreo două ore vorbind, glumind sau tăcând, mai ales Pia, şi fumând. Toată lumea fuma. Deşi era iarnă, pe la jumătatea lui februarie, stăteau cu un geam deschis, altfel nu se mai putea respira. Strâmbaciu vorbea cel mai mult şi cel mai tare. Vorbea de i se albea saliva la colţurile buzelor, lăudându-se cu afacerile lui, cu legăturile lui printre oamenii influenţi din oraş şi nu numai, cu familia lui, cu maşina lui. Toate la el erau la superlativ.

Toţi le urară celor două doar de bine, succes în afaceri şi bani mulţi. Rina Cosma le făcu cadou un lănţişor de aur cu o cruciuliţă din mahon foarte frumos lucrată, sfinţită la Mănăstirea Cozia, pe care o atârnă de un cui deasupra biroului Adelei, pentru a le purta noroc.

Apoi fiecare plecară la casele lor. Familia Ionescu, Doru şi Adela o duseră pe Pia la mama sa.

Va urma

[Corina Militaru]

Nu miroase a bine combinatia Adelei. Dar sa vedem ce se mai intampla. Astept!

Mici carcoteli,

băieţi ei lor

 dăduse el pe maşni,

ne sfâtuim neapara

Cu drag,

[Ana Ardeleanu]

Sofia, ţi-am îndrăgit personajul, ne-ai incitat interesul, aşteptăm cu nerăbdare urmarea...îţi admir scrisul elaborat, bogat în fapte, cu personaje clar conturate, cu un dialog care animă personajele şi imaginaţia cititorului...

[Sofia Sincă]

Mulţumesc de trecere, Helen. Desigur, Adela nu ştie în ce se bagă... Dacă omul ar şti, sigur ce-ar păţi, dinainte s-ar feri! Însă povestirea nu urmăreşte doar evoluţia profesională a Adelei şi al atelierului de croitorie, Helen. Tema este cu totul alta... sunt două destine paralele uneori, alteori intersectate, veşnic în balanţă. Şi altceva nu mai spun.

Te mai aştept, cu mult drag, Sofy!

Helene Pflitsch a spus :

Soffy, cunosc bine domeniu. Mamaaaa, in ce se baga Adela. Citesc cu interes.

Cu prietenie.

[Sofia Sincă]

Mulţumesc Corina, fidela mea cititoare. Şi mulţumesc şi pentru atenţionări, am mare bază în tine. Vezi... nu mai ştiu dacă-mi era foame când am scris, de citit citesc înainte de a posta şi tot lipseşte câte o literă. Dar, pentru asta există prieteni.

Te aştept în continuare, Sofy!

Corina Militaru a spus :

Nu miroase a bine combinatia Adelei. Dar sa vedem ce se mai intampla. Astept!

Mici carcoteli,

băieţi ei lor

 dăduse el pe maşni,

ne sfâtuim neapara

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Mulţumesc de aprecieri, Ana. Te aştept în continuare să vezi evoluţia personajelor. Îţi promit că n-o să te plictiseşti.

Cu mult drag, Sofy!

Ana Ardeleanu a spus :

Sofia, ţi-am îndrăgit personajul, ne-ai incitat interesul, aşteptăm cu nerăbdare urmarea...îţi admir scrisul elaborat, bogat în fapte, cu personaje clar conturate, cu un dialog care animă personajele şi imaginaţia cititorului...

[Corina Militaru]

Stiu foarte bine cum este. Din experienta mea.

Sofia Sincă a spus :

Mulţumesc Corina, fidela mea cititoare. Şi mulţumesc şi pentru atenţionări, am mare bază în tine. Vezi... nu mai ştiu dacă-mi era foame când am scris, de citit citesc înainte de a posta şi tot lipseşte câte o literă. Dar, pentru asta există prieteni.

Te aştept în continuare, Sofy!

Corina Militaru a spus :

Nu miroase a bine combinatia Adelei. Dar sa vedem ce se mai intampla. Astept!

Mici carcoteli,

băieţi ei lor

 dăduse el pe maşni,

ne sfâtuim neapara

Cu drag,