În una dintre zilele următoare, Adela se trezi cu Pia în birou, destul de matinal. Contrar obişnuinţei era îmbrăcată modest, dar cu gust, parfumată cu aceeaşi nuanţă de prospeţime, care o învăluia mereu.

– Ce-i cu tine aşa de dimineaţă, pe aici, Pia?

– Sunt cu soacră-mea în piaţă.

– Ce faci în piaţă?

– Vindem legume, răspunse dezinvolt femeia.

– Stai, că n-am înţeles... Cine vinde?

– Soacră-mea... eu...

– Hai să fim serioase!... Stai tu acolo amestecată cu zarzavagioaicele în piaţă?...

– De ce nu?

– Pentru simplu fapt că ai putea să faci altceva mai bun… Cum ar fi croitorie, de exemplu, pentru care ai talent... un atelier... Parcă aşa spuneai!

– Serveşte-mă întâi cu o cafea şi lasă morala! Asta este în loc de „şi eu mă bucur că te văd!”

– Evident că mă bucur, dar îţi duc grija!

– Draga mea prietenă, nu va dura mult această situaţie. Doar până la căsătorie. Apoi va schimba Pia, foaia, total.

– Numai să mai poţi. De domn' Ciurăscu ce mai ştii? continuă Adela discuţia în timp ce-şi servea prietena cu o cafea caldă, pe care tocmai o făcuse cu termoplonjorul.

– Domn' Ciurăscu? Va trebui să vândă apartamentul, să împărţim banii. Mie îmi trebuie pentru casă.

– Pia... nu-ţi face ţie răul ăsta! Care casă? Casa este a lui Marius, tu nu ai niciun drept acolo. Apoi ziceai că domn' Ciurăscu nu are unde să meargă...

– Ciurăscu are bani, mai face un împrumut şi-şi va cumpăra o garsonieră. Am vorbit cu el la telefon şi i-am spus că indiferent ce se va întâmpla, la el nu mă mai întorc.

– Bine, bine... Dar de ce nu-ţi cumperi şi tu o garsonieră? Ce se va întâmpla cu lucrurile de acolo?

– Domn' Ciurăscu a zis că nu-mi dă nimic, că toate sunt ale lui, inclusiv maşina de cusut şi că le păstrează pentru Andrei. Să facă ciorbă din ele, nu-mi trebuie nimic! Îmi fac eu altele. Numai ale mele. Bani... îmi dă. Jumătate din costul apartamentului.

– Of, Pia, nu te văd eu prea bine...

– Tu, veşnic pesimistă!

– Îl iubeşti pe Marius?

– Sigur... iar după o pauză continuă: Tu mă cunoşti şi puteai să-ţi dai seama, că eu nu mă prăpădesc iubind bărbaţii. Ei sunt un rău necesar şi pare că o femeie nu se poate descurca fără un bărbat, cel puţin eu, nu. Deși pentru tine şi pentru Lidia am mai multă afecţiune decât pentru toţi bărbaţii la un loc.

De fapt, Adela observase că Pia, cel puţin în prezenţa ei, nu era afectuoasă cu niciunul dintre bărbaţii pe care îi văzuse în preajma ei. Niciun fel de apropiere sau tandreţe, nici măcar pentru Marius cel tânăr şi frumos. Bărbaţii pentru ea erau produsul din completarea Evei.

Vizitele de duminica ale femeilor se întrerupseră. Şi distanţa între locuinţele lor era mai mare, iar preocupările Piei, cu totul altele. Acum avea prilejul să-şi etaleze arta culinară. Îl aştepta pe Marius, aproape musafir acasă, cu tăvi de friptură, garnituri de legume frumos aranjate şi savuroase. Specialitatea ei era peşte cu legume, la cuptor. Înclinația ei pentru estetic şi inovare, se mută în bucătărie.

Întâlnirea cu Andrei era cam la două zile sau mai rar. Copilul, deşi era obişnuit fără ea, o dorea. Dorea să meargă şi el la casa cea nouă despre care-i povestise şi nu înţelegea de ce mama lui amâna acest lucru.

Într-o seară Marius se întoarse acasă, cu o faţă lungă, supărat.

– Ce ai Marius? îl întrebă Pia. De ce eşti supărat?

– Aproape nimic. M-am despărţit de orchestră. Nu mă mai înţeleg cu ei, în special cu deşteptul ăla de baterist.

– Asta ce înseamnă?

– Să vină să-şi ia instrumentele de aici, inclusiv orga.

– Orga nu e a ta?

– Nu. Este a lor.

– Şi tu ce-o să faci?

– Va trebui să-mi cumpăr orgă şi să-mi fac orchestra mea.

– Foarte bine! Genial chiar! Să ai orchestra ta, nu e puţin lucru.

– Da, dar asta presupune să-mi cumpăr orgă... şi nu prea am cu ce...

– Nu ai bani pentru orgă?

– Ce, tu nu ştii ce bani am eu? Nu am bani!... Mai durează până primeşti banii de la apartament?

– Probabil... mai durează. Domn' Ciurăscu a zis că nu-l vinde, până nu obţine un preţ bun.

– Şi tu, n-ai niciun cuvânt?

– Ce cuvânt să am, dacă am plecat...

Astfel de ciorovăieli începuseră să fie frecvente în paradisul din Stefăneşti.

Toamna îşi intrase total în drepturi. Era pe la sfârşitul lui octombrie.

Situaţia de tranziţie din ţară îşi arăta colţii peste tot, inclusiv pe la şcoala de şoferi amatori, unde era angajată Adela. SRL-urile se înregistrau la Camera de Comerţ ca mărgelele pe ață. Tot românul dorea să fie privatizat. Din ce în ce mai mulţi întreprinzători apăreau, se deschideau firme, falimentau firme. Şcolile de şoferi se înmulţiseră ca ciupercile după ploaie. Alături de firma lui Nedelcu, patronul Adelei, se înfiinţase o alta, care deţinea mai multe maşini, mai arătoase, mai performante. Se observa o investiţie serioasă. Totuși, clienţii se împuţinaseră peste tot. Studenţii, principalii amatori, plecaseră prin alte oraşe, mânați de un destin mai fast, sperau ei. Afacerea firmei începu să scadă simţitor, drept pentru care patronul se gândea serios să se reprofileze. Dar, ca toţi întreprinzătorii, cu spirit mercantil, hotărârile le lua singur şi doar în folosul său. Adela simţea atmosfera apăsătoare apărută între ea şi patron.

– Nu mai am bani deloc, Adela! îi spuse într-o zi. Dacă nu te căzneşti să faci rost de clienţi, nu ştiu de unde o să-ţi dau salariu.

– De unde, domnul Nedelcu, să fac rost de clienţi? Să mă duc să-i iau de pe stradă?

– Păi, ăştia de lângă noi de unde au?

– Probabil îşi fac reclamă, cumva. Putem face şi noi reclamă, măcar câteva anunţuri prin ziar sau la radio local, nou înfiinţat. Dar trebuie ceva bani.

– Nu am bani!... De unde bani?... Nu ştii că am cumpărat casa aia?

Patronii de tranziţie doreau câştig imediat şi doar pentru ei, fără a investi în viabilitatea firmei.

Adela se simţea serios ameninţată.

Într-o seară, la birou, se bucură de o altă vizită a celor doi, Pia şi Marius. Se vedea de la o poştă că erau abătuţi, gânditori, mai ales prietena ei, contrar modului obişnuit de a intra pe uşă, zâmbitoare şi expansivă.

– Ce vânt vă aduce pe la mine?

– Am venit să te vedem, spuse Pia destul de tristă.

– Vânt de pace şi de prosperitate, doamnă Adela, rosti repede Marius, afişând un râs forţat.

– Ce mai faceţi voi? Bine?

– Nu chiar aşa de bine, mormăi din nou Pia, cu voce joasă şi privirea în podea.

– De ce?

– Nu mai am eu orgă... rosti Marius, mai mult în glumă. Şi sâmbătă trebuie să cânt la o nuntă.

– Unde este orga ta, Marius?

– Nu era a mea, era a orchestrei, de care tocmai m-am despărţit. Mi-am încropit o altă orchestră, dar n-am orgă.

– Şi ce-i de făcut? întrebă Adela, inocent.

– Să ne împrumuţi tu nişte bani, rosti Pia, cu aceeaşi voce stinsă.

Ochii lui Marius se fixară direct şi insistent pe chipul Adelei, vădit surprinsă.

– Nu ştiu ce să spun... îngână aceasta.

– Vă rugăm, doamnă Adela, doar până duminică! După ce încasez banii, vine Pia şi vi-i aduce, imediat.

După o mică pauză Adela întrebă:

– Şi cam de ce sumă aveţi nevoie?

– Cinci mii...

– Oho... dar e o sumă considerabilă...

– S-au scumpit tare în ultima vreme. Se caută. E sezon de nunţi, încercă Marius să justifice suma.

– Nu ştiu dacă am suma asta disponibilă... Să vorbesc cu soţul meu... Dar nu v-o trece prin cap că am să iau de la firmă...

– I-am spus eu lui Marius, că nu faci tu aşa ceva.

– E vorba de câteva zile, doamnă Adela.

– Nici vorbă! răspunse Adela foarte hotărât, încât Marius ridică privirea speriat. Poate fi vorba şi de câteva ore, eu nu fac asta. Pentru mine aceştia nici nu sunt bani, sunt doar nişte hârtii. Diseară, după ce vorbesc cu soţul meu, vă spun prin telefon cât vă pot oferi.

– Nici dacă o să vă dau o sumă... în plus... o mică dobândă? încercă Marius, marea cu degetul.

– Dacă mai rosteşti un cuvânt de acest gen, nu-ţi mai dau deloc, nici din banii mei! rosti Adela, pe un tot cam usturător.

– E bine şi aşa... murmură Marius, dezumflat.

– Mulţumesc, Adela! E bine oricât!

Pia ştia că Adela era veriga puternică a familiei şi că tot ea coordona cheltuielile, dar oricum nu-şi permitea să înstrăineze sume aşa mari fără ştirea soţului. Ei aveau bani aproape tot timpul în casă, deşi nu erau timpuri de ţinut bani la ciorap, deoarece peste şase luni, cu banii pe care ai fi luat un frigider, mai puteai cumpăra, doar două pâini.

Având acest aspect în considerare, Adela îşi convinse soţul, care nu o refuza niciodată, să-i ajute pe tineri, dacă tot se putea. Astfel, a doua zi luă cu ea patru mii lei şi îi chemă să le dea suma. Foarte bucuroşi se înfiinţară. Zâmbetul li se mai estompă puţin, se aşteptau la suma întreagă, dar până la urmă mulţumiră şi plecară să-şi cumpere Marius orgă.

Duminica veni, dar banii înapoi, nu. Printr-un telefon Pia încerca să-l scuze pe Marius că nu a primit cât credea, cât trebuia şi că o roagă să mai aştepte până duminica următoare. Însă mai trecură vreo două duminici şi nicio veste, iar la telefon nu răspundea nimeni. Speriată, Adela se urcă în maşină şi plecă la Ştefăneşti. Acolo, linişte totală, curtea era goală, poarta rămânea încuiată, soneria insistentă rămase neluată în seamă. Dând târcoale pe lângă casă, atrase atenţia unei vecine dornică de ştiri, despre capra vecinului. Adela o întrebă dacă ştie ceva despre tânăra pereche, prietenii ei.

– Da, ştiu! Pia este cu soacră-sa la Călineşti, să vândă varză şi Marius, dacă nu doarme, o fi prin oraş. Cine îl vede pe băiatul acesta?... începu discuţia, vecina amabilă.

– Ştiţi când se întorc?

– Peste vreo săptămână... După ce vând varza... mai spuse femeia, gesticulând la fiecare cuvânt sau poate şi mai des.

– Sunteţi sigură că în Călineşti?

– Sigur, sigur! Doar am vorbit cu Pia. Noi mai stăm de vorbă, aşa ca între vecine. E fată bună, Pia. Însă Marius... şi dădu cu mâna în semn de lehamite.

Adela plecă mirată şi complet nedumerită. Nu-i venea a crede ce auzise, dar se hotărî să se edifice.

Călineştiul nu era departe, dar nu putea să meargă imediat acolo. Şi aşa se abătuse din drumul spre bancă.

Dădu o fugă până la Călineşti chiar a doua zi, direct în piaţă. Într-adevăr, prietena ei era lângă o grămada de varză, pe o platformă, gătită destul de extravagant, având în vedere munca pe care o presta. S-a oprit o clipă, profitând de faptul că Pia nu o putea observa, pentru a înţelege cu adevărat ce se petrece – prietena ei vindea varză. Alegea căpăţânile după dorinţa clientului, râdea zgomotos, se târguia cu voce tare, însă banii intrau în borseta unei femei mai în vârstă, tipul perfect de precupeaţă, mama lui Marius. Adela se apropie şi-i făcu un semn discret cu mâna. Pia tresări vizibil și pe faţă îi apărură nişte grimase adânci. Nu se aştepta la aşa ceva. Coborî de pe platformă, nu înainte de a șușoti ceva cu soacră-sa. Proprietara verzei întoarse o privire scurtă și acră spre Adela.

– Adela... ce-i cu tine aici?

– Dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed.

– Ai dreptate... spuse femeia încurcată. Hai să bem o cafea la un bar.

Peste stradă era un bar destul de oribil şi mai ales plin de priviri lascive, masculine. Dar ele se priveau una pe alta şi aveau multe să-şi spună.

– Ce mai faci, Pia? Văd că te-ai apucat serios de comerţ.

– Ce să fac? Nu ştii, că ţi-am spus... recolta, casa, banii...

– De ce tu şi nu Marius? El unde este?

– El are probleme cu orchestra... trebuie să facă repetiţii... şi... Ţi-a adus banii, da?

– Nu mi-a adus niciun ban.

– Cum? Mi-a spus că ţi-a dat banii, de acum două săptămâni.

– Să fim serioase, Pia! Nu mi-a dat niciun ban. Nu l-am mai văzut de atunci, nici pe el şi nici pe tine.

– Îngrozitor!... În acest timp am fost mult plecată de acasă.

– Măcar un telefon...

– Nu ştiu ce-i cu telefonul... nu mai are ton.

– Poate nu l-aţi achitat.

– Marius a spus că a plătit factura.

Pia răspundea din ce în ce mai încurcat, faţa ei trăda minciună, teamă, regret. Se străduia să pară că totul este bine. De data aceasta, moda şi cochetăria erau lăsate pe planul doi. De fapt aşa cereau şi împrejurările. Părul ei buclat era strâns neglijent la spate. Dimineţile reci o silea să poarte două pulovăre, unul peste altul. Cearcăne grele îi umbreau ochii ei albaştri, cu gene dese şi întoarse.

– Pari cam obosită, făcu remarca Adela. Unde dormi?

– Avem o camera la hotelul pieţii, dar dormim pe rând, eu cu soacră-mea, pentru că ne fură varza.

– Of, Pia! Sper să nu fie în zadar aceste sacrificii ale tale.

– Muşcă-ţi limba, pesimisto! încercă Pia o glumă. Să vezi tu când o fi gata casa şi ne vom lăfăi, tu cu mine, la umbra gutuilor pe care tocmai i-am plantat cu Marius.

– Abia aştept! Dar până atunci mai ai grijă şi de tine! Pe la Andrei ai mai fost?

– Acum, de când sunt în Călineşti cu varză, nu. Dar cum ajung acasă la el merg întâi.

Se despărţiră destul de triste amândouă. Consumaţia, câte o cafea şi câte un sandviș, o plăti Adela.

– Să mă suni când ajungi acasă, Pia!

– Negreşit şi am să vorbesc şi cu Marius despre banii ce ţi-i datorăm.

– Neapărat, am nevoie de ei!

Târziul toamnei îşi intrase în drepturi. Doar tristeţe şi nostalgie răspândea în jur. Castanii goliţi de frunze, tremurau în vântul rece, iar ploaia mohorâtă biciuia cu răutate în geamuri. Părea că e stăpână peste tot. Lovea cu stropi grei câte o frunză ce mai atârna dezolant, întârziată, pe vreun ram mai tânăr.

Şcoala de şoferi era mai goală şi mai tristă decât sfârşitul de toamnă. Patronul Adelei se uita cruciş la ea de câte ori intra în birou. I se părea că o plăteşte de pomană şi cumva era adevărat. Prin lipsa clienţilor, toată activitatea scădea. Adela avea din ce în ce mai mult timp liber. Coşmarul cumplit al şomajul se întrevedea destul de aproape. Se gândea serios ce va putea face altceva, ea care lucrase la birou toată viaţa.

Pia nu se mai arăta deloc, nici în vreo vizită, nici la telefon nu răspundea. Datoria rămase în fază de datorie. Şi totuşi înainte de Crăciun cu câteva zile, primi un telefon:

– Alo, Adela?

– Da, Pia! Ţi-ai amintit că mai exist?

– Nu mă mai supăra şi tu. Vino până la noi, acum dacă poţi. Te rog!...

– Bine, am să vin... acum!

Adela se urcă în maşină şi plecă la Ştefăneşti. Surpriza îi fu enormă când găsi în casa celor doi, o femeie în jur de douăzeci şi cinci de ani, cu un copil mic, exagerat de mic, în braţe. De fapt o păpuşă mişcătoare, îmbrăcată într-un costumaş tricotat anume pentru talia ei, deoarece nu existau hăinuţe de această mărime. Mica fiinţă neajutorată scâncea, cerându-şi dreptul la viaţă.

– Uite, Adela, ploconul!

– Care plocon? întrebă aceasta nedumerită.

– Fata asta zice că are un copil, ăsta pe care-l ţine în braţe, cu Marius.

– Ăsta e copil? fu prima reacţie de care era în stare, Adela.

– Sigur că e copil!... sări ca arsă tânăra blondă, extrem de slabă. E născut la şapte luni. Tot aşa am născut-o şi pe fetiţă iar acum e mare, sănătoasă şi frumoasă...

– Tot cu... Marius? întrebă Adela.

– Nu. Cu altul! răspunse la fel de ţâfnoasă, blonda. Am fost căsătorită şi sunt divorţată. Cu Marius sunt de astă-vară.

Înţelesese din teribila poveste înşirată sacadat de lehuză despre cheltuielile considerabile avute cu sarcina în lunile din urmă. Femeia era depresivă. Avea multe probleme. Părinții n-o primeau acasă cu un copil din flori căci pe fetiță, pentru care nu încasa pensie alimentară, tot ei o creșteau. Iar Marius a încurajat-o să dea naştere acestui băieţel şi acum nu mai dorea să se căsătorească cu ea, aşa cum îi promisese. Situația în care se aflau cele trei femei, crease o atmosferă apăsătoare în încăperea mică. Adela era distrusă, părea că nu mai poate scoate niciun cuvânt.

– Eu am fost la poliţie cu copilul în braţe şi mi-au spus să vin aici, la Marius, dacă este al lui copilul.

– Ce spui Adela? întrebă transfigurată, Pia.

– Eu!?... Marius ce spune?

– Nu era acasă când a venit fiinţa asta şi cred că se întoarce destul de târziu. Astăzi e joi – ziua când caută contracte pentru orchestră, pentru după Crăciun. Ce să fac eu cu fata asta?

– Nina! preciză proaspăta mamă.

– Mama lui ştie? întrebă Adela, ignorând-o pe intrusă.

– De mine știe şi nu mă vrea, că mai am un copil! se băgă iarăși în seamă Nina. Eu ştiu că şi tu ai un copil şi că mama lui Marius nu ştie... Când o afla...

– Niciodată n-am înţeles pentru ce este atât de important ca mama lui Marius să-i aleagă soţia.

- Pentru că tot ce este aici este pe numele ei, nu pe al lui Marius, şi fără ea nu se face nimic! răspunse Nina, parcă victorioasă. Dacă nu ai ştiut, afli acum, doamnă… Adela. …Oricum, eu nu plec de aici.

– Ne-no-ro-ci-to! silabisi Pia.

– În acest caz, cam are dreptate! îşi spuse Adela părerea, ironic.

– Ba o să pleci, că o să te iau pe sus şi te dau afară din curte! se burzului Pia la străină.

– Cu copilul în braţe? Mă duc înapoi la poliţie. Sau plec şi-ţi las ţie copilul. Pe mine cine mă mai ia cu doi copii? şi începu să plângă isteric, amărâta, cu copilul în braţe.

Pe Adela o dezarmă total, iar pe chipul Piei se observa clar tristeţea dar şi compătimirea pentru această fiinţă măruntă, care nu cântărea mai mult de patruzeci de kilograme, cu copil cu tot.

- Atunci plec eu! spuse Pia şi fugi la cuier de unde-şi luă o haină groasă şi geanta. Se simţea depăşită de situaţie: Hai, Adela!

Aceasta o urmă neputincioasă. În maşină, Pia izbucni în lacrimi. Plângea cu furie, cu deznădejde, plângea de i se zdruncina toată ființa, așa cum nu o văzuse Adela, niciodată. O lăsă un timp să se descarce parcă de toate necazuri vieţii, apoi începu s-o consoleze.

– Lasă, Pia, că ieşi tu şi din asta... Ieşim noi!

– Am pus atâta suflet… se căznea nefericita să vorbească printre sughiţuri şi lacrimi. Am muncit cât am putut. Mi-am făcut vise şi mi-am cheltuit toţi bani.

– Care bani? întrebă Adela, arsă.

– Banii din apartament. Nu ţi-am spus că i-am luat de la domn' Ciurăscu şi i-am dat lui Marius, să cumpere materiale pentru casă.

– Bravo, draga mea prietenă, bravo! răspunse Adela perplexă. Şi banii împrumutaţi de mine, cu care şi-a cumpărat orgă, unde sunt?

– Tot la nemernic. Îmi tot promitea că o să-i scoată de undeva şi o să ţi-i dea. Şi uite ce făcea el cu banii... mai avea o femeie, pe care o întreţinea. Deci, acolo lipsea când nu era acasă şi asta foarte des, spunea printre suspine spasmodice Pia, aproape sufocându-se.

Pusese capul pe umărul Adelei şi plângea ca un copil necăjit, ca şi cum abia acum începea să simtă povara vieţii, căutând mângâiere şi o rază de speranţă, pe umărul prietenei ei.

– Hai, lasă... nu mai plânge, că vedem noi cum o scoatem la capăt!... zise aceasta, mângâindu-i braţul de lângă ea şi fruntea. Ţi-am spus că de după anul nou, nu o să mai am serviciu?

Pia ridică capul şi întoarse o privire speriată către Adela.

– Nu. Cum aşa? De ce?

În faţa suferinţei altuia, a ta se diminuează, se pare că ai împărţit din ea, senzaţia de durere se micşorează prin greutatea celuilalt.

Adela porni maşina şi plecară din faţa porţii lui Marius. Pe Pia o duse la mama ei, iar ea se întoarse la birou.


va urma

Vizualizări: 61

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Se incurca rau destinul Piei si nu numai al ei. Curioasa in continuare.

Am citit cu placere sii... astept cu nerabdare.

Carcoteli,

vorbesc şi cu Aurel despre banii - nu este cel bun,nu?(numele)

două zeci şi - douazeci

Cu drag,

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 5 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 5 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 13 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 15 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog tablou mirabil, multiform a lui Floare Arbore
cu 17 ore în urmă
Postare de log efectuată de Elisabeta Drăghici
cu 17 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA iar echinocţiu a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 17 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose a lăsat un comentariu pentru Vasilisia Lazăr
cu 17 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut profilul lui Elena Lucia Spătariu Tudose
cu 17 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut discuţia Pietre (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr
cu 17 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA culori în iarbă a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 17 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor