Toate discuţiile etichetate „verde” - ÎNSEMNE CULTURALE2024-03-29T10:30:54Zhttps://insemneculturale.ning.com/forum/topic/listForTag?tag=verde&feed=yes&xn_auth=noMisterul eşarfei verzitag:insemneculturale.ning.com,2022-05-06:6515444:Topic:12022112022-05-06T20:03:48.039ZAda Nemescuhttps://insemneculturale.ning.com/profile/AdaNemescu912
<p></p>
<p></p>
<p style="text-align: center;">*** I ***</p>
<p> Se simţea din nou prinsă în pânza de păianjen a amintirilor, a câta oară! Devenise o stare aproape permanentă. Surâdea, despre ea se putea spune, <em>nici bătrână, nici tânără, nici înaltă, nici scundă, nici frumoasă, nici urâtă</em>…şi tot aşa. Uneori uita să râdă, atunci părea că este distantă, preţioasă, chiar îngâmfată…</p>
<p> Lia știa, se complicase. Îşi strivise visele toate într-un buzunar strâmt al…</p>
<p></p>
<p></p>
<p style="text-align: center;">*** I ***</p>
<p> Se simţea din nou prinsă în pânza de păianjen a amintirilor, a câta oară! Devenise o stare aproape permanentă. Surâdea, despre ea se putea spune, <em>nici bătrână, nici tânără, nici înaltă, nici scundă, nici frumoasă, nici urâtă</em>…şi tot aşa. Uneori uita să râdă, atunci părea că este distantă, preţioasă, chiar îngâmfată…</p>
<p> Lia știa, se complicase. Îşi strivise visele toate într-un buzunar strâmt al sufletului, mima cu uşurinţă o suficienţă, o mulţumire străvezie ca un fum. Calmul, zâmbetul defineau o <em>mască</em> pe care zilnic o actualiza. Of Doamne, nu făcea nici un efort să placă, dar plăcea aproape tuturor, inexplicabil deşi uneori risca să pară frivolă, superficială. Poate pentru că nu cerea niciodată nimic, oferind simplu fără să clipească, fără să fie rugată pentru ajutor, parcă îndeplinea un ritual.</p>
<p> Zilnic, către slujbă, traversa un parc mic, cochet, cu lac in mijloc, străjuit de sălcii. Peste lac un podeţ arcuit îi dădea eleganţă, iar cele două tornade timide de apă oferea intimitate. O săgeată pe o pancartă te îndrepta către un colţ numit pompos “<em>La stânci</em>” - în realitate o grămadă de pietre peste care ploile au ţesut un strop de muşchi verzui, purtând cocoţate câteva floricele galbene lângă movul stânjeneilor eleganţi.</p>
<p> Ocolea aleile, dar tot acasă ajungea, pe acelaşi drum la întoarcere, prea repede. Aici intra într-un automatism bolnăvicios, devenea un mecanism căruia îi lipsea motivaţia. Pe alei, în metrou, se simţea minunat! Îşi putea imagina orice despre oamenii din preajma ei, ea la rândul ei putea fi imaginată ca o femeie fericită, împlinită, era un joc pe viu, o operaţie pe cord deschis! La serviciu, altă corvoadă, alt automatism, colegi şi atitudini contradictorii care o istoveau.</p>
<p> La primă vedere era corect îmbrăcată, altfel decât restul, nonconformist, nici clasic, nici modern, era…altfel. Plutea. Ostentativ părul nu avea o culoare definită, uneori era flacără, alteori cenuşiu, strălucirea o fura nu din soare, ci din suflet. Împrumuta nuanțe atât de contradictorii, cameleonice!</p>
<p> Nu credea în mărturisiri gratuite, şi ca să înţeleagă de ce i se întâmplă toate acestea, tortura zilnic oglinzile, ele arătau de fiecare dată pe altcineva, din ce în ce mai străin. Era o apariţie, fără să o poţi defini, dar nici să o poţi uita. Ieşea zilnic dintr-o vilă cochetă, cu ziduri renovate proaspăt într-o culoare olive, cu ferestre ce parcă clipeau. Un arbust cu pretenţii de copac, un smochin aciuit în inima oraşului, îmbrăţişa aproape jumătate din casă, cu frunzele ca nişte palme ocrotitoare.</p>
<p> Aici între ziduri, nu putea ascunde decât un trup obişnuit, dar nu putea ascunde un suflet măcinat de simţăminte ce depăşeau chiar aşteptările ei. Ochii, privirea, o trădau, era o prizonieră în propria persoană, investise prea mult în ceea ce ar fi trebuit să fie - ea.</p>
<p> Complicat, spuneam!</p>
<p style="text-align: center;">***II***</p>
<p>Simţeam, privind-o, că poartă o poveste misterioasă cu ea, ca pe eşarfa verde creponată, nelipsită, dar care - culmea, se potrivea totdeauna ţinutei, dintr-un material aproape iluzoriu, ce-i ascundea umerii şi …<em>masca.</em></p>
<p>Rătăceam pe strada pustiită de arşiţă de mai bine de-un ceas, o pândeam pe cea care-mi înfăcărase imaginaţia, asfaltul cerşea fiecărui pas, umbra. Rezemam stingherită stâlpul porţii, sugrumat de-un trandafir galben, tare curios şi parfumat, lăsând o iederă pitică să cerşească un locuşor sub soare, prin crăpăturile zidului.</p>
<p>M-a surprins vocea limpede, “<em>scuzaţi!</em>”, m-am ferit parcă pălmuită, parcă prinsă la furat…am ferit lovind în grabă braţul încărcat de mape, pachete al misterioasei cu eşarfă verde. În urma ei, în aer o umbra de parfum, iar pe caldarâm un toc mic din piele, pierdut. Uluită, l-am ridicat fără să mă pot stăpâni să nu-l deschid, era doar un stilou vechi, superb argintiu cu umbre roşietice. N-am grăbit pasul de-ajuns încât s-o prind din urmă, a trebuit să insist emoţionată spărgând liniştea-n ţăndări cu sunetul soneriei. Mi-a deschis, mi-a zâmbit, m-a poftit să intru. Nu bănuiam aşa un univers!</p>
<p>Ceea ce credeam a fi parterul era de fapt un mezanin înălţat de scări generoase, faţada şi smochinul imens, ascundea arhitectura specială a clădirii. Un interior construit nonconformist, cu mobilier diferit, dar care în ansamblu conferea autenticitate. Mărind spaţiul, paradoxal nu-l obosea. Mi-a atras privirea o pendulă care era de fapt o statuetă în miscare, de dimensiuni naturale, aproape reală ce ţinea pe umeri ceasul propriu-zis.</p>
<p>Pe un perete, pe rafturi în zig-zag, spre tavan din ce în ce mai largi, odihneau volume de cărţi legate în piele. Lumina difuză venea dinspre o terasă - credeam eu, în realitate o seră, cum aveam să aflu…</p>
<p>- Vrei un pahar cu apă? Eşti palidă fetiţă!</p>
<p>- Da, mulţumesc! Mă iertaţi…am îngăimat fără convingere…l-am primit purtat simplu, fără tavă, invitată să iau loc la o măsuţă rotundă de unde îmbiau struguri şi pere dintr-un coş pătrat, împletit într-o tehnică bizară …pătrat?</p>
<p>- De ce vrei să mă cunoşti? Am lăsat să cadă stiloul, să-ţi fie mai uşor – zâmbi! Ţi l-aş oferi, dar e prea greu de amintiri…Te urmăresc, cum mă urmăreşti! Să facem cunoştinţă, de acord?</p>
<p>Ţinea într-un fel anume capul, înclinat spre stânga uşor, eşarfa superbă verde era să cadă, a-ncolăcit-o repezit la loc, gestul dădea mâinii drepte o lentoare ciudată, privirea sclipea stăpânită, caldă. Mirosea a ceva ce nu puteam desluşi, ceva între cuişoare, nucşoară, iute…Abia acum am observat pânza aşternută pe măsuţă, din fir natural ţesut, in, cânepă, aşa ceva văzusem doar prin muzee, poalele zăceau pe podea dar nu dezordonat şi purtau frunze verzi aurii roşcate….aveam să aflu mai târziu o ciudăţenie de-a ei: cum îndepărta câte o frunză căzută pe carosabil, să nu fie strivită… altele norocoase împodobeau odaia.</p>
<p>Mâna stângă, ceva mai vie, întinsă în semn de bun venit a precedat :</p>
<p>- Rozalia! Pentru tine Lia, te rog!</p>
<p> Trăise, aveam să aflu, o viaţă departe de obişnuit, ceva-ului ce mă îndemna să o cunosc i-aş fi mulţumit de-aş fi putut, nu puteam răspunde şi asta îmi dădea un aer tâmp, cred… Parcă mă râdeau şi măştile populare de pe celălalt perete, abajururile asimetrice, perdelele fistichii, am răspuns doar… <em>Nu ştiu</em>! </p>
<p> Pentru o primă vizită, aflase atât de multe lucruri încât era năucită. I-a dat răgaz Liei să se schimbe, timp în care procesă toate noutăţile. Între ele nu erau decât vreo cincisprezece ani diferenţă de vârstă, pe ea o percepuse mult prea tânără din cauza taliei mignone, feciorelnică, a curiozităţii tipic adolescentine când mintea e avidă de cunoaştere, iar Lia, cu experienţa de viaţă şi o maturitate precoce, sfătoasă, părea mai în vârstă. Nu-i plăcea Rozalia, Roza nicicum, Lia în schimb i se potrivea, plin de candoare, se plia personalităţii aparent comode.</p>
<p> Lia copilărise mai mult pe munte, părinţii împătimiţi ai muntelui, iarna făceau schi şi drumeţii, prima ei excursie în rucsacul mamei a fost într-o iarnă, avea doar unsprezece luni, când aproape degerase. Crescând, a început să înţeleagă ale iubirii înţelesuri, a priceput că între părinţii ei, nici ea nu avea loc! Se iubeau cu patimă, erau ei şi restul lumii. Îi oferiseră totul, financiar, material, pentru o viață fără lipsuri. Absolvise cu laude studii de chimie – biologie, ştiinţe naturale, cu o ușurință ce-i uimise pe dascăli. Atunci au părăsit-o, <em>pierduţ</em>i, cum altfel decât într-o avalanşă în Alpi.</p>
<p> Profesional, Lia <em>funcționa</em> ca biolog într-un obscur laborator.</p>
<p> S-a întors scuzându-se, îmbrăcată într-un dezabié galben pai, la gât cu o eşarfă albă încolăcită. Era clar, ascundea ceva! Nu a trebuit să întreb, privirea aluneca mereu spre gâtul Liei, ce ţinea capul plecat perceptibil spre stânga, aveam să aflu mai târziu o întâmplare terifiantă.</p>
<p> Mirosea proaspăt, a flori de câmp în clăi de fân…se auzeau în surdină şi acorduri muzicale preferate mie, de unde o fi ştiut?... OmarAkram - <em>A day with you!, Dancing With The Wind</em>...</p>
<p> Doar acasă mă simţeam astfel, atât de intim! Din nevoie inspectasem şi baia, o odaie generoasă, elegantă, în culori închise, vişinii aproape negru cu emailul roz pal, oglinzi discrete, lumină multă printr-o fereastră mare, un vitraliu hexagonal multicolor… deasupra unui lavoar elegant, pe o etajeră de sticlă se răsfrângea in oglinzi o creangă înfrunzită de stejar plină de ghinde, o bizarerie superbă!</p>
<p> Ce ciudat arhitect, închipuise singura încăpere de altfel, în linii asimetrice, cu pereţi mulţi, cu podele pe mai multe nivele. Lia, cu gene umede m-a rugat să mai rămân, adusese în blid de lut nesmălţuit, nişte brânzoaice rumene de casă, printre ele miez de nucă confiat cu miere şi scorţişoară iar în căni, de asemenea de lut, vin rece, sângeriu cu parfum de poamă amară. Mă obsedau coincidenţele…<em>pinot noir</em> e preferatul meu!</p>
<p> Cum s-au scurs câteva ceasuri, nu ştiu! Bunul simţ îmi tot şoptea să scurtez vizita, oarecum impusă, dar abia mi se deschisese gustul şi pofta de a cunoaşte amănunte, iar interiorul, era departe de fi explorat, mă mistuiau întrebări care generau alte şi alte curiozităţi. Sera, mapele, lentoarea mâinii drepte, eşarfele, tinereţea gazdei povestită în reprize ce incitau…şi mai ales prezentul.</p>
<p> Simţeam în ceafă o privire, eram singure şi totuşi efectul era palpabil, ca o mână pe umăr, dar fără să sperie…am întors capul încet mimând o repoziţionare în fotoliul de răchită pe care stăteam şi am înlemnit! Dintr-o ramă veche mă privea un chip abia conturat, părea o icoană, un sfânt, doar obrajii purtau lumină, ochii – două răni goale, mă aruncau în timp…era stranie alăturarea cu un tablou închipuind un nud modern…de unde mi-au răsărit versurile, nu pricep…</p>
<p>“ <em>Rămân şi plec se-ntâmplă deopotrivă,</em></p>
<p><em>Tendoanele-mi sunt corzi care pleznesc,</em></p>
<p><em>În vene-mi urlă patima captivă,</em></p>
<p><em>Ocol prin zvârcoliri de nefiresc</em> „</p>
<p> Am plecat acasă de … acasă, promiţând că voi reveni curând, nici nu aş fi putut altfel! Strada m-a primit ca pe o rătăcită, eu însămi trebuia să mă adun…</p>
<p style="text-align: center;"><span>***III***</span></p>
<p><span>Amânasem revenirea <em>la smochini,</em> să nu par cumva prea insistentă, deşi în mine clocotea o curiozitate vie, niciodată nu fusesem atât de implicată şi dornică să cunosc pe cineva în amănunt. Am ales o zi de joi, pentru că joia mi se întâmplau lucruri speciale, ştiam.</span></p>
<p><span> Sub o umbrelă galbenă, mult prea mare pentru trupul meu, ploaia se căznea să mă atingă, eu o evitam cu părere de rău, dar nu se cădea să intru leoarcă! M-au întâmpinat acordurile aceluiaşi pianist, melodia – <em>Angel of hope</em>. Lia, emoţionată, mi-a mulţumit cu eleganţă şi m-a poftit într-un alt colţ al camerei, mai aproape de seră, unde încropise cu pricepere un colţ intim. Pe scaune din lemn de nuc, braţe arcuite odineau sub pleduri miţoase, ţesute, pe măsuţa scundă aştepta un ceainic şi două ceşti de ceramică neagră.</span></p>
<p><span> Adusesem ciocolată de casă, făcută de mine, cu smochine şi fulgi de ovăz, aromată mult a migdale. Am surprins-o plăcut, dar mai ales cu darul meu pe care-l căutasem îndelung, o casetă în formă de cufăr, din lemn de trandafir, o operă de artă, fiece milimetru. I-a şi găsit folosinţă, nu înainte de a o mângâia parcă cu dragoste, o pipăia ca un orb…în ea vor odihni scrisori!</span> <span>Altă ciudăţenie a ei – scria scrisori cu cerneală verde, nu e-mail-uri!</span></p>
<p><span> Am servit cu încântare un ceai de iasomie, ce umpluse aerul de dulce, ploaia se auzea curioasă, cadenţată pe geamurile serei. La intrarea în seră, o reţea fină imitând lacrimile ploii, cristale de sticlă înşirate pe aţe invizibile, închipuia o perdea ce scotea sunete la fiecare atingere.</span></p>
<p><span> Privirea mea cerşetoare a grăbit-o să mă conducă în seră. Într-un spaţiu foarte generos, ce fusese o expozitie a unui pictor, cândva, în formă de semicerc. </span></p>
<p><span> Toţi aşa-zişi pereţi erau dintr-o sticlă specială în întregime, care primea din plin lumina. Nu se bănuia din stradă! În centru trona un lămâi plin de flori şi fructe. Pentru el, cu eforturi modificase structura serei, care avea un acoperis de asemenea din sticlă, cu o boltă înaltă. Celelalte plante păreau nesimnificative, deocamdată. Dar cel mai mult m-a uluit, ce credeţi? Un hamac! Bine ancorat, în oaza asta de verdeaţă era la locul lui! Recunosc, nu mă odihnisem niciodată înt-un hamac, Lia a râs cristalin, sera avea o rezonanţă specială.</span></p>
<p><span> Eu în hamac, Lia pe o buturugă, alesese dinadins o poziţie incomodă, dar se şi frământa vorbind ridicându-se uneori smucit din cauza emoţiilor…</span></p>
<p><span>… între noi povestea eşarfei verde!</span></p>
<p><span> Trebuia să ne întoarcem mult în timp, Lia elevă de liceu în an terminal, cu real talent de biolog, nu-i era de ajuns! După pierderea părinţilor, ajutorul venea de la un frate al mamei pripăşit pe alt continent. Avea libertate. </span></p>
<p><span> Această libertate absolută a dus-o la un <em>centru de artă</em> numit, un loc unde se îmbinau arta dansului, pictură, muzică, dramaturgie. Cu toţii erau amatori. Ea cocheta cu dansul modern şi de societate, fără pretenţii. Trecuseră deja două sezoane, avea prieteni puţini, până într-o dimineaţă când l-a întâlnit pe EL.</span></p>
<p><span> Aşteptam de la început să apară de undeva un – EL.</span></p>
<p><span>Elegant, prea elegant, subţire, purta un violoncel ca pe un scut! Făcea parte dintr-un cvartet de coarde ce activa în sectorul muzică. Il privea din spate, admirând ţinuta de potențial militar. Umerii, părul incredibil de creţ şi des, tuns dar cu o mică chică pe spate, cum se purta pe atunci îi dădea un farmec special. Dezechilibrat puţin pe scară, a trebuit să facă o piruetă de redresare, în acelaşi timp să ocrotească violoncelul, uite aşa primi o îmbrăţişare în braţele Liei, salvat de o cădere iminentă. Jenat, n-a spus nimic, genele dese ce-i risipea privirea verde a spus destul. Ea n-a ştiut atunci, dar s-a îndrăgostit pe loc.</span></p>
<p><span> Au aflat apoi despre iubire unul de la altul, insaţiabili, totuşi nu-şi spuneau totul deodată, inventau universuri, visau lumea lor, doar timpului nu-i puteau fura clipe pe vecie! El terminase conservatorului, lucra şi la un teatru. Lia recunoştea că nu era deosebit de talentat ca muzician, dar serios, găsea proiecte noi şi oferte promiţătoare, contracte mărunte pentru trupa ce interpreta nu doar arii clasice, orice gen – până la muzici tribale, dar mai ales – aducea bani!</span></p>
<p><span> Era numit <em>inginerul.</em> Nu avea alură de artist/muzician, era pragmatic şi iubea simetria. Și-a dat seama de asta mai târziu, când s-au mutat împreună într-o mansardă închiriată, mai mult decât decentă. Aici aranja la milimetru totul, pe Lia asta o înnebunea, ei îi plăceau asimetriile, paradoxal, un soi de dezordine ordonată! Şi nu-i mai plăcea, şi-a dat seama în timp, o oarecare dataşare a lui, îi spunea sărutând-o ..<em>Lie, Lie lasă-mi mie treburi de om mare, tu iubeşte-mă!</em> Nu era geloasă, dar recunoştea era posesivă.</span></p>
<p><span> Tot într-o zi de toamnă a surprins-o fluturându-i pe la nas nişte bilete de tren. Din miliarde de destinaţii, cum să ghicească că e vorba de Praga! Cu suspine, cu lacrimi, zbucium, renunţări, a convins-o să-i însoţească acolo, la un mic festival local, în periferiile Pragăi. Aveau timp să gândească o coregrafie pentru Lia, pe muzica trupei. După un drum interesant, dar şi obositor într-un vagon cuşetă au ajuns la destinaţie. Era mult spus un festival, nici banii câştigaţi nu erau mulţi, dar senzaţia de nou era incredibilă!</span></p>
<p><span> Oraşul o bijuterie, ar trebui descris intr-un roman, au petrecut clipe de neuitat! Într-o vitrină, un magazin de specific indian, cu mirodenii şi suveniruri a admirat prima oară <em>eşarfa verde</em>! O mătase incredibil de fină, dar şi foarte scumpă, i-a smuls decât un oftat.</span></p>
<p><span> Aproape de sfârşitul călătoriei, a mai găsit o ofertă, o petrecere privată, o familie de origine arabă, pentru care repertoriul variat al trupei era pe gustul ei. Era ultima escală. Au ajuns la o casă opulentă, erau oameni desigur foarte bogati. Nu i-a primit decât pe cei din trupă, bărbaţi, de Lia nu aveau nevoie!</span></p>
<p><span> Avea să aştepte într-o dependinţă, necăjită, cu lacrimi neuscate pe obraji, măsurând clipele cu paşii, numărându-le în gând. Invitații speciali veneau în maşini luxoase, ea le admirase de la distanţă. Iadul s-a declanşat instantaneu, o explozie de proporţii a transformat clădirea într-o torţă, iar Lia a căzut cu flacăra tatuată pe retină şi nu a mai ştiut nimic!</span></p>
<p><span> Câteva luni mai târziu, în primăvară, s-a trezit din comă, lucidă, într-un spital din Praga. Fusese aproape decapitată de o oglindă smulsă de suflu din perete. Mare noroc, spuneau medicii, avea doar cicatrici inestetice ce obligau capul să fie inclinat perceptibil, dar avea corzile vocale salvate. Un anevrism sau un nerv sensibil îi creea probleme cu mâna dreaptă, uşor străină, cu o lentoare vizibilă.</span></p>
<p><span> Fusese un atac intern, între familii arabe, ea scăpase tocmai pentru că fusese izolată, il pierduse pe iubitul ei, toată cheltuiala spitalului şi transportul inapoi acasă i-a oferit-o unchiul misterios. De-atunci este o fantomă vie.</span></p>
<p><span> O macină permanent noian de întrebări, dureri, doruri, dar mai ales …cine i-a lăsat <em>eşarfa verde</em> pe care o poartă continuu? Nu ştia despre ea, dorinţa ei de a o avea, decât EL!</span></p>
<p><span>Eșarfa verde era tot ce-i mai rămăsese, plus amintirile!</span></p>
<p> ***va urma***</p>
<p> </p>
<ul>
<li><strong>* <em>Nu recunosc alt semn al superiorităţii decât bunătatea</em> *</strong></li>
</ul>
<p>Ludwig van Beethoven</p> Labirintul verde - XXI -tag:insemneculturale.ning.com,2020-08-30:6515444:Topic:10786982020-08-30T18:05:22.610ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p><span style="font-size: 12pt;"> Clementina se opri înțelegând că poate îl supărase cu asemenea vorbe, deși avea și alte exemple chiar mult mai concludente. Cu cât îl privea mai insistent, cu atât îl percepea mai mult că îl frământă o problemă și ceva nu era în regulă cu starea lui, iar el, poate din cauza oboseli sau a șampaniei nu știa să-și ascundă trăirile interioare. Îl simțea ușor agitat, iar povestea cu Angela, colega, suna fals. Pe fața lui se citea altceva, se…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Clementina se opri înțelegând că poate îl supărase cu asemenea vorbe, deși avea și alte exemple chiar mult mai concludente. Cu cât îl privea mai insistent, cu atât îl percepea mai mult că îl frământă o problemă și ceva nu era în regulă cu starea lui, iar el, poate din cauza oboseli sau a șampaniei nu știa să-și ascundă trăirile interioare. Îl simțea ușor agitat, iar povestea cu Angela, colega, suna fals. Pe fața lui se citea altceva, se născuse și rămăsese întipărită o expresie amară, observă ea, accentuată de două linii vizibile ce îi coborau ușor obrajii spre bărbie. Sprîncenele stufoase îi coborâseră puțin peste pleoape, iar ochii i se micșoraseră, parcă avea privirea unui miop ce se străduia să deslușească clar ceva.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Clementina, am... am ajuns la tine, începu el să vorbească tărăgănat căutându-și parcă cuvintele, dar nu mă întreba cum, că nu știu exact să-ți explic. Cert este că am plecat cam amețit de acasă, dar nu cred că de băutură, mai mult tulburat de... de disputa cu... cu tata și, am rătăcit ceva timp pe străzi, iar pentru că simțeam acut nevoia să vorbesc cu cineva, pașii m-au purtat aici. „Sau subconștientul mi-a jucat această festă” cugetă el... Cred că m-am trezit de-a binelea când am auzit bărbatul acela strigând... și-mi pare...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Și-ți pare rău, că ai ajuns la mine și nu la Angela? îl întrerupse ea săgetându-l cu o privire mai mult circumspectă de cât curioasă.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu, ascultă-mă, nu te grăbi cu deducțiile pripite, eu voiam să-ți spun că-mi pare bine că te-am găsit trează.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Da, și eu am stat de veghe toată noaptea, ca să te aștept pe tine, spuse Clementina pe un ton ușor sarcastic. Asta crezi?</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Normal că nu. Dar ai tot dreptul să fii ironică.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – M-ai găsit așa pentru că m-au trezit mahalagioaicele. Clar, tu gândești ceva și spui altceva. Cred că ai vrut să zici, că îți pare bine că nu sunt cu un bărbat, sună mai credibil, mai corect. De ce îți este frică să-ți exprimi gândurile adevărate? Joci teatru cu mine, dar nu ești un actor bun. Ai trac mai rău decât debutanții. Știi foarte bine că, pierzi dacă taci, câștigi dacă vorbești, filozofă ea, surprinzându-l pe Adam. În situația de față, ție nu ți se aplică zicala, „Dacă tăceai, filozof rămâneai”.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">Se opri și îl privi o clipă, apoi duse paharul la gură, iar după ce chicoti ștrengărește cu buzele înmuiate în lichidul auriu, reluă:</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Cred că voi, bărbații, aveți o genă foarte dezvoltată a... a nu spune exact lucrurilor pe nume, nu-i așa?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Poate, iar voi femeile, o genă a prefăcătoriei, bolborosi el apatic.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu toate, mai sunt excepții, și, și.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Acum mă uimești, mai mult decât data trecută... pot să spun că ești fericită.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Eu, fericită?!</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Da, așa cred, așa te văd.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Vrei să mă derutezi, te abați de la subiect, în fine, sărim peste. Și ce te face să crezi că sunt fericită, veselia mea?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Tu mi-ai spus că faci exact ce vrei acum, de aceea cred asta. Te simt calmă, nu mai ești agitată ca data trecută, ființa ta emană ceva anume pe care nu-l pot defini prin cuvinte, iar asta mă face să mă simt bine lângă tine, ești și relaxată.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">„Mă duci prin alte galaxii, Adame, numai să nu-mi spui exact ce gândești și care este adevăratul motiv, adevăratul scop al venirii tale aici. Dar hai să-ți fac jocul, să vedem cine câștigă!” reflectă ea.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Mă uimești într-un mod plăcut și, nu sunt ironică când spun asta, dar ai reușit acum, față de prima vizită, să construiești fraze mai lungi. De ce mă percepi calmă și relaxată? Deoarece eu cred că ești un „receptor” bun, iar eu sunt un „emițător” la fel de bun. Știi, poate că funcționează între noi o conexiune, sau comunicarea aceea prin biomagnetism, iar unii specialiștii spun că se produce o simbioză de receptivitate când lungimile de undă ale persoanelor ce comunică au aceiași frecvență, de aceea și eu mă simt bine în preajma ta. Cred că ai dreptate, în momentul acesta sunt foarte relaxată, știu, de fapt simt acut că ești un bărbat bun și nu ai apucături sau manifestări sadomasochiste.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Te miști acum foarte real, vorbești mai degajată...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Și data trecută eu am vorbit degajată, dar în mod sigur nu m-am mișcat natural, nu am putut, eram poate inhibată de tăcerea ta. Nu, Adam, acum tu încerci să mă flatezi, gratulându-mă cu aceste vorbe frumoase, dar nu sunt pe deplin fericită, se întristă ea brusc. Uite, acum mă derutezi complet, nu știu exact ce vrei, ce scop ai, ce... ce urmărești sau ce aștepți de la mine. Mărturisesc că aș vrea să fiu fericită în cel mai scurt timp posibil, iar dacă nu se va întâmpla asta, atunci voi trage o linie și voi aduna... în funcție de rezultat voi lua o decizie pe loc, spontană și categorică... Totdeauna mi-a plăcut să fac ce simt eu, nu ce vor să-mi impună alții și, abia acum am reușit pe deplin să fac asta. Libertinajul asta pe care eu îl experimentez acum, de fapt, pe care îl trăiesc la intensitate maximă, accentuă ea, are o... o dulceață amară și un farmec sumbru. Nu încerca să diseci asocierea asta ciudată, nu te chinui să mă înțelegi, nu numai pe mine, zic așa ca o mică paranteză: femeile în general... nu vei ajunge la liman, cu cât încerci să te apropii de el, te vor lăsa puterile fizice, poate chiar intelectuale fiind posibil să te îneci... zâmbi ea trist oprindu-se. Știu că nu-i tocmai bine ce fac, chiar deloc nu-i bine, simt că societatea mă condamnă, gândesc că și tu mă condamni fără s-o mi-o spui și-ți dau dreptate, dar în mod sigur mă voi opri într-o zi, însă nu știu când, încă nu... deși am început să mă lupt cu această idee, pot spune că sunt într-un război deschis cu acest gând. Sincer, după lunga discuția cu tine...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Mai corect, monologul tău.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Exact, da, monologul meu. Așadar, după vizita ta am început să gândesc altfel și mi-am „rupt” gâtul privind în urmă încercând să-mi analizez la rece comportamentul, chiar să regret faptele mele din trecut, unele, nu chiar toate. Spun marii filozofi că viața este un miracol, chiar cel mai frumos de pe pământ, dar eu am vrut să mă sinucid de două ori până acum să scap de acest fascinant miracol... regret tardiv, n-am reușit, ego-ul meu laș a început să plângă, să se jelească cu vorbe și citate celebre și mi s-a făcut milă de el... dar știi cum se spune, nu? A treia oară, gata, nu mai scap.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu, te rog, nu te mai gândi la asta, tu ești o fată curajoasă, o luptătoare lucidă, puternică, echilibrată psihic, iubești viața.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu zău!? Știi, cu ceva ani în urmă iubeam viața „destrăbălată” pe care o duceam, crezând că a mă îmbăta, a fuma canabis și a face amor, oricând și cu oricine, este... este cel mai frumos lucru care mi se poate întâmpla. Cu trecerea timpului, a început să se întâmple ceva ciudat cu mine, mă simțeam încorsetată, anturajul și mai ales cercul „perfect” închis sau colivia în care mă tot învârteam mi s-a părut mică la un moment dat: același decor, același cerc vicios, aceiași bărbați simandicoși, plini de bani, aroganță, tupeu și fițe. Subconștientul meu cred că dorea o schimbare majoră, radicală și, mi-a dat un șut în fund ca să părăsesc colivia de aur...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Așadar, ai avut curajul să fugi din... din castelul tău, din paradisul tău...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – ...ajungând în iad, ha, ha, ha, râse cu poftă Clementina, întrerupându-l. Vorbe frumoase, Adam, vorbe și iar vorbe. În mod sigur tu vrei să-mi ridici mie moralul ca eu, la rândul meu, să am puterea să ți-l ridic pe al tău, da? Tu nu vezi, tu nu simți că totul în jurul nostru, e putred, cu un miros infect, foarte puternic de hazna și chiar de puroi? Tu încă mai visezi la o iubire romantică? Trezește bărbatul din tine, zguduie-l bine, dă-i palme, dă-i pumni puternici fără milă, să facă ochii cât cepele, să vadă limpede, să vadă clar că nu mai există așa ceva acum. Dar ca să mă luminez eu, sau să te „dibui” mai bine, că vreau să te judec, nu asta cu judecata e prea mult și nu am niciun drept, așadar reformulez: că nu vreau să te înțeleg greșit, tu ai fost sau ești îndrăgostit de cineva?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Am fost, zise el moale.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Fantastic, acum înțeleg mai bine zbuciumul tău... Dar spune-mi cum este, cum se manifestă acest minunat, miraculos și unic sentiment? îl întrebă Clementina însuflețită spontan. Ce simți când ești îndrăgostit, dar mai ales ce sentimente înălțătoare trăiești când ești lângă persoana iubită? Este chiar așa cum am citit eu, că-ți zboară fluturii prin stomac? Chiar simții că poți zbura? Te întreb din pură curiozitate deoarece eu nu știu cum este, nu am fost niciodată îndrăgostită. Hai, sune-mi, te rog?</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> Adam o privi gânditor:</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu pot să-ți povestesc, nu-ți pot descrie exact în cuvinte asta, iubirea nu are o definiție fixă cum au teoremele, diferă mult de la om la om, fiecare trăiește și simte acest unic și înălțător sentiment, în felul lui.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – ...Te-a părăsit? îl întrebă ea după un timp, văzându-l că tace.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu, eu am părăsit-o.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Te scoți acum, nu-i așa? Așa spun toți bărbații, că eu am fost „macio man” și eu am...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – M-a înșelat, spuse Adam repede, de aceea am părăsit-o, dar dacă mă înșela cu alt bărbat, poate nu aș fi fost așa de bulversat...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Uau, adică este lesbiană, de spui, „cu alt bărbat”?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu este lesbi. M-a înșelat cu tatăl meu.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Poftim, am auzit eu bine, te-a... cu tatăl tău?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Da.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Clementina îl privi de data aceasta direct și insistent, chiar foarte, foarte insistent acum, cu totul și cu totul cu alți ochii, poate chiar cu ochii sufletului ei destul de zbuciumat. Dintr-o dată simți că o tulbura prezența lui, de data aceasta și mai mult față de prima întâlnire. În fața ei, se afla un bărbat nu foarte frumos, nu era un play-boy, nu era un star de la Hollywood, nu era o vedetă a reclamelor, ci un bărbat cu trăsături chiar foarte comune, care își freca mâinile a ceva amestecat, a neputință împletită cu o chemare tacită la mângâiere. Ar fi vrut să se apropie de el, să stea în genunchi la picioarele lui, să-și așeze fața cuibărind-o în palmele lui ca să le oprească chinul frământării.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Adam, adevărat că m-am simțit și eu, cândva, așa ca tine, dar pe mine m-a părăsit atunci, ego-ul meu. Poate sunt puțin bulversată în momentul de față de situația noastră, mă străduiesc să te înțeleg, dar iartă-mi curiozitatea care izvorăște din niște sentimente pe care tu încă nu le știi... sau poate că încă nu le înțelegi pe deplin acum, dar... dar vreau să te întreb ceva: ea era frumoasă?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Cu ce te-ar ajuta pe tine asta, zise el repede ridicând mâinile în aer, ești... ești culmea, nu înțeleg ce s-ar schimba în relația noastră dacă eu aș spune că era mai frumoasă ca tine sau mai urâtă... Prefer să nu-ți răspund, nu vreau să fac comparații, pot să-ți spun doar atât, că era... că este o femeie normală.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Da, am bănuit că așa îmi vei răspunde. Tot respectul pentru tine și bărbații care gândesc așa. Dar eu trag următoarea concluzie; înșelându-te cu tatăl tău, înseamnă că a fost o femeie total nepotrivită pentru tine, iar în cazul acesta ți se potrivește, aș putea spune fără să greșesc, chiar ca o mănușă făcută pe comandă, un citat al lui Garcia Marquez: „Poate că Dumnezeu va dori să cunoști multe persoane nepotrivite înainte de a cunoaște persoana potrivită, pentru că atunci când o vei cunoaște în sfârșit, să știi să fii recunoscător”.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Cine ești tu, Clementina?</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> Privirea lui era sălbatică în acel moment, citatul îl răscolise destul de drastic, îl răvășise complet, Clementina răsucise un cuțit în rana lui nevindecată încă. Era bulversat, total surprins, fata asta citea în el ca într-o carte și nu-și dorea acum asta.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Simplu: eu acum sunt o prostituată „intelectă”, sau dacă vrei să folosesc cuvinte mai reverențioase, eu sunt o femeie care a fugit din rai și-și caută liniștea și libertatea în iad. Însă la tine total este invers, asta gândesc eu acum.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Ne mințim amândoi, ne amăgim voluntar, nu există nici rai, nici paradis sau grădina Eden, nici iadul lui Satana sau purgatoriul. Noi trăim zilnic o amestecătură, un fel de talmeș-balmeș...</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> Adam se opri și goli paharul din câteva înghițituri, lacom, setos, de parcă era ultimul pahar din viața lui, apoi după ce-și scutură zdravăn capul, se ridică brusc.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Noapte bună, Clementina.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Pleci?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Da.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Credeam că vei sta mai mult, dar văd că deja este dimineață, mai potrivit ar fi să-ți răspund, „bună dimineața, suflet bun!”</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Bine, „intelecto!”, bună dimineața, suflet rătăcit, replică Adam plecând.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> După plecarea atât de intempestivă a lui Adam, Clementina trase o porție zdravănă de plâns, apoi cu ochii înotând încă în lacrimi, scrise în jurnal:</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> „Târziu în noapte, mai exact, spre dimineață, a venit la mine în vizită protocolară - pot spune „protocolară” fără să exagerez deoarece nici măcar nu ne-am atins, nu? - clientul meu drag, drag și misterios, cu numărul o sută. De ce am scris „drag” de două ori? pentru că asta simt pentru el. Până la, „îl iubesc ca o nebună”, oare câte întâlniri platonice vom mai avea? M-a atras la el, la prima întâlnire, tăcerea... am fost chiar bulversată câteva zile, însă azi a vorbit mai mult, (chiar a formulat și fraze mai lungi!), dar îmi lasă impresia că este un bărbat singur, nenorocit - dar aici, cuvântului „nenorocit”, eu îi atribui sensul de om fără noroc sau aflat într-o situație vrednică de plâns, de milă - lăsându-mi libertatea (sau amăgirea?) să visez că eu sunt salvarea lui, singura lui bucurie. Dar mă întreb de ce nu are curajul să-mi spună ce simte și ce gândește cu adevărat. De ce se joacă cu mine? Să mă înșel oare!? Simt că mă privește în alt fel, ceva amestecat, enigmatic, chiar unic, nu vede în mine o jucărie sexuală și nu mă tratează ca pe o prostituată. Dar se naște în mintea mea o mare... o grea și chinuitoare întrebare: el m-ar putea oare iubi cu adevărat, știind - și asta chiar eu i-am spus-o, însă nu regret - că m-am culcat cu peste o sută de bărbați? Este foarte greu, doar eu pot să îngrop acest trecut, doar eu pot să fug de el, doar eu pot să fac asta (am repetat să-mi intre bine în memorie?), dar trecutul mă urmărește ca o umbră, vine după mine cu pași mici, mereu și mereu, și tot mă prinde, pentru că la un moment dat voi obosi să tot alerg, să fug de el... Acum trăiesc un fel de nesiguranță, o cumplită teroare interioară, oare m-am îndrăgostit de el pentru că nu am făcut... ce? cum pot denumi asta acum!? Ce s-ar fi întâmplat dacă acum ar fi dorit să mă atingă, așa cum am dorit eu la un moment dat. Dacă ar fi făcut un simplu gest de apropiere, oare cum aș fi reacționat? L-aș fi acceptat, l-aș fi respins!? Dar dacă l-aș fi respins, cred că m-aș fi sinucis până acum. Dar dacă l-aș fi acceptat, o Doamne, cred că aș fi fost o marionetă în brațele lui, în senul că aș fi făcut tot ce mi-ar fi sugerat sau cerut să fac. Îl văd un bărbat obișnuit, nu are nimic special, nu este un star sau super boy, poate că sprîncenele mari, negre și stufoase să fie ceva deosebit la el, în rest... totul este normal. Subit, subconștientul meu s-a trezit la viață, simt că-mi ordonă imperios și fără tăgadă, să iubesc normalul... Am ținut și am fost ținută în brațe de bărbați mult mai frumoși, dar nu simțeam această atracție încărcată cu mult erotism, ce o simt acum când sunt în preajma lui. Ce se întâmplă cu mine? Ce mă atrage la el, în afară de acest „magnetism” erotic, mă tot întreb: tăcerea lui să fie? Dar dacă mă gândesc mai profund, tăcerea nu este chiar așa un semn de bun augur... Nu poți cunoaște un om „ascultându-i” tăcerea, nu? La prima întâlnire i-am povestit viața mea iar a doua zi mi-a părut rău, și culmea sau curios ar fi mai potrivit, acum nu mai regret: bine că știe! Nu am decât o singură explicație: cred că m-am îndrăgostit de el. Eu, care nu am fost niciodată îndrăgostită... Eu, care nu am fost niciodată îndrăgostită... Am repetat, că-mi este tare drag să scriu asta. Acum am observat ceva ciudat la el, chiar a tresărit puțin și a făcut ochii mari sub umbra sprîncenelor groase, - mă obsedează sprîncenele lui? - când i-am spus citatul lui Garcia, venit în mintea mea spontan, dar perfect potrivit pentru situația lui... Concluzie finală (sper că nu pripită!): Adam parcă este un cal sălbatic, pe care încă nu a pus nimeni șaua, cel puțin așa îl văd. Eu cred că am reușit, nu, mai corect este: că vreau să pun șaua pe el însă mi-e frică să-l încalec, sigur mă va trânti și cai verzi și steluțe roșii vor zbura prin capul meu... Îl simt că mă așteaptă. Și eu îl aștept... Stop. Stop. Stop. Mă opresc aici cu scrisul (visarea?), nu vreau să mă îmbăt cu apă rece”.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><strong><em>Sfârșitul primei părți.</em></strong></span></p> Labirintul verde - XX -tag:insemneculturale.ning.com,2020-08-15:6515444:Topic:10776032020-08-15T16:54:46.870ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p><span style="font-size: 12pt;"> Trecuse de mult miezul nopții, mai era puțin și zorile vor batea din clipă în clipă la porțile orizontului. Afară era răcoare, o răcoare pe care Adam o simți ca pe o binefacere cu toată ființa lui. Inspiră profund aerul răcoros cu iz de pământ reavăn, de oală nouă de lut ars, miros rămas după scurta repriză de ploaie, dar abundentă. Cerul nu se limpezise total, norii încă mai alergau bezmetici, iar luna rotundă, mare, părea adormită. Strălucea…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Trecuse de mult miezul nopții, mai era puțin și zorile vor batea din clipă în clipă la porțile orizontului. Afară era răcoare, o răcoare pe care Adam o simți ca pe o binefacere cu toată ființa lui. Inspiră profund aerul răcoros cu iz de pământ reavăn, de oală nouă de lut ars, miros rămas după scurta repriză de ploaie, dar abundentă. Cerul nu se limpezise total, norii încă mai alergau bezmetici, iar luna rotundă, mare, părea adormită. Strălucea palid parcă legănată de fuioarele norilor pufoși, ivindu-se când și când, luminând anemic aleea ce ducea în stradă.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">„Unde naiba merg eu acum?” se întrebă încă ușor amețit.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> După un timp, Adam se trezi că privește insistent o ușă. Puțin confuz, ezita dacă să bată sau nu, dar tot privind-o realiză că până la urmă pașii îl purtaseră ca pe un somnambul pe strada Curbelor, iar ușa în fața căreia se oprise îi era cunoscută.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> În acel moment, la câteva case distanță, liniștea zorilor fu tulburată de vocea unui bărbat ce înjura de mama focului. Folosind lovituri foarte puternice, probabil că dădea nu numai cu piciorul, dar și cu pumnii într-o ușă, bărbatul respectiv striga foarte tare:</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Deschide-ți fă ușa, c-o sparg... țăndări o fac... fira-ți ale dracului dă curve...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Pleacă mă, bețivane, că chem poliția, lasă doamnele în pace, se auzi o voce tabagică de femeie.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> Adam privind în direcția respectivă, desluși destul de greu că aproape la toate ferestrele deschise de la casele de vizavi, cineva privea spectacolul.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Angela locuiește aici, știi cumva? întrebă bărbatul pe un ton furios. Vreau să vorbesc cu ea.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Adam tresări, parcă o palmă nevăzută îi lovise obrazul când auzi pe cine căuta individul, iar un fior rece îi străbătu corpul din creștet până în vârful degetelor de la picioare, trezindu-l. „Oare să fie Angela, femeia care m-a salvat?... imposibil, nu arăta ca o... dar totuși este posibil să locuiască aici, pe strada asta am văzut-o că a intrat...” gândi el.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu știu mă, da’ nici nu mă intereseză așa dă tare, dă Angelica ta. Da’ dacă vrei să afli, vino ziua cu un buchet dă flori și întreabă, nu în zorii zilei, că noi noaptea lucrăm și acum suntem obosite, iar tu ne tulburi somnul... îi răspunse tot vocea tabagică, apoi izbucniră mai multe râsete în batjocoră.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Lasă fă, că vă arăt eu vouă cine sunt eu, o să vedeți voi pă dracu’...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Auzind această amenințare, femeile începură să arunce spre el cu ce le picase în mână, majoritatea fiind obiecte din sticlă, deduse Adam, după zgomotul pe care îl făceau când se spărgeau de caldarâm, huiduindu-l și ocărându-l care mai de care. Bărbatul o luă la fugă ca să scape fără a mai îndrăzni să spună ceva, totuși, când ajunse destul de departe, strigă cât îl ținură coardele vocale, „curvelor”, apoi o luă la sănătoasa.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – O, bună seara, domnu’ Adam, ce surpriză! Ai bătut cumva dă mai multe ori? îl întrebă Lola, văzându-l pe Adam în dreptul uși. Scuze dacă, da’ cred că nu te-am auzit din cauza mahalagioaicele astea dă vecine care au făcut o hărmălaie, de-a trezit toată strada... Da poftește, intră acu’, că vă nimerește astea cu ceva în cap.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Bună seara Lola. Clementina este cumva liberă?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Da, este, și te așteaptă ca pă Făt-Frumos. Păcat că nu ai un cal alb ca să vii călare, ai dau-o pă spate nu alta, lată ar pica. Da... ia spune-mi, ce naiba vrăji sau descântece i-ai făcut omule de-mi vorbește zilnic numai dă tine... sau ești așa dă... dă viril sau ce ai în plus, câțiva centimetri? îl întrebă făcându-i cu ochiul, apoi fără să aștepte răspunsul, se roti ca o butie și se „rostogoli” destul de sprintenă pe coridor, lăsând în urma ei mirosuri... mirosuri amestecate. După doar câțiva pași, se opri și ciocăni destul de tare în ușa Clementinei:</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Clementino, trezește-te că ai un...</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> Dar nu apucă se termine fraza, că ușa se deschise brusc.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – A!... făcu Lola mirată, nu dormeai?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – M-a trezit hărmălaia... și văzându-l pe Adam, brusc, ochii i se măriră iar fața i se însenină. Oh! Doamne, ce surpriză! Adam, intră te rog.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ce e cu tine, Adam? Ești bine? S-a întâmplat ceva, de ce ai venit la mine la ora asta așa de târzie?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Târzie! mai bine spus, matinală, comentă abătut Adam, mai mult pentru el.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Clementina parcă nici nu fusese trezită din somn, radia toată de fericire iar ochii îi străluceau de bucurie. Se gândise la el mai tot timpul. Își închipuise revederea în fel și chip, făcuse cu ochii deschiși, apoi închiși, sute de scenarii imaginare: cum îi va sări în brațe, cum îl va săruta, cum el o s-o țină la piept privind-o tandru pe sub sprîncenele stufoase, cum îi va prinde obrajii în palme și-l va privi direct în ochi... cum... dar nimic din toate astea nu se întâmplase. El doar tăcea și o privea, după care îi spusese foarte simplu:</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Bună, bine te-am găsit!</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Să fie, dacă zici tu... și da, bine m-ai găsit, în sensul că nu sunt ocupată... Sau ți s-a făcut dor de mine? îl întrebă cobrând glasul. Dar dacă-mi spui, că da, poate te cred, poate că nu te cred, dar înclin să cred că nu, deoarece a trecut mult timp de când... în fine, să lăsăm asta. Dar, hai, spune ceva, taci de minute bune și doar mă privești. Ți se pare că m-am schimbat? La ce te gândești așa de profund? Citesc ceva ciudat în privirea ta, simt că te frământă neliniștea. Privirea ta fixă, imobilă, parcă trece prin mine, niște frisoane reci, inexplicabile, mă încearcă de parcă sunt în plin crivăț...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Vreau să beau șampanie, te rog, poți să aduci?</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Șampanie? Cum să nu, sigur că pot.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> Clementina, aproape că sări ca un arc, plecând rapid.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Văd că-ți este sete, nu glumă. Acum îmi povestești? îl întrebă după ce goliră paharele.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> În toată această perioadă Clementina nu-l slăbise. Ce i se părea foarte ciudat era faptul că el băuse paharul, cu multă furie și sete, fără să facă vreo urare. Nici măcar nu se uitase la ea, privirea lui fixase paharul, iar după ce-l golise, mâna îi rămăsese încleștată pe el.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu prea am ce să-ți povestesc... am avut o discuție mai aprinsă cu o... cu un... cu tata, zise el umplând paharele, apoi continuă, asta după ce am golit mai multe sticle tot de șampanie, eu susțineam una, el alta, știi tu, vechea poveste: războiul, conflictul dintre generații, minți el.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Clementina îl privi de data asta mai circumspect, farmecul primelor minute de revedere, pentru ea, se risipiseră ca fumul, acum nu credea o iotă din tot ce spunea. Adam nu știa să mintă, sau starea cam abătută și gânditoare în care se afla el, nu-l făcea să fie credul.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Spune-mi, te rog, tu cunoști fetele de pe această stradă? Vecinele în mod special, vreau să zic.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Întrebarea o surprinse. „De asta ai venit tu, să mă întrebi de vecine?”</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu, doar pe Nela, o fată din casa vecină, răspunse tărăgănat, privindu-l cu ochii mijiți. Știi, fetele de pe această stradă, se rotesc mereu, unele vin, stau ce stau și pleacă, vin altele, „prospătură” cum se spune, apoi nu prea este bine să fim prietene - zic, sfat primit de la Lola - pentru că între noi este o rivalitate ascunsă, prostească consider eu, un război invizibil, un fel de competiție acerbă... dar nu înțeleg, pentru asta ai venit tu la mine, să mă întrebi de vecine? Eu am crezut că altul este motivul, zise ea posomorându-se.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu, sincer nu, am un alt motiv, dar nu mă întreba care, că nu-ți spun, încercă el o stratagemă s-o îmbuneze.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Enigmaticule, zise Clementina privindu-l galeș, deci e ce cred eu sau mă amăgești?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu știu ce crezi tu și nici nu vreau să-mi spui.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Ba am să-ți spun.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu-mi spune. Mai bine o lăsăm așa să... să plutească în aer ca o enigmă.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Eu știu că stafiile plutesc, apar apoi dispar, dar enigmele pot ucide cele mai frumoase speranțe...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Cunoști o fată, Angela?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Angela, nu!? Te interesează în mod expres această fată? De ce?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Să-ți explic, am avut o colegă de serviciu cu acest nume, ea a dispărut de ceva timp, nimeni nu știe nimic, parcă a intrat în pământ, minți el.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Sună la poliție să-i anunți dispariția. De ce nu faci asta? Ai un anume interes personal să faci investigații pe cont propriu, mai ales noaptea?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Adam rămase o secundă blocat cu țigara între buze. „Da, am, dar ție nu ți-l voi spune”</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Nu se așteptase din partea ei la o întrebare așa de pragmatică. „Chiar e „intelectă” fata asta, acum ce răspunzi Adame!” reflectă el.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">Reuși într-un final să-și aprindă țigara, apoi mai bău o gură de șampanie. Clementina simți că trage de timp. Îi puse mâna pe genunchi și zguduindu-l puțin, îl somă:</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Hai, trezește-te și răspunde-mi. De ce taci? Te-am prins cu garda jos sau nu ai argumente bine fundamentate ca să-ți construiești pledoaria?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Bărbatul care a provocat hărmălaia, începu el să vorbească zâmbind, căuta pe cineva cu acest nume, la vreo trei sau patru case de aici, n-am văzut exact unde din cauza întunericului, și mi-a trecut prin minte că poate fi ea, asta e tot. Totuși am mari dubii, deoarece nu părea o femeie de moravuri ușoare...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Zi direct, prostituată, nu mai folosi cuvintele limbajului de lemn, ca politicienii. Dar, poate e bine spus că „nu părea”, deoarece noi întotdeauna judecăm oamenii după cum sunt de îngrijiți și după aspectul vestimentar, iar acest din urmă criteriu, ne înșală de cele mai multe ori... asta așa, ca o mică paranteză de aducere aminte, că nu-ți spun o descoperire a secolului. Crezi tu că dacă eu mă îmbrac elegant, ies la plimbare, prin parc să zicem, bărbații care mă văd vor exclama: „uite o prostituată!”. Nu, nu vor spune asta în mod sigur, pentru că mă vor judeca după vestimentație, iar dacă mă voi îmbrăca cu ceva mai deosebit, gen, ieșit din „turmă”, vor exclama în sinea lor, „uite-o și pe nașparlia asta cum s-a împopoțonat!”, iar apropo de vestimentație, noi femeile ne îmbrăcăm să ne placă nouă, mai puțin să vă placă vouă, așa cred eu, că dacă ar fi după voi, ar trebui să umblăm goale, așa că și tu poate te-ai înșelat, iar Angela, pe care tu o cauți, deși „nu părea” așa cum spui tu, putea fi foarte bine o femeie de moravuri ușoare, ca să vorbesc așa delicat ca tine.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Hai să nu exagerăm, totuși bărbații care au trecut pe aici, te vor recunoaște, nu?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Evident că mă vor, dar nu vor striga în gura mare ce gândesc, dar asta de frică că se fac de râs, imaginează-ți, să fie nevasta lângă el, iese spectacol nu glumă...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">- va urma -</span></p> Labirintul verde - XIX -tag:insemneculturale.ning.com,2020-08-04:6515444:Topic:10768472020-08-04T21:00:46.967ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p><span style="font-size: 12pt;"> Ajunseră acasă mai mult alergând, erau aproape uzi până la piele, deoarece tocmai începuse să plouă torențial. Îl găsiră pe Avram moțăind în fotoliu. Adam încă nervos trânti cam tare ușa și-l treziră, acesta tresări și privindu-i buimac, cu o voce răgușită, zise:</span><br></br><span style="font-size: 12pt;"> ‒ A... voi erați!</span><br></br><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Cine conduce tată, tot Schumacher?…</span> <br></br></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Ajunseră acasă mai mult alergând, erau aproape uzi până la piele, deoarece tocmai începuse să plouă torențial. Îl găsiră pe Avram moțăind în fotoliu. Adam încă nervos trânti cam tare ușa și-l treziră, acesta tresări și privindu-i buimac, cu o voce răgușită, zise:</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ A... voi erați!</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Cine conduce tată, tot Schumacher?</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> – De ce ați întârziat așa de mult, era aglomerație?</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Da, foarte. Te-am întrebat cine conduce.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Cred că da, tot neamțul, dar nu știu exact că am ațipit. Dar tu știi bine că cine pleacă din „pole position”, are întotdeauna șanse de câștig.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Nu mereu, interveni Mira desfăcându-și, chipurile cu multă nonșalanță nasturi de la bluză, - dar Adam observă că era ceva premeditat, el era ținta - și profitând de faptul că Avram era cu spatele, concentrat asupra raliului, își scoase sutienul. Adam o privi o clipă apoi duse degetul la tâmplă, făcând un semn clar că, „ești nebună?”, plecând spre dormitor să se schimbe. Ea chicoti de fericire.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Vom afla, Mira, imediat vom afla chiar câștigătorul, acum pe burtieră anunță că este penultimul tur. Ai găsit tot ce doreai?</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Naturalmente dragă, cine sunt eu?, știu și ce, și, mai ales unde să caut, îi răspunse îndreptându-se spre baie, iar dacă Adam îmi va permite să-i folosesc tigăile, oalele și cratițele, vă voi pregăti ceva deosebit, așa cum am promis, gigantisimo!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Pasiunea pentru cursele de Formula 1, Avram o „furase” de la tatăl său, care, fiind pensionar pe caz de boală, nu rata nici o cursă în timpul sezonului. Știa aproape totul despre piloți, câte puncte are fiecare și din ce echipă face parte. Întotdeauna era la curent cu evoluția mașinilor, a motoarelor, etc. La rândul său, Adam se molipsise și el. Când trăia bunicul Aron, dezbăteau toți trei cu multă patimă fiecare cursă, făcând pariuri pe lăzi de bere, de cele mai multe ori bunicul câștiga.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> Era o tradiție în această veche familie, iar până la Adam fusese respectată cu sfințenie, respectiv ca toți băieții să fie botezați cu nume biblice, ce încep cu litera „a”. Dorința acestei tradiții fusese lăsată cu limbă de moarte, transmisă din generație în generație, tocmai de la stră-străbunicul Adrian. Acum, urma ca Adam s-o ducă mai departe...</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Cine crezi că va fi câștigătorul, facem pariu? îl provocă Adam.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ O, Doamne, mi-ai amintit de tata, el era cu pariurile... ce repede au trecut și au apus acele frumoase vremuri... Nu facem Adam, nu facem că știm câștigătorul, nu are cine să-l învingă pe Schumacher. Este lider în acest sezon în Formula 1, evident, are toate șansele să ajungă iar campion mondial.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Tehnologia tată, supravegherea computerizată, softurile de top care supraveghează totul în mono-postul său, astea sunt atuurile lui Șumi. Eu aș propune forurilor superioare din Formula 1, să se interzică toată computerizarea. Controlul total al bolidului să-l aibă doar pilotul, atunci s-ar vedea adevăratul talent al pilotului, dar când calculatorul și cei din staff îți controlează și îți programează totul, și-ți spun exact ce să faci, ție ce-ți mai rămâne ca pilot? decât să învârți volanul, să apeși pe pedale, că restul face calculatorul în locul tău...</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Ei, Adam, ce gândești tu, e curată utopie însă nu se va întâmpla niciodată, sunt interese mari în joc, sume la fel de mari, dar în legătură cu programele și controlul total al mono-postului, nu cred că este chiar așa. Toți ceilalți piloți dispun tot de aceleași condiții, au la fel programe la zi? Au, nu? Trebuie și puțin talent, iar Șumi are, are mult nu glumă...</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> Discuția fu întreruptă de Mira, care veni foarte agitată din bucătărie:</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Avram, am o mare problemă!</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> – Oh!, ce-ai făcut, te-ai accidentat?</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Ai vrea tu. Alta e problema. Nu am în ce să gătesc. Fiul tău nu are decât o oală, o cratiță, un ibric...</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Și o farfurie, zise Adam repede, ridicând degetul arătător, izbucnind în râs, molipsindu-l și pe tatăl său.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Mira, știi cum se spune: „mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie”, spuse Avram. Improvizează ceva acolo repede, hai, știu că te pricepi...</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Dar doream să vă gătesc ceva special, zise plecând bosumflată spre bucătărie.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Atmosfera se încălzi, datorită șampaniei, destul de repede. Mai ales că Mira - sufletul distracției - avusese grijă să umple cupele destul de des. Trecuse binișor de miezul nopții iar primul care „căzu” la datorie în lupta cu șampania fu Avram, care îi părăsi, deși se lăudase la începutul bairamului că el rezistă până la ziuă. Însă în mod sigur ar fi rezistat, dacă nu ar fi intervenit Mira, și nu iar fi „dres” băutura. Simțind că ceva nu este în regulă, Adam, îi ceru explicații.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Puțină pudră, dragă...</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Poftim? Ce-ai făcut? Zi mai tare că nu înțeleg... ce pudră?</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> De fapt, Adam auzise, chiar înțelesese foarte bine, dar altul era scopul de a o face să vorbească mai tare...</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> – Pudră dragă, doar cât pentru o liniuță, spuse ea tare, dansând cu paharul în mână și chicotind aproape că strigă: Ești surd, ce nu înțelegi de mă faci să zbier... hai, nu face pe niznaiul cu mine că nu merge, i-am pus doar într-o cupă, până mâine la prânz e buștean de leuștean... ha, ha, ha. Nu te bucuri?... am făcut totul pentru noi, vreau să fiu iar a ta în noaptea asta, să facem nebunii, nebunii, nebunii, până murim de epuizare, poate fi chiar ultima noapte de dragoste, sau nu se știe, poate vor mai fi și altele... apoi goli cupa de șampanie. Hai bea și tu, știu că-ți place...</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Ești în mod sigur mai mult nebună, decât beată, ești... ești irecuperabilă și... și n-o să fie ultima noapte de dragoste, ci prima noapte de război, comentă Adam cu voce foarte joasă.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Bine filozofule, n-am înțeles ce ai bolborosit acolo, dar simt că-mi dai speranțe... Greșești, nu sunt încă beată... vreau să am un copil, înțelegi, vreau să am un copil cu tine, repetă Mira accentuând foarte răspicat fiecare cuvânt. Mor dacă nu aduc pe lume un copil, apoi brusc, începu să suspine încet.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Ce actriță ești!? Ce talent nedescoperit zace în tine! Te smiorcăi în zadar. În mod sigur, tata are dreptate, tu trebuia să te faci actriță dragă, ai fi ajuns o mare starletă.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Nu joc teatru acum, vorbi ea printre suspine, adevărat că uneori mai joc și teatru, dar acum nu... eu te mai iubesc încă, te-am iubit mereu, doar tu ești vinovat, tu nu m-ai înțeles...</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Tu te auzi ce spui? Cred că filtrul gândirii tale nu mai funcționează, s-a îmbâcsit de șampanie... Te rog să taci, că îngheață apele acum în plină vară. Cum poți să spui asemenea minciuni? Tu... tu poți spune așa enormitate, că mai iubit pe mine?</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Da, te-am... acum te vreau, te doresc... zise ea apropiindu-se de el, și trăgând cu forță își rupse nasturi bluzei: Sunt iar ai tăi, sărută-i...</span><br/><span style="font-size: 12pt;">Adam se ridică brusc în picioare încercând s-o împingă, dar ea îl prinse în brațe, se dezechilibrară, căzând îmbrățișați pe canapea, unde începură o luptă mută, acerbă, însoțită doar de icnete și opinteli.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Da!? Asta-mi faci, mă respingi acum, zise ea luptându-se, apoi reuși pentru câteva clipe să se urce pe el, acoperindu-i fața cu sânii: Sărută-i am spus, zise ea printre dinți, înfigându-și unghiile în umerii lui.</span><br/><span style="font-size: 12pt;">Adam înfipse mâna în părul ei, ea gemu de durere însă nu renunță, atunci el o trase puternic de păr, smucindu-i capul pe spate, reușind astfel să se elibereze.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Fugi de mine... mă respingi acum? Nu mai sunt Mirmirica ta? Îmi declari așa, fățiș, război? Bine, bine, atunci trec la atac și-mi scot ghearele de tigroaică, dacă vrei război, păi război o să fie, iar mâine tatăl tău o să vadă...</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Taci, zise Adam lung și tare, acoperindu-i ultimul cuvânt: „fotografiile”. Nu cred că o să mai ai tupeu să faci ceva, în mod sigur nu, continuă el luându-și telefonul de pe scrin. Ai pierdut, acum am dovezi... o probă video, spuse, fluturându-i telefonul prin fața ochilor.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> Mira sări la el să i-l smulgă din mână. Adam o împinse cu brutalitate, ea se prăbuși pe canapea icnind de durere.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Gata, stai acolo calmă, „game over”, înțelegi? șantaj contra șantaj, păcat că iubirea noastră s-a transformat într-un șantaj, tu distrugi ce ai, eu ce am... noapte bună și vise plăcute, zise întorcându-i spatele.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Nemernicule, am să te... am să te distrug, auzi Adam în timp ce punea mâna pe clanța uși, moment în care ceva îl lovi puternic în spate. Icni de durere și se întoarse rapid: era o sticlă de șampanie. În același timp, o văzu pe Mira, care cu o față desfigurată, căuta disperată cu privirea altceva să arunce spre el. Adam, fără să mai stea prea mult pe gânduri, deschise ușa rapid și ieși la timp, abia apucă s-o tragă după el, când auzi cum o altă sticlă se făcu țăndări...</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">- va urma -</span></p> Labirintul verde - XVIII -tag:insemneculturale.ning.com,2020-07-23:6515444:Topic:10763072020-07-23T22:05:26.186ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p><span class="font-size-3"> – „De ce-am venit, când trebuia să fi rămas”, răspunse ea aproape cântând, privind pe lângă el undeva în gol, apoi brusc, privirea i se fixă pe mâna lui ce-i strângea cotul și inspirând mult aer reluă cu multă vervă: Adam, nu fi catâr, ce, dacă ți s-au înecat ție toate corăbiile în ape tulburi și adânci de nici catargele nu se mai văd, trebuie să te porți cu mine ca un mitocan, asta ca să nu zic bădăran sau măgar, și să-mi rupi brațul? Adam, chiar…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> – „De ce-am venit, când trebuia să fi rămas”, răspunse ea aproape cântând, privind pe lângă el undeva în gol, apoi brusc, privirea i se fixă pe mâna lui ce-i strângea cotul și inspirând mult aer reluă cu multă vervă: Adam, nu fi catâr, ce, dacă ți s-au înecat ție toate corăbiile în ape tulburi și adânci de nici catargele nu se mai văd, trebuie să te porți cu mine ca un mitocan, asta ca să nu zic bădăran sau măgar, și să-mi rupi brațul? Adam, chiar așa repede ai uitat totul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi?... Și, te rog doar o dată, dă-mi drumul imediat că mă învinețesc sau vrei să țip?<br/> – Spune-mi, de ce-ai venit? repetă Adam întrebarea printre dinți, eliberând-o. Ce vrei să demonstrezi? Și mai ales cui?<br/> – Ție vreau. Vreau să-ți demonstrez că încă te mai iubesc... și că-mi este dor de tine, spuse ea apropiindu-se foarte mult de el, punându-i mâinile pe piept și încercând să-l sărute. <br/> Adam se trase brusc un pas înapoi:<br/> – Ești nebună sau beată? Ce vrei să faci, ce naiba urmărești? Trezește-te femeie! Chiar nu realizezi că ești soția lui tata acum?<br/> – Nu-i sunt încă o soție legitimă, replică ea cu mult aplomb bătând din picior, ai auzit clar, a spus-o chiar el că nu sunt! și întorcându-i spatele plecă.<br/> ‒ Atunci să punem problema altfel, te rog, stai și ascultă-mă: Pentru tine cuvântul „tată”, nu are nicio semnificație, niciun respect, niciun sentiment nu trezește în tine? Chiar nu înseamnă nimic?<br/> ‒ Nu știu și nici nu mă interesează prea... răspunse ea peste umăr, apoi brusc se întoarse cu fața la el: Eu... eu nu pot să mă mândresc că am avut tată, înțelegi, de fapt am crescut fără părinți... pe tata l-am văzut doar o dată, cred că aveam cam cinci-șase ani, apoi a dispărut din viața mea pentru totdeauna, iar mama, probabil de ciudă că a fost părăsită a devenit imediat o alcoolică și beată a murit într-un accident de mașină, spuse ea răspicat și ușor vehement. Apoi pe un ton mai blând, continuă: Am crescut într-un orfelinat, Adam, iată pe scurt povestea mea. Știu, seamănă a clișeu și nu ți-am spus asta ca să mă compătimești. Poate de aceea pentru mine cuvântul „tată” nu semnifică nimic...<br/> Adam rămase câteva clipe pe gânduri, în capul lui, neuronii puseseră în mișcare toate conexiunile din creier cu o viteză uluitoare și brusc se lumină: „poate de asta acceptă compania tatălui meu, în subconștientul ei se petrece ceva!”<br/> – Nu cumva tată-l meu seamănă cu tată-l tău? întrebă el dând astfel glas fără să vrea altui gând.<br/> Mira îl privi buimacă secunde bune. Întrebarea o șocase.<br/> – Ce... ce vrei să spui cu asta? Ce-ți trece prin cap? Nu-mi amintesc cum arăta tata, zise plecând, ți-am spus doar, eram prea mică... <br/> – Bine, am înțeles, să lăsăm trecutul tău să doarmă liniștit, de fapt nici nu este de competența mea, asta este specialitatea altcuiva să sape adânc, să aducă faptele trecutului în... prezent. Și apropo de prezent, omenește te întreb și în numele trecutului nostru, a tot ce a fost între noi, spune-mi ce vrei tu acum, de ce ai venit, hai, fii sinceră, te rog? Și stai o dată pe loc să discutăm, ce înseamnă jocul asta stupid?<br/> Mira se opri și profitând de faptul că ajunsese sub un lampadar, își deschise poșeta, cotrobăi câteva secunde și scoase un pachet din care extrase un șervețel umed. Aparent foarte calmă, deși degetele îi tremurau ușor, își tamponă fruntea apoi își șterse mâinile cu toate că nu era stric necesar să facă asta deoarece pe fruntea nu i se vedea nici un strop de transpirație. Cât durase toată această operație, îl privise pe Adam, așa în treacăt de câteva ori. Îl vedea că se frământă, cu toate că încerca să se stăpânească și ea intenționat făcuse această pauză, să-l fiarbă, iar acest zbucium al lui, îi convenea de minune. <br/> – Ce vreau eu, Adam, este foarte simplu pentru tine. Puse pachetul în poșetă și o închise cu multă forță. Pocnetul sec al clipsului, îl făcu pe Adam să tresară. Vreau să te fac acum amantul meu, apoi continuă foarte rar și apăsat, amenințându-l cu degetul: Însă dacă nu vrei de bună voie, am destule mijloace ori probe, ca să te oblig sau să te silesc, alege tu ce variantă vrei că e același drac. Se opri, brusc îi întoarse spatele și plecă...<br/> Adam, în prima fază zâmbi, chestia asta cu întorsul spatelui repetată ca într-o scenetă de teatru începuse să-l amuze acum, deși la început îl enervase, dar după ce creierul procesă amenințarea ei, deloc voalată, zâmbetul îi îngheță pe buze și parcă pământul îi fugi de sub picioare. Făcu un pas și se clătină ca un om beat și chiar avu intenția, dar se abținu, să întindă mâinile și să caute un punct de sprijin fiindcă o pâclă neagră văzu în fața ochilor. <br/> Tot cerul, cu nori cu tot parcă se coborâră pe umerii lui. Șantaj pe față, clar, direct și fără scrupule. Mira urzise planul, și capcana cu multă tactică și strategie era așezată și deschisă larg. Foarte larg. Acum stătea încremenit pe loc, era năuc, creierul încă îi piuia și parcă refuza să conștientizeze fraza rostită de ea, cu atâta tupeu și fără menajamente. „Privește, Doamne, și minunează-te și Tu, ce culoare frumoasă are arama expusă de femeia pentru care eu... eu, era să-mi pun capăt zilelor!” avu el puterea să mai cugete, privind-o cum se îndepărtează. La un moment dat Mira se opri și fără să se întoarcă îl aștepta.<br/> – Nu pot să cred că aud asta din gura ta, zise Adam abia stăpânindu-și furia când ajunse lângă ea. Doamne, este incredibil și... și inadmisibil ce poți debita, iar asta nu este altceva decât rodul minții tale bolnave, setea ta de răzbunare... Nu mă poți obliga să fac asta, nu pot și pace, situația nu-mi dă voie... reuși să spună Adam gâtuit acum de indignare și o prinse de antebraț. Te-am iubit femeie, și o scutură puțin, înțelege că te-am iubit poate cum n-am iubit-o nici pe mama, Doamne, să mă ierte acolo unde este, dar totul s-a sfârșit când ai devenit soția lui tata. Punem punct, îngropăm trecutul, este mai bine pentru amândoi să ducem taina asta în mormânt.<br/> ‒ Nu-i sunt încă soție, de câte ori vrei să-ți repet, spuse ea răspicat. Sunt concubina lui.<br/> ‒ Bine, dar stați împreună, în concubinaj sunteți ca și căsătoriți. Tu nu înțelegi că acum, relația dintre noi s-a terminat... gata, s-a terminat, de câte ori trebuie să-ți repet eu acest cuvânt ca să înțelegi? punem punct. Am suferit destul, nici nu-ți imaginezi cât.<br/> – De ce s-a terminat, că vrei tu? Uite că eu nu vreau, chiar dacă nu mă mai iubești, clar? și să nu-mi spui că ai pe cineva că nu te cred, se pisici ea.<br/> – Da, am... sunt într-o relație cu...<br/> – Minți, zise ea repede, cred că ești într-o relație cu amintirile tale. Mai devreme mi-ai spus că nu ai pe nimeni.<br/> – Mira, eu nu te mai iubesc... este adevărat, te-am iubit... și înghiți nodul care i se pusese în gât, eu... nu te mai pot iubi acum și motivul ți l-am spus, nu-l mai repet.<br/> – Lasă Adam dragă, că eu nu-ți cer să mă mai iubești ca înainte sau... și-l împunse cu degetul arătător în piept, ca atunci la munte ci doar să facem amor, asta eu vreau, și când eu vreau ceva, fii sigur că obțin... Apoi suntem în familie, schimbă ea registrul tonului vocal, și continuă ironic, gesticulând: În familiile din înalta societate se practică „mariaj în trei”, ca la francezi, și toată lumea e fericită. Noi trei de ce să nu fim? Ce, dacă eu n-am studii superioare, crezi că nu pot să mă ridic la nivelul vostru? Și nu-i nicio problemă în vremurile de azi când pot chiar să-mi cumpăr o diplomă și fără să merg la cursuri, o agăț într-un cui deasupra patului, să o privim când facem dragoste și să mă laud că am studii superioare însă ți-am demonstrat că știu să fac amor și fără. Talent dragă, naturalețe și ceva care să te stimuleze, să te excite, chiar și vizual sau fizic îți trebuie, nu diplomă de la Oxford, Sorbona sau de la cine știe ce mama dracu’ universitate. Și mai e ceva, noi nu suntem rude de sânge, deci nu se cheamă incest, la noi e dragoste...<br/> – Efectiv bați câmpii, ai luat-o pe arătură și debitezi numai prostii, nu văd legătura între ce problemă ne frământă și ce zici tu... ești cinică sau nebună, chiar nu te mai recunosc. Cred că ai băut sau tras ceva, de judeci așa.<br/> – Puțină pudră, Adam, trebuia să-mi refac machiajul, nu? Nu mi-am permis să apar în fața ta cu „fațada” gălbejită. Vrei și tu o liniuță ori o țigărică sau te-ai călugărit?<br/> – Mira, nu mai vreau nimic, iar dacă tu gândești așa nici măcar să-mi amintesc ce a fost nu mai vreau. Ce-a fost, a fost și gata. Lasă amintirile să doarmă liniștite, nu rezolvi nimic dacă le invoci dezgropându-le, nu le mai poți trezi la viață ori cât de mult le-ai resuscita, înțelege! Repet, am suferit enorm de mult, am fost efectiv pe muchie de cuțit, era să clachez, m-am comportat ca un nebun câteva zile, chiar am vrut să... se opri și trase mult aer în piept, totodată realizând că ar fi fost de rău augur să-i spună totul, pentru că în mod sigur ea ar fi folosit asta cu și mai mult tupeu împotriva lui. <br/> – Chiar ai vrut să?... Să ce? <br/> – N-are importanță ce, zise cu privirea în pământ.<br/> – Bine dragă, am înțeles, și nu mă interesează ce ai vrut tu să... deși bănuiesc, că nu te cred. Vrei doar să mă faci să empatizez cu tine... să mă sensibilizezi, să mă emoționezi însă cred că te-ai călugărit, zise împingând ușa de la supermarket. <br/> După ce făcu câțiva pași, se întoarse spre el, și-l apucă iarăși de reverul sacoului. <br/> – Cred că trebuie să-ți arăt o fotografie, restul de, și am destule, sunt în seiful meu de la bancă, că sunt o femeie precaută și am unul personal, zise ea accentuând cu mult aplomb cuvântul „personal”.<br/> – Ce fotografie? întrebă Adam uluit.<br/> Mira luă un coș pentru cumpărături și i-l trânti în brațe, apoi cu mișcări calme, parcă îndelung exersate și studiate, privindu-l insistent, fără să se uite ce face și fără a cotrobăi prin poșetă, semn clar că premeditase totul, scoase o fotografie. <br/> ‒ Poftim, privește și delectează-te ce staruri de cinema eram! Mai ales eu, că tu parcă ești un reptilian speriat de carele noastre cu boi... Instantaneul dragă, este de la munte, de la cabană mai precis, asta ca să te ajut și să-ți reîmprospătez memoria, să nu mai cauți prin coclaurile tenebroase ale crierului tău alambicat de filozof... ți-au revenit deja imagini „in memory”, nu-i așa? Scuze, e cam șifonată de sărutări și pătată puțin de lacrimile mele, însă sunt lacrimile mele de atunci, acum poate o vor uda ale tale, dar și așa șifonată, și începu încet să i-o îndese în buzunarul de la piept al sacoului, sunt sigură că te va ajuta să-ți reamintești, apoi se repezi și îi smulse efectiv coșul, plecând agale printre rafturi, deoarece Adam de cum văzuse poza rămăsese perplex și rigid ca o statuie. <br/> Reuși cu greu s-o scoată din buzunar, deoarece degetele îi tremurau ca naiba și o privi mai atent secunde bune. O cercetă întorcând-o și sucind-o pe toate părțile, crezând că poate descoperă că este trucată și de aceea Mira o mototolise ca să nu-și dea seama, dar... dar acea noapte de la cabană începu să i se deruleze în minte. Amintirea acelei nopți de pomină începu să prindă contur transformându-se în imagini clare. Fotografia era foarte explicită, el și Mira, goi, făcând dragoste. Nu era trucată, era realitatea crudă a unei clipe fericite imortalizate perfect. Brusc își aminti totul, cabana, șemineul, de seara respectivă când băuse peste măsură șampanie, din cupele acelea cu picior lung și subțire în care pluteau hipnotic câte o căpșună, iar din timp în timp, mai ales când făceau dragoste, niște fleșuri luminoase inundau camera. Atunci, o întrebase ce se întâmplă, de unde provin aceste lumini, iar ea îl liniștise spunându-i că afară fulgeră. „Fulgeră iarna?”, își aminti că o întrebase foarte mirat. „Da, uneori se întâmplă și iarna, sunt fenomene rare și ciudate ale naturi pe care nici meteorologii nu le pot explica, dar totuși se întâmplă” îi explicase ea atunci, calmă, sărutându-l. Cu poza în mână, alte frânturi secvențiale din noaptea respectivă se derulară rapid în mintea lui. Dimineața ea îl întrebase dacă își amintește că toată noaptea a fulgerat. „Deci, atunci, pur și simplu m-a testat să vadă ce-mi amintesc”, reflectă el acum. „Ah, Mira, Mira, ce diabolică poți să fii!” <br/> ‒ Câți bani vrei? o întrebă, negru de mânie, când o găsi printre rafturi.<br/> ‒ Bani!? se strâmbă ea teatral. Fii serios băiatu’, dacă vrei îți pot da eu. Nu vreau banii tăi... tu nici nu-ți imaginezi câți bani am eu acum în cont, dar să lăsăm asta... M-ai înțeles greșit deduc, sau faci pe naivul, ca să nu zic altfel. Bani am destui ca să-mi cumpăr tot ce-mi doresc, inclusiv și „pudră” pentru machiaj sau iarbă pentru iapa mea. Înțelegi ce zic, da? Avram încă mai are suficienți, și îi puse degetul pe buze. Nu-ți spun ce sumă mi-a transferat în cont la începutul relației noastre, dar mai ales zilele trecute, că faci infarct sau apoplexie...<br/> Adam o prinse rapid de antebraț și strângând-o cu putere, îi zise printre dinți:<br/> ‒ Atunci ce mama dracului vrei femeie, că mi-am ieșit din fire. Spune repede, că-ți rup mâna, aici, pe loc... spune, n-auzi?<br/> ‒ Au, mă doare, dă-mi drumul că țip, zise ea, tot așa printre dinți și deschise gura să țipe.<br/> Adam îi eliberă brusc mâna, azvârlindu-i-o cu brutalitate. <br/> ‒ Te vreau amant, murmură ea privindu-l fix. Te vreau amant, repetă ea rar, accentuând fiecare cuvânt. Atât. Vreau să mă iubești, și dacă mai poți ca atunci la munte ar fi minunat, dar acum chiar și cu de-a sila te vreau... vreau un copil cu tine, asta vreau. Că el...<br/> ‒ Ești nebună, tu te auzi ce spui? tu nu pricepi că este imposibil acest lucru.<br/> ‒ Vreau un copil cu tine, și de câte ori vrei să repet acest cuvânt, vreau, ca tu să pricepi odată pentru totdeauna, zise ea accentuând și mai energic, iarăși, fiecare cuvânt și bătând nervoasă din picior. Doar atât. Simplu. Ne vom întâlni și vom facem dragoste, ori de câte ori va fi nevoie... până rămân gravidă, apoi îți promit că voi distruge toate pozele și te voi lăsa în pace... jur. Îți dau și bani dacă vrei... însă dacă nu vrei, Avram, bunul tău tată, zise ea sacadat, o să vadă toate pozele... Gândește-te la consecințe... La munte, atunci, printre sărutări ți-am spus ceva, apropo de fenomenele rare și neobișnuite ale fulgerelor din toiul iernii, fenomene care, spre liniștea ta, să știi că se pot întâmpla real, dar atunci la munte, nu au fost decât fleșurile aparatului meu de fotografiat. Însă spre regretul meu și uimirea ta sau invers, nu contează, nu ai reținut nimic. Atunci când m-ai întrebat dacă și eu sunt un fenomen rar, ți-am răspuns cam așa, „că eu nu sunt un fenomen rar, Adam dragă, sunt însă o femeie rară și foarte precaută, de asta poate te vei convinge în viitor”... din păcate tu ai uitat foarte repede. Așa că, repet, gândește-te la consecințele grave care vor urma după vizionarea pozelor de iubitul tău tată...<br/> ‒ Tu să te gândești la consecințe, nu eu... <br/> ‒ Adam, poate nu știi, dar te informez, asta pentru liniștea ta... sau ca să te liniștesc de tot, nu de alta, și pe față îi apăru un rânjet a batjocoră... Așadar, repet, te informez, - continuă foarte rar și apăsat - că nu avem niciun contract prenupțial semnat, așa că banii transferați, rămân bine mersi în contul meu, deci, concluzia este foarte clară, eu nu am ce să pierd, dragă, mă despart de Avram și gata, ei și? Încă nu-mi este greu să găsesc altul mai boșorog, de ce nu, poate și mai bogat pe care să-l ademenesc cu, și își mângâie ostentativ coapsele și sânii, pe când tu, of, tu dragă, o să fii urât toată viața de tatăl tău, așa că... și plecă întorcându-i spatele. După câțiva pași se întoarse brusc și făcându-i bezele spuse: Adam dragă, alo, băiatu’, sunt eu Mirmirica ta, hai vino să terminăm cumpărăturile, ce botic ai pus, mi-e milă despre tine, dar eu când vreau ceva, obțin, așa să știi.<br/> ‒ Ba tu ai să pierzi, ai deschis cutia Pandorei și mă vei ruga, chiar în genunchi, să te las să o închizi. <br/> Mira râse și efectiv îi trânti coșul plin cu cele cumpărate în brațe:<br/> ‒ Nu prea cred, hai la casă. Te umfli degeaba în coamă armăsarule fără zăbală, nu ai nimic, nu ai nici cea mai mică dovadă împotriva mea, apoi se aplecă și îi șopti la ureche: La noapte te voi transforma în Pegas, te voi călări și vei zbura cu mine prin univers până când din aripile tale vor rămâne niște cioturi din care va picura sânge, mă voi hrăni cu sângele tău, și îl linse pe lobul urechii.<br/> – Câți bărbați ai mai șantajat până acum? reuși Adam s-o întrebe plin de indignare.<br/> – Contează numărul... îi răspunse fără să-l privească.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">- va urma -</span></p> Labirintul verde - XVI -tag:insemneculturale.ning.com,2020-07-07:6515444:Topic:10750002020-07-07T22:01:15.203ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p> <span style="font-size: 12pt;"> Vara era pe sfârșite și toamna începuse să-și facă simțită prezența. Natura, discret, dar sigur, își schimba destul de vizibil ținuta, verde, cu una pastelată, predominând culoarea maro cu toate nuanțele ei posibile. Frunzele galbene, amăgite de sărutul rece al nopților cu brumă, începuseră să părăsească pomii, iar unele arămii, deja, se odihneau pe aleii, trezite din letargie de pașii trecătorilor.</span><br></br> <span style="font-size: 12pt;"> Însă…</span></p>
<p> <span style="font-size: 12pt;"> Vara era pe sfârșite și toamna începuse să-și facă simțită prezența. Natura, discret, dar sigur, își schimba destul de vizibil ținuta, verde, cu una pastelată, predominând culoarea maro cu toate nuanțele ei posibile. Frunzele galbene, amăgite de sărutul rece al nopților cu brumă, începuseră să părăsească pomii, iar unele arămii, deja, se odihneau pe aleii, trezite din letargie de pașii trecătorilor.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Însă azi, sezonul rece debuta cu o zi minunată, călduță, o zi care te făcea să te lași îmbrățișat de razele soarelui care îți spuneau un, „la revedere” sau să le simți ca pe o binefacere, cuprins de fericirea și bucuria că trăiești. O zi care te scotea afară din casă și te invita discret la o plimbare, ținut, la fel de discret de „mâna sufletului” de drăgălașa doamnă toamna.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Dar nu singur la plimbare, singur nu simțeai nimic din vraja și farmecul ei.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Adam însă rătăcea acum ca un „cuc” prin parc și la un moment dat părăsi aleea betonată și o luă prin iarbă, ignorând pancarta de avertizare: „Nu călcați pe iarbă!”, pe care o citi și avu totuși puterea să zâmbească: „Oare, cum o fi reușit cel care a montat pancarta să facă acest lucru fără să calce pe iarbă?” se întrebă el apatic, scormonind cu mult năduf cu vârful pantofilor covorul de frunze.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Mâhnirea pusese stăpânire pe el de ceva timp, dar nu-și amintea exact când începuse perfida asta de tristețe să-l țină strâns în brațe mai abitir decât o femeie, și parcă o simțea cu toată ființa lui, aidoma unor mâini reci și grele, care îl apăsau ca o povară pe ambii umeri. Avea sentimentul că este un om bătrân și cocoșat sub povara ei, secătuit, vlăguit, ca după o lungă și istovitoare zi de muncă, de parcă cineva invizibil îi furase toată energia și o epuizare fizică inexplicabilă îi domina întreaga ființă.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Trecuse cu ceva timp în urmă printr-o situație foarte grea și se salvase însă era conștient că Angela avusese un rol important, și acum parcă o nouă provocare se contura la orizont, o luptă și mai grea cu... singurătatea. Însă chiar dacă era stăpânit de acest simțământ și uitat de toți, era și puțin liniștit, și chiar avu tăria să zâmbească, e drept un zâmbet chinuit, că nu se mai gândea la pod și la ce îi spusese Angela: „și mâine este o zi în care te poți...” ce frază! se miră el, dar nu avu puterea s-o termine.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Acum, parcă îl uitase și ea, iar din această cauză îl încerca un sentiment de frustrare și era chinuit de o întrebare simplă care îi teroriza gândurile, întrebare ce îl agasa tot mai mult în ultimele zile, chiar foarte frecvent: „De ce nu mă sună?” „Poate nu și-a cumpărat telefon!” își răspundea amăgindu-se. „Apoi, de ce să mă sune, eu i-am dat numărul de telefon, și ce, a promis că va face asta?” se întrebă, lovind acum cu mult aplomb covorul frunzelor de pe iarbă.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> La un moment dat, pe Adam îl cuprinse o stare de neliniște inexplicabilă, și simțind că urechile îi piuie de atâta liniște, se opri și se uită în jurul său. Era doar el în tot parcul. Nici măcar vântul nu mai adia, natura parcă încremenise de ceva timp într-o așteptare mută. Ceva se petrecea cu el, de parcă se alerga cu niște bocancii grei prin capul lui, iar acum liniștea din parc îl tulbura, și printr-o colaborare taciturnă cu natura, parcă toți copacii îl îmbrățișa, toate băncile, încercând să-l culce pe covorul de frunze. Și asta îl întristă și deprimă și mai rău. Atmosfera asta liniștită ar fi trebuit să-l calmeze. Nu striga el, uneori: „vreau liniște, vreau să mă calmez!” Acum la el efectul era invers. </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Se scutură violent, încercând să scape de aceste trăiri interioare ce îl făceau să simtă niște frisoane amestecate ce-l derutau și-l tulburau și mai mult. Putea să țipe, putea chiar să-și urle singurătatea ca un lup. Dar lupii urlă să-și cheme haita. El pe cine să cheme? Sau ei mai urlă să-și anunțe prezența în zonă, că poate îi aude o femelă. Pe el cine să-l audă? Totuși, trase aer în piept pregătindu-se s-o facă, dar se opri - cu ce l-ar fi ajutat dacă ar fi urlat ca un lup? S-ar fi înveselit? Nu, ar fi trezit iarba, copacii și frunzele de pe alee. Doar atât, el nu s-ar fi simțit mai bine în mod sigur. Apoi, nu l-ar fi auzit decât cele câteva ciori care croncăneau din când în când, prin copaci.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Doar el și ciorile. Doar el și copacii.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> „Singurătatea poate să ucidă”, spun unii emitenți pricepuți în axiome. Alții, ,,că naște monștrii” însă cei sceptici și hâtrii nu cred nici una nici alta, ei spun că cei singuri se complac deliberat în această ipostază. Pe cine să mai credem?</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Obosit, poate mai mult de frământările interioare și nu de mersul pe jos, căută din priviri o bancă, dar apropiindu-se de ea, observă că este umedă și plină de noroi - cineva se urcase încălțat pe ea - și se răzgândi continuându-și plimbarea.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;">Mai bine spus, rătăcirea. Și rătăci mult timp.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Adam, ajuns acasă obosit și rebegit de frig, după ce își pregăti o ceașcă mare și fierbinte de ceai, se ghemui într-un colț al canapelei și porni televizorul. La un moment dat, sună mobilul. Îl luă foarte rapid de pe măsuță, atât de rapid că era să-și verse ceaiul pe el. „Număr privat” citi pe display. „În sfârșit, Angela, s-a hotărât să mă sune, dar de ce o face cu număr ascuns?” gândi el și răspunse repede:</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Alo, ce surpriză, credeam că m-ai uitat.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Bună, Adam dragă, cum să te uit iubirea mea! Ce faci, ești bine, încă mai trăiești?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Ah!... tu ești... făcu el foarte dezamăgit realizând cu cine vorbește.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Adam dragă, nu te bucuri că-mi mai auzi vocea? Simt multă dezamăgire în glasul tău sau ești bolnav?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu, sunt surprins, chiar foarte acum, nu mă așteptam să mă suni... de fapt, să îndrăznești să...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Pă dracu, zău că nu te cred. Pă tine nu te surprinde nimic, așa îmi amintesc că-mi spuneai. Când vii pe la noi în vizită să te mai văd și eu, că sunt bolnavă rău de tot, am și coșmaruri din cauza ta.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Cine este de fapt mai bolnav, tu sau tata?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Eu Adam, eu dragul meu sunt bolnavă fără diagnostic precis, bolnavă de așteptare, de dor și de... dezamăgire totală. Noaptea am somnul agitat, fragmentat de vise și mă trezesc din coșmar în coșmar, și asta numai și numai de dorul tău... Visez tot timpul armăsarul tău, cel iute și falnic, și-mi este dor de el, vreau să-l văd, să-i mângâi coama și să-l sărut dulce pe boticul catifelat și umed. Sper că nu ai uitat că așa te și ne alintam în clipele de... stai, cum ziceai tu? De sublimă beatitudine, îmi amintesc bine, da?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Normal că nu am uitat, dar ar fi mai bine și chiar mai inteligent și foarte înțelept din partea ta, să pui un frâu durabil, „împletit în șase din fir de mătase”, iepei tale nărăvașe. Mie nu îmi mai este dor de ea. Repet, nu îmi mai este, clar? M-am vindecat! Am repetat, poate așa înțelegi mai bine, nu pot că ți-aș și desena, basta, hai pa.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Stai, stai, roibule, nu te ambala așa repede... Dă-mi voie, te rog... pă dracu, zici că te-ai vindecat tu de nu mai poți, mie-mi spui baliverne!? Minți, te simt... Hai, vino în vizită orgoliosule, te rog, armăsarul de aici e bătrân și obosește repede și când merge la pas, că de trap sau galop, nici vorbă.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu vin. Și fără jigniri la adresa lui. Clar? Nu uita cine sunt eu și cine este el, da? Sunt ocupat și am multe probleme de rezo...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Ai pă naiba de rezolvat, în mod sigur îți este frică de el.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Da, în parte ai dreptate, îmi este frică de noi, nu de el, dar mai mult de situația în sine și incendiu, dacă voi fi ars?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Ce incendiu, filozofule, ce cai verzi pă pereți visezi tu acolo? Sau armăsarul tău, deja aleargă prin lanul de maci fără zăbală? Adam dragă, adună-te și explică-mi, te rog.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Explicație lemege: în mod sigur privirile noastre se vor ciocni, vor rezulta scântei și va izbucni focul, și nu vreau ca tata să vadă sau să priceapă asta, clar?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Alambicatule care ești, explică-mi, ce dracu înseamnă „lemege” sau vrei să mă amețești cu aburelile tale intelectuale și încâlcite.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Lemege vine de la literele, L, M, G, adică, La Mintea Găinii... Bine, varianta originală era cu, La Mintea Cocoșului, dar eu am adaptat-o conform situației de față.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Bine, bine, cocoș filozof, dar lasă c-o să vezi tu ce-ți poate face mintea mea de găină. Ce foc? Ce incendiu? O să fie un pârjol total, devastator și incontrolabil o să fie în viața ta, o să vezi tu când voi veni cu el în vizită, hai pa!</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Și clic, telefonul Mirei amuți subit.</span></p>
<p></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">- va urma -</span></p> Labirintul verde - XV -tag:insemneculturale.ning.com,2020-06-29:6515444:Topic:10740642020-06-29T13:01:41.189ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ești un bărbat ciudat, nu bei nici măcar cât mine, iar eu sunt deja amețită, nu fumezi mult, n-ai vrut să faci amor și nu știu de ce, și mă simt jignită!? Sunt urâtă acum când sunt cam amețită? întrebă ea foindu-se în fotoliu și căutând probabil o poziție cât mai atrăgătoare.</span><br></br> <span style="font-size: 12pt;"> Trecuseră ceva minute în care ea mimase destul de bine arta amorului. Adam o privise la început mai mult din…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> – Ești un bărbat ciudat, nu bei nici măcar cât mine, iar eu sunt deja amețită, nu fumezi mult, n-ai vrut să faci amor și nu știu de ce, și mă simt jignită!? Sunt urâtă acum când sunt cam amețită? întrebă ea foindu-se în fotoliu și căutând probabil o poziție cât mai atrăgătoare.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Trecuseră ceva minute în care ea mimase destul de bine arta amorului. Adam o privise la început mai mult din curiozitate – cum poate o femeie să mimeze că face amor îmbrăcată?, se tot întreba - apoi pentru el devenise ceva banal, chiar plictisitor și pentru a-și stăpâni râsul, aprinsese o țigară. Era o mimă bună, se simțea și se vedea experiența, de fapt făcea partea din „ritualul” ei de a câștiga bani, nu? De câteva ori gândul îi fugise la Mira, la noaptea aceea de pomină de la cabană, dar se întâmpla ceva ciudat, nu reușea să-i facă o imagine clară a feței în memorie, mai clar și mai repede se contura chipul Angelei.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> –Nici nu mai lăsat să mă dezbrac, zise Clementina lingându-și provocator cu vârful limbii, buzele umede de șampanie.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nici nu ți-am cerut asta, zise Adam repede, trezit din reverie.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Exact, de fapt nici nu... ce aiurită sunt, dar ca să fiu sinceră, goală, scuze, nudă, poate aș fi devenit mai atractivă pentru tine, repet, ești... ești un bărbat ciudat, și culmea, nici nu ești curios. Chiar dacă nu se vede prin textile, să știi că am un corp frumos. Mă laud, nu? Șampania poate vorbi?</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Uneori.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Mda!? Nu e bine, mereu vorbește asta... Spune-mi, ce fel de femeie te excită, una slabă sau una ca în picturile lui Picasso? Deduc că nu sunt pe gustul tău, nu sunt excitantă, dar sunt excitată de... de inactivitatea ta, sau nu sunt sexi pentru apetitul tău? N-am... sex-appeal, nu-i așa? Știu, vei spune că unele femei sunt frumoase dezbrăcate iar altele sunt și mai frumoase îmbrăcate, bla, bla, bla... Eu, eu cum sunt pentru tine?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Stai liniștită, ești frumoasă și așa, dar eu, pur și simplu, am nimerit aici din... din pură întâmplare, apoi nu mă simt pregătit să...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Pă naiba, din pură întâmplare, auzi la el!? Vrei să te și cred? Și spui că nu ești pregătit, păi voi bărbații sunteți mereu pregătiți de atac sau tu ești o excepție și îți trebuie zile de pregătire? Nu ai viagra la tine sau ce-ți lipsește? „Durex”, cu arome de tot felul, am eu, dacă vrei să te... Toții bărbații, indiferent că sunt sau nu, căsătoriți, își doresc o viață sexuală cât mai plină, full, și cât mai multe aventuri, dar nu înțeleg de ce, mai ales cei căsătoriți, o caută în altă parte! De ce vin la noi când acasă au o soție care îi așteaptă?</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu știu... de fapt bănuiesc ceva, ceva, dar vreau să aud de la tine, cred că ai deja pregătit un răspuns... tu privești altfel viața.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu am niciun răspuns pregătit, eu sunt foarte spontană și directă, ce gândesc aia spun, filtrul meu s-a defectat de mult. Nu o privesc deloc altfel, o privesc foarte real, oblu, crud de. Nu o îmbrac într-un ambalaj poleit, expun totul simplu, dur, natur dacă vrei, fără artificii sforăitoare... fără silici, scuze, ăăă, sclipici și polei. Știi de unde vine numele Clementina? Ce semnificație are? </span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Clemență!? zise Adam ridicând din umeri.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Și de la, poate. Și ridicând degetul arătător spre el, foarte însuflețită continuă: Numele meu vine din latinescul Clementius și a fost purtat de vreo zece papi, poate mai mulți că nu-mi amintesc acum exact, știi ce zic domnule Adam?, și înseamnă om bun, milostiv și blând, care sare în ajutorul semenilor său, așa să știi! Acum te întrebi, aici în mintea ta, zise ea punând degetul pe fruntea ei, și Adam zâmbi... da, da, nu zâmbi că știu că te întrebi: „ce naiba cauți tu aici?” și eu răspund, caut să înțeleg viața, am fost prințesă, acum vreau să fiu și cerșetoare, înțelegi paralela că ești „smart”, am simțit eu... dar să revin, că n-am uitat ce te-am întrebat și reformulez, nu, repet, sau mă rog, te întreb iar: de ce dracu vin bărbații la noi, știi?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Poate pentru că știți să mimați perfect arta... sumatra, nu?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Da, m-ai prins și acum mă ataci, mă înțepi, nu? dar lasă-mă, că mor dacă nu mă, să-ți explic eu de ce vin bărbații la noi...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Tu îi întrebi pe toți, de ce?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nuuu, răspunse ea prelung, țuguindu-și buzele, că mai toți m-ar lua la palme, doar pe vorbăreți îi, pe cei mucaliți, și iarăși degetul ei arătător se îndreptă amenințător spre el, nu-i întreb nimic. Așadar, de ce vin bărbații la noi? Păi îți spun eu crudul și realul adevăr și o să vezi că am dreptate. Cu mine sau cu noi, ca să generalizez problema, el, bărbatul care vine aici se descătușează, se eliberează de... de angoase, de frustrări, se dezlănțuie, este dacă îmi dai voie, cel real, animalul, primitivul din el se manifestă în toată splendoarea cuvântului, instinctul animalic este lăsat liber ca un armăsar sălbatic, și pune în practică toate fanteziile lui sexuale sau, și mai dureros, ce a văzut în filmele porno, dar uită că cei din filme sunt actori și au mult antrenament în a mima plăcerea, cu artă și mai „real” decât noi, iar ei pentru o scenă de cinci minute, trag duble peste duble, toată ziua, iar cu soția lui nu face ce face cu noi, și asta de rușine, zi că n-am dreptate? Iar nevasta lui, dacă are amant, face și ea la fel, pentru că îi este rușine să facă cu soțul ce face cu amantul. Știi că unele familii, - pe lângă lipsa de comunicare, flagel grav care ia amploare tot mai mult în era asta a telefoanelor mobile - chiar din acest motiv divorțează? Însă în lumea bună, din cauza averilor acumulate, chiar din generație în generație, nu se divorțează decât foarte, foarte rar, cuplul se separă, dar locuiesc în aceiași casă doar de ochii lumi și să scape de presa incomodă, fiecare cu dormitorul lui și viața lui amoroasă. Acum, spune-mi, cine este mai vinovat, eu, că mimez mereu orgasmul și îi ofer iluzia fericirii prin sex plătit sau el, care își înșală consoarta, hai spune, sunt curioasă să aud și părerea ta.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> ‒ Nu pot să răspund chestionarului tău, nu sunt încă căsătorit.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> ‒ Da, logic, acum nu înșeli pe nimeni că nu ești... dar dacă ai fi, zi sincer, ai mai veni aici?</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Cred că nu...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Aha, crezi însă nu ești sigur... răspuns de ăsta... cumva, ești politician?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Mă bucur că nu ești, dar sunt dezolată că nu-mi spui opinia ta. Și știi de ce? Treceam în jurnal părerea ta. Pentru că da, nu te mira domnule Adam, sunt o prostituată „intelectă”, care ține un jurnal, „fă, ce prostituată intelectă ești tu” m-a alintat de curând un client. Ascultă-mă Adam, și te rog ține minte asta, chiar te implor s-o faci, tu ești singurul și vei rămâne unicul, care știi despre jurnalul meu și sper că nu-mi vei divulga secretul. Nu știu de ce, nu știu cum, și nu înțeleg ce se întâmplă cu mine, dar mi-ai câștigat încrederea și culmea culmilor, asta fără să vorbești prea mult și fără să-mi pui întrebări incomode. Sau poate că de asta, cine știe!? Tăcerea ta de aur, pur și simplu m-a cucerit. Tu știi să asculți, asta e, da, da... știi să... Chiar am avut un impuls, și încă îl mai am, mai potolit acum, dar totuși abia mi-l mai stăpânesc, să-ți sar în brațe și să te sărut, să-ți mușc buzele senzuale până simt gustul sângelui... și privindu-l șăgalnic, continuă: Am glumit, nu te întrista, te-aș săruta delicat, ți-aș atinge buzele cum atinge o aripă de fluture petala unei flori. Repet, nu știu, nu găsesc încă nici o explicație logică, dar m-ai determinat să-ți vorbesc deschis, și crede-mă, n-am făcut asta niciodată...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Șampania? o întrebă Adam râzând.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu, sigur nu... nu sunt încă beată, beată, duc, sunt obișnuită cu... este cu totul și cu totul altceva, o simbioză poate chiar o formulă chimică a comunicării, ne descoperită, ne inventată încă, cine știe!? și după ce izbucni în râs, spuse: Nici măcar nu ești un Făt-Frumos, dar ai ceva care... Dar, și ridică iarăși degetul arătător, te mai aștept cu drag și multă nerăbdare, la o partidă din asta amoroasă „vorbită”.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Are farmec?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Și vrajă, nu numai farmec, are ceva basm, ca o poveste fermecată, unicitatea faptei cred că m-a cucerit și vrăjit total. Nu-mi imaginam că voi ajunge vreodată să vorbesc așa deschis unui bărbat! În mod sigur am să mă gândesc toată viața la această conversație, deja m-a pus pe gânduri, sunt cam încâlcite acum, dar se vor limpezi ele... Nu-i așa că mai vii? Promiți?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Poate, nu promit nimic.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Mai bine că nu promiți, mi-ai fi creat speranțe efemere... acum să-ți explic cum stă treaba cu jurnalul...</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Sau condicuță. Și un zâmbet abia perceptibil îi ridică colțurile buzelor.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu domnule, greșit, faci o mare concuzie, scuze, con-fuzie... Condicuța prostituatelor, continuă ea foarte tărăgănat, a fost în trecut și se ocupa cu altceva, și ridică iarăși, mai sus, mai vehement, degetul arătător, era... cum să-ți spun, o legitimație a prostituatelor profesioniste, sau un fel de carnețel în care se consemnau controalele medicale periodice, iar cele care erau depistate că au boli venerice sau alte boli, erau tratate în spital. Ei vezi tu marea diferență, în trecut aveau mare grijă de acele femei „de moravuri ușoare” cum erau alintate, azi însă noi, pe lângă faptul că suntem numite prostituate, suntem lăsate așa în plata Domnului, cum se spune, pe mâna peștilor, să răspândim tot felul de boli, mai ales SIDA. E bine așa? În jurnal eu scriu zilnic absolut totul și fiecare client are un număr. Pentru că da, în viitorul nu prea îndepărtat, toți o să ajungem pur și simplu niște numere, deja avem CNP, mai urmează cât de curând implantarea cip-ului... eu am început de pe acum o auto-pregătirea psihică... În dreptul tău, voi scrie un roman de dragoste... dragoste platonică... dragoste efemeră. Sublima artă „sumatra”, de a face dragoste cu un bărbat, fără a face sex, interesant nu? Se opri, de data aceasta bău doar câteva înghițituri de șampanie, și se strâmbă, apoi cuprinsă parcă de o apatie inexplicabilă, după atâta vervă, continuă: Fac totuși o excepție, nu scriu numele real al clienților...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Fii serioasă, crezi tu că toți bărbații se spovedesc la tine și-ți spun numele real? o întrebă Adam zâmbind ușor ironic.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Posibil că nu, dar eu mă amăgesc că-mi spun... Așadar, fiecare are un nume codat, ca spionii sau turnătorii la secu... Tu ești fericitul client cu numărul fix o sută, o să te numesc... ăăă, Mutadam! Ce spui, îți place? De fapt nici nu trebuia să-ți spun cum o să... m-a luat gura pe... o să-l schimb...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Chiar te rog să-l. Nu-mi place, n-are pic de anagramare, e prea simplu și ușor de descifrat.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Prin urmare, chiar te numești Adam, zise privindu-l cu ochii mijiți, aha, bun... deci voi scrie: clientul, puncte, puncte, văd eu cum o să te codific, frumușel în taciturnitatea lui, puțin simpatic, dar mult atipic și ciudat care plătește și nu vrea să facă amor, - Doamne, de câte ori am repetat fraza asta, a devenit o obsesie pentru mine, se văicări ea ridicând privirea spre tavan - cel mai delicat client, cu numărul o sută de când prestez aici, și, așa cum am spus eu și dedus și tu, nu sunt de multă vreme, m-a impresionat teribil sau, și sper să nu greșesc, cum zice un vers dintr-un cântec, „mi-ai întors metafizicul pe dos”...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Adam nu se mai obosi să o urmărească, devenise incoerentă și sărea de la una la alta, discret își privi ceasul și căscă.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Te-am plictisit?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu, minți el, cred că oboseala își...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Lasă, bea un pahar și-ți revii, mai am multe să-ți spun, spuse ea întrerupându-l.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu vrei să-mi povestești altă...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu, acum am eu chef și basta, aproape că țipă ea.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Mă pedepsești cumva?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Te... doar un pic. Ascultă că acum urmează realitatea, astăzi eu am avut randament sub așteptări, fac o paranteză ca să te simți flatat: știi, tu ești singurul client pe ziua de azi, ha, ha, ha, vezi, m-am păstrat pentru tine, închid paranteza că nu te mișcă... Of Doamne, oftă adânc Clementina, după ce pleci tu, începe războiul... o să mă apostrofeze, o să mă certe și insulta, Lola, de-o să-mi zboare fulgii, dar ea nu pricepe că este mare lipsă de bărbați și de lovele sau cum zice marele boss mason de la bancă, lipsă de lichidități pe piață, iar pe tichete de masă nu prestez, încă... Deocamdată nu prestez, dar e posibil ca viitorul și vremurile să mă oblige să, vom vedea. Logic, întotdeauna vremurile ne obligă să ne schimbăm, să ne pliem trendului, nu? Cine poate s-o facă, o face, cine nu, nu, îngenunchează, se sprijină pe coate și înconjoară biserica de trei ori, târâș, așteptând să pice din cer sau de pe turla biserici, ceva pomană... A, făcu ea însuflețită spontan, mi-am amintit de o întâmplare hazlie, apropos de tichetele de masă. Într-o zi plimbându-mă pe bulevard, bineînțeles, însoțită de garda mea de corp, un tip micuț rău de tot, cam cât un șifonier cu două uși, mi-a atras atenția un stativ publicitar din acela în formă de litera „A”, instalat strategic chiar în mijlocul trotuarului. Vrei nu vrei, te împiedicai de el, așa de bine era plasat. L-am citit de departe, dar m-am oprit bulversată în fața lui, deoarece nu-mi venea să cred ochilor ce citeam acolo sau neuronii din tărtăcuța mea nu se conectau să-mi limpezească mintea... Cu litere mari, scria: „VINDEM ȘI PĂPUȘI GONFLABILE PE TICHETE DE MASĂ”, iar lângă mine, la un moment dat, s-a oprit o bătrânică și după ce probabil citise, mă întreabă: „Auzi maică, nu te supăra, ce vinde acilișa pă tichete, că nu prea înțeleg, ce fel dă păpuși vinde, ce e aia, gon...?” încercase ea să silabisească cuvântul „gonflabile”, și nereușind, continuase, „că am și io câteva tichete dă la băiat și poate îmi ajunge să-i iau nepoatei, că are patru anișori, o păpușă d’asta, da’ era mai bine, maică, dacă dădea ulei, zacăr sau gaz, că dă astea am eu trebuință”. Nu mamaie, am încercat s-o lămuresc, nu vinde ulei sau zahăr, vinde păpuși gonflabile, care nu sunt pentru fetițe, nu se pot juca cu ele, îi spun eu mai răspicat, sunt păpuși pe care le umfli cu pompa, așa ca pe un balon și se fac mari, cam cât mine, și bărbații dorm cu ele în pat și fac prostii cu ele, înțelegi? Bătrâna, a făcut ochii mari când s-a lămurit ea bine, și-a făcut mare și clar semnul crucii, apoi s-a luminat deodată la față: „Aha, i-o coc eu, o să-i iau lu’ moșu’ meu o păpușă d-astea, să mă lase să dorm noaptea” și glonț a intrat în magazin.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> Adam o privi cu alți ochi acum, izbucnise în râs și fața i se schimbase total. Gropița mică din bărbie îi schimbase fizionomia, îi dădea un aspect atrăgător și ochii îi străluceau de bucurie. După ce mai sorbi din pahar și își aprinse o țigară, continuă:</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> ‒ Să revin la jurnal, când am început să-l scriu, m-am gândit să ofer câte un premiu, ceva așa simbolic acolo, mai mult de consolare gândeam eu, clientului cu numărul cinzeci, cu numărul o sută, ș.a.m.d., din cinzeci în cinzeci, dar voi, m-ați făcut să mă răzgândesc. În consecință, nu-ți pot oferi fizic nimic, din simplu motiv că m-ați obișnuit să primesc eu de la voi câte ceva, și izbucnind în râs, continuă: De exemplu, unul mi-a dat o palmă și am văzut și eu pentru prima dată cum arată vestitele „stele verzi”, dar îți spun sincer că eu le-am văzut roșii... altul un șut undeva, motivând că așa se excită el, și, un mare VIP, niște lăței cu pui cu tot... În consecință, de oferit, acum eu ofer doar iluzii. Domnule Adam, continuă ea abordând o mină cât de cât serioasă, mă simt jicnită că m-ai refuzat, abia mă abțin să nu plâng... totuși îți acord un premiu special, doar pentru tine fac asta, mucalitule frumos, zise ridicându-se în picioare - am să dansez pentru tine goală. Așa că: „Dixi non iterare!”.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> Adam deschise gura să-i spună că se înșală, cel puțin în privința lui, dar tăcu, era inutil, fata începuse să se unduiască desfăcându-și și restul de nasturi din șirul lung al cămășii, iar fusta deja căzuse la picioarele ei. O privea, dar parcă simțea că privirea lui trece prin ea acum. Vraja, ce păcat, cu care îl cucerise la început, se destrămase. Dansa destul de frumos după ritmul muzicii care se auzea în surdină din camera vecină. Doar atât, dansa. Adam vedea un corp clădit armonios de mama natură care se unduia ca o mlădiță tânără de trestie. Paradoxal, nudul ei frumos, nu-i mai transmitea nimic erotic. Sau nu avea ochi s-o vadă, poate că subconștientul lui dorea s-o vadă pe Mira. Și ea îi dansase goală atunci la munte. Brusc se ridică și o prinse în brațe, iar fata crezând că o dorește își încolăci mâinile pe gâtul lui și vru să-l sărute, deși nu mai făcuse asta niciodată cu nici un client.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> ‒ Oprește-te! zise el printre dinți, și o strânse foarte tare încât ea icni de durere.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Dixi non iterare (latină) = Am spus și nu repet</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">- va urma -</span></p> Labirintul verde - XIV -tag:insemneculturale.ning.com,2020-06-22:6515444:Topic:10735462020-06-22T14:16:18.879ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p><span class="font-size-2"><span style="font-size: 13px;"> <span style="font-size: 12pt;"> </span></span><span style="font-size: 12pt;">Pocnetul dopului de la șampanie o făcu să tacă pentru câteva momente, privind cum spuma șampaniei se prelinge pe gâtul sticlei, apoi turnă în pahare. Îl ciocni scurt de al lui Adam fără să facă vreo urare și foarte rapid îl goli, efectiv turnându-l în gură ca într-o pâlnie, apoi trase adânc de câteva ori din țigară și reluă cu mai multă…</span></span></p>
<p><span class="font-size-2"><span style="font-size: 13px;"> <span style="font-size: 12pt;"> </span></span><span style="font-size: 12pt;">Pocnetul dopului de la șampanie o făcu să tacă pentru câteva momente, privind cum spuma șampaniei se prelinge pe gâtul sticlei, apoi turnă în pahare. Îl ciocni scurt de al lui Adam fără să facă vreo urare și foarte rapid îl goli, efectiv turnându-l în gură ca într-o pâlnie, apoi trase adânc de câteva ori din țigară și reluă cu mai multă vervă:</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Tata are trei amante oficiale - femeile de o noapte, „ocazionalele” sau „victimele colaterale”, cum sunt numite în lumea bună, nu se pun la socoteală - iar culmea care frizează absurdul este că știu una de alta, dar puțin le pasă lor atâta timp cât sunt bine întreținute și finanțate regește, amante pe care le cunosc eu în mod sigur, și cireașa de pe tort sau tupeul la el acasă, imaginați-vă că sunt soțiile a celor mai buni prieteni, iar mama are doar doi amanți, care sunt, țineți-vă bine, soții amantelor lui tata. Atât, doar doi amanți are. Cerc închis perfect. Spun asta, că doar doi, deoarece cunosc femei, prietene cu mama care au câte trei amanți, cu program strict. Cu primul, întâlnire după breakfast, cu al doilea, de, în timpul somnului de frumusețe, și al treilea ocazional, dar nelipsit de la serate simandicoase și sofisticate, serate în care caviarul înoată în spuma șampaniei, iar șampania valsează la mansardă cu puținii neuroni găsiți întâmplător... Că ce altceva în afară de șoping, petreceri și întâlniri amoroase, să facă ele cu timpul lor? Nu era sfârșit de săptămână în care familia mea să nu fie invitată la câte o petrecere mascată, eu îi ziceam „carnaval sexual”, tata se amuza când auzea asta, iar mama se înroșea, chipurile de furie, dar eu cred că de plăcere, știind foarte bine ce se întâmplă acolo...</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> Se opri, își umplu paharul cu șampanie. Țuguindu-și buzele îl privi pe Adam. El citi reproș în privirea ei, probabil se așteptase ca el să-i umple paharul. După ce sorbi doar o înghițitură, continuă:</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Prefeream să merg la cei cu piscină, pentru că eram înnebunită după ce mă lua valul și mă purta pe brațele stării euforice, să fac amor în apa aceea călduță și cu multă spumă și arome de fructe exotice, piscină cu hidromasaj, joc de lumini și tot tacâmul... O dată, îmi amintesc, un mare mahăr din lumea interlopă, bineînțeles, a umplut piscina cu șampanie, vă imaginați asta, toți beam ca vitele din băltoaca în care ne bălăceam... Am băut și eu și mi s-a părut cam sărată la un moment dat, apoi când am simțit bine de tot gustul amestecat de șampanie cu pipi, mi s-a făcut rău, că de, culorile fiind asemănătoare, era o plăcere să te ușurezi, ori de câte ori aveai chef... Ce să mai pierzi timp să mergi la toaletă, riscai la întoarcere să găsești locul ocupat. Așadar, destrăbălare, orgie totală și pe față, în adevăratul sens al cuvântului, unde nu se ținea cont de absolut nimic, cine cu cine se cupla în apă, deoarece eram protejați, chipurile, de o mască ce-ți acoperea în întregime capul - mască pe care erai obligat s-o porți toată petrecerea, de fapt veneai mascat și plecai mascat - și lumina foarte, foarte difuză. Eram jucăria sau mai bine spus, sclava sexuală a primului care punea mâna pe mine în piscină, obligată să-i satisfac toate capriciile și fanteziile sexuale, să-i înțeleg semnele și gesturile lui haotice, deoarece în piscină și mai ales în timpul actului „de eliberarea a stresului”, cum îl numeau ei, lui îi era interzis cu desăvârșire să vorbească sau să scoată vreun sunet însă noi femeile, în schimb, aveam voie să ne manifestăm prin gemete și suspine, mimarea amorului, cum doream sau cum simțeam că îi plăcea partenerului să audă... Repet, un mare cerc vicios, nu? Sunt sigură că mass-media știe ce se întâmplă, dar nu publică nimic, nu au curajul s-o facă din două motive bănuiesc eu, primul, de teama răzbunării lor cu ajutorul interlopilor, și al doilea, sunt șantajați sau mituiți să tacă. Chiar dacă eu m-aș fi dus la un ziar de scandal, că serios în țara noastră lipsește cu desăvârșire, sau la un tabloid și aș fi povestit tot ce se petrece în lumea lor, nu m-ar fi crezut, și, în mod sigur ar fi chemat paza și salvarea aceea specială dotată cu o cămașă de forță, sau m-ar fi sfătuit politicos, conducându-mă și mai politicos spre ieșire, să-mi văd de drum și de treaba mea sau să merg și să consult un psihiatru, un psiholog sau un neurolog... Totul este fals în lumea lor grotească și meschină, se gândesc doar la bani, bani și iar bani, cum să facă foarte mulți și cât mai repede, ideal ar chiar și într-o noapte, ca să urce cât mai sus în top Forbes. Lor nu le pasă și nu se sinchisesc, chiar dacă treptele scării sunt formate din trupuri de copii sau bătrâni. Ai mei își permit toate acestea pentru că sunt amândoi oameni foarte importanți în stat, stat cu care fac și cele mai profitabile, și bineînțeles cele mai veroase afaceri. Au relații peste tot, în toate domeniile de activitate, legături chiar și în lumea interlopă... Lumea interlopă, a devenit, după părerea mea, atât cât am văzut și dedus eu, un stat paralel foarte bine organizat, unde respectarea ierarhiei este sfântă. Banii care se învârt aici, depășește lejer P.I.B.-ul țării. Ei dețin la ora actuală puterea, toți factorii de decizie se tem de ei. Bogătanii sau clasa de elită cum se autointitulează ei, clasă în care s-a furișat pe ușa din dos, bineînțeles, și mitocanii de parveniți din politică, rezolvă totul cu ajutorul banilor și schimbă legile după cum vor mușchii lor. Culmea paradoxului este că de cele mai multe ori reușesc. În lumea lor utopică ei cred că pot cumpăra absolut tot, dar se înșală amarnic, iubirea nu o pot cumpăra. La ei sentimentul de iubire și de dragoste adevărată nici nu există, nici nu cunosc ce înseamnă iubire sau dragoste în adevăratul sens al cuvântului, le confundă cu amorul, iar amorul cu sexul, dar mai ales să simtă și trăiască iubirea, habar nu au de asta, ei se căsătoresc din interes, ei între ei, să nu-și împrăștie averea. Mariajele sunt aranjate de părinți în funcție de interes, imitând casele regale. Cel puțin casele regale aveau un scop, o scuză plauzibilă, prin căsătorie se încheiau și acorduri de pace între regate, dar ei, ei ce scuze au? Ai mei, putrezi de bogați, m-au ținut în castel lor medieval ca într-o colivie de aur - excepție făcând petrecerile mascate, cum ți-am spus, unde eram chipurile sub ochii lor - până acum câteva luni, când mi-am întins aripile și mi-am luat zborul. În castel, mi-a lipsit doar lesa și cip-ul. Singurul loc unde nu eram supravegheată sau însoțită, era baia mea, așa credeam eu atunci, dar acum văzând cum a evoluat tehnica, gândesc că poate și acolo aveam o cameră care mă supraveghea sau un microfon... Este adevărat că mi s-a oferit pe tavă tot ce mi-am dorit: îmbrăcăminte, poșete, încălțăminte, etc, de la cele mai vestite case, însă veșnic mi-a lipsit mereu ceva esențial, ceva de suflet, ceva uman, adică dragostea paternă. Nici mama și nici tata nu s-au jucat cu mine în copilărie, vă imaginați asta? Nu am simțit niciodată că mama sau tata mă mângâie cu și din dragoste părintească și nu din obligație sau că să dea bine în fața musafirilor. Mama, de teamă să nu-i deformez sânii, niciodată nu m-a ținut la pieptul ei să sug...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Clementina se opri, și observă Adam, ochii îi înotau în lacrimi privind fix paharul cu șampanie.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – De unde știi că mama ta nu te-a ținut la piept?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Știu asta de la doica Alexandra, ce m-a crescut și alăptat, răspunse ea total apatică... ei îi spuneam mamă când eram singure... Se opri iarăși și privindu-l foarte direct, însuflețită spontan, îl întrebă: V-am obosit sau plictisit? Turui ca o moară și dumneavoastră mă priviți ca pe un O.Z.N. Nu credeți o iotă din tot ce-am perorat, nu-i așa?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Ba cred... de fapt încep să cred și mai mult, o, așa vagă idee despre cele povestite de tine, aveam eu, iar acum, tu nu faci decât să-mi confirmi bănuielile.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Dar ce faceți, nu beți? Hai zău, beți că este păcat de ea, se încălzește și își pierde savoarea, apoi nu-ți mai gâdilă excitant bolta palatină, dispare gustul fin, delicat, iar buchetul curcubeu și aroma devin fade, cum spun somelierii. Însă și mai păcat, este că timpul trece și eu nu am produs nimic. Prima regulă care mi s-a inoculat aici, a fost: „timpul egal bani, deci nu-l pierde fără să produci”. Eu vreau să mai beau câteva pahare înainte de partida de... Dar nu mai termină fraza, roșie de atâta vervă, probabil intimidată și de tăcerea lui Adam, amuți brusc. Se ridică și imitând stângaci mișcările unei gheișe, luă paharul cu șampanie și îl servi pe Adam.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> ‒ Mulțumesc!... Totuși, din cele povestite de tine, faci parte din clasa de elită, clasă pe care tu acum o blamezi, de ce?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> ‒ Am făcut... și o blamez pentru că m-am săturat de putregaiul ei, de mocirla ei, de... de puroiul ei, iar acum nu mai contează pentru mine: ce-am fost, am fost... acum sunt aici, trăiesc liberă și cum vreau eu. Din mers, aici, m-am mulat, m-am transformat, m-am pliat după alte principii și alte reguli nescrise, dar vechi de când lumea. Sincer, chiar nu-mi pasă că trăiesc într-un cartier rău famat, plin de prostituate, homosexuali, lesbiene și câțiva transsexuali, începu ea să turuie după ce goli iarăși paharul din câteva înghițituri. Spun asta că anticipez că-mi veți pune o întrebare în acest sens. Chiar deloc nu-mi pasă. Am devenit imună aici, vaccinul mi l-a injectat elita. Nu noi, prostituatele, că da, acum sunt o simplă prostituată, repet, nu noi suntem de vină, ci societatea, iar în cazul meu, mai mult părinții, așa cred eu. De ce societatea, te întrebi? Păi după umila mea părere, societatea are o mare vină, știe de noi, dar se preface că nu știe, câștigă de pe urma noastră, cum de altfel câștigă și din traficul cu droguri și țigări însă culmea tupeului, pe noi ne numesc curve! Se opri, își umplu paharul și din câteva înghițituri îl goli, apoi își desfăcu câțiva nasturi, lăsând să i se vadă, cât de cât sânii.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Spune-mi ce vrei să fac pentru tine, preferi sex normal, oral sau ai alte fantezii? Sper că nu ești... sau ești masochist?</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Ce te face să crezi că aș fi masochist?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Taci mult, ești... cum să spun, ieșit din turmă, comportament ciudat, nu bei și nu ai nici o inițiativă... sexuală, ca să spun așa.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu, nu sunt masochist și nici nu am fantezii, eu mă consider un om normal.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Ah, ce bine, zise Clementina repede. Îi urăsc de moarte pe masochiști. Am primit palme grele de la un masochist și bice și... și cravașe, iar când a vrut să-mi pună un căluș în gură cu o bilă cât o minge de tenis de masă, am început să țip cât am putut de tare și abia am scăpat... s-a lăsat cu tămbălău mare, că el face și drege, că vine cu buldozerul și ne dărâmă, ne dă foc la coșmelia asta împuțită, că ne omoară și ne bagă cadavrele în acid, o săptămână mi-a trebuit să-mi revin, aveam coșmaruri și mă trezeam din somn țipând... dementă rău specia asta, nu știu dacă o pot numi specie umană...</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Eu nu prefer nimic. Vreau doar să vorbim, atât.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Atât!? Doar să vorbim, fără să facem... fără să ne...</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Da, doar atât, fără să facem și fără să ne, cum zici tu, îmi place cum...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> Nici nu apucă Adam să termine fraza, că fata începu să plângă ușor, și apropiindu-se de el, se agăță de brațul lui și printre suspine îi spuse la ureche:</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Trebuie să facem ceva, sex sau ce vrei tu, sunt dispusă acum să-ți fac pe plac, te rog, Lola o să mă dea afară că nu am fost capabilă să te seduc și că nu produc nimic... Ea vrea bani, înțelegi? Bani!</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> ‒ De ce nu te întorci acasă. Ești ținută cu forța aici? o întrebă Adam tot în șoaptă.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> ‒ Nu, nu sunt ținută cu forța, stau de bună voie aici, asta vreau eu să fac acum, asta am ales.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> ‒ Cred că nu-mi spui adevăratul motiv. Și Adam avea dreptate. În povestea ei, uneori Clementina împletise adevărul cu minciuna sau realitatea cu fantezia.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> ‒ Ba da, ți-am spus adevărul. Ți-am spus chiar totul despre mine. Nu am alte argumente în afară de cele povestite, nu am dovezi scrise, nu am poze și nici video clipuri. După cum ai văzut, ușa nu este încuiată, pot pleca oricând, dar dacă mă întorc acasă, voi fi închisă în colivia de aur a castelului, nu voi mai fi liberă niciodată și în mod sigur mi se va implanta un cip, ca la câini sau pisici și voi fi silită să mă căsătoresc cu fiul unui partener de afaceri al lui tata sau și mai grav, cu un amant mai tinerel al mamei, o cred capabilă de așa ceva...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Stai liniștită, o să te plătesc. Poți să țipi și să mimezi că ești în culmea fericirii?</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Da, păi cum crezi că... Tăcu brusc și-și duse mâna la gură însă târziu, porumbelul zburase.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Atunci, dă-i drumul, fă-o, zise Adam prefăcându-se că nu a înțeles gafa ei.</span></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> - va urma -</span></p> Labirintul verde - XIII -tag:insemneculturale.ning.com,2020-06-17:6515444:Topic:10721252020-06-17T16:30:03.693ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p><span style="font-size: 12pt;"> Pe moment fata nu răspunse și calmă, zâmbind, păși dezinvolt spre masă. În tot acest timp, Adam o studie foarte atent - mai mult sub imperiul curiozității și dominat de ideea că nu-i mai călcase piciorul prin astfel de stabilimente, unde poți plăti să fii fericit și nici nu-ți dai seama că este doar o iluzie, și aceasta efemeră, căutări tulburi din anii aceia zbuciumați ai adolescenței, când setea de aventură, sau uneori gașca, te împinge…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Pe moment fata nu răspunse și calmă, zâmbind, păși dezinvolt spre masă. În tot acest timp, Adam o studie foarte atent - mai mult sub imperiul curiozității și dominat de ideea că nu-i mai călcase piciorul prin astfel de stabilimente, unde poți plăti să fii fericit și nici nu-ți dai seama că este doar o iluzie, și aceasta efemeră, căutări tulburi din anii aceia zbuciumați ai adolescenței, când setea de aventură, sau uneori gașca, te împinge să comiți fapte regretabile mai târziu - în timp ce ea punea pe măsuță o tavă, pe care se afla o șampanie frapată și două pahare. Nu era nevoie să fii doctor psiholog sau expert „pește” ca să realizezi că fata aceasta brunețică, nu era o prostituată cu vechime foarte multă, cam firavă așa la prima vedere însă destul de armonios clădită. Chiar foarte armonios. Emana din ea, ceva care te impresiona și ceva neobișnuit care și excita curiozitatea de a o cunoaște și mai bine. Se mișca încet încât mișcările păreau stângace, parcă cerându-și scuze că nu poate mai repede, dar delicat în același timp. Lui Adam, îi se păru că asistă la un act dintr-o piesă de teatru, în care o domnișoară, într-un salon aristocrat, împărțea cu mișcări grațioase, ceaiul unor doamne și domni din înalta societate. Sau poate că asta era tactica, jocul ei să înșele aparențele.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> Purta un fel de papuci mov, dotați cu un pompon imens, alb, papuci cocoțați pe niște tocuri subțiri, dar nu exagerat de înalte, scoțând în relief pulpa cu trăsături fine ale mușchilor gemeni și totala eleganță a piciorului. Vestimentația părea sumară, dar frapa prin simplitate și felul lejer și elegant prin care era etalată: fustă scurtă, neagră, ciorapi tot negri cu jartea roșie dantelată la vedere și un fel de cămașă mov, semitransparentă, încheiată cu un șir interminabil de nasturi, împunsă obraznic de sânii bine proporționați în comparație cu fizicul ei.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> – Dați-mi voie să mă prezint, zise ea înclinându-se ușor și privindu-l fix, și îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar Lola este uneori glumeață. Domnule Adam, eu mă numesc Clementina și nu... Eva. Apoi adăugă lăsând privirea în pământ: Sper din toată inima că nu v-am dezamăgit cu acest mic și neînsemnat amănunt, care sper, scuzați repetiția, să nu pună nici un zid în calea noastră.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> Dar Adam tăcu, nici nu aprobă și nici nu infirmă, mulțumindu-se doar să o privească, iar Clementina, după o scurtă pauză în care în mod sigur așteptase răspunsul lui, puțin dezorientată continuă frământându-și ușor mâinile:</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Dacă doriți, puteți să fumați, și împinse scrumiera mai aproape de el, nu mă deranjează, din contră, iubesc aroma fumului, mai ales să fie și o țigară fină, chiar îmi face mare plăcere, mai adăugă ea luând loc. Cred că sunteți fumător, domnule Adam, nu-i așa?</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> Întrebarea, dar mai ales tonul, vocea ei blândă, și faptul că i se adresase din nou cu „domnule”, îl surprinseră pe Adam care încuviință.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Da, chiar doream să, și scoase pachetul de țigări.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> – Atunci, începu ea cu o voce mai joasă, aproape șoptită, vă rog, îmi dați voie... vreau și eu doar o țigară. Una. Lola, care fumează două pachete pe zi, nu mă lasă să fumez, zice că, și gura i se deschise într-un zâmbet larg, ușor ironic, sunt un schelet mergător susținut de piele, că fac riduri și nu mai am succes la bărbați însă adevărul este altul... trase puțin aer în piept și oftând, spuse și mai încet: scade profitul ei dacă eu devin urâtă... înțelegeți ce vreau să zic, nu? și făcu un semn foarte explicit, frecându-și degetul opozabil de arătător.</span><br/><span style="font-size: 12pt;">Mâna care se întinse după țigară era finuță, falange lungi, subțiri, cam firave și cu pielea străvezie, terminate cu unghii nu foarte lungi, lăcuite tot mov însă per total, arăta destul de îngrijită, dar el observă că degetele îi tremurau ușor, iar cel arătător era puțin îngălbenit.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> – De cât timp ești aici?</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Câteva luni. De ce mă întrebați, nu vă plac începătoarele sau se vede că am emoții, da?</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Nu foarte tare, dar place și atrage în același timp.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Sunt derutată, mă încurajați sau mă flatați, spunând asta, nu-i așa? Apoi râzând, continuă: Data viitoare o să-mi pun un ecuson, pe care voi scrie foarte vizibil: „BEGINNER”. Însă o să vedeți că după un pahar, două, eventual trei, patru, o să-mi treacă, spuse ea făcându-i cu ochiul. Oricum, știți, puțin îmi pasă că am emoții. Fac, ce fac acum, din răzbunare.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Răzbunare! se miră Adam. Eu am crezut că din plăcere faci asta.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Să zicem că și din asta, dar nu în totalitate, știți foarte bine că fericirea mea, depinde de comportamentul partenerului și de cele mai multe ori chiar de starea sau dispoziția mea, iar această pseudo fericire, este coroborată cu multă răzbunare, ca să zic așa. Mă răzbun pe părinții mei, și oprindu-se, trase adânc din țigară.</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> – Părinții tăi!? Chiar pe ei?</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Vă surprinde, nu-i așa? Da, da, pe ei mă răzbun, urmează o, sau mai multe explicații, chiar cu lux de amănunte, asta dacă vreți, dacă nu, nu.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Te ascult.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Curiozitatea a învins?</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Poate... să zicem că da.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Povestea mea e simplă, faptele sunt grotești, și ale mele, recunosc, dar și ale părinților mei... se opri: Cred că trebuie să desfac șampania, simt nevoia de un stimulent, ești de acord? O, mă scuzi, dar cred că îmi dai voie să te tutuiesc, aș fi mai... mai dezinvoltă și în mod sigur reținerile ar dispărea, știi, bariere, ziduri, bla, bla, știi ce zic, nu?</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> Adam se mulțumi doar să zâmbească și întinse mâna spre sticla de șampanie.</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Te rog, zise ea prinzându-i mâna, lasă-mă pe mine s-o desfac, ador asta, de fiecare dată, pocnetul dopului mă excită...</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Asta face parte din scenariu?</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Te-ai prins, chiar mă bucur că nu te-am făcut să crezi asta. Am evadat din lagărul părinților mei, începu ea desfăcând cu mișcări foarte lente sticla de șampanie, un castel medieval în adevăratul sens al cuvântului, cu turn pătrat și creneluri, castel mare și luxos, poleit parțial în aur, mai ales scările, plin de statui, de asemeni poleite și ele în aur și argint, pereți întregi cu panoplii de arme, arme din î.e.n și e.n., picturi celebre, originale, dar și reproduceri fidele și multe camere secrete, comunicând prin uși, evident și mai secrete. În mod sigur părinții mei m-au căutat și încă mă mai, cu cei de la Interpol, F.B.I., C.I.A., K.G.B și traficanții de droguri și carne vie, care au peste tot tentaculele caracatiței corupte bine înfipte...</span> <br/><span style="font-size: 12pt;"> – Cu poliția noastră nu te caută?</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> – Nu, sunt prea vânduți politicienilor și interlopilor, și în mod sigur se găsea un binevoitor, cu „intenții bune” și ciripea presei de scandal. Dar știți de ce mă caută, cu toți beligeranții pomeniți? Nu pentru că, vezi Doamne, ar muri de dorul meu, și făcu un semn amestecat, ironie cu ceva lehamite. Nu! Nici vorbă! Puțin le-a păsat, le pasă și le vor păsa, de persoana mea. Lor le este teamă că am să vorbesc despre ce viață depravată duc ei doi și șleahta lor cu papion și frac, toți niște parveniți profitori... Da, da, mai ales ei doi, părinții mei, vă surprinde?</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Sincer, da, și cred că nu trebuie să-mi vorbești, acum și în acest loc, despre părinții tăi așa de...</span><br/><span style="font-size: 12pt;"> ‒ Știu, știu, știu, zise ea repede, și mă scuzați că v-am întrerupt, foarte bine știu că nu este frumos să-mi bârfesc părinții, să dau din casă, cum se zice sau cum ne spunea tata mai dezvoltat și foarte plastic: „fă fufelor, rufele le spălăm în mașina de spălat rufe a familiei - și accentua foarte tare „rufe a familiei” - și le uscăm tot în mașina de uscat rufe a familiei, nu le întindem pe frânghie la soare, ca la Răstoaca din vale, să vadă toată strada ce boxeri Armani am eu și ce budigăi Versace are mă-ta”, dar nu mai pot să tac, simt că înnebunesc dacă nu vorbesc... sunt plină de scârbă, de revoltă, de lehamite. Am acumulat atâta ură în mine, că nici în Casa Poporului nu cred că încape, însă ei o merită cu prisosință, cu vârf și îndesat o merită, ascultați și o să vedeți ce fel de... am eu, și Clementina înghiți în sec, evitând să spună cuvântul ,,părinți”.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">- va urma -</span></p> Labirintul verde - XII -tag:insemneculturale.ning.com,2020-06-12:6515444:Topic:10716072020-06-12T18:28:00.100ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p style="text-align: left;"><span style="font-size: 12pt;"> Mergeau tăcuți, lui Adam nu-i plăcea deloc situația „delicată” în care se afla și privea când și când - atât cât îi permitea iluminatul stradal - pe furiș, când în stânga când în dreapta, având sentimentul că după fiecare perdea sau după fiecare ușă întredeschisă, cineva îi urmărea.</span> <br></br> <span style="font-size: 12pt;"> Se simțea un intrus într-o lume pe care nu o mai înțelegea acum - deși o frecventase…</span></p>
<p style="text-align: left;"><span style="font-size: 12pt;"> Mergeau tăcuți, lui Adam nu-i plăcea deloc situația „delicată” în care se afla și privea când și când - atât cât îi permitea iluminatul stradal - pe furiș, când în stânga când în dreapta, având sentimentul că după fiecare perdea sau după fiecare ușă întredeschisă, cineva îi urmărea.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> Se simțea un intrus într-o lume pe care nu o mai înțelegea acum - deși o frecventase când era adolescent - și se gândi să renunțe și să se întoarcă, mai ales că atenția fiindu-i perturbată de „grațioasa” Ildico, Angela dispăruse din raza lui vizuală, și îi era ciudă că nu văzuse unde a intrat, așa că scopul căzuse. „Dar dacă aflu ceva despre ea?” Cu acest gând, se mobiliză și merse mai departe.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> Ajunseră într-o zonă luminată mai bine și realiză că nu se temuse în zadar, acum perdelele se dădeau destul de vizibil la o parte, și capete blonde, brunete sau roșcate țipător, cu busturile aproape goale, se ițeau zâmbind ademenitor, făcând semne obscene, în mintea lor probabil însemnând că sunt ademenitoare.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> Deodată la o fereastră mai mare, perdeaua se dădu brusc la o parte și o femeie goală, cu părul foarte lung ce îi cădea aproape ca o pelerină peste corp, bătu tare cu pumnul în geam, îi făcu un semn foarte obscen și foarte explicit, apoi râzând, începu să danseze.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Asta bre Adame, e nebună rău dă tot, cu carnet roșu am auzit, zice că e posedată și d-aia nu se satură dă bărbat, e din aia frend, care să iubește cu mulți bărbați chiar într-o zi, cică așa, unu după altu’ și tot nu e mulțumită... am auzit că trei bărbați a dat ortu’ popii în brațele ei...</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Probabil suferă de nimfomanie.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Dă ce suferă? întrebă Marcu foarte mirat, oprindu-se. N-am mai auzit frend dă boala asta, și dacă să ia, am dat dă dracu’ că am trecut și eu pă la ea acu’... știi ce zic, păi să tot fie două luni? Da’ am fost mangă bre, habar n-am cum am ajuns în patu’ ei, să moară mama că nu știu nimic, m-am trezit spre ziuă lângă ea și am fugit cu nădragi în vine, d-am mâncat pământu’, nu alta.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nimfomanie, așa se numește această stare patologică a acestor femei. Stai liniștit că nu este transmisibilă, nu este o boală venerică.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Te cred frend, da, și continuă râzând, la cât alcool am în sânge, că și purici umblă beți pă mine, nu cred că am... și asta, nimfomenia asta cum ai zis tu, nu se tratează cu nimic, că mi-e milă dă ea, e tânără săraca.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Dușuri cu apă rece, răspunse Adam râzând. Bine, asta era în trecut, acum sunt și alte metode moderne.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> </span></p>
<p style="text-align: left;"><span style="font-size: 12pt;"> Pe stradă începură să apară și alți bărbați, semn că era ora de vârf a schimburilor, unii intrau, alții ieșeau din câte o casă, iar aceștia din urmă, când ajungeau pe trotuar, își îndesau capul între umeri, se uitau grăbiți în stânga și dreapta, își ridicau gulerul hainei, chipurile să-și ascundă fața, apoi fluierând ușor, o luau agale, probabil, spre casă.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> Unele femei libere, în rochițe lejere sau ceva asemănător unei rochițe care le acopereau cât de cât părțile intime, ieșeau în dreptul ușii și încercau prin gesturi explicite să ademenească alt bărbat.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Mai avem mult?</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Nu frend, colo, lângă stâlpu’ ăla cu lumină chioară, răspunse Marcu.</span></p>
<p style="text-align: left;"><span style="font-size: 12pt;"> Casa, în dreptul căreia se opri Marcu, arăta - și asta îi conferi puțină liniște lui Adam - mai îngrijită, mai răsărită decât celelalte, cu două ferestre mari ce încadrau ușa de la intrare semideschisă, semn că matroana poate primi oaspeți. Coridorul în care intrară era lung și strâmt, luminat obscur în galben și Adam simți un miros totuși mai acceptabil în comparație cu izul pestilențial al străzii.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> – O, bună seara, domnilor! auziră o voce tabagică și brusc coridorul se lumină. Femeia, destul de plinuță se ridică greoi dintr-un scaun de plastic, scaun ce rămase o clipă înțepenit de partea ei posterioară, apoi căzu cu zgomot, și veni către ei. Vai, ce onoare pă casa mea, să primească vizita unui așa distins domn.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Lola, o tăie scurt Marcu, lasă, sărim peste politețuri că domnu’ le cunoaște, și repede trecem la fapte că mi se usucă și-mi putrezește ,,măru’ ”, dacă nu-l ud, zise el punându-și degetul pe mărul lui Adam. Ce ai bun dă udat gâturili noastre fine?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Domnul? întrebă ea ignorând intervenția lui Marcu. Cu cine am onoarea?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Adam.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Adam!?, wow, ce rău îmi pare că nu mă cheamă Eva, îți arătam cel mai frumos măr și te lăsam să te înfrupți din el cât doreai dumneata, spuse fluturându-și pleoapele teatral, etalându-și fardul strident, sclipicios și gros de pe ele. Dă-mi voie să mă prezentez: eu sînt Lola, Lola Coca-Cola, cum mă știe protipandada, lumea asta bună a orașului, zise ea întinzându-i o mână grăsuță, împodobită ca o sorcovă - fiecare deget etala câte un inel sclipitor din plastic. Adam i-o prinse și scuturând-o scurt, bărbătește, o eliberă. Lola, după o scurtă grimasă de uimire că el nu i-o sărutase, afișând un zâmbet fals, întoarse privirea către Marcu: Bețivane, mi-ai adus datoria sau te faci iar că plouă?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> ‒ Nu, n-am adus, iubita mea, zise el galeș, că n-am lichizi, ha, ha, ha... Plătește domnu’ în seara asta și mâine o să-ți aduc datoria și ceva în plus, na, ești mulțumită... deși ar trebui ca tu să-i dai din ăla... bonus sau să-mi faci reducere, știi ce zic?</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – O, atunci scuzili mele dă rigoare, domnu’ Marcu, zise Lola ironic. Acu suntem chit, adică, o să vezi reducere dă la mine, când o să văd și eu banii dă la tine, ha, ha, ha!... Dumneavoastră, domnule Adam, și deschise o ușă, vă rog, întrați în această cameră, Eva o să vină imediat, și hârâi ceva gutural, semănând a chicot insinuant de satisfacție, fluturându-și iarăși genele. Iară tu, și întoarse privirea spre Marcu, du-te și așteaptă-mă în camera mea, aia mică, nu în aia mare că n-ai tu nas dă aia, că mă voi ocupa personal dă tine, știu eu ce și cât poți tu, apoi izbucni într-un râs tabagic.</span></p>
<p style="text-align: left;"><span style="font-size: 12pt;"> Încăperea, sau mai bine spus, imitația de budoar în care intră Adam, mirosea a de toate, dar simți mai mult fumul de țigară. Era mobilat modest, doar cu strictul necesar conform scopului, adică un pat foarte mare ce ocupa cam toată camera, pat în care se puteau lăfăi lejer două persoane, o masă joasă și două fotolii mici, modeste, cu stofa roasă și brațele cam ponosite. Din tavan, spoturi minuscule, galbene, mascate în firide rotunde, irizau o lumină plăcută, odihnitoare.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> – Te rog, ia loc, și simțește-te ca la tine acasă, zise Lola. Pe masă o să găsăști un album cu poze însă fetili respective vin acilișa numai la comandă. Comandă specială, cu limuzină, cu alea, alea, știi ce zic, dame dă superlux, dacă îți permiți, pot suna una sau poate vrei două, numai să ai noroc și să fie disponibilizată, altfel ai dă așteptat, zic așa, pă puțin, chiar un ceas, două. Acușica am o fată dispusă pentru dumneata, este de-a casei, nu prea scumpă și sper să îți placă, da’ să fii blând cu ea, că nu prea are vechime multă, în schimb e ca o mielușică dă supusă, faci tot ce vrei cu ea, numa să n-o bați, nu d-alta, da nu prea ai pă cine că e cam firavă, da în rest e sănătoasă tun, să nu te temi dă ceva, știi ce zic, da?</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> Adam îi răspunse printr-un zâmbet și se așeză într-un fotoliu, simțind brusc cum arcurile îl împungeau obraznic. Se mută în celălalt și constată că era mai confortabil, apoi, fără prea mare chef deschise albumul foto mai mult din curiozitate, dar nu apucă să privească decât primele poze, când ușa se deschise și intră o tânără.</span> <br/> <span style="font-size: 12pt;"> ‒ Bună seara, domnule Adam, ce nume frumos aveți... aș putea spune fără să greșesc, biblic, nu-i așa? ciripi ea privindu-l în treacăt. O căutați cumva pe Eva, aici? îl întrebă zâmbind ștrengărește.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;"> ‒ Bună, răspunse Adam surprins de tonul cald al vocii. Așa mi s-a spus, că o să vină Eva, tu ești?</span></p>
<p style="text-align: left;"></p>
<p style="text-align: left;"><span style="font-size: 12pt;">- va urma - </span></p>