Toate discuţiile etichetate „proză” - ÎNSEMNE CULTURALE2024-03-28T20:07:55Zhttps://insemneculturale.ning.com/forum/topic/listForTag?tag=proz%C4%83&feed=yes&xn_auth=noLa bunicitag:insemneculturale.ning.com,2018-12-23:6515444:Topic:10240552018-12-23T16:23:18.613ZCamelia Ardeleanhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CameliaArdelean
<p> Călina trebuia să petreacă, din nou, o săptămână întreagă la bunici. Mama nu mai suporta să o găsească, de câte ori se întorcea seara de la serviciu, cu ochii în tavan și lacrimi în colțul genelor, ținându-l în brațe pe Patrocle, câinele de plastic cu urechi clăpăuge, cumpărat de la reduceri – jucăria ei favorită (așa urât cum era!), din trei, câte avea de toate.</p>
<p> Degeaba plânse de i se scutură cămașa pe ea. Nu înduplecă pe nimeni, poate doar pe cățelul vecinului de la etaj,…</p>
<p> Călina trebuia să petreacă, din nou, o săptămână întreagă la bunici. Mama nu mai suporta să o găsească, de câte ori se întorcea seara de la serviciu, cu ochii în tavan și lacrimi în colțul genelor, ținându-l în brațe pe Patrocle, câinele de plastic cu urechi clăpăuge, cumpărat de la reduceri – jucăria ei favorită (așa urât cum era!), din trei, câte avea de toate.</p>
<p> Degeaba plânse de i se scutură cămașa pe ea. Nu înduplecă pe nimeni, poate doar pe cățelul vecinului de la etaj, care schelălăia ca un apucat, ori de câte ori o auzea suspinând. Părerea lui nu conta, oricum, așa că, fără niciun aliat (dacă nu pusese zahăr în geam la timp, cum o sfătuise „tanti Olga”, vecina de la parter, barza nu îi adusese niciun frățior!), fu nevoită să cedeze.</p>
<p> Tatăl o consolă, în stilul său propriu:</p>
<p> - Râs cu plâns, balegă de mânz!</p>
<p> Doar că, de data aceasta nu râdea nimeni, în niciun caz Călina, care aștepta înfrigurată deznodământul. Își iubea bunicii, dar aceștia erau mult prea în vârstă și prea ocupați, ca să se pună în mintea unui copil. Nu îi spuneau povești, cum făcea mama în fiecare seară și nu jucau cu ea cărți sau „Nu te supăra, frate”, cum făcea tatăl. Nici măcar televizor nu aveau. La țară nu era nimic interesant de făcut și se plictisea de moarte, privindu-i cum săpau gădina, pliveau sau făceau alte treburi gospodărești, într-un du-te-vino fără sfârșit. Singura sa „distracție“ era seara, când bunicul, obosit de lucru, o punea să-i citească din Biblie. Cu toate că nu înțelegea nimic din povestirile cu pricina, Călina era bucuroasă că își putea etala cunoștințele și îi creștea inima de un cot la auzul laudelor ce îi erau adresate, bunicul nemaicontenind să se minuneze de dicția ei „de om mare”:</p>
<p> - Vezi tu, Rafilă, nepoată-ta citește, la nici cinci ani, mai bine ca tine, la șaizeci! o necăjea el, în glumă, pe bunica.</p>
<p> Meritul era al mamei, care, în puținele minute libere, îi mai arăta câte o literă și o punea să exerseze, zilnic, pe un caiet. Încetul cu încetul, se trezi că poate să citească fără nicio greșeală și acest lucru o încânta peste măsură.</p>
<p> A doua zi, mama o trezi devreme, ca să o îmbrace, spunându-i că o va lua cu ea la serviciu. În mintea Călinei se ivi o undă de speranță: „Poate a uitat de bunica!“, își spuse bucuroasă, abia abținându-se să nu-și dea de gol voioșia.</p>
<p> Pe când era gata-gata să se sufoce în aglomerația din singurul autobuz existent la acea oră matinală, șoferul opri în centrul vechi, nu departe de magazinul de pantofi, unde mama ei lucra ca vânzătoare, încă de când era domnișoară. Amenajat într-o clădire veche, de pe vremea fostului Imperiu Austro-Ungar, avea un aer misterios și iz de castel medieval. Pentru Călina, însă, era un tărâm de basm. Plin cu rafturi încărcate de pantofi din piele, de toate mărimile și nuanțele, dotat cu o magazie imensă, în care fiecare colțișor părea că-și țese propria poveste, magazinul era un loc de joacă ideal. Aici, Călina putea să evadeze într-o lume numai a ei sau să devină oricine își dorea, chiar și prințesa urmărită de <em>zmeul cel rău</em>. Acesta exista, de fapt, în realitate și era singurul intrus care îi strica „peisajul” mirific, fiind întrupat chiar în șeful magazinului: „nenea Puiu”.</p>
<p> Nu prea înalt, cu o figură severă, pe care și-o etala astfel doar de fațadă, ca să impresioneze (însă Călina nu avea de unde să știe acest lucru), ascunsă după niște ochelari cu rame groase și o mustață neagră și stufoasă, <em>nenea Puiu</em> părea decupat dintr-un film de epocă. Mirosind a parfum ieftin și a țigări de proastă calitate, îmbrăcat mereu la patru ace (aceasta rezumându-se, din punctul lui de vedere, la veșnicul costum negru cu dungi gri, ros în coate și la aceeași cravată roșie din material sintetic, cu nodul făcut în grabă), era o persoană populară și volubilă, mai ales după ce făcea câte o vizită la barul din colț, de unde se întorcea vesel și îmbujorat la față, ca un corcodan.</p>
<p> - Iar ți-a înghițit pisica limba? Tu nu știi să spui săru`-mâna? o întâmpină el, ca de fiecare dată, cu un țâțâit enervant.</p>
<p> Călina se ascunse în spatele mamei și nu scoase un sunet. Era foarte rușinoasă și avea ciudă pe „nenea” ăsta, care se băga mereu în seamă și se tot lega de ea, în loc să-și vadă de treburile lui.</p>
<p> - Călina, nu-l saluți pe nenea Puiu? încercă mama o reconciliere. Aș! În loc de asta, fetița o zbughi pe lângă cei doi și nu se opri decât în fundul magaziei, unde se piti după un raft. Nu mai ieși de acolo, până ce nu se convinse că nenea Puiu era atât de ocupat cu clienții, încât uită cu desăvârșire de existența ei. Atunci se duse glonț la tanti Coca, colega mamei, pe care o adora, fiindcă mereu îi dădea câte un măr sau un covrig, ori avea câte o vorbă bună pentru ea. Cu părul lung și ondulat căzut peste umeri, îmbrăcată cam prea elegant pentru o simplă vânzătoare, cu pantofi amețitor de înalți și încărcată de bijuterii ca o sorcovă, tanti Coca era cea mai frumoasă femeie în viață, pe care Călina o văzuse vreodată și <em>zâna cea bună</em> a magazinului (în afară de mama ei, desigur!).</p>
<p> - Călina, vino să-i încasezi pantofii lui nenea! o trezi tanti Coca din visare, după ce făcu greșeala să-i împrumute uriașele ei inele din aur, șase la număr, pe care copila tocmai și le aranja pe degetele-i micuțe, admirându-se și închipuindu-și că e prințesă. Întreruperea se făcu tocmai când era gata să-l pună în lanțuri definitiv, în gând, pe <em>zmeul cel rău</em>. Ce păcat!!</p>
<p> Tanti Coca știa că plăcerea cea mai mare a fetiței era să bată prețul în casa de marcat și să dea restul, așa că îi făcea pe plac, ori de câte ori nenea Puiu lipsea sau era ocupat cu altceva. Călina învățase să socotească de la tatăl ei, astfel că se pricepea să înapoieze restul de la orice sumă, fără nicio ezitare. Câteodată avea norocul să dea peste un client mai darnic, care îi recompensa străduința cu o ciocolată sau o bomboană, dar se mulțumea și cu un „Bravo“ entuziast, în timp ce degete butucănoase îi înșfăcau obrajii și i-i strângeau ca în menghină, pline de admirație.</p>
<p> Nu termină bine de încasat, sub supravegherea atentă a lui tanti Coca și o văzu, dincolo de fereastră, pe <em>vrăjitoarea cea rea</em>, cu mătura în mână, cum se îndrepta vertiginos spre ușa magazinului. Când se apropie mai tare, o recunoscu pe bunica. Tocmai se întorcea de la piață, de unde își cumpărase, printre altele, o mătură cât toate zilele și venea să-și ia nepoata în primire.</p>
<p> Călina își opri cu greu un țipăt. Își făcuse speranțe degeaba, se pare că mama nu uitase! Urma să fie smulsă fără nicio milă din paradisul ei. Profitând de înghesuiala din magazin și de neatenția vânzătoarelor, se strecură pe lângă ele și se făcu nevăzută pe ușa magaziei. Nu merse până în capăt, ci o coti imediat la stânga, pe un culoar lung și îngust, unde angajații își luau de obicei masa. Se piti înfrigurată după un teanc de cutii. Abia se stăpânea să nu sară în sus de bucurie, la gândul că nu aveau cum să o găsească, iar bunica va fi nevoită să plece singură acasă.</p>
<p> Magazinul era plin de clienți, iar Călina nu putu să deslușească nimic, din cauza gălăgiei. După câteva minute, intră în magazie mama ei, strigând-o. O căută peste tot, inclusiv în pod, mai puțin însă pe culoarul unde aceasta abia mai respira de emoție, apoi ieși în grabă. Nu trecu mult și intră nenea Puiu. Stătu cât stătu, verifică și el tot ce crezu de cuviință, apoi ieși, la fel de grăbit. Intrară și ieșiră, pe rând, cele două colege ale mamei, apoi, din nou, nenea Puiu. Călina abia se stăpânea să nu râdă în hohote de năzbâtia ei. Nici prin cap nu-i trecea că-i pusese pe toți pe jar și că mama ei, moartă de îngrijorare, tocmai se pregătea să treacă peste drum, la poștă, ca să telefoneze la Miliție. Pe când jubila astfel, schimbându-și poziția de pe un picior pe altul, fiindcă începuse să amorțească, se auzi vocea victorioasă a lui nenea Puiu:</p>
<p> - Aha, aici îmi erai, domnișorico? Ia vino tu încoace! și strecurându-se pe culoarul îngust, o înșfăcă de braț și o trase afară din ascunzătoare.</p>
<p> Se pare că un colț al rochiței o trădase exact în momentul când se aștepta mai puțin și era pe cale să scape de <em>vrăjitoare</em>. Călina regretă amarnic că nu cunoștea nicio vrajă care să-l facă să dispară pentru totdeauna pe <em>zmeul cel rău</em>, ce-i stricase treburile, băgându-și coada unde nu-i fierbea oala. Cu privirea pe mozaicul din magazin, păși smerită, de mână cu nenea Puiu, spre mama ei. Acesteia îi veni inima la loc când o văzu teafără și uită să-i mai reproșeze ceva. Oricum nu mai era cazul, căci își reproșă Călina sieși, pe autobuz, tot drumul până la bunica. Nici măcar cele câteva felii de parizer și cutiuța cu smântână, pe care aceasta i le cumpără de la alimentara din apropiere, nu o putură face să-și ierte clipa de neatenție. Doar gândul că o săptămână trece repede o mai consolă, cât de cât, pe sărmana captivă.</p>
<p> Bunicul era plecat în stațiune, așa că nici măcar de distracția cititului din fiecare seară nu mai avu parte. Primele două zile trecură cel mai greu, căci nu se întâmplă nimic interesant. Călina număra orele până seara, arzând de nerăbdare să se facă odată sâmbătă. În a treia zi, însă, o scoaseră din amorțeală țipetele bunicii, care se auzeau din grădină:</p>
<p> - Călină, vină iute! Călinăăă!!</p>
<p> Fetița alergă cât putu de repede, curioasă să vadă ce se întâmplase.</p>
<p> - Uite o <em>coropiștiriță</em>! spuse aceasta triumfătoare, de parcă descoperise a opta minune a lumii.</p>
<p> Călina, care crescuse la bloc, habar nu avea ce însemna acel cuvânt complicat. Privi cu atenție în jos, unde îi arăta bunica, dar tot ce văzu nu fu decât o insectă uriașă, hidoasă, care o băgă în sperieți, făcând-o să țipe cât o țineau plămânii. Se puse pe fugă și nu se opri decât în casă, unde se închise pe dinăuntru și nu mai ieși de acolo, până ce bunica nu-i demonstră că omorâse bâzdâgania și nu-i aduse ca dovadă corpul acesteia, tăiat în două cu sapa. Ca urmare, se feri toată ziua să mai calce în grădină, preferând să facă pe „bucătăreasa” în curtea din fața casei, unde rupse un morman de petale, de la toate florile de pe margine, spunându-și că gătește salată.</p>
<p> - Nu-mi mai strica florile, că iau japa la tine! încercă să o sperie bunica, dar Călina nu își făcu griji, știind că amenințările acesteia erau doar de formă și își continuă treaba nestingherită.</p>
<p> - Te zic la <em>ticu</em> dacă mă bați! îi replică totuși, preventiv, așa că bunica nu avu altceva mai bun de făcut, decât s-o lase în pace. Nu avea niciun chef să și-l pună în cap pe ginerică. Măcar așa, nepoata îi stătea liniștită, iar ea putea să-și vadă de treburi, în continuare, până seara.</p>
<p> Ziua următoare trecu fără evenimente neprevăzute până pe la amiază, când bunica intră în casă și se întinse în pat, să se odihnească. După scurt timp, adormi buștean. Călina, simțind că începe să se plictisească, își făcu curaj și merse în grădină. Călcă cu atenție, ca nu cumva să dea iar peste vreun monstru, la fel cu cel din ziua precedentă. De partea cealaltă a gardului o urmărea curios un băiețel, cam de vârsta ei. Era Ionel, nepoțelul vecinei. Intrară repede în vorbă.</p>
<p> - Noi avem nisip în curte, nu vii să ne jucăm? întrebă el.</p>
<p> - Ba da! Eu știu să fac castele! se lăudă Călina, bucuroasă de noul prieten și, fără să stea pe gânduri, trecu gardul la vecini. Se luară de mână și merseră împreună în curtea casei, să-și dovedească, unul altuia, îndemânarea de „constructor”.</p>
<p> După vreo oră, bunica se trezi brusc dintr-un vis groaznic. Se făcea că nepoata îi dispăruse, iar ea o căuta printr-o ceață deasă, de nu vedeai nimic la doi pași. Deschise ochii, se uită în jur și nu o văzu pe Călina. O strigă, dar nu-i răspunse nimeni. Începu să o caute disperată peste tot: în casă, pe sub mese, prin și pe dulapuri. După ce epuiză toate ungherele, ieși afară. Se uită cu atenție pe sub toți pomii și sub vița-de-vie, apoi pe acoperișul încăperii numită „garaj”, unde unchiul Nelu, fratele mamei, își ținea sculele de lăcătușerie, ba chiar și în veceul din fundul grădinii. Nici urmă de Călina! Pe când se dădea de ceasul morții și se pregătea să plece după ajutor, apăru la poartă vecina:</p>
<p> - Dacă îți cauți nepoata, să știi că e la mine, se joacă cu Ionel al meu la nisip!</p>
<p> - Ai, mămăliga ei de fată! Las` că ți-o jordălesc eu, de nu se vede! Cum pleacă, fără să spuie nimic? Mie mi-o stat inima-n loc de spaimă și ei îi arde de joacă! se lamentă bunica, pe bună dreptate. Bineînțeles că nu o atinse nici cu un deget, destul însă că, după ce se întoarse, stătu lipită de ea, ca marca de scrisoare, pentru tot restul zilei.</p>
<p> Prizonieră fără vreo șansă de scăpare, Călinei îi veni zâmbetul pe buze doar joi dimineața, când bunica apăru în casă cu o cutie de carton în brațe, în care piuiau fără încetare douăzeci de puișori de găină, galbeni și pufoși, proaspăt ieșiți din ou. Îi cumpărase în zori de la o cumătră din sat, așa cum făcea în fiecare an, când venea primăvara, atunci când cloșca programată să devină mămică nu scotea nici unul, din diverse motive: ori era prea plimbăreață și lăsa ouăle prea mult timp descoperite, ori acestea nu erau bune.</p>
<p> - Du-te cu ei în curtea din față, să stea un pic pe iarbă, la soare! Da` ai grijă, să nu iasă pe sub poartă, la drum, să-i calce vreo căruță sau să-i fure cineva! o atenționă ea, sperând că, dacă va avea ocupație, nepoata i se va alina acasă și nu va mai trebui să o caute pe cine știe ce coclauri sau prin vecini.</p>
<p> Mândră din cale-afară că i se dă o însărcinare atât de importantă, Călina își luă rolul de paznic al puișorilor în serios și, înarmându-se cu un băț găsit în grădină, îi conduse încetinel spre locul indicat de bunica. Adora animalele, în special păsările, căci de acestea avea parte aici din belșug, atât de cele sălbatice, pe care le urmărea cu atenție, atunci când bunicul descoperea câte un cuib nou și o suia, la el în brațe, pe scară, să-i arate puișorii cu ciocurile căscate, așteptând să primească de mâncare, cât și de cele domestice: curci, găini, rațe, gâște, bibilici și chiar porumbei, aciuiți în „garajul” unchiului Nelu și deveniți atât de blânzi, încât ciuguleau firimituri din palma oricui se arăta dispus să îi hrănească.</p>
<p> Împiedicându-se în iarba destul de înaltă, puișorii sporovăiau fericiți, pe limba lor, sub soarele jucăuș de aprilie. Călina se așeză jos, lângă ei, apoi îi luă în brațe și îi pupă, pe rând, pe puful auriu, neputându-se hotărî care îi plăcea mai mult. După ce termină, o luă de la început. Unul dintre ei, mai curajos, se aventură înspre poartă, fiind gata-gata să iasă. Călina, amintindu-și de misiunea pe care i-o dădu bunica, puse mâna pe bățul pregătit anume pentru asta și, vrând să sperie puiul, ca să-l întoarcă din drum, îl atinse din greșeală cu vârful peste gâtul firav. Căpșorul i se suci brusc într-o parte și așa-i rămase, probabil luxat sau rupt, iar puișorul începu să piuie cât putea de tare, de durere. Călina se sperie și începu să plângă și ea, de mila lui.</p>
<p> - Bună! Hai repede, bunăă!! strigă ea, venind într-o fugă în casă, cu ochii plini de lacrimi.</p>
<p> - Ce Dumnezeu ai făcut iară? se sperie bunica, văzând-o agitată și roșie la față.</p>
<p> Când înțelese despre ce-i vorba, se luă cu mâinile de cap:</p>
<p> - Numa` ție putea să ți se întâmple așa ceva! Acu` ce să fac cu amărâtu` de pui, să nu mai chinuie?</p>
<p> - Du-l la nenea doctor, să-l opereze! spuse Călina printre sughițuri.</p>
<p> - Operează pe-amaru`! se căină ea. Apoi luă puiul, care nu mai înceta cu piuitul și se îndreptă cu el spre veceul din grădină.</p>
<p> - Nuuu! Nu vreau să moară! țipă Călina, care intuia cam ce voia să facă bunica. Aceasta nu se înduplecă. Luă puișorul și, cu o grimasă de durere pe chip, probabil la gândul abominabilei fapte pe care era nevoită să o facă, îl aruncă în hăul înfricoșător, care-l înghiți pe dată.</p>
<p> - Oricum moare, dar măcar așa nu mai chinuie, sărmanul! încercă bunica s-o împace pe nepoată, văzând cât era de afectată.</p>
<p> Nimic nu o putu însă liniști pe Călina, care nu mai contenea cu plânsul. Se opri abia spre seară, când se duse la culcare, după ce bunica o liniști, spunându-i că puișorul e acum în rai, sănătos și fericit că nu-l mai doare nimic. Noroc că fetița adormi înainte de a apuca să se întrebe de ce acesta trebui întâi să moară, ca să redevină sănătos și nu putu să se facă bine, în viață fiind, căci chestionarul ei cu siguranță ar fi încuiat-o pe bunică definitiv.</p>
<p> Vineri dimineața, după ce dădu de mâncare la găini și băgă pâinea în cuptor, bunica o luă pe Călina cu ea în grădină. Nu mai avea curajul să o lase nesupravegheată nici măcar cinci minute. Nu apucă să îi arate bine cum se plantează ceapa și usturoiul, că cerul se înnoră brusc și începu să sufle un vânt răcoros.</p>
<p> - Du-te și ia-ți căputu` pe tine, să nu răcești! Da` să vii fuguța înapoi! insistă ea intenționat pe ultimele cuvinte, cu gândul ca nu cumva nepoata să întârzie pe undeva și să facă iar vreo boroboață.</p>
<p> Călina se conformă. Ca să vadă bunica ce ascultătoare e, o luă la goană de-a binelea, cât o țineau piciorușele, nu pe cărare, ci pe lângă gardul vecinului, unde văzu un pui de pisică, negru cu pete albe, care se strecură pe dedesubt și intră în grădină. Cu gândul să-l prindă, nu se mai uită pe unde calcă, se împiedică de un ciot și căzu drept în groapa cu var pregătit de bunicul, în urmă cu câteva zile, pentru zugrăvitul bucătăriei de vară. Fiindcă o săpase în spatele casei, unde nu umbla nimeni, niciodată, bunicul se gândi că nu e necesar să o mai acopere. Mare greșeală! Călina se cufundă în lichidul alb și vâscos, care o acoperi până la piept. Să fi auzit atunci vaiete!</p>
<p> - Tu, fată, tu mă omori cu zile! se dădu bunica de ceasul morții, la vederea noii trăsnăi a nepoatei. O scoase, cu chiu, cu vai, din groapă, cu ajutorul cârjei de rezervă a bunicului, pe care acesta o lăsase, din fericire, acasă. Renunță să o mai certe, când văzu că nu mai încetează cu smiorcăitul. Se speriase de-a binelea, pesemne. Noroc că nu păți nimic grav, altfel ar fi strâns-o de gât ginere-său, iar ea nu și-ar fi iertat-o toată viața!</p>
<p> - Poate asta o să te liniștească odată! Uite cum îmi dai tu de lucru, că n-am eu destul și așa! decretă bunica, la capătul puterilor. Apoi încălzi apă, ca să-i facă baie și să-i spele hainele năclăite de var.</p>
<p> În jurul prânzului, soarele își arătă din nou fața zâmbitoare. Călina ieși în curtea din față, unde bunica pusese cutia cu puișorii de găină, pe care ea trebuia să-i supravegheze, ca să nu-i atace pisica. Nu avea voie însă, cu niciun chip, să-i mai scoată afară. Fusese de-ajuns experiența nefericită cu puișorul căruia îi rupsese gâtul. În timp ce-și plimba mânuțele prin pufușorul lor gălbui, îi căzură ochii pe scara proptită de peretele din față al casei, scară pe care bunicul se urcase ca să curețe via, cu o săptămână în urmă, dar nu terminase. Aceasta era așezată foarte aproape de intrare, astfel încât Călinei îi trecu o idee năstrușnică prin minte: ce-ar fi dacă s-ar urca pe copertină și s-ar ascunde de bunica? Precis nici nu i-ar trece prin minte unde este ea pitită! La gândul „surprizei” pe care urma să i-o facă, abia își ținea râsul. Fără să stea pe gânduri, din câteva mișcări fu sus și așteptă acolo, tăcând mâlc.</p>
<p> După puțin timp, apăru și bunica, gândindu-se că o lăsase deja cam mult timp singură. Se uită în stânga, se uită în dreapta, dar nici urmă de nepoată. Inima începu să-i bată cu putere. O căută peste tot, strigând-o cât o ținea gura. Călina nu scotea un sunet, dar în mintea ei se tăvălea pe jos de râs. După ce întoarse pe dos toată casa, curtea și grădina, bunica se îndreptă spre poartă, chemând-o cu o ultimă undă de speranță în glas:</p>
<p> - Călină, să știi că mă duc la Miliție, să vină ei să te caute, că eu nu mai pot!</p>
<p> La auzul cuvântului înfricoșător, aceasta se hotărî să spargă tăcerea:</p>
<p> - Îs aici sus, pe acoperiș!</p>
<p> - Doamne ferește, cum te-ai urcat acolo, tu fată? Vrei să-ți rupi gâtu`? O să mă omoare tată-tu! Coboară imediat! o apostrofă ea speriată.</p>
<p> Călina vru să se execute, dar când se uită în jos, o luă cu amețeală.</p>
<p> - Nu pot, mi-i frică! spuse cu un glas pierit. Prin nu știu ce minune, distanța măsurată cu privirea de sus în jos părea mai mare decât aceeași distanță, parcursă în sens invers.</p>
<p> - Acu` n-ai decât să stai acolo până o veni unchiu-tău Nelu de la slujbă, că eu nu mă pot cățăra după tine! spuse bunica oțărâtă.</p>
<p> Călinei îi fu rușine să riposteze, știindu-se cu musca pe căciulă, așa că, neavând ce face, se declară de acord. Unchiul Nelu se amuză copios când ajunse acasă:</p>
<p> - Păcat că nu am rămas la o bere cu prietenii, să vin numa` mâine dimineață! Poate așa te învățai minte! o tachină el.</p>
<p> Nepoata, care își petrecu trei ore pe copertină, într-o plictiseală groaznică și cu o foame de lup în gât, își spuse că nu va mai ieși, în viața ei, din cuvântul bunicii, după ce scăpă teafără din această nouă ispravă.</p>
<p> Sosi, în sfârșit, ziua multașteptată de Călina, când trebuia să plece acasă, la părinți. Mama lucra și sâmbătă dimineața, așa că numai după prânz putea veni să o ia. Pe când se întreba ce o să facă atâtea ore, la poartă apărură trei oameni necunoscuți. Erau niște prieteni de-ai bunicii, din tinerețe, care locuiau într-un sat învecinat. Veniseră pe la ea cu Petrișor, feciorul lor mai mic, ce terminase de curând liceul, să mai stea la povești, căci nu se văzuseră de mult. Bunica, tocmai isprăvind de făcut mâncarea, îi invită la masă.</p>
<p> Călina, după ce studie cu atenție părul cârlionțat și ochii albaștri ai musafirului, care nu era deloc urât, cugetă câteva minute, apoi, cu o mină serioasă, o chemă pe bunica afară:</p>
<p> - Buni, spune-i lui Petrișor că, dacă mă așteaptă zece ani, mă mărit cu el!</p>
<p> - Cred că o să-și ia câmpii după prima zi sau o să te lege cu sfoară, ca să nu te scape! spuse bunica zâmbind, uimită în același timp de seriozitatea copilei, apoi intră în casă. După câteva secunde, se auziră hohote de râs, ce parcă nu mai aveau de gând să înceteze. Călina intră și ea, peste câteva minute, morcovită că propunerea sa serioasă provocase o asemenea reacție. Petrișor o ridică în brațe și o pupă apăsat pe amândoi obrajii, apoi o dădu părinților săi, care făcură la fel. O alintară fără încetare pe tot parcursul vizitei, iar după ce îi înmânară o ciocolată și un pachet de biscuiți, Călinei îi trecu supărarea cu totul și uită de planurile ei mărețe de măritiș.</p>
<p> După ce musafirii plecară, ajunse și mama de la serviciu, ca să își ia fetița acasă. Bunica, amuzată de inocența nepoatei, care nu era deloc rea la suflet, doar cam năzdrăvană de felul ei, uită de toate spaimele prin care aceasta o trecuse și nu suflă niciun cuvânt fiicei sale, ca nu cumva, altădată, să nu o mai lase pe fetiță la ea. Simțea deja că o să-i fie dor de poznele sale...</p>
<p></p>
<p>(din volumul "Destine", Editura Armonii Culturale, Adjud, 2016 - capitolul "Păţaniile Călinei")</p>
<p> </p> Rochiţa buclucaşătag:insemneculturale.ning.com,2018-12-11:6515444:Topic:10228352018-12-11T19:29:54.384ZCamelia Ardeleanhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CameliaArdelean
<p> Ce mândră se simțea Călina în rochița ei cea nouă, de culoare roz, made în China, primită cadou de ziua ei! Mânecile scurte, dantelate, și broderia cu floricele și inimioare de pe piept, erau o adevărată încântare! La cei doar patru anișori, devenise deja o fetiță atât de cochetă, încât nu ieșea din casă, Doamne ferește, până nu se inspecta în oglindă din toate părțile și până ce părinții nu o asigurau, cu seriozitate, că e „păpușa lor frumoasă și cuminte”, „perfecțiunea întruchipată”,…</p>
<p> Ce mândră se simțea Călina în rochița ei cea nouă, de culoare roz, made în China, primită cadou de ziua ei! Mânecile scurte, dantelate, și broderia cu floricele și inimioare de pe piept, erau o adevărată încântare! La cei doar patru anișori, devenise deja o fetiță atât de cochetă, încât nu ieșea din casă, Doamne ferește, până nu se inspecta în oglindă din toate părțile și până ce părinții nu o asigurau, cu seriozitate, că e „păpușa lor frumoasă și cuminte”, „perfecțiunea întruchipată”, nu alta!</p>
<p> Noua rochiță era „piesa de rezistență” a Călinei. Mama i-o cumpărase cu mare greutate, respectiv cu „pile” sus-puse de la un depozit, fiindcă, pe vremea „răposatului”, adică a regimului ceaușist, nu găseai nicăieri nimic mai acătării de îmbrăcat. Pe deasupra, costase și o grămadă de bani, aproape jumătate din salariul de vânzătoare al mamei, care, pentru unicul ei odor, ce nu era în stare să sacrifice? Chiar și banii strânși cu greutate pentru plata ratelor la apartament. Tatăl nu fusese anunțat, desigur, de „cheltuiala neprevăzută”, spunându-i-se că a fost un ”chilipir” neașteptat. Nu de alta, dar mama Călinei voise să-l scutească de șoc, iar pe sine, de o discuție interminabilă despre „ordinea priorităților” în familia Costache.</p>
<p> - Călina, ai grijă, draga mamei, nu cumva să-ți agăți rochița de ceva sau s-o pătezi! îi reaminti aceasta, înainte să iasă din casă.</p>
<p> Sfatul părea de prisos, căci, de când se îmbrăcase, fetița pășea de parcă mergea pe o pernă cu ace. Refuză să se mai așeze, tot timpul cât își așteptă mama să termine de spălat ultimele vase, ca nu cumva să se șifoneze, patrulând de colo-colo, între cameră și bucătărie, nerăbdătoare să iasă și să-și etaleze minunăția. Intenționau să meargă în vizită la bunici, doar trebuiau să vadă și ei frumusețea de rochie, nu?</p>
<p> În sfârșit sosi momentul multașteptat: ușa fu închisă în urma lor de tată, după ce își privi, câteva secunde bune, fiica, plin de încântare, cu un zâmbet jucăuș pe sub mustață, nu înainte însă de a-i da „verdictul“:</p>
<p> - Fata noastră îi pe vino-ncoa, nu pe du-te-ncolo!</p>
<p> Începură să coboare amândouă scările de la etajul patru, unde locuiau. Mama o luă înainte, iar Călina, cu grijă, pe urma-i. Până la etajul întâi, totul fu în regulă. Călina pășea încet și maiestuos, exact pe mijloc, ca nu cumva să se atingă de vreun perete. O urmă, cât de mică, de praf sau de murdărie, ar fi însemnat o catastrofă pentru ea.</p>
<p> Deodată, una dintre ușile de la parter se deschise și vecina – „tanti Olga” – își făcu apariția cu o găletușă din plastic, plină cu lapte, în mâini. Mergea, pesemne, să-și ospăteze pisicile, pe care grija ei neostoită le adunase, într-un număr îngrijorător, în jurul blocului. Nu de puține ori, unele se aciuiau peste noapte în scară, sperând, probabil, că vreun locatar altruist le va lua de suflet. Slabă nădejde însă! În afară de faptul că zburau după ele coji de pâine sau câte un os rămas de pe la vreun festin, altă dovadă de milostivire nu primiseră.</p>
<p> Tanti Olga ar fi luat bucuros măcar vreo două exemplare la ea acasă, că tot nu avea cu ce să-și umple timpul după ce se pensionase, dar nea Gogu, bărbatu-său, era alergic la păr de pisică și nici nu voia să audă. Ea era singura care le răsfăța mereu cu câte ceva, de obicei cu resturi de pateu sau de la vreo conservă de pește, în care înmuia pâine, ca să țină de saț. Astăzi era ziua când își luase laptele pe cartelă și se gândi să împartă puțin din el cu simpaticele feline.</p>
<p> - Vai, da` ce rochiță frumoasă ai! Ești ca o prințesă! Cine ți-a cumpărat-o? întrebă ea pisicoasă (probabil se molipsise de la animalele-i favorite!).</p>
<p> Călina tocmai ajunsese la scările ce legau primul etaj de parter. Plină de mândrie la auzul unei asemenea laude, care îi flata ceea ce ea încă nu știa că se cheamă “orgoliu”, ridică privirea și rosti cu o voce hotărâtă, demnă de posesoarea unei asemenea piese vestimentare, privind-o pe “tanti” drept în ochi:</p>
<p> - Mama!</p>
<p> În aceeași secundă, uitând că se află în coborâre, păși în gol, fără să privească unde calcă. Omise, astfel, a doua treaptă și puse piciorul direct pe muchia celei de-a treia. O atinse, însă, doar cu călcâiul, așa că se dezechilibră, da` rău de tot! Ce urmă fu un coșmar, concentrat în cele mai scurte două secunde care existaseră vreodată. Se rostogoli de la etajul întâi la parter, cu o viteză care l-ar fi făcut invidios și pe cel mai rapid cosmonaut. În cădere, făcu cunoștință cu toate colțurile treptelor și cu întreaga suprafață a peretelui ce le străjuia, din toate unghiurile posibile, pe care le-ar fi putut calcula cu exactitate, dacă ar fi fost la școală și ar fi știut matematică. Așa, însă, putu doar să le simtă, pe toată suprafața corpului. Se zdruncinară toate în ea, mai rău decât maioneza în mixer. Nu știa ce o doare mai tare: locul viitoarelor cucuie sau cel al viitoarelor vânătăi.</p>
<p> În cădere, rochița i se agăță de o bucată de țeavă tăiată la un capăt, care susținea balustrada defectă și se sfâșie de jos până la mijloc cu un scrâșnet, mai dureros pentru Călina, decât orice lovitură. Noroc că fu oprită de cordon, altfel sfâșierea ar fi continuat până sus.</p>
<p> Tanti Olga rămase încremenită, privind scena neputincioasă. Atât de încremenită, încât uită să se ferească din calea coborârii vijelioase; se dezechilibră la rându-i și, fiind situată exact în dreptul scărilor, vărsă găletușa cu lapte pe Călina, în momentul când aceasta ateriză la picioarele ei. Nu în întregime! Mai rămaseră în ea vreo doi stropi, care nu ar fi ajuns însă nici pe-o măsea unei pisici, darmite armatei de feline leșinate de foame, care aștepta afară.</p>
<p> Călina se ridică, împleticindu-se, cu părul năclăit de lapte și rochița pătată peste tot… pe unde mai rămăsese întreagă. Se lupta din greu să-și stăpânească șuvoiul de lacrimi care se pregătea să erupă, însă mândria, cu toate că era șifonată și ea, o opri la timp.</p>
<p> - Te-ai lovit? întrebă tanti Olga, îngrijorată.</p>
<p> „- Ce întrebare stupidă!” i-ar fi răspuns Călina, dacă ar fi fost ceva mai mare și ar fi cunoscut cuvinte atât de elevate. Așa, însă, rosti un „Nu” gâtuit și afișă un zâmbet silit pe față, de gogonea murată doar pe jumătate. Doar nu era să-i dea satisfacție vecinei curioase! Trebuia să pară vitează, căci așa o învățase mama ei, să fie „puternică și curajoasă” în orice situație. Curajul, e drept, i se cam sleise, din cauza durerilor care o împungeau peste tot. Se îndreptă spășită spre ușa blocului, chinuindu-se din răsputeri să nu șchiopăteze. Spuse un „săru`mâna” leșinat și ieși.</p>
<p> - Unde ai stat atâta? își începu interogatoriul mama, care o aștepta afară de câteva minute bune și pierduse „scena rostogolirii”. Când o văzu, însă, în ce hal arată, de parcă trăsese de ea o haită de câini, rămase perplexă.</p>
<p> - Ce Dumnezeu ai făcut? Ai stricat frumusețe de rochie!</p>
<p> Cu părul și haina îmbibate de lichidul alb, de parcă tocmai fusese în vizită la o fermă de vaci și mulsese una, mai năbădăioasă, Călina stătea împietrită în fața blocului, abținându-se cu greu să nu plângă.</p>
<p> - Nu m-am lovit! rosti ea, în cele din urmă, răspunzând, astfel, celei de-a doua întrebări a mamei, care i se poticnise acesteia în gât.</p>
<p> - O să ne omoare tată-tu, când o să-ți vadă rochia! o mustră ea. Acum putem rămâne acasă, că nu mai am cu ce să te îmbrac, ți-am spălat toate hainele!</p>
<p> Cum se poate lesne înțelege, vizita la bunici se contramandă. La fel se întâmplă și cu plata ratelor la apartament, care trebui să aștepte încă o lună și să suporte penalizările aferente. Rochița buclucașă scăpă totuși de tomberon, fiind transformată de mama Călinei în „capoțel de stat prin casă“, ajustat cu peticele de rigoare, desigur, altfel, acest miracol nu ar fi fost posibil. Mândria ei șifonată avu, însă, nevoie de mai mult timp să se repare, aproape tot atât de mult, cât dură până să i se vindece toate vânătăile.</p>
<p> Tatăl nu avu ce face și se consolă cu gândul pierderii, povestind prietenilor pățania groaznică a nevestei, care fu jefuită de salariu în autobuz, în timp ce venea de la serviciu (aceasta era varianta pe care i-o împărtășise mama Călinei, cu lux de amănunte!). Nu-i trecu însă prin minte s-o întrebe cum de hoții nu îi luară toți banii din poșetă, ci doar jumătate din ei! S-o fi gândit, poate, că or fi fost niște hoți cumsecade, cine știe?...</p>
<p></p>
<p>(din volumul "Destine", capitolul "Păţaniile Călinei" - Editura Armonii Culturale, Adjud, 2016)</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p> Dedicațietag:insemneculturale.ning.com,2017-11-27:6515444:Topic:9687012017-11-27T22:09:34.098ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p></p>
<p><span class="font-size-2"> <em>„Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniţi”</em><br></br></span></p>
<p><span class="font-size-2"> Jean Paul</span></p>
<p><span class="font-size-2"> Vara, conform calendarului se terminase și din vacanța mare mai rămăseseră doar câteva zile, iar…</span></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-2"> <em>„Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniţi”</em><br/></span></p>
<p><span class="font-size-2"> Jean Paul</span></p>
<p><span class="font-size-2"> Vara, conform calendarului se terminase și din vacanța mare mai rămăseseră doar câteva zile, iar toamna începuse, lent dar cu multă îndrăzneală, să-și facă prezența. Mai întâi și-a întins aripa maro ca un sărut fugar peste pomii din întregul sat, iar într-o noapte a stat mai mult de vorbă cu bătrânul dud din curtea bunicilor. Nu știu exact ce i-a zis, dar cred că i-a spus ceva trist ce l-a făcut să plângă, iar eu în dimineața următoare am asistat neputincios la freamătul și durerea lui; lacrimile i se transformaseră în frunze, apoi valsau triste printre ramuri, atingându-se, de parcă încercau să se îmbrățișeze în semn de rămas bun, trăgeau de timp plutind cât mai lin, așezându-se în toată bătătura largă pentru odihnă veșnică. Apoi tot ea toamna, elegantă și cu maniere de mare doamnă învățate la curtea regală, a sunat din clopoțel la ușa bunicii de câteva ori, apoi a dispărut. Bunica a deschis ușa, a privit în toate părțile, apoi observând tânguirea și jalea dudului, a înțeles mesajul și cred că s-a întristat tare rău; începea o altă toamnă în viața ei, vacanța se termina iar noi nepoții o părăseam.</span></p>
<p><span class="font-size-2"> </span></p>
<p><span class="font-size-2"> – Gata, scăp de voi împelițaților! se bucura chipurile bunica că începem școala și scapă de noi, dar eu simțeam în vocea ei ușor guturală mult regret c-o părăsim. Chiar dacă au trecut foarte mulți ani de atunci, nu pot uita entuziasmul cu care ne primea, dacă închid ochii văd fața ei plină de bucurie când ne vedea la început de vacanță. Noi „împelițații” eram trei, „trei, Doamne, și toți trei”, dar făceam în ograda mare, umbrită toată vara de un dud bătrân, dar încă falnic, mai multă hărmălaie decât rațele și bătrânele gâște, că de boboci, pe care trebuia să-i numere bunica acum toamna, conform proverbului, avusesem noi grijă toată vacanța pe valea Neajlovului. Grijă, un fel de-a spune: mai erau sărmanii doar șase din zece.</span></p>
<p><span class="font-size-2"> Pe bunica o chema Ioana. Nu mai era așa de frumoasă acum la bătrânețe, în mod sigur la vremea ei fusese, însă munca la câmp, dar mai ales faptul că adusese pe lume cinci copii și îl crescuse singură pe ultimul copil, o fată, deoarece bunicul, când se născuse, fusese mobilizat în cel de-al doilea război mondial, toate acestea cumulate o mai urâțiseră, iar lipsurile îndurate brăzdaseră pe fața ei veșnic îmbrobodită cu o basma neagră, urme vizibile.</span> <br/> <span class="font-size-2"> Totuși, în ciuda vârstei înaintate, „ei maică, am trecut de opt ani peste șeptezeci”, spunea bunica când era întrebată câți ani are, era încă sprintenă, dar și puțin cocoșată, de aceea avea mai mereu în mână o joardă, nu foarte lungă, cam până la umăr îi ajungea și o purta să se ajute la mers - dar bunica nu recunoștea asta din mândrie - ea susținea alte motive: „să mă apăr de câini și să vă altoiesc pe voi când nu sunteți cuminți”. Însă, parcă în ciuda tuturor vicisitudinilor prin care trecuse, în pieptul ei slăbit de ani mulți de muncă la câmp și supt pe rând de cinci guri veșnic flămânde, bătea o inimă mare.</span> <br/> <span class="font-size-2"> Bunica știa să numere cursiv doar până la zece iară până la o sută, din zece în zece, apoi avea numărătoarea ei proprie, numărătoare neînţeleasă de mine la început, când spunea, de exemplu: șase peste douăzeci, pentru ea însemna douăzeci și șase.</span></p>
<p><span class="font-size-2"> Sunt sigur că ne iubea pe toţi nepoții la fel, chiar dacă n-o striga în gura mare deoarece nu știa să-și manifeste acest sentiment nobil prin vorbe și apoi cât de frumos ar fi meșteșugite vorbele, le simți când sunt false, dar privirea ei, gesturile stângace, dar tandre, pline de o emoție ascunsă în mângâieri scurte, îi trădau sentimentele spunând multe. Și Doamne, eram destui, unusprezece, șase eram numai băieţi, dar foarte rar se întâmpla să fim toți în preajma ei. „Slavă Domnului, că nu stați mereu, toți, pă capu' meu!”, se închina bunica - cel puțin o dată pe zi! - și-și făcea o cruce mare, când doar noi cei trei o supăram cu drăcoveniile noastre copilărești...</span><br/> <span class="font-size-2"> Pe bunicul îl chema Dumitru, dar mai toţi sătenii îi spuneau nea Mitică, iar cei de un leat cu el, îi ziceau Lăbuță, în mod sigur, datorită firii lui blânde, fire blândă simțită și de noi. Ne vorbea cu multă dragoste, calm, pe înțelesul nostru despre plantele întâlnite pe valea Neajlovului, despre animalele domestice, sălbatice și comportamentul lor. Ne mai spunea cu multă afecțiune, uneori chiar cu ochii în lacrimi, despre cal, animalul cel mai drag lui. Ne arăta practic, când mergeam în pădure, ciupercile bune de mâncat, ciupercile otrăvitoare, plantele tămăduitoare și câte și mai câte, dar niciodată nu ne povestea despre război și mai ales, chinurile îndurate de el cât timp fusese luat prizonier. Bunicul mai știa să cânte la caval, și cânta aşa de frumos - mai ales doine - că uneori bunicii i se umezeau ochii.</span><br/> <span class="font-size-2"> </span></p>
<p><span class="font-size-2"> Aproape toată vacanța de vară o petreceam la bunici. Doamne, cel mai frumos era seara și o așteptam cu multă nerăbdare să vină, când, adunați în jurul bunicii care pregătea cina, o urmăream lihniți de foame și amețiți de mirosul mămăligii, apoi al laptelui ce fierbea în ceaun. Bunicul ne mai povestea câte ceva, apoi începea să se plângă că nu-și găsește cavalul, deoarece trebuia să meargă în sat să cânte flăcăilor și fetelor ce erau adunați la clacă. Dacă închid ochii, parcă și-l văd cum își da pălăria mai pe ceafă, apoi mai spre frunte, cum se tot foia pe scaun, își descheia pieptarul, își ridica iar pălăria cu o mână doar atât cât să încapă cealaltă sub ea și se scărpina îndelung și gânditor în creștetul capului, apoi începea cu glas molcom să se tânguie:</span><br/> <span class="font-size-2"> − Ioano, fă muiere, Ioano, fă n-auzi.</span><br/> <span class="font-size-2"> − Ce vrei mă?</span><br/> <span class="font-size-2"> − Nu văzuşi tu cavalu' meu?</span> <br/> <span class="font-size-2"> − Nu-l văzui, mă.</span><br/> <span class="font-size-2"> − Aseară l-am pus acolo în tindă, la grindă, spunea bunicul arătând spre casă, și ia-l acum dacă mai ai ce!</span><br/> <span class="font-size-2"> − Aseară Mitică zici tu, ori spre dimineață, pă la ultimu' cântat al cocoșilor?</span> <br/> <span class="font-size-2"> − Da’ ce, tu femeie, te iei după cocoșu’ al chior, a îmbătrânit săracu’ și nu-i mai umblă ceasu’ bine, riposta bunicul făcându-ne cu ochiul.</span><br/> <span class="font-size-2"> − Da’ ce crezi tu mă, că nu te-am simțit când ai venit? îl întreba bunica uitându-se chiorâș la el, apoi se prefăcea că se miră ridicând din umeri, se așeza mai bine pe scăunelul ei şi răsucea mai vârtos făcăleţul în ceaunul cu mămăligă. Nu ştiu mă, nu-l văzui, repeta bunica, l-o fi luat careva din împelițații ăștia mici, mai adăuga ea într-un târziu, aranjându-și foarte calmă sub piciorul desculț, o crăcană groasă de lemn în formă de „Y”, ce o ajuta să țină mai bine ceaunul pe pirostrii să nu se răstoarne și o uda cu apă din când în când să nu ia foc.</span> <br/> <span class="font-size-2"> − Ai fă muiere, nu mă prosti, știu că tu la-i pitit, spune unde la-i pus, nu fi bolândă, nu vezi că ăștia mici, până ce termini tu mămăliga dă făcut, aşteptă să le cânt ceva… și ne făcea iarăși cu ochiul, adică să-l susținem, dacă o să fie cazul.</span><br/> <span class="font-size-2"> ,,Ăştia mici”, eram noi trei, eu, Ion şi Ilie, iar acum în prag de seară, după ce adusesem vitele de la izlaz și gâștele de la Neajlov, cu multă nerăbdare, mai ales eu, stam în jurul bunicii, urmărind ceaunul în care fierbea molcom terciul și parcă vrăjiți de magia focului, dar mai mult îmbătați de mirosul mămăligii, așteptam cu sufletul la gură actul final al bunicii: după ce răsturna mămăliga, punea în ceaunul fierbinte, lapte abia muls, la fiert.</span><br/> <span class="font-size-2"> − Ăștia mici… bombănea bunica, știind foarte bine că altul era motivul. Mai bine te-ai duce la fântână să-mi aduci o găleată cu apă, că uite mintenaș răstorn mămăliga, așez masa și n-ai apă să bei, că poate te îneci și Doamne ferește, mori fără caval în brațe și cu mămăliga-n gât…</span> <br/> <span class="font-size-2"> − Ţ-aduc, o, nu mai trăncăni atâta, da’ să-mi scoţi cavalu', mintenaș să-l scoți, zicea bunicul ridicându-se de pe scaunul lui cu trei picioare, scaun puțin mai înalt și mai mare decât ale noastre.</span> <br/> <span class="font-size-2"> − Mitică, unde te duci tu? striga bunica în urma lui, văzându-l că se îndreaptă în altă direcție. Găleata e acolo, uitucule, agățată de cârlig, în dud.</span><br/> <span class="font-size-2"> − Să-mi iau tutun, să-mi fac o țigară mai târziu, răspundea bunicul fără să se întoarcă, apoi scotea de sub strașina din paie a grajdului o păpușică mică de tutun și o punea cu mare grijă în buzunarul pieptarului.</span><br/> <span class="font-size-2"> − Aha, să faci o mahoarcă mai târziu, parcă io nu știu că-i dai și lu’ Pretoru o juma’ dă păpușică. După ce mâncăm, am să ţi-l dau, că doar atât ştii: să cânţi la caval hăndrălăilor din sat și să fumezi mahoarcă, bombănea bunica în timp ce bunicul trecea pe lângă ea.</span></p>
<p><span class="font-size-2"> </span></p>
<p><span class="font-size-2"> În ziua aceea de sfârșit de vacanță, de fapt ultima zi, deoarece a doua zi plecam acasă, chiar în amiaza mare, noi trei, făcuserăm o boroboață tare mare și după ce bunicul a plecat la fântână, bunica ne-a întrebat fără a-și întrerupe activitatea:</span> <br/> <span class="font-size-2"> − Vă mai ustură mă, picereli?</span> <br/> <span class="font-size-2"> − Da… am răspuns noi spontan, ca într-un cor pe trei voci miorlăite, privindu-ne picioarele încă bășicate și roșii ca racul, mai ales de la genunchi în jos.</span><br/> <span class="font-size-2"> − Aha, păi așa vă trebuie, împelițaților, dacă nu sunteți cuminți. Auzi tu Doamne, și bunica își ridica privirea spre cer, să bateți voi clopotul, ziua în amiaza mare și să puneți tot satu' pă jar… Apoi dacă vă prindea Burduf ăl bătrân în grădina lui, vedeați voi pă necuratu'. Lasă, și oprindu-se din mestecat, învăluindu-ne într-o privire caldă și parcă tămăduitoare, că mai târziu, la culcare, am să vă ung cu nițică smântână, poate așa vă mai alină usturimea…</span><br/> <span class="font-size-2"> − Păi da', cum să nu!?... prăpădește smântâna pă picerili lor, în loc s-o mâncăm, comentă bunicul trecând cu găleata cu apă, iar după ce a pus-o în cârligul agățat de creanga dudului, ne-a întrebat: Ce-ați făcut mă, dă trebuie să prăpădească smântâna pă picerili voastre?</span> <br/> <span class="font-size-2"> Noi am început să ne uităm unul la altul, neavând curajul să-i spunem întâmplarea.</span><br/> <span class="font-size-2"> − Mitică, fă bine și adă masa să răstorn mămăliga, și lasă copii în pace să mănânce apoi după îi ei la socotit, intervenea bunica salvându-ne pe moment.</span><br/> <span class="font-size-2"> − Bine, bine, mormăia bunicul.</span> <br/> <span class="font-size-2"> Bunica nu-l mai băga în seamă, răsturna mămăliga în mijlocul mesei, apoi turna laptele în ceaun și-l așeza pe pirostrii.</span></p>
<p><span class="font-size-2"> </span></p>
<p><span class="font-size-2"> Masa bunicilor mei era rotundă, mare cam cât roata din spate a carului cu păcănele și tocită pe margine de ani, dar mai ales la mijloc de hărnicia bunicii, deoarece, din când în când o răzuia cu cuțitul să o facă albă. Era joasă, atât de joasă încât pisica îi mai mătura câteodată cu coada marginea și avea tot trei picioare, ca scaunul lui bunicul, fapt ce pe mine m-a uimit mult, iar atunci când am văzut-o prima dată, foarte curios am băgat capul sub ea, mirându-mă cum de stă așa de dreaptă şi nu se răstoarnă.</span> <br/> <span class="font-size-2"> − Ce e mă nepoate, ce-ai pierdut? m-a întrebat atunci bunicul.</span><br/> <span class="font-size-2"> − Bunicule, masa ta are doar trei picioare, a mea de acasă are patru, am răspuns eu foarte nedumerit de sub ea, cum de nu se răstoarnă?</span><br/> <span class="font-size-2"> Bunicul și bunica, mai întâi a izbucnit întru-un hohot de râs, apoi el mi-a explicat:</span><br/> <span class="font-size-2"> − De bă nepoate, dacă ar avea patru, s-ar clătina, iar strachina cu lapte sau ciorbă, s-ar vărsa, aşa cu trei nu să clatină, că masa cu trei piciere e mai stabilă pă pământ, aici în bătătură, dăcât a cu patru şi nu şchiopătează.</span><br/> <span class="font-size-2"> Atunci n-am înţeles explicaţia bunicului, abia peste ani am priceput cum şi de ce se așază mai bine un obiect pe o suprafaţă denivelată, când are doar trei puncte de sprijin.</span></p>
<p><span class="font-size-2"> </span></p>
<p><span class="font-size-2"> − Ioane, mai bagă mă ciocălăi pă foc, nu vezi că muri, și mai fierbe laptili la Paștili Cailor. Ilie, adu mamaie tu ața să tai mămăliga și pârnaia cu brânză, iară tu, îmi zicea mie, lingurili, o strachină și două ceanace, alea mari cu flori roșii și cocoși albaștri. Ilie, să mai iei ștergaru' al mare și alb.</span> <br/> <span class="font-size-2">Și, după ce bunica punea laptele în cele două ceanace - of, Doamne, ce miros ne gâdila nările - unul pentru noi, celălalt pentru ea și bunicul, apoi tăia cu ața mămăliga în patru, băgând sub fiecare sfert câte o bucată de brânză să se mai înmoaie, o liniște deplină se așternea peste întreaga bătătură și masa noastră. Cred că și natura își oprea activitatea câteva clipe, deoarece nici dudul nu își mai foia lin frunzele ușor îngălbenite, ascultând parcă mai evlavios decât bunica, rugăciunea ,,Tatăl Nostru”, spusă de bunicul. La sfârșit el își făcea calm și foarte clar, semnul crucii. Noi îl imitam, făceam și noi semnul crucii mult mai rapid, însă cu ochii pe mămăligă și linguri, fiind gata de atac. Și atacul începea, iar în câteva clipe, ca prin farmec, bucata de brânză, mămăliga și laptele din ceanacul nostru dispărea, iar bunica zâmbind ușor ne punea altă porție, dojenindu-ne:</span><br/> <span class="font-size-2"> − Mai încet mă, că nu dau turcii…</span></p>
<p><span class="font-size-2"> </span></p>
<p><span class="font-size-2"> − Ilie, ce stai mă, adu fuga tocătoru' al mic și piatra pentru ascuțit. Ce drăcovenie mă, mai făcurăți azi? ne întrebă iarăși bunicul în timp ce-și aranjă scăunelul, pe care așeză cu mișcări calme, cele necesare pregătirii unei țigări. Deși vedeam aproape în fiecare seară acest ritual simplu și știam precis etapă cu etapă ce urmează, nu mă săturam să-l privesc, descoperind parcă alte semnificații în mișcările lui calme și foarte precise, gândindu-mă că și eu când voi fi bătrân, tot așa o să-mi pregătesc țigările... Așeza tocătorul pe scăunelul din fața lui - tocătorul era de fapt o scândură de stejar mult mai groasă decât cel obișnuit folosit de bunica, care avea pe ambele fețe, în mijloc, o mică scobitură - în așa fel încât să nu se clatine, scotea din buzunar păpușica de tutun ce stătuse la presat, briceagul și piatra. Apoi, minute bune, atent să nu se taie, ascuțea limba briceagului pe piatra umezită cu salivă, pipăindu-i tăișul din când în când, cu degetul opozabil. Când considera el că e suficient de ascuțită, prindea între degete foarte strâns păpușica de tutun și începea s-o taie foarte mărunt, „picioruș de furnică”, așa spunea bunicul că trebuie să fie acele firișoare de tutun, lungi și subțiri. Din buzunarul cel de sus al pieptarului, scotea tabachera - o cutiuță de tablă, amintire din război, lustruită și tocită pe la colțuri - din care lua foița, adică o bucată tăiată dintr-un ziar, punea în ea tutunul tocat, o rula cu degetele, o lipea cu salivă și gata mahoarca, cum îi zicea bunica.</span><br/> <span class="font-size-2"> ‒ Ai mă zice-ți, ce-ați făcut? repeta bunicul întrebarea, aprinzându-și țigara.</span> <br/> <span class="font-size-2"> Noi, treziți la realitate de întrebarea bunicului, dar mai ales uimiți că nu uitase, după ce ne-am privit o clipă, am lăsat capetele în jos.</span><br/> <span class="font-size-2"> − Ce să facem?!... Noi nimica n-am făcut, am răspuns eu fără să îndrăznesc să-l privesc.</span> <br/> <span class="font-size-2"> – Cum mă, nimica! Da’ smântâna, la ce vă trebuie?</span> <br/> <span class="font-size-2"> − El e de vină, a bolborosit la început vărul Ion, arătând cu capul spre mine. Eu i-am spus să nu tragă dă frânghie, dar el nu m-a ascultat și a tras. Apoi a început să turuie vărul meu, mai ceva ca motorul Otto al mori lui Dafu, spunându-i toată isprava noastră.</span></p>
<p><span class="font-size-2"> </span></p>
<p><span class="font-size-2"> De fapt, ce se întâmplase? La câteva case de noi se afla biserica satului cocoțată pe deal. În turla clopotniței, câteva perechi de porumbei își făcuseră cuiburi și tot zburau în ziua aceea în stoluri pe deasupra noastră, parcă ademenindu-ne să le facem o vizită. Și, așa pe la miezul zilei, când mai toată lumea se odihnește un pic la umbră, am sunat mobilizarea:</span><br/> <span class="font-size-2"> − Hai, le-am zis eu, urcăm în clopotniță, sunt sigur că porumbeii au pui taman buni de ciulama.</span><br/> <span class="font-size-2"> − Nu, nu-i luăm, îi mângâiem și-i lăsăm la mama lor, că ne bate Doamne, Doamne, dacă-i luăm, a zis milostivul meu văr Ion.</span><br/> <span class="font-size-2"> − Da, da, a comentat și Ilie, așa a zis bunica, că niciodată să nu luăm puii din cuibul lor, că mama lor plânge și ne mai bate și ea și Doamne, Doamne..</span><br/> <span class="font-size-2"> − Bine, gata, am înțeles, hai să mergem.</span><br/> <span class="font-size-2"> Am ieșit toți trei în drum și ne-am asigurat că nu-i nimeni să ne vadă, l-am traversat în fugă, apoi ne-am furișat pe lângă gard în șir indian, mergând tiptil și ciușdiți, așa cum văzusem că se strecoară indienii în filme, până la intrarea în clopotniță, rugându-mă în gând să nu găsim ușa încuiată. Bunul Dumnezeu parcă mi-a ascultat ruga: ușa era fără lacăt. Precaut, am împins-o ușor să nu scârțâie prea tare și cu mare băgare de seamă, am început noi să urcăm treptele scării de lemn ce trosneau ușor la fiecare pas sub tălpile noastre goale. Ajunși sus, ne-am strecurat prin gura podului de la clopotniță și am început să căutăm din priviri cuiburile porumbeilor.</span> <br/> <span class="font-size-2"> − Vere, îl aud pe Ion că șoptește trăgându-mă de tricou, mie mi s-a făcut frică, hai să plecăm.</span> <br/> <span class="font-size-2"> − Și mie, șopti și Ilie, nu vezi că nu-i niciunul, or fi plecați la câmp, după mâncare…</span><br/> <span class="font-size-2"> − St! am dus eu degetul la buze și vorbindu-le tot în șoaptă, le-am spus arătând spre vârful turlei: Trebuie să fie acolo sus, de nu le găsim aici cuiburile, dar cum să urcăm acolo? i-am întrebat, căutând din priviri ceva bun de cățărat. Atunci am văzut o frânghie groasă, legată de ceva din laterala clopotului și fără să stau prea mult pe gânduri, am apucat-o cu putere și am smucit-o să-i testez rezistența.</span><br/> <span class="font-size-2"> − Nu tra...</span><br/> <span class="font-size-2"> Dar n-am mai apucat să aud restul, că s-a produs dezastrul: clopotul a scos un bangăt ce mi-a paralizat auzul, spărgând totodată fără milă liniștea satului. Porumbeii s-au speriat și au zburat așa de bezmetic încât unul chiar s-a lovit de clopot și a căzut la picioarele noastre, iar sătenii, mai ales cei din apropierea bisericii, au ieșit speriați pe la porți, care cu ce apucase în mână, dar cei mai mulți cu câte o găleată cu apă. Doamne, ne-au sfârâit piciorușele pe scara clopotniței, iar de frică să nu ne vadă cineva, am alergat prin spatele bisericii printre cruci și morminte, apoi prin bălării cam cât noi de înalte și urzici până la genunchi, am sărit gardul din nuiele, și trecând ca vijelia prin grădina lui moș Burduf, plină cu vrejuri de dovleac turcesc, am alergat spre dolie luând-o prin albia pârâului, aproape secat dar foarte noroios și ne-am oprit sub pod. Inimile ne băteau cu putere în piept, iar lacrimile ne curgeau șiroi pe obraji din cauza usturimi și nici unul nu îndrăznea să facă vreo mișcare, când am auzit o voce pițigăiată de femeie ce trecea pe deasupra noastră:</span><br/> <span class="font-size-2"> − I-am văzut io, erau trei copii, fugeau de mâncau pământu' prin spatele bisericii spre grădina lu’ moș Burduf, io crez că ei au tras clopotu’.</span><br/> <span class="font-size-2"> − I-ai cunoscut?</span><br/> <span class="font-size-2"> − Nu, că eram cam departe și ei abia se vedeau din bălării…</span><br/> <span class="font-size-2"> Atunci ne-am mai revenit și suspinând ușor de usturime, am început să ne spălăm încet picioarele pline de noroi, iar apa rece avu un ușor efect calmant și usturimea parcă se mai diminuă, dar bășicile și roșeața parcă se accentuară și mai tare.</span> <br/> <span class="font-size-2"> După un timp, crezând noi că apele s-au mai liniștit iară sătenii au uitat, am ieșit tiptil din ascunzătoare și furișându-ne pe lângă gardul vecinului nostru, am vrut să intrăm în curte, dar brusc poarta s-a deschis și de după ea, bunica tocmai se pregătea să ducă gâștele la baltă în locul nostru:</span> <br/> <span class="font-size-2"> − Pă unde ați umblat mă? ne-a întâmpinat ea, și, ajutându-se de joardă își îndreptă spatele, astfel parcă impunându-se și mai categoric în fața noastră.</span><br/> <span class="font-size-2"> − Păi noi... noi am fost la scăldat, am răspuns bâlbâindu-ne pe trei voci diferite.</span> <br/> <span class="font-size-2"> − La scăldat! S-a mirat bunica, da' ce mă, nu vă bălăceați acușica, cu gâștili? Și dă ce aveți picerili așa dă roșii și bășicate? ne întrebă ea apropiindu-se și mai mult de noi. Dă la urzicili din cimitir, nu-i așa? Aha, voi ați fost împelițaților, și joarda se ridică amenințător în aer. Brusc, am zbughit-o noi în trei direcții diferite, auzind în urma noastră:</span><br/> <span class="font-size-2"> − Păi nu pui io diseară mâna pă voi, împelițaților! Veniți și luați gâștili și duceți-le la baltă.</span></p>
<p><span class="font-size-2"> </span></p>
<p><span class="font-size-2"> Vacanța mea de vară la bunici s-a terminat, a fost ultima, dar și cea mai frumoasă. A doua zi, mai întâii, mi-am luat la revedere de la bătrânul dud, i-am mângâiat cu privirea corona parțial desfrunzită, semn că toamna îl îmbrățișase și-l sărutase rece, dud sub care bunicul ne tundea „franțuzește” mereu la început de an școlar, și de care toată vara sta agățată la umbră găleata cu smalț verde iar de un ciot tăiat special, radioul ca o poșetă din carton galben. Bunicului i-am spus că plec supărat că nu m-a învățat să cânt la caval, el a zâmbit și a zic că mai avem timp, dar... dar în iarna cea urmat, el a plecat să se odihnească pe veșnicie, în deal, la biserică. Mi-am luat rămas bun de la bunica, aceasta, după ce și-a rezemat joarda de gard, m-a cuprins în brațe, m-a mângâiat pe păr, m-a sărutat pe frunte și mi-a zis să fiu cuminte, să învăț carte și să mai vin pe la ei și-n vacanța următoare, dar... dar mai ales să nu îi uit... Nu, nu v-am uitat dragii mei bunici, promit că nu am să vă uit niciodată și vouă vă dedic din toată inima aceste rânduri.</span></p> Ultima toamnătag:insemneculturale.ning.com,2017-05-09:6515444:Topic:9138622017-05-09T11:59:44.519ZCamelia Ardeleanhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CameliaArdelean
<p align="center">(inspirată dintr-un fapt real)</p>
<p align="center"> (Premiul al III-lea la Concursul „Labirinturi autumnale”, Ediția a II-a, noiembrie 2015, Vrancea)</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> Iris nu iubise niciodată toamna în mod deosebit. Fiind născută vara, adora soarele și căldura. Cu toate acestea, nu o puteau lăsa indiferentă primele zile ale lui septembrie, cu adierea lor plăcută, ca o mângâiere, nici metamorfoza treptată a copacilor, ce se găteau parcă de o petrecere fastuoasă.…</p>
<p align="center">(inspirată dintr-un fapt real)</p>
<p align="center"> (Premiul al III-lea la Concursul „Labirinturi autumnale”, Ediția a II-a, noiembrie 2015, Vrancea)</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> Iris nu iubise niciodată toamna în mod deosebit. Fiind născută vara, adora soarele și căldura. Cu toate acestea, nu o puteau lăsa indiferentă primele zile ale lui septembrie, cu adierea lor plăcută, ca o mângâiere, nici metamorfoza treptată a copacilor, ce se găteau parcă de o petrecere fastuoasă. Mai nou și luna octombrie era la fel de călduroasă și de blândă, încât nu prea puteai face vreo diferență între ele, lucru care o bucura, desigur.</p>
<p> Locuia la poalele unui deal și îi plăcea să admire, chiar și numai de la fereastră, când nu se putea altfel, pădurea de stejar atinsă de bagheta magică a naturii. „Câtă frumusețe, câtă măreție! În fiecare toamnă arată altfel, de parcă artistul care a pictat-o ar avea o imaginație fără limite!“, gândea ea visătoare. Așa și era! Copacii se întreceau parcă în frumusețe și strălucire, la un concurs al culorilor. Erau brodați în zeci de nuanțe, de la auriul cel mai deschis, înfrățit în splendoare cu lumina soarelui, până la maroniul roșcat al castanei și cel închis, al frunzelor trecute deja în neființă în lumea lor, a copacilor. Era o paletă minunată, care l-ar fi inspirat până și pe cel mai slab pregătit sau fără imaginație pictor.</p>
<p> Iris își închipuia cum ultimele păsări călătoare își pregătesc, fiecare la cuibușorul ei, valijoarele pentru lunga călătorie spre țările calde și se amuza, gândindu-se cât de mici și drăgălașe ar trebui să fie lucrușoarele lor, ca să încapă în aceste geamantane miniaturale. Deși nu mai era un copil, în mintea ei găsea încă loc pentru povești, mai ales dacă acestea îl includeau pe Făt-Frumos, venind pe calul său alb, ca să o răpească și să o ducă, dacă nu la castelul fermecat, măcar la o vilă cu piscină, undeva...</p>
<p> Iris se mira singură de trăznăile care-i treceau prin cap, cu ochii pironiți pe fereastră, la copacii multicolori din zona verde.</p>
<p> - Fata noastră-i tot copil! îi întrerupse tatăl deodată șirul gândurilor, pe un ton glumeț, ușor ironic, așa cum făcea el de obicei, urmărind-o cum desena cu arătătorul copaci și frunze pe geamul de la cameră. Nu știu cum s-o facem să coboare cu picioarele pe pământ, din norii ăia ai ei! Tu ești de vină, că ai răsfățat-o prea mult! continuă el, oftând închipuit și întorcându-și privirea spre mama lui Iris, care tocmai își băgase capul pe ușă, întrebătoare.</p>
<p> Iris era singura lor fiică și o iubeau enorm, chiar dacă îi arătau acest lucru în mod diferit. Tatăl jucase rolul de „dur” de când era mică, fiind „paznicul” ei permanent, iar mama, de o blândețe ieșită din comun, încercase mereu să o protejeze, pe cât putuse, de greutățile vieții, să nu simtă sacrificiile făcute de amândoi ca să o crească. Relația lui Iris cu tatăl ei se îmbunătățise abia în ultimul timp, de când aceasta terminase liceul, iar tatăl constată, în sfârșit, că nu mai are motive să o țină din scurt, ca la armată. Ea fusese oricum o fată serioasă (serioasă în sensul de conștiincioasă, că în rest, era o trăznită și jumătate), un „șoarece de bibliotecă”, preferând să „ronțăie” câte-o carte, în loc să-și piardă zilele sau nopțile prin baruri, cu golanii.</p>
<p> - Nu ieșiți la o plimbare, că uite ce vreme superbă e afară? spuse mama. Luați-vă și aparatul foto, poate faceți niște poze! Aș veni și eu, dar trebuie să termin zacusca! Ah... ce idee! sări ea. De ce nu mergeți la pădure, să căutați ghebe? După ploile de zilele trecute, s-or fi făcut destule! Putem pune și la zacuscă, că doar voi o băgați la burdihane, nu eu!</p>
<p> - Mă-ta asta e tare deșteaptă, de-aia m-am însurat cu ea! spuse tatăl lui Iris, pe un ton de seriozitate forțată. Gata, îmbarcarea! Pregătește coșurile și ceva merinde, că tu ești aia rea de foame, nu eu! i se adresă el lui Iris.</p>
<p> De bucurie, aceasta începu să sară într-un picior, ca un copil. Ideea de a face o plimbare prin pădurea gătită de toamnă, cu sau fără scop, i se părea genială. Singură nu s-ar fi încumetat, prieteni nu prea avea, fiind cam rezervată de felul ei, mult prea rezervată, din păcate, așa că tatăl rămânea singura variantă plauzibilă. Perioada de acalmie pe care o parcurgeau ținea deja de câteva zile, adică incredibil de mult, lucru care o bucura și o mira, în același timp. O obosiseră „meciurile“ verbale dintre ei, interminabilele discuții în contradictoriu, de parcă întotdeauna trebuia să existe un învins și un învingător. Înarmați cu plase, cuțite, coșuri, mănuși („ca nu cumva să-și strice domnișoara Iris mânuțele gingașe”, nu uită să o persifleze tatăl) și de-ale gurii, cei doi ieșiră val-vârtej pe ușă.</p>
<p> - Vedeți să nu vă prindă noaptea în pădure! mai apucă să strige mama în urma lor.</p>
<p> - Nu, nu, alergăm repede, ca să nu ne prindă! replică tatăl, desigur ironic. Era stilul lui de a vorbi de când îl știa, iar pe Iris o agasa uneori acest lucru, părându-i-se un soi de miștocăreală deplasată. Culmea, astăzi nu mai simți că o deranjează atât de tare, din contră, râse. Tatăl se uită mirat la ea și zâmbi.</p>
<p> În timp ce coborau scările, Iris îl privi cu coada ochiului și simți un fior în stomac: era atât de palid și de slab! Doamne, cum de nu remarcase asta? Întotdeauna fusese mai suplu, de felul său, dar acum parcă se uscase pe picioare. Observase că nu mai mânca el ca de obicei, că-și pierduse apetitul acela sănătos, care îi strângea instantaneu pe toți la masă, în jurul lui, dar o puse pe seama țigărilor. O undă de remușcare îi străpunse inima: locuiau în același apartament de atâția ani și nici măcar nu-l întrebase vreodată dacă-i e bine. Se simți brusc egoistă și nu îi plăcu acest lucru. Fusese prea ocupată cu ciondănelile lor cotidiene, ca să mai aibă timp și de alte gânduri în ce-l privea pe tatăl ei, în afară de acela că era, uneori, un tiran.</p>
<p> Merseră încet unul pe lângă altul, fără să-și vorbească, afundați în gânduri. Tăcerea devenise obositoare, iar Iris încercă să grăbească ritmul, ca să ajungă mai repede, dar, după numai câțiva pași, simți că tatăl ei începe să gâfâie și se opri.</p>
<p> - Ești bine? întrebă ea, ușor neliniștită. Vrei să ne întoarcem?</p>
<p> - Nu! replică el, scurt. Am obosit un pic, dar îmi trece. Ce să-i faci, vârsta! se scuză el, oarecum încurcat. Pe Iris nu o mulțumi deloc răspunsul lui. Nu era chiar atât de bătrân, din contră, la cei 50 de ani, era încă în floarea vârstei.</p>
<p> - Ar trebui să te lași de fumat! conchise ea cu jumătate de gură.</p>
<p> - Ar trebui!... răspunse el, pe un ton care nu lăsa niciun dubiu asupra faptului că nu o va face niciodată. Mai avusese câteva tentative de acest gen și renunțase definitiv la ideea de a mai încerca. Lui Iris i se părea „de o inconștiență crasă” atitudinea lui și nici măcar nu voia să ia în calcul faptul că, a renunța la țigări după patruzeci de ani de fumat, poate fi o aventură imposibilă. Ea nu avea vicii și îi considerase întotdeauna, pe toți cei care aveau vreunul, oameni slabi și influențabili. Ea se credea, desigur, puternică.</p>
<p> Mai merseră puțin, dar într-un rimt mai lent și în sfârșit ajunseră la intrarea în pădure. Iris privi extaziată. Era o splendoare! Felul în care soarele reflecta lumina printre copaci, covorul moale, mai moale decât cea mai fină catifea, în care se afundau când pășeau, perdeaua de frunze în cădere, mirosul de pământ reavăn, rezultat din ploaia ultimelor zile, cerul de un albastru covârșitor, care se ițea, ici și colo, printre crengi, toate acestea o făcură să scoată un „Iuhuuu” prelung, cât o ținură plămânii. Era o fată plină de viață, care se entuziasma de tot ce vedea. Simți brusc nevoia să îmbrățișeze un copac și să-l sărute. Îl mângâie apoi delicat cu degetele și începu să-i vorbească, pe un ton drăgăstos. După aceea, trase cu putere, de câteva ori, aerul proaspăt în piept, își scoase sandvișul și începu să ronțăie cu poftă.</p>
<p> - Tu nu vrei? își îmbie tatăl.</p>
<p> - Ți-am zis eu că tu ești tot în mintea copiilor! spuse el pe un ton de alint, refuzând-o cu o mișcare scurtă din cap. Nici nu am ajuns bine și deja te-a luat foamea! Foarte bine, îndoapă-te, că dup-aia n-o să mai ai timp! Dacă săruți toți copacii din cale până dăm de ghebe, nu mai ajungem nici mâine acasă! zâmbi el, aprizându-și o țigară. Urmări îndelung, cu privirea, fumul strecurându-se printre copaci, dar îl înecă o tuse cu expectorație, care dură mai multe minute. Tot nu stinse țigara, desigur. Așteptă să se liniștească și continuă să pufăie.</p>
<p> - Dacă vrei să afli, am citit că și plantele simt iubirea! spuse Iris, tot mai neliniștită de accesul de tuse al tatălui. Atunci când le spui cuvinte frumoase, cresc mai repede și mai sănătoase. Or fi având și ele sufletul lor! concluzionă ea meditativ.</p>
<p> - Vezi că era să calci pe-o gheabă, cu gândul la buruienile tale! o atenționă tatăl. În timp ce vorbeau, deplasându-se încet pe frunzele umede, ajunseră în dreptul unor tufișuri foarte dese, cu ramuri întortocheate și pline de spini. Pe lângă ele, dar mai ales la rădăcina lor, era o mulțime de ghebe, care de care mai fragede și mai pe vino-ncoa. Îți venea să le mănânci cu ochii. Iris se uită să vadă despre ce gheabă vorbise tatăl ei, dar acesta fu mai rapid și o așeză triumfător în coș.</p>
<p> - Vai, ce frumoasă e! Dă-mi-o mie! se rugă ea, de parcă ar fi fost un trofeu de mare preț.</p>
<p> - Exclus! spuse tatăl, amuzat de cererea fiicei, ca și când nu toate ar fi mers în aceeași direcție, adică la ei acasă. Uite câte sunt, du-te și culege-ți singură! Hai să facem concurs, să vedem cine culege mai multe!</p>
<p> Aceasta se avântă înspre tufișurile cu pricina, încercând să înainteze, dar nicio șansă! Spinii o înșfăcau din toate părțile, ca niște arici uriași, sfâșiindu-i geaca și zgâriindu-i cizmele. Noroc că erau prea ponosite ca să-i pese, le folosea doar pentru mersul la pădure și nu i-ar fi părut prea rău după ele, dacă s-ar fi stricat și mai mult decât erau deja. Se înarmă cu un băț confecționat cu ajutorul cuțitului, dintr-o creangă mai groasă, căzută pe jos și se îndreptă spre tufișurile de spini. Pe care putu, le îndepărtă cu bățul sau le trase în jos, călcând peste ele, ca să-și croiască drum. Tatăl se mulțumi cu ghebele aflate în afara tufișurilor, dacă tot avea de unde alege, fiindcă era o adevărată explozie de ciuperci peste tot. Se așeză ciuci, fiindu-i mai ușor așa, cel puțin nu-l mai îneca tusea și începu să-și umple coșul.</p>
<p> - Ai mare grijă, tuță („tuță” era prescurtarea de la „fătuță“, pe care tatăl i-o „administra” lui Iris încă de când era mică), să nu iei din alea bolunde! Uită-te bine să aibă inel sub pălărie, că altfel nu-s bune de mâncat! Pălăria trebuie să aibă puncte maronii deasupra, așa ca asta! și îi arătă lui Iris un exemplar de toată frumusețea, la care ea se uită cu jind. De fapt, ești fată deșteaptă, că semeni cu tată-tu, nu-mi fac griji! o măguli el, flatându-se pe sine, în același timp.</p>
<p> Iris era mult prea concentrată la cules, ca să mai fie atentă să-i dea vreo replică tatălui ei. Nu voia să-i scape nici măcar una din drăgălașele exponate. Le smulgea cu delicatețe, ca să nu le rupă, apoi le tăia partea terminală a codiței și le așeza cu grijă în coș. Nu uita, desigur, să le sărute și să le mângâie cu dragoste pe căpșor. Tatăl o privea amuzat: </p>
<p> - Bine că nu le ceri și iertare! spuse el.</p>
<p> - Ba tocmai că le cer, dar în gând! îl contrazise Iris cu nonșalanță. Călugării budiști așa fac, atunci când culeg ceva din natură, ca să mănânce. Ei spun că, dacă îi cerem iertare, natura nu se supără și ne mai dăruiește hrană și în alte dăți, mai multă și mai bună.</p>
<p> - Să-mi arăți și mie cărțile alea ciudate pe care le citești, să le arunc! spuse tatăl, prefăcându-se șocat, deși ochii îi sclipeau cu interes. No ce facem, nu mergem acasă? întrebă el brusc, vădit epuizat. Hai să mai lăsăm ciuperci și la alții, care vin după noi!</p>
<p> Iris se uită mirată la el. Niciodată până atunci nu plecaseră dintr-un loc cu ciuperci sau cu orice altceva, până nu culeseseră tot ce se putea. Acum, abia dacă umpluse fiecare câte un coș și tatăl deja obosise. „Nu se poate să fi îmbătrânit atât într-un an“, gândi ea contrariată. „Trebuie să-l fac neapărat să meargă la un doctor!“</p>
<p> - Haide să mai stăm! îl rugă Iris. Îți prinde bine și ție aerul curat, că ești intoxicat de atâta fum! Dacă ai obosit, odihnește-te, culeg eu!</p>
<p> Tatăl cedă în fața argumentelor fiicei, așa că Iris își urmă aventura printre mărăcini, plină de zgârieturi și cu hainele făcute ferfeniță. Ea nu simțea însă nimic și continua să culeagă, de parcă ar fi fost dirijată de o putere nevăzută. Seara își cobora încet mantia sa cenușie peste natura încremenită, iar liniștea se adânci și mai mult.</p>
<p> - Gata, tuță! o trezi tatăl la realitate. Hai să plecăm, că ne-apucă noaptea pe-aici și poate ne-atacă vreo haită de câini vagabonzi! De-acuma dă frigul și nu mai prea găsesc de mâncare, așa că pot deveni periculoși!</p>
<p> Argumentul acesta o convinse instantaneu pe Iris. Deși adora animalele, în general, nu îi surâdea deloc ideea să dea nas în nas cu niște dulăi flămânzi, oricât de simpatici ar fi fost. Aveau deja patru plase și două coșuri pline ochi cu ghebe și mai mult de atât oricum nu puteau căra. Se ridică în picioare și scoase un țipăt scurt. Își dădu seama că era înțepenită și abia își putu dezdoi șira spinării. După atâtea ore de stat aplecată, parcă era ruptă în două, o durea tot corpul, de ziceai că fusese izbită în plin de un microbuz.</p>
<p> - Lasă că-ți revii tu, doar ești tânără! o consolă tatăl în glumă și înhăță câte două plase în fiecare mână. Tu du coșurile, că-s mai ușoare! o îndemnă el. Iris îl văzu însă extenuat de povară, abia trăgându-și sufletul și tușind întruna din cauza efortului. Făcură multe pauze până acasă, îngrijorător de multe. Era evident că greutatea îl sleia de puteri. Iris începu să regrete că nu-l ascultase și că nu plecaseră spre casă atunci când aveau pline doar coșurile. Se gândi că probabil e răcit, de tușește atâta și îl îndemnă să meargă la doctor chiar a doua zi.</p>
<p> - Oi merge, ce să fac! zise el într-o doară. Da` și doctorii ăștia nu-s mai buni unul ca altul, mai bine-i să te ferești de ei!</p>
<p> Ajunseră, cu chiu, cu vai, în fața blocului. Tatăl se prăbuși pe banca de la intrare, cu ultimele puteri. Continuă să tușească din greu și să expectoreze masiv. Iris se sperie, neștiind ce să facă și o sună pe maică-sa, rugând-o să coboare. Aceasta veni repede, îngrijorată și rămase lângă el, pe bancă, mai bine de o oră, până i se mai potoli tusea. Între timp, Iris făcu trei drumuri până sus, ducând mai întâi cele două coșuri, apoi câte două plase odată.</p>
<p> În sfârșit veniră și ei în casă. Tatăl nu vru nici acum să mănânce nimic, nici măcar apă nu bău. Cel puțin nu mai tușea. Se apucă, tacticos, să aleagă ghebele. Le controlă pe fiecare în parte, mai ales pe cele culese de Iris, să vadă dacă au inel. Le observă cu atenție pălărioarele și le selectă riguros. Operațiunea aceasta migăloasă dură până către dimineață. Apoi veni rândul mamei să pregătească oalele cele mai mari, ca să le opărească. Le spălă întâi în mai multe ape, apoi le puse la fiert. Iris ajuta și ea cu ce putea, fără să simtă oboseala. „Ce noroc că tata se pricepe la ciuperci“, gândi ea. Avusese colegi la școală care nici măcar nu văzuseră vreodată ghebe în realitate, așa că Iris se considera norocoasă cu un tată expert într-ale pădurii. „Dacă s-ar face odată bine, să mai mergem la cules, până nu se termină toamna!...“</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p align="center">După un an</p>
<p align="center"> </p>
<p> </p>
<p> Iris stătea cu privirea ațintită în gol, prin sticla fumurie a ferestrei. Primele zile de octombrie erau umede și mohorâte. Vremea se schimbase pe neașteptate. Nori groși, cu figuri înspăimântătoare, ca niște monștri plutitori, de o culoare nedefinită, se înghesuiau unul într-altul, pregătiți parcă să înghită tot cerul. Crengile copacilor, pieptănate de vânt, se izbeau unele de altele, cu un vaier prelung. Frunzele se zbenguiau în aer, ca niște balerine de ocazie, aterizând încet pe covorul multicolor, mustind de ploaia ultimelor zile. În rest, totul era inert, desprins parcă dintr-un tablou tragic, ireal, care nu înceta să se picteze singur.</p>
<p> Cel puțin, așa percepea Iris noua toamnă. Începu să deseneze cu arătătorul pe geam, cum făcea deseori. Acum, însă, nu mai avea niciun farmec. Vocea tatălui ei nu mai avea cum să o trezească din visare, cu tonul ei ironic și totodată jucăuș. Îl condusese pe ultimul drum cu două luni în urmă. Murise de „boala aceea“, al cărei nume, mama lui Iris se temea să-l rostească. Nu mai prinse cele dintâi zile ale toamnei, care îi plăceau atât de mult.</p>
<p> Ohh!… Dacă ar fi știut din timp că anul trecut se bucura de ultima lui toamnă! Avea atâtea să-i spună, i-ar fi mărturisit cât de mult îl iubește și cât de rău îi pare că au pierdut timp prețios în dispute inutile, în loc să-și deschidă sufletul unul altuia! L-ar fi luat în brațe și l-ar fi alintat ca pe un copil, așa cum își dorise întotdeauna, dar nu o făcuse, de teamă să nu pară slabă! I-ar fi cerut iertare pentru tot, chiar și pentru vorbele nerostite încă! Dacă ar fi știut...</p>
<p> Acum știa măcar un lucru cu certitudine: că pentru ea, nicio toamnă nu va mai fi la fel. Oricât de frumos îi va zâmbi soarele pe cer, în inima ei nu va mai fi niciodată senin, niciodată... Odată cu plecarea definitivă a tatălui, îi murise și copilăria din suflet. Pentru ea începea o toamnă lungă și grea, o toamnă care nu avea nicio legătură cu vreun anotimp...</p>
<p> </p>
<p>(din volumul "Destine", premiat ulterior cu <i>Mențiune de onoare</i> la <i>Festivalul Literar Internațional “Corona”/“Premio Letterario Internazionale Corona”</i>, Ediția a II-a, Italia, 2016-2017, secțiunea „carte edită proză”)</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p> Vizitatorul misterios - partea a II-atag:insemneculturale.ning.com,2016-12-22:6515444:Topic:8788632016-12-22T13:36:57.674ZCamelia Ardeleanhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CameliaArdelean
<p>- Da, da, sunt! răspunse ea cu voce stinsă. Simțea prin toți porii că trebuie să se ferească de Învățător, că nu e lucru curat cu el, deși o forță nevăzută o îndemna, din contră, să-l accepte. Intuiția îi dicta că nu era bine să-și facă dușman un astfel de om. După câteva secunde de gândire, în care își alese cu grijă cuvintele, îi zise lui Raul să o scuze față de Maestru, să-i spună că e foarte ocupată cu serviciul și nu are timp pentru o nouă colaborare. Apoi termină conversația, motivând…</p>
<p>- Da, da, sunt! răspunse ea cu voce stinsă. Simțea prin toți porii că trebuie să se ferească de Învățător, că nu e lucru curat cu el, deși o forță nevăzută o îndemna, din contră, să-l accepte. Intuiția îi dicta că nu era bine să-și facă dușman un astfel de om. După câteva secunde de gândire, în care își alese cu grijă cuvintele, îi zise lui Raul să o scuze față de Maestru, să-i spună că e foarte ocupată cu serviciul și nu are timp pentru o nouă colaborare. Apoi termină conversația, motivând că are de lucru la un articol. Se simțea la pământ. Avea nevoie să fie singură.</p>
<p> În următoarele două săptămâni, Raul o bombardă aproape zilnic cu telefoanele, revenind cu mesaje de la Maestru, legate de mult dorita colaborare. Ioana refuza cu stoicism, de fiecare dată. Starea de apatie cu care se întorsese de la peșteră se înrăutățea pe zi ce trecea, așa că își luă câteva zile de concediu, sperând să se refacă. La ziar era o perioadă foarte aglomerată, iar ea nu se mai putea concentra la nimic. Avea nevoie de odihnă, ca de aer.</p>
<p> Într-o sâmbătă dimineața, fix la ora șase, Ioana se trezi brusc din somn. Se miră. Abia dacă reușea să se trezească pe la opt, în zilele lucrătoare și să se pregătească pentru serviciu. Merse la bucătărie să-și ia un pahar cu apă și o întâlni acolo pe mama ei. Aceasta nu putea dormi din cauza durerilor de spate și venise să își facă o cafea.</p>
<p> Ioana o salută din mers, cu ochii pe jumătate închiși și se întoarse repede în pat, zicându-și că e prea devreme să îl părăsească. Vecinii de alături se treziseră și ei, îi auzea cum trebăluiau în bucătărie. Știa asta, după apa ce curgea continuu la chiuvetă.</p>
<p> Se întoarse pe burtă, poziția ei preferată, sperând că așa va reuși să adoarmă, în ciuda gălăgiei. Închise ochii și așteptă. O cuprinse o stare plăcută de moțăială, dar forfota era prea mare ca să poată ațipi. Dintr-o dată, vizualiză pe tavanul camerei, chiar deasupra ei, o umbră neagră, lungă de vreo doi metri, care stătea nemișcată. Simți pumnalul fricii lovind-o în stomac. Abia apucă să se întrebe în gând: „Ce naiba o mai fi și asta?”, că în secunda următoare, „ceva“ îngrozitor de greu se aruncă peste ea, strivind-o. Brusc, simți că se sufocă. Încercă să se elibereze, dar constată cu stupoare că nu putea face absolut nicio mișcare, de parcă ar fi fost paralizată. Încercă să țipe după ajutor, dar gura îi era încleștată și nu putu să articuleze nici măcar un sunet.</p>
<p> Secundele treceau și Ioana simți că nu mai rezistă. Parcă avea o piatră de moară deasupra ei și abia mai respira. Cugetă cu groază: „<i>Ăsta</i> mă omoară! Or să mă găsească ai mei dimineață fără suflare și nici măcar n-or să știe de ce am murit!”. Numai gândul acesta și era suficient ca să o înnebunească! Nu avea idee <i>cine</i> sau <i>ce</i> o apăsa în asemenea hal sau cât timp trecuse de când zăcea inertă, dar era clar că mult n-o mai putea duce așa. Plămânii ei aveau nevoie urgent de aer.</p>
<p> Deodată îi trecu prin minte să zică „Tatăl nostru“ în gând și să-și facă cruce, tot în gând, altfel n-avea cum. Mai văzuse ea în filmele cu vampiri că așa ceva funcționa și, dată fiind situația, se gândi că nu are nimic de pierdut. Nu apucă să ajungă la sfârșitul rugăciunii, că „greutatea” înfricoșătoare se smulse violent <i>din</i> ea, tot atât de neașteptat cum apăruse, nu înainte însă de a face un zgomot aproape imperceptibil și neomenesc în urechea Ioanei, ceva asemănător, oarecum, unui chițcăit de șobolan care râde (dacă aceste rozătoare ar putea să râdă, desigur!).</p>
<p> Ioana sări instantaneu din pat și merse glonț în dormitorul părinților. Tremura din toate încheieturile și nu se putea opri din plâns. Aceștia se speriară la început, gândindu-se că o doare ceva, dar se liniștiră după câteva minute, când, printre sughițurile fiicei lor, înțeleseră că era vorba despre un „vis” oribil.</p>
<p> - N-a fost vis! Eram complet trează, auzeam vecinii cum coboară pe scări, să meargă la serviciu! încercă să le explice Ioana, panicată și totodată ofensată că nu era luată în serios.</p>
<p> - Ai visat! repetă de câteva ori tatăl, înveselit. Sau poate te-oi fi sufocat în somn, sub zecile de perne pe care le tot pui pe lângă tine! Nu mai dormi pe burtă sau în pozițiile tale ciudate, că uite ce pățești! o mustră el în glumă.</p>
<p> Mama îi ținu isonul tatălui, așa că, până seara, Ioana era aproape sută la sută convinsă că avusese un coșmar. Noaptea de sâmbătă spre duminică trecu fără niciun incident. Duminică dimineața, exact la ora șase, se trezi să meargă la baie. Se întoarse apoi repede în pat, bucurându-se de căldura acestuia și de faptul că nu trebuia să plece la serviciu. Așezată comod pe spate, ca să nu se mai „sufoce”, închise ochii, așteptând să-i vină somnul. Bebelușul vecinilor părea să fie împotrivă, începând să țipe ca din gură de șarpe. „Probabil are colici, săracul”, gândi Ioana. „Doamne, dacă ne-am muta odată la casă! Nu mai am nervi pentru zgomotele astea! Să am liniștea mea, curtea mea, grădina mea, să...“</p>
<p> Dar nu apucă să-și termine gândul, că simți deodată „greutatea” imensă, de dimineața trecută, cum se prăvălește peste ea, cu aceeași agresivitate de nedescris. Îi strivea pieptul, o înăbușea, ba mai mult, se mișca <i>în</i> ea, de la dreapta la stânga și invers, presărându-i groaza prin toți porii și prin toate celulele. Era o senzație înspăimântătoare, pe care nu o mai simțise niciodată și cu toată experiența ei de reporter, părea imposibil de descris în cuvinte.</p>
<p> La fel ca în dimineața precedentă, Ioana nu-și putu mișca nici măcar un deget și nu putu articula niciun sunet, singurul organ funcțional îi era creierul. Limba îi era înțepenită, iar dinții încleștați. Plămânii îi erau striviți de greutate și abia dacă mai primea un firicel de aer. Încercând să-și păstreze cumpătul, deși își simțea pielea de găină din cauza fricii, își făcu, cu viteza fulgerului, câteva socoteli în gând. „Greutatea“ de pe (<i>din</i>) ea părea să aibă între optzeci și o sută de kilograme, iar ea doar cincizeci. Nu mai avea mult timp, trebuia să acționeze rapid, altfel ar fi fost prea târziu. Era deja în pragul leșinului, când îi veni din nou ideea să spună „Tatăl nostru” în gând, făcându-și cruce, în același timp, tot în mintea ei. În numai câteva secunde, simți cum „acel ceva“ se smulge violent din ea, mișcându-se întâi <i>prin ea</i> de câteva ori și lăsând-o sleită de puteri. „Tabloul“ fu încheiat de același râs sinistru, șoptit în urechea ei, asemănător chițcăitului de șobolan.</p>
<p> Deși, în alte împrejurări, Ioanei îi lua cel puțin o oră să se îmbrace, fiindcă avea nevoie să încerce zeci de obiecte vestimentare, până se hotăra asupra unuia, de data aceasta, în cinci minute fu gata. Trase pe ea o pereche de blugi mai vechi, pe care nu-i mai îmbrăcase de ani de zile și un tricou aflat la îndemână, apoi o zbughi pe ușă. Nici măcar nu mai trecu prin camera părinților, să le spună că pleacă. Era prea surescitată, ca să mai aibă chef să-i audă făcând haz pe seama presupuselor ei vise. Inima îi bătea cu putere. Trebuia neapărat să ajungă la bunici, ei sigur aveau să o creadă! Necazul era că aceștia locuiau în celălalt capăt al orașului, iar răbdarea ei era la limită. Parcurse totuși distanța pe jos, profitând de aerul curat și de vremea superbă de afară, ca să se mai liniștească.</p>
<p> Bunicii rămaseră surprinși când o văzură:</p>
<p> - Ioana, ce-i cu tine? Niciodată nu ai venit la noi la șapte dimineața! S-a întâmplat ceva? întrebă neliniștită bunica.</p>
<p> Pe Ioana o podidi plânsul. Era un plâns nervos, sacadat. Le povesti printre sughițuri, cu lux de amănunte, despre „vizita“ matinală din ultimele două zile și așteptă reacția lor. Bunicii, oameni de la țară, simpli și foarte credincioși, care citeau zilnic în Biblie și mergeau săptămânal la biserică, o priviră cât se poate de serios, oarecum îngrijorați.</p>
<p> - Satana are putere pe pământ, scrie și în Biblie! zise bunica. El poate să facă lucruri rele și multe minuni, ca să-l ispitească pe om. Hai să ne punem pe genunchi, să ne rugăm!</p>
<p> Ioana nu era prea obișnuită să se roage de față cu alți oameni, mai ales de pe genunchi. O făcea cel mult în gând, la repezeală, dar de data aceasta se supuse imediat. Ar fi făcut orice, numai să nu mai simtă spiritul acela sau ce o fi fost pe (sau mai degrabă în) corpul ei. Rugăciunile durară destul de mult, până când Ioana se simți ceva mai liniștită. Bunica îi dădu apoi o Biblie, din care o povățui să citească de mai multe ori pe zi cu voce tare, în special seara, la culcare și dimineața, la trezire. O îmbie apoi să mănânce puțin, dar ea refuză cu vehemență. Nu mai avea stare, voia să plece, să se închidă în casă și să nu mai vadă pe nimeni. </p>
<p> Ajunsă în parc, se așeză pe o bancă și începu să mediteze la ce i se întâmplase, ciupindu-se, din când în când, de braț, pentru a se convinge că nu o luase razna. După mai bine de o oră, plecă spre casă. În drum, trecu și pe la Raul. Simțea nevoia să-i povestească totul. Era convinsă că nu va râde și avu dreptate.</p>
<p> - Uite aici niște tămâie! spuse el pe un ton serios. În fiecare seară, cu două-trei ore înainte de culcare, să arzi câte puțină în lămpița asta, în camera unde dormi! și îi puse în mână o lampă odorizantă, de un verde închis.</p>
<p> - Ideea nu e rea! rosti Ioana, ceva mai liniștită. Câteva minute nu spuse nici unul nimic, apoi Ioana își luă inima în dinți și întrebă cu o voce gâtuită:</p>
<p> - Tu crezi că e... Învățătorul?</p>
<p> - Tu... ce crezi? întrebă Raul, ezitând să se pronunțe. Privirea lui pătrunzătoare îi confirmă însă temerile. </p>
<p> - Gândește-te că ei își fac dimineața, la ora șase, meditațiile în peșteră! continuă el. Exact ora la care ție îți apare „vizitatorul”! Eu cred că nimic nu-i întâmplător! Chiar dacă nu este Maestrul, e <i>cineva</i> trimis de el! Iar <i>acel cineva</i> nu e de pe lumea asta! Ai mare grijă, se pare că l-ai înfuriat rău de tot cu refuzurile tale!</p>
<p> - Ești culmea, dar ce era să fac, să accept să-i devin colaboratoare? explodă ea.</p>
<p> - Doamne ferește, că dup-aia n-ai mai fi scăpat! ripostă Raul. Acum lasă, nu-ți mai bate capul, faptul e consumat! Fă ce ți-am zis eu și o să vezi că va fi <i>mai</i> bine!</p>
<p> Convinsă doar pe jumătate, Ioana se îndreptă spre casă. Se întâlni cu niște cunoștințe pe drum, dar le expedie repede, scuzându-se că are programare la doctor. Nu se putea concentra la nimic și, deși se străduia să pară liniștită, avea o privire de căprioară speriată. Nu voia pentru nimic în lume, sub emoția momentului, să riște o destăinuire spontană cui nu trebuia, fiindcă asta ar fi fost pierzania ei. Oricine ar fi auzit, ar fi crezut probabil, în prima fază, că are nevoie de psihiatru. Nu mai trebuia să afle nimeni prin ce trecea, în afară de bunici, Raul și... părinții ei, care, cu siguranță, ar fi păstrat secretul.</p>
<p> - Ai avut un coșmar! susținu tatăl, ca și prima dată, privind-o la fel de neîncrezător. Cine știe la ce tâmpenii te-ai uitat, la televizor! Culcă-te și tu mai repede seara, că uite ce vise ai, din cauza oboselii!</p>
<p> - Tu nu înțelegi că nu m-am uitat la niciun film de două săptămâni? țipă Ioana, ieșindu-și din minți. Cum naiba să am exact același vis, două nopți la rând? Și în primul rând nu era noapte, ci dimineața, la șase! Nu dormeam, ci eram trează, așa cum sunt acum!</p>
<p> Se ridică nervoasă și ieși, trântind ușa. Merse în camera ei și se aruncă deznădăjduită în pat. Oare de ce se mai chinuie să-l convingă, dacă oricum era hotărât să nu o creadă? În prag apăru mama, care încercă s-o liniștească. Nu mai părea atât de sigură că întâmplarea Ioanei e un simplu coșmar, dar nu spuse nimic. Nu voia să-i dea apă la moară și mai mult. Acceptă chiar să doarmă cu fiica ei în patul strâmt de o persoană, numai să o vadă mai liniștită.</p>
<p> Ioana începu să facă pregătirile de culcare. Luă Biblia de la bunica și citi, la întâmplare, cu voce tare, câteva pasaje. Scoase apoi lămpița de la Raul, puse deasupra câteva bucățele de tămâie, iar dedesubtul lor aprinse o lumânare mică. Se întinse apoi în pat cu lumina aprinsă, sperând să adoarmă, dar somnul întârzia să apară. Pe când era gata-gata să ațipească, simți că pe corpul ei alunecă lent ceva nedefinit, care o atinge într-un mod neplăcut, pornind de la picioare. Sări brusc din pat și puse mâna, din nou, pe Biblie. Continuă să citească, în șoaptă, din versetele la care era deschisă.</p>
<p> Se pare că rugăciunile și tămâia începeau să își facă efectul, fiindcă „musafirul“ nu se apropie mai mult de atât de ea, suficient însă cât să o terorizeze. Căuta probabil o „portiță“ de intrare. Se îndepărta apoi un timp și aștepta, iar când ea se oprea din citit, încerca din nou să “atace”.</p>
<p> - Tu n-ai de gând să te culci? o întrebă mama, care tocmai se trezise din cauza agitației fiicei sale. Eu merg mâine la serviciu, tu rămâi acasă, ce-ți pasă!</p>
<p> - Crezi că pot? se plânse Ioana, sfârșită. Nu vezi că nu mă lasă <i>ăsta</i>?</p>
<p> - Cine? Eu nu văd pe nimeni! răspunse mama nonșalant.</p>
<p> - Nici n-ai cum, doar pe mine vrea să mă tortureze, nu pe tine! conchise Ioana, la capătul puterilor.</p>
<p> Continuă să se „distreze” astfel toată noaptea și în fiecare din nopțile următoare, stând la pândă și citind rugăciuni. După ce trecea de ora șase dimineața, „entitatea“ dispărea ca prin farmec sau nu mai avea nicio putere asupra ei. Atunci cădea, sfârșită de oboseală și de spaimă. Dacă ar fi luptat cu un inamic terestru, frica ei nu ar fi fost atât de mare, dar așa... cu un adversar nevăzut, împotriva căruia nu știa ce să facă sau care îi sunt armele... Asta era imposibil de suportat!</p>
<p> După câteva luni de tortură, trebui să se lase de serviciu, fiindcă nu mai făcea față stresului și oboselii. Vizitele <i>demonului</i> începură să devină, cu timpul, tot mai rare și mai neregulate. Parcă forța lui, influențată de ceva nevăzut, se stingea, încetul cu încetul, precum un foc din care mai rămăsese doar jarul.</p>
<p> - Ți-am spus eu că o să reușești! o îmbărbăta Raul. Trebuie să ai răbdare, cu așa ceva nu e de glumit!</p>
<p> Răbdarea Ioanei se apropia însă de sfârșit. Se agăța de un firicel de speranță că, la un moment dat, „vizitatorul” se va plictisi și o va lăsa în pace. Într-o zi, pe când credea că scăpase definitiv de el, fiindcă trecuseră câteva săptămâni de când nu-și mai făcuse simțită prezența, ceea ce nu se mai întâmplase, se întâlni cu unul dintre discipolii Maestrului prin oraș. Se salutară și schimbară câteva cuvinte, până când Ioana observă cum ochii acestuia își schimbă brusc culoarea în cenușiu și încep să arate exact ca ochii Învățătorului, atunci când se cunoscuseră la peșteră.</p>
<p> Ioana simți că îi vine să leșine. Se scuză că are o întâlnire și se îndreptă grăbită spre casă. Toată noaptea nu avu liniște, iar a doua zi dimineața, exact la ora șase, reîncepu calvarul.</p>
<p> - Așa-ți trebuie, dacă te-ai lăsat pe tânjală! o certă Raul la telefon. Nu trebuia să întrerupi rugăciunile! Acum i-ai dat din nou putere asupra ta!</p>
<p> „Vizitele“ continuară o perioadă, la fel de virulente și dese ca la început, apoi, pe măsură ce rugăciunile și tămâia își făceau efectul, forța „intrusului” slăbi în intensitate. Continua, cu toate acestea, să o frecventeze, mai mult sau mai puțin regulat. Disperată, Ioana se interesă pe la prieteni dacă nu știu vreun loc de muncă în străinătate. Spera că, dacă pleacă din țară, „entitatea” nu o va mai urmări, iar ea își va afla, în sfârșit, liniștea mult râvnită. Într-un final, află că o prietenă din Spania are nevoie de ajutor. Îngrijea o familie de bătrâni la domiciliu și nu mai făcea față singură. Avea două paturi în cameră și se putea dormi foarte bine la ea.</p>
<p> Ioana nu mai stătu pe gânduri. Își rezervă bilet la autocar și plecă peste câteva zile. Nici măcar nu mai conta ce job urma să aibă, important era să dispară odată, cât de departe putea de casă.</p>
<p> Prietena ei, care nu mai fusese în țară de câteva luni, o primi cu brațele deschise. Avea, în sfârșit, cu cine să vorbească în limba ei și să povestească vrute și nevrute. Ioanei îi venea să sară într-un picior de bucurie. În primele zile nu se întâmplă nimic deosebit. Dormi neîntoarsă, ca un prunc, până dimineața. Nici nu mai ținea minte de când nu fusese atât de împăcată. Apoi, dintr-o dată, liniștea i se spulberă din nou.</p>
<p> Într-o dimineață, pe la șase, se trezi brusc. Se uită la ceas și își zise că e prea devreme să părăsească patul. Mai avea timp să moțăie cel puțin o oră. Închise ochii. Nu trecu mult și „văzu“ o ușă în perete, care se deschise, iar de după ea apăru o siluetă masculină cu plete. Nu avu timp să-i vadă fața că, în secunda următoare, o greutate incredibilă se aruncă peste ea cu o forță de neimaginat și începu să i se miște înăuntru.</p>
<p> „Nu pot să cred! Nici aici nu scap de tine?“ gândi Ioana disperată. Era cel puțin la fel de agresiv ca și atunci când o „vizitase” prima oară. Încercă să scape, dar, ca de obicei, era „paralizată”. Se gândi să țipe, poate o aude prietena ei și îi dă prin cap să o trezească, dar dinții îi erau încleștați.</p>
<p> Cu un exercițiu mental care-i păru extraordinar de greu, reuși, pentru prima dată de când i se întâmplau aceste ciudățenii, să-și ducă mâna dreaptă la piept. O simți de parcă ridicase cu ea cel puțin o sută de kilograme. Sleită de puteri, pe când era gata să rămână fără aer, îi veni în minte, în sfârșit, să spună „Tatăl nostru” și să-și facă cruce, ambele în gând. Conform „tiparului” știut, la câteva secunde, „intrusul“ se smulse din ea cu aceeași violență cu care intrase, lăsând-o atât de vlăguită, de parcă s-ar fi întors din ghearele morții.</p>
<p> Ioana se ridică instantaneu din pat. Prietena ei se trezise de ceva timp și o privea mirată:</p>
<p> - Cred că ai visat ceva groaznic, după cum gemeai întruna! spuse ea.</p>
<p> - Da? S-a auzit? întrebă mirată Ioana, care crezuse că zbuciumul ei fusese doar la nivel mental.</p>
<p> - Glumești? Cred că a auzit toată strada! Tocmai mă pregăteam să te trezesc, am crezut că ți-e rău! răspunse prietena ei pe un ton neutru, din care nu se putea deduce dacă vorbește serios sau e doar o glumă.</p>
<p> A fost ultima oară când Ioana a fost atacată de “vizitatorul” misterios. După un timp, îl sună pe Raul, să-i spună marea veste. Acesta nu păru deloc surprins:</p>
<p> - Mă gândeam eu... Am și eu o noutate pentru tine! A murit Maestrul!</p>
<p> - Ce?? Cum așa? se miră Ioana. Doar nu era bătrân, n-avea nici cincizeci de ani și nici bolnav nu știu să fi fost!</p>
<p> - Și ce dacă? Și-a terminat misiunea aici și a plecat! spuse Raul, pe un ton serios.</p>
<p> - Când a murit? insistă ea.</p>
<p> - Acum vreo trei luni, la câteva zile după ce ai plecat în Spania!</p>
<p> Ioana rămase cu receptorul în mână, mută de uimire. Exact atunci venise la ea demonul pentru ultima oară. Fusese, probabil, „vizita” dinaintea “plecării”…</p>
<p></p>
<p>(din volumul "Destine", Editura Armonii Culturale, Adjud, 2016)</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p> Vizitatorul misterios - partea Itag:insemneculturale.ning.com,2016-12-20:6515444:Topic:8782692016-12-20T10:37:54.203ZCamelia Ardeleanhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CameliaArdelean
<p> Proaspăt angajată ca reporter la unul dintre cele mai importante ziare din județ, Ioana era în culmea fericirii. Visul ei de a scrie devenea realitate! Se ocupa chiar de domeniul ei favorit, ezoteric, iar primele sale articole avuseseră deja succes. Oamenii o sunau zilnic, cerându-i diverse informații despre cei intervievați de ea: călugărițe deschizând Psaltirea, maeștri cititori în stele, ghicitori în cafea, în tarot sau în liniile palmei și tot soiul de ciudați, aflați în mare vogă…</p>
<p> Proaspăt angajată ca reporter la unul dintre cele mai importante ziare din județ, Ioana era în culmea fericirii. Visul ei de a scrie devenea realitate! Se ocupa chiar de domeniul ei favorit, ezoteric, iar primele sale articole avuseseră deja succes. Oamenii o sunau zilnic, cerându-i diverse informații despre cei intervievați de ea: călugărițe deschizând Psaltirea, maeștri cititori în stele, ghicitori în cafea, în tarot sau în liniile palmei și tot soiul de ciudați, aflați în mare vogă la acel moment.</p>
<p> Era extrem de mulțumită de vâlva creată în jurul ei și de-abia aștepta următoarea „mutare”: găsirea unui subiect care să o facă, dacă nu celebră peste noapte, „măcar” foarte cunoscută. Văzuse prea multe filme, pesemne, și chiar dacă era la o vârstă destul de matură, nu înceta să viseze, cu ochii larg deschiși, la cai verzi pe pereți sau la alte minuni, pe care le citise în miile de cărți ce-i trecuseră prin mâini, în cei douăzeci și cinci de ani de când văzuse lumina zilei.</p>
<p> Într-una din zile, aflându-se într-o pană de inspirație, stătea cu televizorul deschis, uitându-se în gol la ecran și gândindu-se despre ce naiba va scrie în următorul său articol. Redactorul-șef îi propusese cu „dărnicie” să umple, peste câteva zile, cele două pagini din mijloc ale ziarului, fără să-i dea o sugestie, cât de mică, iar ea încă habar nu avea cum o va face. Termenul-limită se apropia cu repeziciune și în minte nu-i venea niciun plan de bătaie.</p>
<p> Deodată, atenția Ioanei fu atrasă de un reporter ce lua un interviu unui oarecare „guru” din zonă, tocmai când acesta susținea că este chiar „fratele lui Isus”, venit pe pământ să salveze oamenii de păcat. Afirmația căzu ca un trăsnet în mintea Ioanei. Deși nu era prea religioasă, își însușise de mică principiile creștine și cunoștea, cât de cât, Biblia, iar ceea ce auzea era în totală contradicție cu Cartea Sfântă. Ciuli urechile și ascultă mai departe. Restul interviului o șocă și mai mult, astfel încât, la sfârșit, se gândi: „Oare tipul ăsta e dus cu pluta? Cum de s-o fi dând așa ceva pe post? Mi se face părul măciucă numai când mă gândesc! Nu mai știu unii ce să facă pentru audiență!”.</p>
<p> În timp ce se străduia să digere cele auzite și să găsească răspunsuri la întrebări, „piticul cel rău al curiozității” începu să o împungă în coaste: „Ce s-ar întâmpla dacă m-aș duce într-o zi și i-aș lua un interviu pentru ziar? Cred că ar fi bomba secolului!”, jubilă ea, râzând în barbă. Din informațiile date de reporter, deduse că peștera unde noul guru putea fi găsit, împreună cu discipolii săi, se afla la cel mult patruzeci de kilometri de orașul în care locuia, într-un loc foarte pitoresc, situat parcă la marginea lumii, pe care de mult își dorise să-l viziteze. Acum avea încă un motiv în plus să o facă.</p>
<p> Zilele trecură fulgerător, iar Ioana, înarmată cu pix și caiet, dar mai ales cu un entuziasm de zile mari, porni împreună cu Mihai, unul din fotografii angajați ai ziarului, cu mașina acestuia, spre satul cu pricina.</p>
<p> - Vezi că trebuie să oprim pe strada Magnoliei! îi spuse Ioana. Vreau să-l luăm cu noi pe un amic de-al meu! Când a aflat unde vreau să merg, mi-a zis că sunt într-o ureche și că mă bag singură în gura lupului. Cică trebuie să vină și el neapărat, ca să mă protejeze! Îl cunoaște pe „marele guru“ de la niște cursuri ezoterice urmate împreună la București și spune că e cam periculos, c-o să-mi ia și pantalonii de pe mine, fără să-mi dau seama, dacă nu mă duc însoțită. Tu ce crezi? zâmbi ea ironic.</p>
<p> - Eu nu cred în prostii din astea! spuse Mihai cu fermitate. Noi suntem creștini din tată în fiu, așa că Dumnezeu ne apără de cel rău!</p>
<p> Tocmai pe când Ioana se întreba: “Oare eu nu sunt tot creștină, pe mine de ce nu m-ar apăra?”, condamnând în minte bariera subînțeleasă a lui Mihai între el și restul lumii, mașina opri. Ajunseră la colțul străzii unde Raul, prietenul despre care Ioana îi vorbise lui Mihai, aștepta cu nerăbdare. Acesta sări instantaneu cu gura pe ea:</p>
<p> - Credeam că ați plecat fără mine! Ai noroc că sunt liber și pot să te însoțesc! se agită el.</p>
<p> Raul era un tip mai mare cu vreo douăzeci de ani decât Ioana, dar cu un comportament destul de imatur pentru vârsta lui, glumind adesea în momente total nepotrivite sau mai ales atunci. Seriozitatea lui i se păru ciudată și o distră în același timp, mai ales că ea lua totul ca pe o aventură multașteptată sau ca pe o joacă de copil ținut prea mult timp în casă.</p>
<p> Drumul până la satul cu pricina decurse cel puțin bizar. Deși Mihai cunoștea foarte bine direcția, se învârti în cerc, abătându-se de la ea pe o altă stradă, paralelă, înainte de ieșirea din oraș. Făcu acest lucru de vreo trei ori la rând, până ce Ioana își pierdu răbdarea:</p>
<p> - Te mai joci mult? se răsti ea. Vrei să ajungem acolo la miezul nopții? Vezi că mâine e duminică, iar luni dimineață trebuie să predau articolul, că altfel mă jupoaie șeful!</p>
<p> Mihai se uită la ea cu o privire tâmpă, de parcă nu despre el era vorba și spuse contrariat:</p>
<p> - Nu știu ce-i cu mine, nu mi s-a mai întâmplat așa ceva!</p>
<p> Ioana își descreți fruntea, crezând că glumește, ca să o sperie, dar ochii lui serioși, ațintiți asupra ei, îi mai tăiară din elan. În sfârșit ieșiră pe Șoseaua Națională, când, de nicăieri, apăru un câine mare și negru, care le tăie calea. Mihai frână brusc, mai-mai să se răstoarne. Amuțiră cu toții câteva secunde, uitându-se fix unii la alții.</p>
<p> - Ăsta-i semn! spuse Ioana cu un zâmbet forțat, încercând să destindă atmosfera, dar nimeni nu râse. O stare ciudată se abătu peste ei, astfel că își continuară drumul în liniște.</p>
<p> Ajunseră în satul cu pricina abia pe la amiază. La marginea acestuia, lângă peșteră, era o mare de oameni, femei și bărbați, într-un vacarm obositor. Câteva corturi improvizate păreau gata să se prăbușească, iar o grămadă de boccele și alte bagaje erau împrăștiate peste tot. Se apropiară cu pași nesiguri, căutând din priviri pe cineva care să îi îndrume la Maestru. Nu trecu mult și se apropie de ei un domn cu plete și barbă lungă, grizonată, înveșmântat în straie de un alb îndoielnic, pe fața căruia sclipeau ochii, de un albastru ireal.</p>
<p> - Îl căutați pe Învățător? Eu sunt Ioan, unul dintre discipolii săi!</p>
<p> - Da! răspunse Ioana, fascinată de ciudata apariție. Îi spuse apoi că este reporter și că dorește să-i ia un interviu Maestrului, pentru un articol. Ca să-i capteze și mai mult atenția, sublinie că articolul va apărea într-unul din cele mai cunoscute ziare din țară. Ioan nu păru deloc impresionat, din contră:</p>
<p> - Maestrul nu mai vrea să dea interviuri, indiferent cui! spuse el sobru. Presa l-a dezamăgit prea mult, i-a răstălmăcit cuvintele și l-a făcut să pară altcineva, decât este. Vă răspund eu la întrebări, dacă vreți! Îl cunosc foarte bine, sunt lângă el de la început, lui îi datorez totul! M-a vindecat de cancer la stomac, atunci când medicii nu-mi mai dădeau nicio speranță! Numai un om cu puterea lui Dumnezeu poate face așa ceva! Și pe alții i-a vindecat, pe mulți, de aceea îl caută atâta lume! Câțiva dintre noi i-am devenit discipoli. Ne-am părăsit casa și familiile, ca să-l urmăm.</p>
<p> Ioana asculta înmărmurită. Omul era pătruns de ce spunea, fără urmă de îndoială. Ea însă era amuzată de naivitatea lui, gândindu-se cum se poate lăsa un om în toată firea prostit în asemenea hal: „Se pare că Maestrul i-a spălat ăstuia definitiv creierul! Cancerul nu se vindecă nici măcar cu medicamente, darmite cu leacuri băbești și alte...”</p>
<p> N-apucă să-și ducă ideea la capăt, că Ioan continuă să povestească:</p>
<p> - În peșteră au voie să intre numai bărbații! Femeile nu rezistă, mor din cauza vibrațiilor prea puternice, de la meditațiile noastre zilnice! spuse el.</p>
<p> Ioanei urmau să-i ajungă la ureche, peste câteva zile, niște zvonuri despre o femeie care murise în grotă, însă „gurile rele” spuneau că acest lucru se întâmplase din cauză că își întrerupsese, la sfatul Maestrului, tratamentul pentru bolile cronice de care suferea și nicidecum din cauza vibrațiilor dintre pereții peșterii. Se pare că, ulterior, peștera a fost închisă pentru un timp, iar Învățătorul anchetat de poliție, dar negăsindu-se suficiente probe, acesta a fost eliberat și s-a întors în satul care îl adoptase.</p>
<p> - Sătenii sunt foarte prietenoși cu noi! continuă Ioan. Ne aduc mâncare, haine și alte lucruri trebuincioase. Când sunt bolnavi, îi cer ajutorul Învățătorului, iar el îi vindecă. Este un om foarte credincios, altfel nu ar putea face astfel de lucruri!</p>
<p> Din ce în ce mai uimită, Ioana nota cu interes toate informațiile, pe care discipolul i le furniza din belșug. „O să iasă un articol beton”, gândi ea bucuroasă, „chiar dacă ciudații ăștia bat câmpii în neștire! Ori sunt toți într-o doagă, ori le-a făcut Maestrul farmece! Din două, una!”.</p>
<p> În timp ce se gândea înspre ce variantă să încline, Ioana observă un alt discipol venind înspre ei. Era un bărbat înalt și impunător. Își dădu seama ce hram poartă după plete și barba lungă, dar și după hainele-i albe. Ca să nu facă notă discordantă cu celălalt, probabil, avea ochii tot albaștri. Află că îl chema Matei și că fusese vindecat și el de oarece boli, de către același Maestru.</p>
<p> „Hmm, ce coincidență stranie“, gândi Ioana. “Îi cheamă exact ca pe Apostolii lui Isus! Oare or mai fi doi, cu numele de Marcu și Luca?”</p>
<p> Nu avu timp să-și răspundă, că înspre grupul lor se îndreptă un alt bărbat, în jur de vreo cincizeci de ani, nu prea înalt, dar bine făcut, relativ atrăgător, cu plete și barbă cărunte, iar ochii, de asemenea, albaștri.</p>
<p> „Asta-i culmea!“ se amuză Ioana în gând. Dar, în secunda următoare, simți un nod în stomac: bărbatul se apropie de Raul și dădu mâna cu el. Apoi vorbiră scurt și se uitară la ea, îndreptându-se spre locul unde se așezase pe iarbă.</p>
<p> Ioana se ridică încet și așteptă. Intuiția nu o înșelase: bărbatul nou venit în grupul lor era chiar Maestrul în persoană. Acesta o fixă cu privirea și îi întinse mâna, apoi o trase puțin mai la o parte din grup. Raul făcu un pas înspre ei, voind să spună ceva, dar Învățătorul îl opri cu un semn:</p>
<p> - Las-o, că nu-i fac nimic!</p>
<p> Raul se retrase, dar nu-și luă ochii de la ei, fiind pregătit parcă să intervină în orice clipă. Ioana era și curioasă, și amuzată de tot ce se întâmpla, gândind: “Hai, tataie, să vedem de ce ești în stare! Mie n-o să te las să-mi speli creierul, de asta să fii sigur!”.</p>
<p> Maestrul îi spuse cu o voce gravă să privească la el. Ea se conformă cu nonșalanță, ghidușă ca un copil. În secunda următoare, simți cum din ochii acestuia porniră, spre ochii ei, două săgeți fierbinți, ca două lasere. Înainte de a avea măcar timp să se mire, văzu cum azuriul ochilor lui devine dintr-o dată cenușiu, un cenușiu straniu, nepământesc. Se gândi că parcă mai văzuse undeva o asemenea transformare, dar nu-și aminti unde. Ah, da! În desenele animate cu Tom și Jerry, atunci când motanul Tom fusese hipnotizat, nu-și mai amintea de cine, iar ochii îi deveniseră un „set” de cercuri cenușii, concentrice, dispuse în ordinea mărimii și formând irisul, cu o aparență stranie, asemănătoare cumva ochilor celor care iau droguri.</p>
<p> Ioana simți săgeata fricii străpungându-i pieptul: “Ups, ăsta nu-i lucru curat”! gândi ea, dar n-apucă să-și spună mai multe, că Învățătorul îi zise să închidă ochii, ținându-i în continuare mâna dreaptă în palma lui stângă. Încercă să protesteze, dar își simți voința moale ca o bucată de plastilină și sfârși prin a se supune, ca un cobai, “experimentului”, în speranța că se va termina totul cât mai repede.</p>
<p> Maestrul continuă să vorbească. Recita niște versete asemănătoare celor din Biblie, dar cu alt conținut, însă Ioana era prea speriată ca să rețină ceva. Simțea că intră, încet-încet, într-o stare ciudată, rupându-se de tot ce se întâmpla în jur, o stare în care timpul și spațiul parcă stăteau pe loc, nu mai existau sau își pierduseră importanța.</p>
<p> Își reveni abia atunci când auzi vocea Învățătorului, ca un sunet din altă lume:</p>
<p> - Poți deschide ochii!</p>
<p> Ioana se trezi ca dintr-un somn adânc și privi în jur, de parcă nu știa unde se află. Habar nu avea cât trecuse, puteau să fi fost câteva minute sau, tot atât de bine, o veșnicie. Entuziasmul de la venire îi dispăru complet și se simți, brusc, parcă mai matură cu câțiva ani. Aerul de copil zglobiu se pierdu și el, în favoarea unui soi de nostalgie ciudată.</p>
<p> - Ai grijă ce scrii! îi spuse Maestrul la plecare, uitându-se în ochii ei. Nu cumva să-ți pară rău după aceea! Ioanei îi trecu un fior pe șira spinării, dar nu ripostă.</p>
<p> Lui Raul, Maestrul îi spuse doar atât:</p>
<p> - Vezi că nu i-am făcut nimic? și dădu mâna cu el, cu un soi de respect rece.</p>
<p> Drumul de întoarcere decurse într-o tăcere meditativă. Ioanei parcă i se înecaseră corăbiile. Deși citise literatură paranormală cât să umple o bibliotecă și chiar scrisese destule articole în domeniu, niciodată nu se gândise sau nu visase măcar să i se întâmple așa ceva. Evenimentele din timpul zilei o cam întoarseră pe dos și îi răsturnaseră toate concepțiile despre lume și viață. Vorba aia: una e să citești despre lupul din pădure și alta e să te întâlnești cu el față în față. Mai ales ultimele cuvinte ale Maestrului îi dădură de gândit.</p>
<p> Pe mașină nu vorbi nimic de față cu fotograful, care i-ar fi zis cu siguranță că a avut halucinații din cauza soarelui. Știa foarte bine că el nu credea în asemenea „prostii“. De fapt, cu o oră în urmă, nici ea nu ar fi crezut...</p>
<p> Duminica trecu repede, ca un pescăruș în zbor. Ioana abia avu timp să aștearnă pe hârtie articolul pentru a doua zi. Deși nu voia să recunoască, se temea, nici ea nu știa prea bine de ce. După experiența avută la peșteră, era total confuză. Nu-și putea închipui cum de un om credincios, despre care se spunea că vindecă bolnavii cu puterea lui Dumnezeu, îi lăsase o stare atât de ciudată. Ce era cu ochii aceia nepământeni? Era ferm convinsă că tot ce văzuse și simțise fusese real, tocmai de aceea nu înțelegea! Se zbătea sub cortina îndoielii și nu-și găsea liniștea. Părinților, când o întrebară cum a fost la peșteră, le răspunse pe un ton sec:</p>
<p> - Bine! Se simțea prea obosită ca să le povestească ce se întâmplase și oricum era sigură că nu ar fi crezut-o.</p>
<p> A doua zi predă articolul, pe care îl concepuse cât de neutru putu, ținând cont de circumstanțe, dar nu se simți mai ușurată, din contră, căzu într-un soi de apatie. Se ceru de la șeful ei și plecă acasă, unde spera să se odihnească în voie. Aș! Patul, până atunci minunatul ei loc de refugiu, părea acum tapetat cu ace. Se răsuci pe toate părțile, încercând să adoarmă, dar... nimic.</p>
<p> Puse mâna pe telefon și-l sună pe Raul. Era singurul care ar fi crezut-o. Îi povesti totul pe îndelete: strania metamorfoză a ochilor Maestrului, „laserele” ciudate ce țâșniseră din ei, precum și avertizarea acestuia de la sfârșitul întrevederii. În plus, simțea un fel de nostalgie bizară, ca și când i se rupea sufletul de dor după Maestru.</p>
<p> - Ți-am spus eu! o tachină Raul. Și mai voiai să te duci singură! Nici nu știi pe cine ai avut în față! Dacă nu veneam cu tine, nu mai scăpai așa ușor, te ținea la el mult și bine!</p>
<p> Ioana asculta numai pe jumătate, cealaltă jumătate din ea se închipuia șezând la picioarele Învățătorului și sorbindu-i cuvintele. Era clar că Raul știa mai multe, dar nu voia să-i zică, ca să nu o sperie, probabil, mai rău decât era! În același timp, gândirea ei conștientă îi spunea: „Revino-ți, fato, doar nu vrei să pățești și tu ca nefericiții ăia de la peșteră, să-ți lași casă și masă pentru el!“.</p>
<p> - O să ieși tu la liman, doar ești puternică! o încurajă Raul. Trimite-ți energie, să vezi că o să-ți fie <i>mai</i> bine! Știa că Ioana urmase cândva, ca și el, niște cursuri de Reiki, de aceea încerca să o ajute, în felul său.</p>
<p> Nu prea convinsă, Ioana își luă rămas bun, motivând că e obosită. Apoi se apucă să citească dintr-o carte, la întâmplare, ca să-și mute gândurile în altă parte.</p>
<p> A doua zi, la serviciu, i se rezervă o altă surpriză: colegii tăbărâră cu gura pe ea, nemulțumiți:</p>
<p> - Ai scris despre guru ăla, de parcă ai fi vrut să-i faci reclamă! L-ai transformat în erou, iar el nu e decât un șarlatan! Vociferau cu toții în cor, ca la piață. Ioana încercă să se apere, dar nu avu prea mult spor. Noroc că intră redactorul-șef și le curmă discuția:</p>
<p> - Ce-i cu gălăgia asta, unde vă credeți? se răsti el, vădit deranjat. Fu repede pus la curent de un coleg, dar culmea, nu obiectă nimic, ci rămase pe gânduri.</p>
<p> Acasă, Ioana deveni și mai apatică decât în urmă cu o zi. Nu-i ieșea din cap Maestrul. Parcă se crease între ei o legătură la distanță, din fire nevăzute. Se neliniști însă și mai mult, când văzu pe masă plicul cu pozele făcute de Mihai la peșteră. Într-una din ele, Ioana apărea cu ochii închiși, în timp de Învățătorul stătea cu mâna în dreptul frunții ei, făcând... Dumnezeu știe ce semne. Ca și când asta nu i-ar fi fost suficient, sună telefonul. Era Raul.</p>
<p> - Se pare că Învățătorului i s-a pus pata pe tine! spuse pe un ton ironic. Ți-a trimit niște cărți scrise chiar de el. Mi le-a adus doamna Ileana, o cunoștință comună de-a noastră. Trec pe la tine să ți le las, dacă vrei!</p>
<p> Deși nu avea niciun chef să vadă pe nimeni, Ioana era prea curioasă, ca să refuze. Raul nu locuia departe, așa că, în nici zece minute, îi bătu la ușă. În mână ținea patru cărți nou-nouțe, destul de groase, cu niște coperți ciudate, având pe spate poza autorului, îmbrăcat în alb și stând în poziție de yoga.</p>
<p> Ioana răsfoi paginile cu teamă. Acestea cuprindeau învățături sub formă de versete, ca în Biblie, dar care sunau ciudat, de parcă ar fi fost codate.</p>
<p> - Eu nu înțeleg o iotă! spuse Ioana contrariată.</p>
<p> - Nici nu te chinui! replică Raul. Mesajul e unul indirect!</p>
<p> - Cum adică? întrebă ea nedumerită.</p>
<p> - Adică lucrează în subconștient! o lămuri el. Îți transmite, pur și simplu, ceea ce vrea de la tine. Sfatul meu e să nu le citești, dar tu faci cum crezi! mai spuse, apoi plecă grăbit, pretextând că are treabă.</p>
<p> Ioana luă cărțile de parcă ar fi transportat o bombă și le puse pe un raft mai înalt al bibliotecii, unde nu ajungea nimeni, decât de pe scaun. Îi pierise cheful să le răsfoiască și se gândi că acolo nu ar atenta nimeni la ele.</p>
<p> Se simțea extenuată și încercă să doarmă, dar, după ce ațipi vreo câteva minute, sună iar telefonul. Era tot Raul:</p>
<p> - Stai jos, să nu cazi! M-a sunat doamna Ileana, tipa care mi-a adus cărțile! Are un mesaj pentru tine, de la Maestru. Zice că vrea să îl ajuți la următoarele lui volume, să lucrați împreună la text, să-i faci tehnoredactarea și restul! Cică plătește bine! spuse el sarcastic.</p>
<p> Ioana înlemni.</p>
<p> - Hei, mai ești la telefon? întrebă Raul indignat.</p>
<p></p>
<p></p>
<p style="text-align: center;"><span class="font-size-5"><a href="http://insemneculturale.ning.com/forum/topics/vizitatorul-misterios-continuare" target="_blank">Partea a II-a AICI</a></span></p>
<p></p>
<p></p>
<p>-</p> Zborultag:insemneculturale.ning.com,2015-10-25:6515444:Topic:7598602015-10-25T07:25:15.865ZPop Dorinahttps://insemneculturale.ning.com/profile/PopDorina
<p><b> Zborul </b></p>
<p><b> </b></p>
<p><b> </b> Când primii pași în viață i-am făcut, nu m-a frământat posibilitatea că pot să cad, ci speranța că aș putea să zbor. Visul din trecut s-a transformat astăzi într-o cruntă realitate. În urmă cu trei zile, fascinat de pantofii pe care i-am descoperit în spatele unui ghiveci cu flori din curtea școlii, am renunțat la tenișii mei ponosiți.…</p>
<p><b> Zborul </b></p>
<p><b> </b></p>
<p><b> </b> Când primii pași în viață i-am făcut, nu m-a frământat posibilitatea că pot să cad, ci speranța că aș putea să zbor. Visul din trecut s-a transformat astăzi într-o cruntă realitate. În urmă cu trei zile, fascinat de pantofii pe care i-am descoperit în spatele unui ghiveci cu flori din curtea școlii, am renunțat la tenișii mei ponosiți. Îmi doream ceva mai bun pentru piciorușele mele jucăușe, dar prin schimbarea încălțămintei m-am desprins brusc de sol. Inițial, magia zborului a fost o încântare. Acum, extenuat și fără să știu de casă, părinți sau prieteni, cercetez involuntar văzduhul.</p>
<p> O briză de aer călduț îmi mângâie fața. Gândurile tremură încâlcite în căpșorul meu bătut de vânt. Mișcarea aceasta dirijată de obscuritate mă macină. Am încercat să renunț la condurii zburători, însă fără nici un rezultat. Deasupra orizontului care-mi este casă divergentă, trupul meu se chinuie să-și echilibreze destinul. Păsările salută cu aripioarele lor deschise și trec mai departe. Oare nu li se pare ciudat că un băiețel de 11 anișori exploatează înălțimile? Lacrima îmi îngheață pe față, însă puterea înmugurește în trupul meu obosit. Nu mai vreau să văd lumea trăind ca un mușuroi în alertă. Un gând solitar îmi șoptește: Rezistă! </p>
<p> Îmbărbătat de propriile meditări, trupul levitează în dezordine pe cerul leneș. De-aș putea „împrumuta” un elicopter să mă ducă repejor acasă. Mi-e dor de pătuțul meu și de poveștile bunicului. Tânjesc după o supă călduță și o prăjiturică cu vișine.</p>
<p> O atingere dură rupe brusc dorința constructivă. Ciocul unui șoim s-a înfipt în tricoul meu. Tremur și simt o împunsătură care pătrunde dur în talpa piciorului stâng. Un corb îmi devorează încălțămintea. Sângerez, plonjând spre pământ cu rapiditate. Nu sunt capabil să privesc tangoul păsărilor de pradă pe portativul văzduhului. Cele câteva pene care mă însoțesc, îmi indică faptul că acolo petrecerea se deslănțuise.</p>
<p> Imaginea zborului rupt în bucățele rămâne în urmă. Simt că ceva mă mistuiește ca pe o friptură în sânge. Încolăciți pe mine, câțiva șerpi sâsâie, mă gâdilă, mă... Așa arată sfârșitul? Refuz să cred că da. Imobilizat astfel, ce mai pot face? Chiar dacă n-am avut timp să cer divinității îndurare, soluția vine tot din cer. O acvilă, debarasându-mi trupul dintre agresivii șerpi, îmi agață coama. Plutesc inert în aer, dirijat de pasăre spre cuibul ei. Puișorii acceptă cu îngăduință persoana mea, cercetând cu blândețe rănile provocate de mușcăturile târâtoarelor veninoase. Viața se chinuie să spună prezent, chiar dacă moartea bate la ușă. Cugetări, speranțe, casă... cuvinte îndepărtate în amintire. Trei stropi de apă îmi umezesc buzele. Ce-o fi asta? O nouă viață? Am înviat sau meditez, vlăguit de atâta goană. Răspunsul îl descifrez în propria imagine, care acceptă bucuroasă tovărășia puișorilor. Acvila-mamă ne ține umbră, încercând o conviețuire cu noul locatar. Trei zile au trecut ca trei ani. Rana din talpă mi s-a închis. Aș dezerta din aglomerația penelor. Desculț?! Slăbiciunea ține ideea pe loc. Mănânc cu puișorii râme și semințe. În liniștea nopții, pasărea-mamă ne acoperă cu aripile ei. Simt căldura protectoare și totuși oftez după îmbrățișarea mamei. Un vis îndepărtat sau... imposibil?</p>
<p> În frunzișul de la baza copacului, care-mi devenise casă, aud ceva mișcându-se. Puișorii acvilei dorm nepăsători. Dorind să văd ce se-ntâmplă, constat că senzația de înțepeneală mă împiedică. Rănile provocate de întâlnirile mele cu paradoxul s-au cicatrizat rapid. Sunt hotărât să evadez din strânsoarea cuibului care mi-a adunat oasele dintr-o moarte sigură. Sprijinit cu un braț de o creangă și proptindu-mi corpul cu celălalt, încerc să nu strivesc puii. Mi-e teamă. Imaginea mea încorsetată în proaspăta bravură îmi revine pe retină. Cobor cu greu din stejarul în care-și făcuse cuib acvila. Calmitatea reinstalată jos, mă determină să pun un picior pe pământul acoperit cu frunze uscate. Celălalt i se alătură cuminte. Nu pot să stau în picioare. Am uitat să merg? Îmi sprijin oasele de trunchiul copacului, încercând să-mi stabilizez echilibrul. Cercetez zona, rupând semiîntunericul. Un alt sunet îmi distrage atenția. Deasupra mea, acvila se întorsese acasă. La o ușoară apropiere de mine, o căprioară caută hrană. În depărtare, puiul ei se joacă cu lumina proaspătă a dimineții. Inhalez aer în piept și pășesc. Un pas, doi, trei... ce bine e să mergi! Din păcate trebuie să mă furișez tiptil prin spatele copacilor pentru a nu speria căprioara. Un strop de speranță mi-a atins ușor fața. Joaca puiului de căprioară cu razele de soare îmi ghidează pașii. Drumul reîntoarcerii mele a început. Schițez un zâmbet. Restul e doar lacrimă. Un bocet al durerii și al dorului de casă.</p>
<p> O cărare generoasă mi-a apărut în cale. Cu chipul înseninat sar bucuros de câteva ori, uitând pe moment de rana din talpă. Ridic privirea spre cer și aud salutul ospitalier al copacilor. Fug, căutând tihna. Concertul matinal al mierlelor îmi dirijează traiectoria. În fața mea, la câțiva copaci distanță, lumina se chinuie să atingă neliniștea. Îi accept oferta grăbit. La marginea pădurii, îmi trântesc trupul în iarba umedă. Deasupra mea, câteva tufe de mure îmi dau binețe. Micul dejun instalat între spini, așteaptă devorarea. În timp ce zeama micuțelor fructe se risipește în gura mea, realitatea izbește rece și neputincioasă. Întrebările se încălcesc în gânduri. Plină de mister, ziua îmi întinde mâna. Voiam să știu încotro să îndrept pașii mei dezorientați, dar vântul călduț șoptește că trebuie să am răbdare pentru răspunsuri. E ceasul ezitărilor.</p>
<p> În pustă, picioarele mele s-au umezit. Strănut. Îmi caut mâneca de la haină. Oftez descoperind pe mine doar un tricou transpirat. De-aș fi avut măcar o pereche de șlapi...</p>
<p> Timpul îmbătat de polen îmi plimbă ființa prin natura liniștită. Așa surprind cu alți ochi prospețimea verdelui și melodia vieții în pustietate. Doar vântul îmi atinge sufletul îngenunchiat. Alerg spre lanul de porumb care se grăbește să mă întâmpine. Cu o ușoară reținere, pătrund în interiorul lui. Dorința tălpilor mele frustrate de uscățimea pământului ar fi să se-ntoarcă în plăcerea ierbii cărnoase. Dar pot înainta privind înapoi? Simt că drumul spre casă păstrează drept linia orizontului. Obosisem sau m-am săturat să bântui pe țărâna denivelată? Stau dezorientat, la umbra unui știulete. Conștiința îmi poartă gândurile în amintirea propriei înălțări. Dac-aș fi reușit încă o escapadă printre nori, aș fi putut ajunge la destinația dorită. Pământul acesta impulsiv și plin de gâze mă încorsetează. La adăpost de razele insistente ale soarelui, caut odihna.</p>
<p> Zumzetul nopții îmi învăluie trupul inert în răcoare. Tremur puțin. Cât timp o fi trecut? Examinez cerul plin de stele în speranța unui semn. Liniște. Rup un porumb și încerc să-mi potolesc foamea. În fața mea, ceva strălucitor se plimbă prin aerul nopții. Surâd. Un licurici încearcă să-mi ghideze drumul. Intru în joaca lui. Ștrengărește, gonesc printre știuleți până când tălpile protestează. Ghemuit, încerc să ascund în noapte lacrima neputinței. Un clipocit de apă îmi răspunde. Curiozitatea învinge durerea din picioare, iar lanul de porumb rămâne puțin în urma mea. Un platou catifelat și viu, instalat între mine și gârlă, salută cu frenezie. Acompaniat de susurul pârâului, pipăi cu prietenie pământul, râvnind să gust puțin din lumea viselor. Răcoarea se împotrivește. Cu decență, teama se pierde în întuneric. Fac câțiva pași, apelând la voință. Zgribulit, zâmbesc bolovanilor care dorm acoperiți de strălucirea albastră. Aburii nopții s-au ascuns mai rapid decât credeam. Zorii de zi m-au găsit plimbându-mă agale.</p>
<p> Îmbrățișez cu nesaț prezența dimineții și, plictisit de tabloul zgomotos al pârâului, pășesc mai departe. Baia de lumină îmi călăuzește gândurile dezechilibrate puțin. Undeva, în depărtarea nevăzută încă, insistența unui vuiet îmi stârnește curiozitatea. Aș vrea să evadez într-acolo, doar că oboseala se agață de picioarele mele. La o distanță rezonabilă, ochiul meu ager descoperă o cireadă de vite. Răsuflu ușurat. Sunt la marginea civilizației. Un dulău salută gălăgios. Dezorientat, iau totuși în brațe speranța. Prezența umană din depărtare îmi sugerează că răspunsurile la toate întrebările mele vor curge lin.</p>
<p> Încerc să clădesc un sunet. Disperarea mărește volumul vocii și cad, răsturnat de propriul urlet. M-am trezit pe un pat de lemn într-o încăpere sărăcăcioasă. Civilizația a deschis la prima filă. Privirea mea jucăușă încearcă să frunzărească filele destinului pentru a descoperi dulceața cuvântului – acasă. </p>
<p> </p>
<p> </p> Lumina din casa buniculuitag:insemneculturale.ning.com,2015-06-28:6515444:Topic:7254672015-06-28T08:11:22.902ZPop Dorinahttps://insemneculturale.ning.com/profile/PopDorina
<p><strike><sub> </sub></strike></p>
<p> <b>Lumina din casa bunicului</b></p>
<p> </p>
<p>În învălmășeala gândurilor mele mi-am impus să-mi conserv (pentru un timp scurt) aproape jumătate de secol de existență. Cum? Pur și simplu m-am agățat de axa existenței mele, am smuls anii și i-am îngrămădit într-un sac imens. Dacă mă doare? Nu. Mi-a rămas inocența care nu simte durerea.</p>
<p>Ritmul sacadat al roților de tren acompania mânuța mea…</p>
<p><strike><sub> </sub></strike></p>
<p> <b>Lumina din casa bunicului</b></p>
<p> </p>
<p>În învălmășeala gândurilor mele mi-am impus să-mi conserv (pentru un timp scurt) aproape jumătate de secol de existență. Cum? Pur și simplu m-am agățat de axa existenței mele, am smuls anii și i-am îngrămădit într-un sac imens. Dacă mă doare? Nu. Mi-a rămas inocența care nu simte durerea.</p>
<p>Ritmul sacadat al roților de tren acompania mânuța mea care atingea (uneori cu… pișcături) frunzele din prunii de pe marginea carosamentului. În spatele meu, mama mă ținea și zâmbea. Nu avea puterea să-mi spună că mai avem puțin și ajungem. Lăsa ca destinul să-și mânuiască clipa după pofta inimii. Ea umezea doar cu dragoste atingerea frunzelor.</p>
<p>Într-un târziu, timpul se plictisise să privească spectacolul de „doi lei” al fetiței care atingea frunzele zâmbind. Zgomotos oferă cadou călătorilor o gară. Fetița, ținută de mânuță de mama ei, pășește cu timiditate pe peronul gării, căutând cu privirea ceva sau pe cineva. Ghinion. Nu le aștepta nimeni. Femeia înhala prospețimea din jur. Se revigorează cu amintirea propriei copilării, dar nu se poate desprinde de realitate. Lângă ea, un pui de om insistă cu o întrebare care o chinuia și pe ea: „Mai avem mult?” Știa răspunsul, dar nu putea rostogoli clipa pe pământul amorțit.</p>
<p>De undeva, de Sus, cineva le veghea. Câteva raze de lumină le-a dat binețe. Roțile trenului și-au mutat concertul în alt spațiu îndepărtat.</p>
<p>Timpul se transformase dintr-o veșnicie plictisitoare, în clipe. Urma să pună punct. Destinația lor se zărea pe drumul de țară. Casa bunicului zâmbea spre soare. Șoptea. Cuvintele pătrunseseră cu sfială în gândurile celor două – mamă și fiică. Vântul le-a intermediat sonorizarea șoaptei: „Vă așteptam…” Pe fundal o tobă imaginară din colbul de pe drum spunea solemn: „Bine ați venit!”.</p>
<p>Lângă casa bunicului, impunătoare, o cruce mare de lemn îi ținea umbră. În răstimpuri vorbeau. În rest liniște. Trecătorii trebuiau să știe că pătrund într-o așezare de oameni creștini. Crucea, de lângă casa bunicului, le șoptea acest lucru. Le-ar mai fi spus ea dac-ar fi putut: „Lăsați la intrare vrajba, gândurile negative…”. Răgușise.</p>
<p>Of… bunicul. Parcă-l văd și-acum. Cum? Au ieșit anii aceia mulți conservați în sac? Nu vreau! Mai stați acolo… Șoapta bunicului era caldă și precisă: „Tu, fată,tu. Bucură-te să ai ce da altora. Nu aștepta să primești…” Cine-i șoptise? Crucea de la marginea drumului? Un gând venit de Sus care persistă peste ani? Nu știu. Dar mai contează?</p>
<p>Intrăm în casă. Urma să despachetăm. Lumini și umbre se amestecă peste laviță, peste paturile înalte de lemn și se așează apoi obosite pe masă. Ridic privirea. Deasupra mesei, agățată de grinda de lemn care ieșea ca o coastă impunătoare din tavanul lemnos, o lampă de gaz îmi zâmbește. Un zâmbet umezit cu tristețe și neputință. Nu-i înțelesesem sentimentele până când seara, plutind în noapte, ne-a învăluit. Lumina aceea difuză plângea pe pereții de chirpici. Ar fi vrut să ofere mai multă dragoste, dar neputincioasă își risipea sentimentele în mirosul de petrol lampant. Frică? De cine? De ce? Vocea bunicului trona ca o amfitrioană a blândeții.</p>
<p>Ne spălasem pe mâini. Pe masă ne aștepta mămăliga cu brânză și smântână. Foamea îmi trăgea cu ochiul. Eu derutată nu vedeam ce se întâmplă în jurul meu. Din gura bunicului cuvintele curgeau ca o odă: „Și ne iartă nouă păcatele…”. Nu prea înțelegeam ce zice. Doar câțiva ani îmi înmuguriseră pe umerii fragezi. Dar repetam după el. Și eu, și mama. Lumina izvorâtă din lampa de gaz ne acompania. Creștea parcă în credință. Ar fi vrut să cheme și crucea de lângă casă să se roage cu noi, dar nu-și putea permite să lipsească o clipă de la ritual.</p>
<p>„În numele Tatălui, a Fiului,…”. O rază jucăușă de lumină a fugit din aroma înțepătoare a petrolului lampant și mi-a pătruns în suflet. O păstrez și acum. Căldura dragostei ei m-a ajutat să luminez drumul cuvintelor în amintire.</p>
<p>Îmi iau anii rămași pentru un timp în sacul existenței mele și merg mai departe. Când obosesc, lumina din casa bunicului îmi dă putere. Luminează cărarea pe care pașii mei cu sfială măsoară trecerea timpului, lăsând în umbră tristețea.</p>
<p>Dar…vă las. Lumina din casa bunicului mă ia de mână și mă trage din nou în vis. Un vis conservat în amintire.</p> Ascensorul lui Făneltag:insemneculturale.ning.com,2015-05-18:6515444:Topic:7141662015-05-18T07:03:33.011ZPop Dorinahttps://insemneculturale.ning.com/profile/PopDorina
<p><span class="font-size-4"> </span></p>
<p><span class="font-size-4"> <strong> Ascensorul lui Fănel</strong></span></p>
<p><span class="font-size-4"><strong> </strong></span></p>
<p><span class="font-size-4"> Linia orizontului îmbrățișa întinderea de apă. Soarele săruta valurile. Rușinate și gălăgioase, acestea își ascundeau trupul în nisipul obosit, acompaniate de zâmbete, muzică, forfotă. Într-un cuvânt – viață. Aglomerația de pe…</span></p>
<p><span class="font-size-4"> </span></p>
<p><span class="font-size-4"> <strong> Ascensorul lui Fănel</strong></span></p>
<p><span class="font-size-4"><strong> </strong></span></p>
<p><span class="font-size-4"> Linia orizontului îmbrățișa întinderea de apă. Soarele săruta valurile. Rușinate și gălăgioase, acestea își ascundeau trupul în nisipul obosit, acompaniate de zâmbete, muzică, forfotă. Într-un cuvânt – viață. Aglomerația de pe plajă transmitea o stare de anarhie. Cu toate acestea, grupurile compacte își vedeau fiecare de bucata lor de libertate.</span></p>
<p><span class="font-size-4"> Pe terasa Acapulco, la o masă, o pereche de tineri japonezi făceau fotografii. Ajunseseră în Eforie Nord cu două zile în urmă. Hiroshi, fiul unui prosper om de afaceri nipon, și-a invitat prietena într-o excursie prin Europa. Usaghi, o minune de fată, provenind dintr-o familie mai modestă, nu l-a putut refuza. Era șansa vieții ei să viziteze Parisul, Viena și poate chiar Londra. Ce căutau atunci în Eforie Nord? Hiroshi a fost trimis de tatăl său în portul Constanța pentru intermedierea unor afaceri. Și-ar fi dorit să se cazeze în Mamaia, dar hotelurile erau pline ochi. Un taximetrist care rupea puțin în engleză i-a adus la Steaua de Mare. Nu-i cunoștea nimeni. Libertatea i-a luat de mână și i-a aruncat pe nisip. Doar generic se putea vorbi de libertate. Hiroshi trebuia să analizeze câteva oferte și să-i transmită tatălui concluziile. Îi sugerează prietenei lui să viziteze singură stațiunea. Așa ajunge Usaghi în oficiul poștal, de unde cumpără vederi pentru a le trimite prietenelor ei și părinților. Era deja un obicei. De multe ori cărțile poștale ajungeau după revenirea ei. Era ca un fel de reîntoarcere în acele locuri, ca o joacă a unui copil mai mare. Împlinise 23 de ani iarna trecută, dar inocența o ținea încă ascunsă într-un buzunar.</span></p>
<p><span class="font-size-4"> Curioșii îi aruncau zâmbete ciudate. Inițial se speriase puțin, dar observând că sunt inofensivi, s-a liniștit. Totuși nu putea hoinări singură într-o lume străină, a cărei limbă n-o cunoștea...</span></p>
<p><span class="font-size-4"> Se decise să se reîntoarcă la Steaua de Mare. Făcând o rotație, căuta cu privirea un taxi. Goneau pe lângă ea, ce-i drept, dar în viteză și toate ocupate. Resemnată își târâie pașii spre faleză. Paralel cu marea, era așa de simplu să ajungă la hotel.</span></p>
<p><span class="font-size-4"> În drum spre faleză, ghidată de furnicarul uman și zgomotul valurilor, zărește agățate pe câțiva copaci niște veșminte. I se pare ciudat. Se apropie de locul cu pricina. Câțiva vânzători ambulanți înjghebaseră un mic talcioc, unde vindeau obiecte de artizanat: ii, mici sculpturi în lemn, prosoape țesute și multe alte nimicuri. Avea bani la ea, dar nu lei. Se plimbă puțin admirând minunățiile artistice. O ie brodată cu flori multicolore îi trage cu ochiul. Se apropie de vânzător și încearcă să comunice cu acesta. Greu. Se folosește de limbajul semnelor. Cumpărase ia cu 50 de dolari. Fericită, grăbește pasul spre faleză. În aglomerația din jurul ei se simțea un fluture care alerga spre floarea lui. I se făcuse dor de Hiroshi, dar își hrănea privirea cu valurile care se spărgeau de dig. Se așează la umbră, pe bordura de pe faleză și privește spre mulțimea care se bălăcea în apa plină de alge. Degajată, face câteva fotografii. Parcă era de-a casei. În fața ei, terasa Acapulco o va ghida spre Steaua de Mare. Se oprește la o tarabă și cumpără două porții de plăcintă turcească. Distanța dintre ea și iubitul ei se tot micșora. Mai avea puțin. Inima îi bate cu putere. O iubire sinceră îi leagă de vreo doi ani. Se visa deja doamna Li, dar trebuia să aștepte. Gândurile îi fug spre țara ei.</span></p>
<p><span class="font-size-4"> Fănel, un pârlit din Urziceni, zăcea toată vara pe litoral, urmărind străini și buzunărindu-i. Știa ceva franceză, engleză, rupea puțin și-n italiană. Nu era un băiat prost, dar nu-i plăcea munca. Prefera să obțină banii mai ușor: azi un telefon, mâine un portmoneu. Așa trecea vara, iar toamna revenea pe capul bunicii...</span></p>
<p><span class="font-size-4"> Din instinct, Usaghi grăbește pasul. Agitația de pe plajă rămăsese în urma sa. Ajunsese lângă hotel. Deodată simte o mână pe poșeta ei, iar alta îi apasă pe spate ceva metalic.</span></p>
<p><span class="font-size-4"> – Doamne...</span></p>
<p><span class="font-size-4"> – Nici un „Doamne”, dacă vrei să nu-ți zbor creierii!</span></p>
<p><span class="font-size-4"> – Putem negocia. Cât vrei?</span></p>
<p><span class="font-size-4"> – Nu aici. În liftul hotelului...</span></p>
<p><span class="font-size-4"> Fetei îi scapă un <i>OK</i> cu voce tremurată. Fănel o prinde de braț și intră cu ea în hotel. Trec repede de recepție și se îndreaptă spre lift. Ghinion. Liftul era plin, iar ușile se închid în fața lor. Îi face semn că vor urca pe scări. Usaghi se codește, dar nu vrea să fie implicată într-un scandal iscat în cealaltă parte a lumii. Ce-ar spune părinții lui Hiroshi? Se lasă manipulată de îndrăznețul blond. Urcă. La etajul întâi domnea liniștea. Se oprește și-l privește pe agresor în ochi.</span></p>
<p><span class="font-size-4"> – Cât vrei să mă lași în pace?</span></p>
<p><span class="font-size-4"> Fănel se face că nu înțelege. Nu știe cum să demareze mai departe acțiunea, pentru a nu exploda „inițiativa” sa cu urmări la poliție. Putea să-i smulgă poșeta cu bani și să fugă, dar voia mai mult, simțea că poate da lovitura. Un zgomot scurt îl avertizează că ascensorul s-a oprit aproape de ei. Liftiera iese grăbită. Într-un impuls de moment se aruncă cu tânăra japoneză în lift, înainte de a se închide și apasă butonul pe cifra 8. Fata îi face semn că trebuia să apese pe 3. N-o bagă în seamă. Scoate din nou pistolul pentru a-și domina victima. Usaghi era tulburată. Nu știa ce va urma. Din instinct ridică mâinile. Poșeta și plasa îi cad. Fănel voia altceva. Ochii micuței nipone se împăienjenesc. Se apropie de ea și o percheziționează. Printre lacrimi îi scapă un <i>NU</i> răgușit.</span></p>
<p><span class="font-size-4"> – Stai liniștită, proasto, că nu te violez!</span></p>
<p><span class="font-size-4"> Bucuros că descoperise ceea ce căuta, se calmează. Într-o engleză stâlcită îi explică fetei ceva în legătură cu 2 000 de dolari.</span></p>
<p><span class="font-size-4"> – 2 000 de dolari?</span></p>
<p><span class="font-size-4"> – Da, pisicuțo, asta dacă vrei să scapi neviolată...</span></p>
<p><span class="font-size-4"> Usaghi înțelege rapid. Se cerea o răscumpărare. Cu telefonul fetei în mână, Fănel așteaptă puțin.</span></p>
<p><span class="font-size-4"> – În regulă. Trebuie să-l sunăm pe prietenul meu.</span></p>
<p><span class="font-size-4"> – Tu suni și eu vorbesc! Fără comentarii sau complicații, zise Fănel îndreptând pistolul spre ea.</span></p>
<p><span class="font-size-4"> Usaghi tresărise. Transpirația amestecată cu lacrimi i-a invadat tricoul. Accesează numărul lui Hiroshi și îi întinde telefonul blondului. Sigur pe el, Fănel, în câteva cuvinte îi explică despre ce-i vorba. Hiroshi voia să vorbească cu Usaghi, să se convingă că prietena lui este teafără.</span></p>
<p><span class="font-size-4"> Printre oftaturi, Usaghi îi spune că momentan n-a pățit nimic. Negocierile sunt scurte. Încolțit, Hiroshi îi promite 2 000 de dolari, sugerându-i ca tranzacția să aibă loc pe terasa hotelului, peste jumătate de oră. Fănel insistă:</span></p>
<p><span class="font-size-4"> – 15 minute sau iubita ta va zbura fără parașută!</span></p>
<p><span class="font-size-4"> Lucid și înțelept, Hiroshi acceptă rapid. Pentru Usaghi timpul parcă încremenise. Nu conștientiza ce i se întâmplă. Trăia un vis urât sau realitatea își bătea joc de ea? Palma dreaptă a lui Fănel o bruschează, dirijându-i pașii spre scara de acces a terasei exterioare a hotelului. Un corp metalic i se înfipsese parcă pe spate. Răspunde printr-o imobilizare generală. Se simțea un bolovan care tot creștea, până când o barieră de neclintit izvorea din neant. În liniște, ușor se auzeau stropi călduți care mângâiau bolovanul. Plângea natura neputincioasă? Probabil...</span></p>
<p><span class="font-size-4"> – Scârboaso, ce dracu faci?</span></p>
<p><span class="font-size-4"> Lacrimile acompaniază „ploaia” care explodase într-un interior răvășit. Picioarele lui Usaghi se urnesc greu, dar jenate, din balta provocată de picăturile de lichid. Un fulger a atins-o în creștetul capului și bolovanul s-a transformat într-un corp inert. Fănel o târâie greu, căutând cu privirea un loc pe terasă. Inventiv, leagă fata de o balustradă cu propria ie, transformată în sfoară imobilizatoare. Își însușește plăcinta fetei, dar se retrage câțiva pași pentru a nu amesteca mirosurile. În depărtare, valurile se rupeau sacadat. Tot așa bătea și inima lui Usaghi. Tremura pentru viața ei, fără să-și dea seama că pistolul lui Fănel era o imitație de jucărie foarte reușită. Imaginația îi încurcă gândurile. Dacă-l va sechestra și pe Hiroshi? Dacă-i va omorî pe amândoi? Întrebări la care clipa refuza să stabilească răspunsul.</span></p>
<p><span class="font-size-4"> Peste 20 de minute, privirea de gheață a lui Hiroshi pătrunde pe terasă. Taciturn, japonezul face câțiva pași. Fănel îl întâmpină cu mâna întinsă. Fără să rostească un cuvânt, Hiroshi îi întinde dolarii. Legată undeva în depărtare, iubita lui era în viață și teafără. Fănel numără banii, apoi îndreptând pistolul spre cei doi, dispare în interiorul hotelului. În răcoarea clădirii își face calcule. Își va cumpăra o mașină. Zâmbind fericit, se îndreaptă spre ascensor. Ciudat. Ușa liftului era deschisă. În interiorul acestuia, o pereche de cătușe îi șoptesc că totuși nu avea suficient mărunțiș să-și permită un vehicul. Și în fond și la urma urmei, nici nu prea avea loc în celulă să se plimbe cu mașina...</span></p> Precizie… matematică!tag:insemneculturale.ning.com,2013-11-01:6515444:Topic:3768192013-11-01T10:42:45.029ZEmil Dumitruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/EmilDumitru
<p><span class="font-size-3" style="font-size: 13px;"> Rutina, fără să-ţi dai seama, te transformă după mulţi ani într-un robot. Iar atunci când viaţa nu te mai obligă să execuţi această rutină, simţi că totul este anapoda… şi cazi, fără să-ţi doreşti, într-o dilemă! De fapt, roboto-monotonia ucide lent şi sigur, fiind cel mai nociv „drog” al omului contemporan.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Cu alte cuvinte, această dilemă – dar nea Gogu nu ştia că se…</span></p>
<p><span style="font-size: 13px;" class="font-size-3"> Rutina, fără să-ţi dai seama, te transformă după mulţi ani într-un robot. Iar atunci când viaţa nu te mai obligă să execuţi această rutină, simţi că totul este anapoda… şi cazi, fără să-ţi doreşti, într-o dilemă! De fapt, roboto-monotonia ucide lent şi sigur, fiind cel mai nociv „drog” al omului contemporan.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Cu alte cuvinte, această dilemă – dar nea Gogu nu ştia că se cheamă aşa! − îl frământa de câteva zile: ce-o să se facă el când nu va mai trebui să se scoale dis de dimineaţă? Nu va mai trebui să se îmbrace şi să plece la serviciu… apoi ce-o să facă după aia, toată ziulica?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Pentru nea Gogu, „cheferistul”, cum îl cunoştea mai bine lumea din sat, ziua cea mare, ziua de „pensionare” sosise!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ciudat lucru, chiar dacă aşteptase pensionarea cu multă nerăbdare în ultimii ani, cu cât se apropia data scadentă − dar şi mai grav de câteva zile parcă − îl tot rodea o nelinişte interioară, şi în zorii ultimei zi când trebuia să mai meargă la serviciu: o zi, doar o singură zi, o stare ciudată pusese stăpânire pe el. Trezit de mult de ceasul deşteptător „C.F.R.-ul” cât o ploscă, cu cele două sonerii mai mari decât clopoţelul lui de la bicicletă, parcă nu-i venea să se coboare din pat… Îl frământa ceva şi-l chinuia o moleşeală generalizată în tot corpul, parcă nişte braţe nevăzute îl ţineau într-o înlănţuire molatecă şi îl trăgeau la somn.</span></p>
<p><span class="font-size-3"><i> </i></span></p>
<p><span class="font-size-3"><i> Acu’, hai sus Goguţă… ce mai contează o zi, la deal ori la vale!</i> îşi spuse, ridicându-se anevoie în capul oaselor.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Gherghino!... Opa fă, mai opreşte porcii!... o înghionti pe nevastă-sa.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ce-ai mă?...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Scoală fă, că s-a crăcănat dă ziuă. Auzi cum te mai strigă cocoşu’!...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ai înnebunit mă?... D-abia e cinci…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Scoală fă, n-auzi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Pachetu’ cu mâncare, e în frigider…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Vreau să mă îmbrac cu salopetele alea noi!… Adumi-le, că nu ştiu unde le-ai pitulat.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Gherghina auzind o asemenea dorinţă neobişnuită din partea bărbatului, parcă se trezi brusc. Se ridică greoi în şezut şi încă buimacă de somn, îl luă la rost:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Bine mă… şi duminică!? Duminică, cu ce te mai îmbraci tu frumos, să te duci să bei un ţoi la cumparativă, ai?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ai fă, că nu le murdăresc… adă-mi şi bocanci ăia noi…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu vrei mă şi ciarapi cei noi, pă care, d’abia i-am gătat?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da bravo, fă! Uite ce muiere dăşteptă eşti! Că bine zici! Atunci, adă-mi şi maiou nou şi izmene noi… Mă-mbrac tot, de sus şi până jos, cu ţole noi, ca la sfintele sărbători de Paşti… ha, ha, ha! râse el cu poftă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Gherghina duse mâna la gură să-şi ascundă o parte din semnul de uimire ce i se întipărise pe faţă. Îl cunoştea foarte bine pe Goguţă al ei, mâncaseră saci de sare împreună, dar râsul bărbatului o îngrozi: sunase sinistru între pereţii casei şi se amplificase şi mai tare în urechile ei, de parcă nu era al lui.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da’ unde te duci tu, mă bărbate!? La horă sau la servici’? îl întrebă abătută Gherghina coborând din pat.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − La servici’, fă muiere, unde păcatele mele să mă duc! Da’ azi e ultima zi şi gata: ies la pensie! D-aia vreau să mă îmbrac cu ţoale noi, acuma înţelegi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − A!... păi aşa spune mă pezevenghiule, ca să pricep şi io!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Soarele se ivise la orizont şi se cocoţase, arătându-şi în toată splendoarea discul portocaliu, pe culmea dealului, pitit copilăreşte printre vârfurile plutelor bătrâne şi rare, când nea Gogu ieşi în bătătura largă. Nici nu mai era nevoie să-şi consulte ceasul de la mână − cumpărat din banii primiţi drept bonus −, căci el ştia precis cât este ora după poziţia soarelui, indiferent de anotimp. Privi scurt spre discul portocaliu, mai micşorat acum, dar mai strălucitor, gândind: <i>s-apropie dă cinci jumate! Am destul timp!...</i></span></p>
<p><span class="font-size-3"> Vârându-şi mâinile în buzunarele mari şi adânci ale salopetelor noi, privindu-şi satisfăcut curtea şi toate acareturile, zâmbi satisfăcut. Toate erau făcute cu multă trudă, de mâna lui şi cu ajutorul Gherghinei. Se uită cu milă la poarta dinspre grădina mare ce sta într-o rână, agăţată doar într-o balama, la bolta cu viţă-de-vie, care de la ultima zăpadă se curbase la jumătate şi încă nu avusese timp s-o dreagă, la gardul dinspre vecina şi el dărăpănat, gard pe care în urmă cu mulţi ani, îl mai sărise, chipurile, după o găină sau după… zâmbi: <i>de mâine, gata, voi avea timp berechet de voi… păcat că nu mai sunt tânăr şi nici…</i> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Auzi în spatele lui uşa casei deschizându-se. Simţi cum răcoarea dimineţii îl îmbrăţişează şi mai strâns iar puţinul păr i se zbârleşte în creştet.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Gherghino!... strigă el fără se întoarcă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Ce mai vrei mă? îl întrebă ea din prag. Ce-ai mai uitat?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Adă-mi şi basca nouă, că-mi îngheaţă inteligenţa!... apoi se întoarse către ea: Şi, mai comentă el, n-o să-ţi placă să ai în bătătură, unu’ cu inteligenţa îngheţată!... Eu vreau s-o am dăzgheţată, că şi aşa, ţara geme dă restu’!...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Gherghina, şi mai speriată, auzind asemenea vorbe, pe care le consideră „în dodii”, scuipă de trei ori în direcţia lui, apoi, dispărând în casă după bască şi făcându-şi de trei ori semnul crucii, mai zise: Doamne apără şi fereşte! Ptiu, ptiu, ptiu! Piei Satană dă lângă el!... </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Liniştit, rezemat de şopron, „calu’ ” lui, adică bicicleta, îl aştepta să-l ducă la serviciu. Sclipea de curăţenie, iar spiţele străluceau ca nişte raze de soare. O admiră îndelung, parcă acum o vedea mai bine în toată măreţia ei şi îi înţelegea mai bine rostul. Era a cincea sau a şasea bicicletă – le uitase exact numărul −, dar şi cea mai bună şi durabilă, o „rusească” albastru deschis, cu roţile groase, cumpărată cu plata în rate din oraş: <i>patruzeci de ani, dus-întors, pă ploaie, pă vânt, pă soare… a câte zece kilometri zilnic, fac…</i> îşi privi degetele răsfirate şi constată că erau puţine<i>… da’ lasă că am timp dă mâine încolo să tot calculez!...</i></span></p>
<p><span class="font-size-3"> Îşi aranjă mai bine basca pe cap, luă „calul” de coarne, apoi se aplecă şi mai cercetă încă o dată roata din faţă, să vadă dacă este în regulă sau nu, şi molcom plecă spre poartă. Mai întoarse o dată capul să mai privească, să mai cuprindă cu ochii, toată bătătura lui dragă…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Gogule, mă!... strigă nevastă-sa din prag. Ai uitat pachetu’!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Nu l-am uitat fă!… zise aşa, ca pentru el, în şoaptă. Apoi îi răspunse cu voce tare: Azi nu mai nevoie de el!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Şi ce mănânci, mă?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Azi… azi, voi mânca la bufet!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Da’ ce mă, ne dă banii afar’ d’în casă? Ai bani dă bufet?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − Uite că am! Numai aşa dă sanchi! spuse el şi mai tare şi plecă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ca să ajungă la drumul bun, la cel asfaltat, avea două variante:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> − prima, folosită cel mai mult vara şi doar pe vreme frumoasă, indiferent de anotimp, era mai scurtă şi câştiga timp preţios pentru a fuma în tihnă o ţigară cu Stan, colegul lui de tură. Trebuia să meargă peste câmpuri, pe o potecă, croită de el în fiecare primăvară: el se chinuia şi o refăcea, iar toamna, tractoriştii i-o arau! O bătătorea cu pasul, mărunt şi apăsat, mergând pe jos pe lângă bicicletă câteva zile, până poteca devenea practicabilă. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> − a doua variantă, era de rezervă în cazul în care prima, datorită intemperiilor nu putea fi folosită. Era cu mult mai lungă, trebuia să străbată tot satul şi să dea bineţe, dis de dimineaţă, şi-n stânga şi-n dreapta. Însă treaba care-l enerva cel mai tare, era să răspundă mereu curioşilor la aceiaşi sâcâitoare şi insistentă întrebare: ,,unde mergi, bre nea Gogule, aşa cu noapte-n cap?’’ Dar, până ajungea la liziera plantaţiei tinere de salcâm, o perdea naturală împotriva viscolului − cum solemn declarase primarul comunei, că se cheamă această lizieră de salcâmi, atunci când o sădiseră − enervarea îi trecea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> În ultimele zile, fiindcă natura îi permisese, nea Gogu folosise prima variantă. Şi azi la fel. Cum ajunse însă la potecă, simţi nevoia să coboare de pe bicicletă şi să meargă la pas: <i>am timp, nici n-a trecut personalul de şase!</i> îşi zise în gând nea Gogu privind în zare terasamentul căii ferate, apoi coborî privirea peste lanul de porumb: <i>ia uite domne porumbu' italianului, ce verde şi frumos e! Nu te vezi nici călare din el. Dacă are omu’ utilaje aduse din Italia şi îngrăşăminte naturală dă la noi din sat… că vecinu’ meu Vasile, care are patru vaci, băligaru’ îl vinde italianului, pă euro, să făleşte el, în loc să-l ducă la el pă ogor!… Tare dăştept, nu glumă!?… Uite ce mare şi bine dezvoltat e porumbul italianului, faţă dă al lor!... Cum să nu facă recoltă bună? Da oare, ce-o face domne cu atâta porumb?... L-o lăsa la noi în ţară sau îl duce în Italia lui? Că doară e pământul lui, nu? Eu, dacă aş fi fost mare şef acolo în stat, n-aş fi vândut nicio palmă dă pământ, l-aş fi concesionat doar pă cinzeci dă ani…</i></span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ajuns lângă liziera de salcâmi, se opri să privească şi porumbul oamenilor din sat. Plecase bine şi al lor, muncit simplu, aşa cu sapa şi prăşit cu calul, era şi al lor cam la şold, iar lumea terminase de câteva zile praşila a doua. Puse mâna streşină la ochi, să vadă mai bine şi să cuprindă mai mult. Acum în primele raze de soare, frunzele late de porumb, sclipeau unduindu-se în zare ca nişte valuri mici ale unei mări, mângâiată leneş de adierea uşoară a vântului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"><i> Atât o fi şi Marea noastră dă mare?</i> se întrebă nea Gogu înălţându-se pe vârful picioarelor să vadă cât mai departe.</span></p>
<p><span class="font-size-3"><i> O fi mai mare dă cât văz eu cu ochii?... Of, Doamne! La vară, gata, mintenaş o duc pă Gherghina mea la mare, merită săraca!... Că murim şi nu vedem şi noi marea!... Hi, hi, hi!... s-o văz în costum dă baie pă Gherghina!...</i></span></p>
<p><span class="font-size-3"> Când îşi reluă mersul, trist că nu văzuse nici el şi nici consoarta lui Marea Neagră, în dreapta nu se mai uită… S-ar fi întristat şi mai rău şi ar fi lăcrimat ca zilele trecute, când văzuse cum primii mărăcini începuseră să crească ca lăptucile într-o seră. Cât vedea el cu ochii, numai pământ mănos, bun de muncit era acum lăsat pârloagă. Doar scaieţii şi tufele de măceşi creşteau în voie, iar pungile de plastic, aduse de vânt, fluturau în bătaia vântului, ca nişte steaguri albe, semn clar al capitulării unei bătălii, ca pe câmpul de luptă. Pământ retrocedat după revoluţie oamenilor, majoritatea acum bătrâni, însă neavând posibilităţi să-l muncească − dar nici încredere să-l dea în arendă sau ei să se constituie într-o asociaţie − îl lăsaseră de izbelişte.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Abătut şi supărat pe situaţie, încălecă pe bicicletă, trecu prin lizieră şi coti pe lângă terasamentul căii ferate. De aici mai avea doar câţiva metrii până la viaductul pe sub care trebuia să treacă în partea cealaltă, şi, urmărind poteca uşor şerpuitoare, gata, ajungea: urma asfaltul. Apoi după zece minute de mers cu bicicleta pe drumul lin, ajungea la serviciu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> În acel moment se auzi în depărtare un şuierat de locomotivă. Întoarse capul şi văzu cum vine trenul, ca un şarpe imens, alunecând pe drumul de fier. <span> </span><i>Aha, e bine, uite şi personalul dă şase, vine şi el! Acu’ două minute a plecat din haltă! M-am încadrat la fix ş-o să-l mai prind pă moşu’ Stan, să mai stăm o ţâră de vorbă… mai fumăm o ţigară! Iar azi… azi am să-l omenesc cu o cafea, dă la bufet!</i><i style="font-size: 14pt;"><br/></i></span></p>
<p><span class="font-size-3"> După câteva minute, printr-un şuierat scurt, locomotiva îl salută când trecu prin dreptul lui, şi-l depăşi. Răspunse şi el salutului, făcându-i mecanicului semn cu mâna. <i>Precis e Radu pă locomotivă! Numai el mă salută aşa scurt!...</i> se gândi nea Gogu şi viră bicicleta, intrând pe sub viaduct, în timp ce ultimele vagoane ale personalului treceau pe deasupra, dar, când mai avea doar un metru şi ieşea pe partea cealaltă, nea Gogu simţi o lovitură puternică în moalele capului, de parcă o grenadă făcuse explozie în el. Brusc, privirea i se înceţoşă şi o cortină neagră căzu în faţa ochilor, apoi totul se cufundă într-o linişte adâncă… </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Corpul lui nea Gogu, în virtutea inerţiei, îşi mai menţinu puţine secunde echilibrul pe bicicletă şi mai parcurse câţiva metri ieşind de sub viaduct, apoi se dezechilibră, se bălăngăni iute, stânga, dreapta şi se prăbuşi într-o poziţie total nefirească: cel puţin asta văzură călătorii din ultimul vagon, deoarece trenul încă nu prinsese viteză prea mare, şi presupunând că ceva neobişnuit se întâmplase cu biciclistul sub viaduct, la prima staţie alertară şeful gării.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Vestea că nea Gogu cheferistul a murit accidentat sub viaduct, se răspândi ca fulgerul în sat şi cei mai curioşi, dădură năvală.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Gherghina cum află vestea, biata de ea, alergă într-un suflet, aşa cum se afla: îmbrăcată în cămaşa de noapte, lungă şi albă, din pânză de casă şi desculţă. Alergă ea ce alergă, dar sufocată de suspinele plânsului, pe la jumătatea drumului, puterile o lăsară şi se mai domoli. După câţiva paşi, genunchii i se înmuiară şi se prăbuşi pe potecă în ţărână. Se simţi ridicată de braţe de nişte femei. Una dintre ele, îşi dezlegă şorţul şi i-l puse, ridicându-i puţin cămaşa de noapte, să n-o mai împiedice la mers, apoi, susţinând-o, o ajutară să meargă. Lacrimile i se porniră şi mai tare şi începu să se jelească: <i>Doamne, bunule, nu fi atât dă nemilos!... Nu mi-l lua şi pă Goguţă, Doamne!… că el mai mi-a rămas!… Mi-ai luat un brad dă băiat… lasă-mi-l pă moşuuu?... Aoleo!… Aoleo!… Ce mă fac eu singurică… ce mă fac?...</i></span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Procurorul, examinând sabotul care-i curmase viaţa bietului om şi basca nouă găurită, scărpinându-se în barbă şi privind cerul printre traversele viaductului, prin singurul loc unde tabla de protecţie era lipsă – furată sigur de cineva şi dusă la fier vechi – murmură ca pentru sine: <i>domne, asta da, precizie… matematică!...</i></span></p>