Toate discuţiile etichetate „nu” - ÎNSEMNE CULTURALE2024-03-29T13:57:47Zhttps://insemneculturale.ning.com/forum/topic/listForTag?tag=nu&feed=yes&xn_auth=noEu nu voi vorbi despre Eminescu...tag:insemneculturale.ning.com,2014-01-15:6515444:Topic:4387632014-01-15T18:09:01.664ZCalotescu Tudor Gheorghehttps://insemneculturale.ning.com/profile/CalotescuTudorGheorghe
<p><font color="black" face="Verdana, Arial, Helvetica, sans-serif" size="1"><br></br> <br></br> sunt atâţia ce vor face asta fãrã nimic altceva decât o anumitã deferenţã sau o umilã inerţie ideaticã legatã de aceastã zi în care sãrbãtorim naşterea voievodului limbii române ( crãciunul literaturii române) .<br></br> <br></br> În aceste clipe sufletul meu se adânceşte şi se lasã pãtruns de muzica poeziei lui. Aşa cã eu îl voi cânta, cum mã voi pricepe, cum un lãutar ce iubeşte muzica fãrã a cunoaşte notele…</font></p>
<p><font color="black" face="Verdana, Arial, Helvetica, sans-serif" size="1"><br/> <br/> sunt atâţia ce vor face asta fãrã nimic altceva decât o anumitã deferenţã sau o umilã inerţie ideaticã legatã de aceastã zi în care sãrbãtorim naşterea voievodului limbii române ( crãciunul literaturii române) .<br/> <br/> În aceste clipe sufletul meu se adânceşte şi se lasã pãtruns de muzica poeziei lui. Aşa cã eu îl voi cânta, cum mã voi pricepe, cum un lãutar ce iubeşte muzica fãrã a cunoaşte notele decât din şoaptele pãsãrelelor.<br/> <br/> Ştiu cã eu cânt la fel de bine cum dansa Socrate şi mã aştept la oprobiul cetãţii.<br/> <br/> Asta nu mã împiedicã sã-l transform în lacrimã şi sã-l port în ochi. În felul acesta împart din tristeţea lui obrazului meu. Aş vrea sã vã pot spune cum trãieşte inima lui în inima mea dar aţi crede cã exagerez sau ar pãrea ceva banal şi cumva neverificabil. Nu ştiu sã-l mãrturisesc prin cuvinte şi de aceea încerc sã o fac în alt fel însã Dumnezeu a vrut ca eu sã nu pot face asta în nici un fel...mi-a dat voie sã-l iubesc şi sã nu-l cuprind, mi-a permis sã-i pãtrund geniul şi mi-a luat bucuria de a-l împãrţii.<br/> <br/> Eu nu voi vorbi despre poet, nu voi cânta decât iubirea lui de ideal şi asta precum un om ce nu poate cãuta dincolo de banal decât prin vis aşa cã eu îl voi visa ca pe o stea...la steaua lui mã voi ruga sã-mi astâmpãre dorul şi luminã sã-mi dea.<br/> <br/> Eu ştiu cã fiecare notã ce o înalţ e sortitã vântului. Aşa cã îl voi cânta în gând<br/> <br/> şi în inimã îl voi purta în aşa fel încât sã-l pot dãrui prin îmbrãţişare.<br/> <br/> La asta mã pricep cât de cât.<br/> <br/> De azi nu voi mai vorbi despre Eminescu...vã voi îmbrãţişa!</font></p> Să gândeşti, să vorbeşti, să scrii despre ţară şi naţiunetag:insemneculturale.ning.com,2013-03-30:6515444:Topic:2219242013-03-30T20:12:07.212ZMelania Briciuhttps://insemneculturale.ning.com/profile/MelaniaBriciu
<p>Motto: "Omul n-are decât o singură patrie,<br></br> restul sunt ţări"-Octavian Paler</p>
<p>Unui ortac care trudeşte asemeni mie, în abatajul huilei cuvântului, dar care a ajuns să bâjbâie prin galeriile săpate şi surpate în propria-i personalitate precum o cârtiţă oarbă, prin ce modalităţi aş putea să-i argumentez că a-ţi huli ţara şi naţiunea nu are nici motiv, nici scuză? În primul meu demers l-am asigurat de întreaga mea consideraţie în calitatea sa de poet, de om şi nu în ultima instanţă de…</p>
<p>Motto: "Omul n-are decât o singură patrie,<br/> restul sunt ţări"-Octavian Paler</p>
<p>Unui ortac care trudeşte asemeni mie, în abatajul huilei cuvântului, dar care a ajuns să bâjbâie prin galeriile săpate şi surpate în propria-i personalitate precum o cârtiţă oarbă, prin ce modalităţi aş putea să-i argumentez că a-ţi huli ţara şi naţiunea nu are nici motiv, nici scuză? În primul meu demers l-am asigurat de întreaga mea consideraţie în calitatea sa de poet, de om şi nu în ultima instanţă de român, arătându-i cât de departe a stat de mine intenţia de a întreţine focul unei polemici dar şi pretenţia că punctul meu de vedere ar fi trebuit neapărat însuşit. Zadarnic, ferestrele inimii sale au rămas zăbrelite, porţile raţiunii sale zăvorâte! Încercasem să abordez această problemă atât sub aspect raţional, dar şi sufletesc, pornind de la video-clipul "România lui Paler". Da, acea Românie privită ca pe propriul destin, chiar şi atunci când durerea l-a determinat să afirme într-una din ultimele sale emisiuni televizate "eu nu mai sunt nici măcar disperat!" A adresat oare măcar o singură dată injurii naţiunii sale acest mare om de cultură?</p>
<p>Dar oare cine suntem noi faţă de Octavian Paler?</p>
<p>Oare noi cei care artizanăm întru' cizelarea acestei frumoase limbi în care ne-am născut, am copilărit, am rostit primul "te iubesc", nu ar trebui să trudim pentru păstrarea unui permanent echilibru între aceste două valenţe ale unei reale personalităţi umane: raţiune şi spirit? Raţional vorbind aşadar, cum aş putea înţelege întru' totul revolta acelor cuvinte teribile ,pe care nici macar nu le pot reproduce? Chiar declanşate fiind dintr-un crunt sentiment de dezamăgire, pe care l-am trăit de altminteri şi eu acum 23 de ani, când am fost silită să-mi părăsesc ţara după mineriada din 13-14 iunie 1990, ele in viziunea mea sunt cu totul inadmisibile. Dar mineriada este o cu totul altă poveste! A trecut de atunci peste mine aproape un sfert de veac într-un continuu sentiment de dor de ţară şi de oamenii ei, deşi de multe ori sunt dezamăgită şi, din nefericire pentru universul meu interior, realizez şi conştientizez pe deplin motivele dezamăgirii mele. Eminescu scria bunăoară despre: "bâlbâiţii şi guşaţii...fonfii, fleţii şi flecarii" ajunşi stăpâni ai acestei naţii, dar injurii împotriva ei niciodată, cu toate că a studiat şi el câţiva ani buni "pe-afară". Deci, accept termeni, chiar dacă întru' totul nepoetici, ca pe o exprimare paroxistică a dezamăgirii, a durerii izvorâte din neputinţa acţiunii. Dar injurii la adresa naţiunii mele, indiferent de vinovăţiile sale adevărate ori presupuse, niciodată!</p>
<p>Vorbeam de Eminescu, dar oare cine suntem noi în comparaţie cu Eminescu?</p>
<p>Nu sunt îndrituită să cred şi nici nu pot să cred că acest poet nu şi-ar iubi ţara şi poporul, dacă ar fi aşa i-ar fi indiferentă starea în care se află. Se afundă însă în păcatul generalizării, acela de care mulţi oameni suferă în mod incurabil, cauzând apariţia unei boli care macină precum cancerul: intoleranţa ideatico-preconceptuală cu accese cronice de frustrită. Doar pentru faptul că există "români" de joasă speţă care întinează tot ceea ce ating, doar pentru că multor sărmani, cărora le este ameninţată fiecare clipă existenţială, problemele de spiritualitate şi de cultură, chiar accesibile de-ar fi nu pot deţine în mod obiectiv rolul principal al preocupării, e păcat de Dumnezeu, nu doar să scriem, să pronunţăm...dar chiar să gândim asemenea impietăţi. Tanti Aurelia, vecina mea de la Vadu Moţilor (de la noi numai ce, peste culmea dealului s-a născut crăişorul Avram Iancu), are o pensie de 200 de lei pe lună, un berbecuţ şi trei oiţe, ţese ştergare şi cântă din tulnic...iar când vorbeşte despre ţară şi despre poporul român, nu numai de pe vremea tinereţii ei dar şi din vremurile noastre, îşi face cruce şi cere binecuvântarea Măicuţei Domnului asupra lor.</p>
<p>Dar cum ne-am putea noi asemăna cu această anonimă tanti Aurelia?</p>
<p>În Piaţa Universităţii,(pe vremea când în calitate de juristă stagiară a celei mai tinere mine de huilă din Valea-Jiului), manifestam cu inocenta ardoare a idealului şi a tinereţii pentru o Românie curată, ca o golancă incurabilă ce eram, îngenuncheam în fiecare seară alături de cei peste o sută de mii de golani-adăpaţi, murmurând pe buze de suflet "Tatăl Nostru", la acea vreme , printre inscripţiile de pe zidul Facultăţii de geografie şi geologie, un citat de Nicolae Iorga mi-a atras în mod deosebit atenţia:"Fiecare naţiune îşi merită soarta!". M-a cutremurat atunci duritatea acestei afirmaţii...Pe minerii mei(cei care au comis atrocităţile din Bucureşti) i-am iertat la câteva săptămâni după acele evenimente, când însărcinată fiind, dormeam pe un carton subţire cu rol de saltea, pe lespezile din incinta casei internaţionale de bilete din gara Nyugati-Budapesta. I-am iubit şi atunci când spălam munţi întregi de rahat în realul şi oribilul sens al cuvântului, şi-mi pierdusem orice iluzie cu privire la viitorul meu profesional strălucit... la doar 28 de ani. Eu sunt nepoată şi fiică de miner, o corcitură internaţională cu mama unguroaică din secuime şi tatăl pe jumătate român şi pe jumătate macedon, dar prin mine, străinii care mă cunosc şi mă respectă, îmi iubesc deopotrivă ţara, poporul şi cultura din care mă trag. Deci eu am trudit din greu în abatajul huilei cuvântului şi in galeriile conduitei mele pentru a arăta celor care nu ne cunosc, ce naţiune minunată suntem...şi mă opresc aici pentru a pune stavilă lacrimii. S-au adus în favoarea apărării acestui confrate al meu, pilda smochinului şi a izgonirii din templu. Iisus a fost într-adevăr intransigent cu cei dezumanizaţi prin lăcomie, verocitate, dar îngăduitor şi iertător cu poporul său, când printre ultimile sale cuvinte pe cruce a rostit: "-Iartă-i, Doamne că nu ştiu ce fac!".</p>
<p>Şi oare cine ne credem noi faţă de Iisus?</p>
<p>Din punct de vedere sufletesc, am convingerea profundă că atunci când vorbeşti despre ţară, despre naţiune, trebuie s-o faci abia şoptit, pe vârful buzelor, cu un tremur de iubire şi sfiiciune, fiind prea profundă, prea intimă această trăire pentru a fi strigată în gura mare. Stupefiată până la încreţirea epidermei pe creştetul capului, aud argumente de genul "cine a dat bir cu fugiţii să tacă", "cel care n-a protestat să nu acuze", "mama care-şi iubeşte fiul îl ceartă". S-o luăm pe rând cu prima reacţie, devenită de mai bine de două decenii un slogan al stupidităţii aşa-zişilor "oameni de bine", cei contrariaţi, revoltaţi că un Eliade, un Cioran, un Ionesco n-au rămas în ţară să mănânce acelaşi salam cu ei. În ce priveşte protestul, prima şi cea mai curată manifestaţie democratică după decembrie 1989, fenomenul Piaţa Universităţii, a fost atât de puţin înţeleasă şi acceptată la acea vreme tocmai datorită dispreţului(întreţinut prin imagini deformate de către televiziunea română),cu care erau priviţi golanii, cei drept, mari mâncători de salam(în sensul cel mai patriotic al cuvântului),dar de această dată, acuzaţi de a fi plătiţi cu valută-forte de către "agenturili străine". Ni s-a dat la înfulecat, iertare pentru expresia nu tocmai literară, iar noi cei înfometaţi nu numai fizic dar şi spiritual, am înghiţit tot până la ultima fărâmitură. Cât despre salam...mi-aduc aminte de unul dintre textele de succes prezentat pe scenele studenţeşti de către Brigada artistică a Facultăţii de drept din Bucuresti în anii 1984-1985:"...în căminele studenţeşti din Grozăveşti şi-a făcut apariţia Aş Hali Salam dar Nam de pe înălţimile Golan". Aşadar noi protestam în felul nostru şi atunci când scriam pe tabla sălii de seminar poeziile protest ale Anei Blandiana, care după cinci ani a devenit cea mai frumoasă şi mai elegantă golancă a noastră. Nu este deci de mirare nici faptul că Lucian Mihai, actualmente un ilustru om de drept în România, la acea vreme asistentul nostru la Catedra de drept civil, conducea în perimetrul zonei libere de comunism, Grupul pentru dialog social în timp ce demonstranţii primeau mesaje de simpatie din partea lui Eugen Ionesco, golanul-academician auto-declarat din acel profund sentiment al onoarei, demnităţii, mandriei apartenenţei şi solidarităţii cu cei care nu doreau decât dreptatea şi adevărul ţării, naţiunii.<br/> Cât despre mama care-şi dojeneşte copilul, chiar dacă îl iubeşte, ca mamă sunt întru' totul de acord că motivaţii de ordin educaţional necesită uneori şi o asemenea metodă punitivă: dojana. Dar a-ţi umili copilul adresându-i injurii nu face parte din nici un model pedagogic, ba mai mult, în ţările civilizate este cu desăvârşire interzis.<br/> Călătoresc zilnic cu trenul, preţ de patru ceasuri între locuinţa mea şi locul de muncă, dintr-un orăşel cochet situat în nord-vestul Ungariei până la Viena.Străbat aşadar zi de zi o parte a Burgenlandului şi ceva din Niederősterreich, printre localităţi curate, aranjate, dichisite, unde totul este ordonat, nimic aşezat la marea întâmplare, nimic care să contrarieze, să revolte. Şi totuşi, sufletul nu se lasă cuprins de acel tremur dureros, de acea înfiorare pe care le resimt în momentul în care trecând hotarul, păşesc pe pământul ţării mele. O elegantă doamnă a cuvântului românesc, poeta Nuţa Istrate Gângan mi-a tatuat pentru totdeauna în stânca memoriei aceste versuri:" am plecat tocmai pentru a te iubi mai mult".<br/> Cei care "au dat bir cu fugiţii", ori poate doar unii dintre ei, cunosc prea bine acest sentiment deoarece, deşi departe de patrie n-au uitat că România face parte din destinul lor. Iar mulţi dintre ei se vor întoarce( eu una, cu siguranţă), poate mai căliţi, poate mai înţelepţi, mai toleranţi...fiii risipitori care vor reîntregi ţara, naţiunea, atâta timp cât aceste noţiuni sfinte le păstrăm în candela inimii şi nu în teaca sabiei.<br/> Şi...nu va fie teamă: lama briciului nu taie, doar crestează cicatrici!</p>
<p></p>
<p><a href="http://www.youtube.com/watch?v=x2v1YVaNKLU">http://www.youtube.com/watch?v=x2v1YVaNKLU</a></p>