Toate discuţiile etichetate „gina” - ÎNSEMNE CULTURALE2024-03-28T16:22:35Zhttps://insemneculturale.ning.com/forum/topic/listForTag?tag=gina&feed=yes&xn_auth=noLa Mulți Ani, România!tag:insemneculturale.ning.com,2022-12-01:6515444:Topic:12258432022-12-01T11:10:40.629Zgina zahariahttps://insemneculturale.ning.com/profile/ginazaharia
<div class="x11i5rnm xat24cr x1mh8g0r x1vvkbs xdj266r x126k92a"><div dir="auto"><span style="font-size: 12pt;"><em>România, România! Mă auzi, fecioară cu ochii de aur?</em></span></div>
<div dir="auto"><span style="font-size: 12pt;"><em>Mereu te-am strigat, uneori mi-ai răspuns, alteori poate erai plecată să culegi ghebe din liniștea codrilor, ori coseai ceva la gherghef, nu, nu-ți reproșez nimic, ai și tu treaba ta, îți respect tăcerea și curajul deopotrivă, fiindcă te iubesc, România…</em></span></div>
</div>
<div class="x11i5rnm xat24cr x1mh8g0r x1vvkbs xdj266r x126k92a"><div dir="auto"><span style="font-size: 12pt;"><em>România, România! Mă auzi, fecioară cu ochii de aur?</em></span></div>
<div dir="auto"><span style="font-size: 12pt;"><em>Mereu te-am strigat, uneori mi-ai răspuns, alteori poate erai plecată să culegi ghebe din liniștea codrilor, ori coseai ceva la gherghef, nu, nu-ți reproșez nimic, ai și tu treaba ta, îți respect tăcerea și curajul deopotrivă, fiindcă te iubesc, România mea!</em></span></div>
<div dir="auto"><span style="font-size: 12pt;"><em>Astăzi îți scriu, poate nu ai timp să citești, dar îmi eliberez sufletul de dor, de chemare, de ecouri stinghere. Așa că ți le trimit. Mai departe…</em></span></div>
<div dir="auto"><span style="font-size: 12pt;"><em>Nu zăbovesc prea mult, <a></a>arunc o privire peste Carpați, apoi prin Delta noastră, fac reverență albastrului de Voroneț, câteva salturi îndrăznețe, apoi continui prin hărnicia satelor și uite-așa creionez o hartă de suflet, atât de veche și totuși nouă...</em></span></div>
<div dir="auto"><span style="font-size: 12pt;"><em>Închei în Țara Luanei, fiindcă de acolo ai răsărit pentru mine, România mea, odată, când aveai spice pe tălpi și ramuri de tei în păr. Când pâinea se cocea în vatra satului meu, când te jucai în țărână iar de sub tălpile tale se înălța praf de atingea cerul.</em></span></div>
<div dir="auto"><span style="font-size: 12pt;"><em>Te-am admirat ani de-a rândul și am plâns dacă te loveai la vreun deget, sângele tău era și sângele meu, dar m-am și bucurat, România mea, când trăgeai draperiile să-mi intre soarele în suflet, atunci înfloreau toți macii planetei, cântau toate ciocârliile lumii, iar îngerii se jucau prin curtea ta, Românie, iar tu, ca un copil mare, binecuvântai până și tropotul cailor sălbatici, d’apoi grâul curios de sub mantaua iernilor?!</em></span></div>
<div dir="auto"><span style="font-size: 12pt;"><em>Iată, m-am lăsat dusă pe cărările melancolice, așa că revin, România mea. Ți-am adus o vadră cu vin bun, să închinăm împreună. Știu că ziua ta e mereu, dar odihnește-te puțin, ia loc la masa din papură colorată și ciulini de Bărăgan, să ciocnim pentru multe alte revederi. Să rămâi demnă, România mea, ca o țărăncuță sfioasă dar cu pricepere și cuget mare.</em></span></div>
<div dir="auto"><span style="font-size: 12pt;"><em>Iar eu… mă întorc pe călcâie și mă furișez într-un colt, să te mai binecuvânteze și alți iubitori de tine.</em></span></div>
<div dir="auto"><span style="font-size: 12pt;"><em>Și să nu uit: La Mulți Ani, mamă, soră, idol, minune care ne ești, România! Să ne trăiești!</em></span></div>
<div dir="auto"><span style="font-size: 12pt;"><em>La Mulți Ani!</em></span></div>
</div>
<div class="x11i5rnm xat24cr x1mh8g0r x1vvkbs xtlvy1s x126k92a"><div dir="auto"></div>
</div> Lăutarii munților meitag:insemneculturale.ning.com,2022-11-19:6515444:Topic:12245742022-11-19T18:32:44.769Zgina zahariahttps://insemneculturale.ning.com/profile/ginazaharia
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>Am cunoscut cântecul lăutarilor încă din fragedă pruncie. Dar ce zic eu? I-am ascultat înainte de a se ivi vreunul pe la noi prin curte. Se dusese vestea că ar avea frac și vioară. Fiecare cu ale sale. Adică nu le încurcau niciodată. Ei, greierii. Ce alte viețuitoare mi-ar fi rămas lipite de suflet atâta timp?</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>De fapt erau mulți, cete întregi. Unii cu repertorii proprii, alții în concert. Toți meritau…</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>Am cunoscut cântecul lăutarilor încă din fragedă pruncie. Dar ce zic eu? I-am ascultat înainte de a se ivi vreunul pe la noi prin curte. Se dusese vestea că ar avea frac și vioară. Fiecare cu ale sale. Adică nu le încurcau niciodată. Ei, greierii. Ce alte viețuitoare mi-ar fi rămas lipite de suflet atâta timp?</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>De fapt erau mulți, cete întregi. Unii cu repertorii proprii, alții în concert. Toți meritau reverențe, Cu mic cu mare.</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em> Când crescusem un pic mai mărișoară și mă puteam ține după mama până la fântâna din deal, învățasem să urc în liniște, să nu le strivim cântecul prin fâneață. Era păcat de talentul lor nativ. Fiindcă umpleau pășunile cu sunete divine, ca pe niște săli imense pe care Dumnezeu le pusese la dispoziție. Cu intrare liberă și spațiu nelimitat.</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>De fapt, fiind admiratoarea lor, le percepeam cântecul ca pe unul de leagăn. Era cam săltăreț, mai mult îmi dădea energie decât somn, dar l-aș fi ascultat la nesfârșit, făcea parte din simfoniile universului meu.</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>Mai târziu am aflat că locuiau într-o galerie, sub pământ. Acolo se odihneau de fapt ziua, că noaptea aveau treabă. Mult timp mi-am imaginat un dresing ordonat, plin cu fracuri negre, iar alături, rezemate de pereți, viorile lor micuțe. Că erau prieteni cu furnicile, nu garantez. Se dusese zvonul peste dealuri că cele din urmă sunt mai umblărețe și mai strângătoare. De fapt le-am văzut adunate într-un mușuroi, trîgând cu ochiul la vecinii lor. Le-am ocolit și m-am îndepărtat repede, să nu le sperii.</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>Pe mine însă, altceva mă atrăgea: eleganța lăutarilor mei. Că așa le ziceam. Auzisem cândva o discuție cum că un lăutar din satul nostru e foarte apreciat la nunți. Imediat m-a dus gândul la o nuntă cu orchestră de greieri. N-am povestit nimănui, să nu mă fac de râs. Măcar furnicile să-i invite la o serată. Zău așa! Ce distracție ar fi! Poate ar servi și ei câte ceva, de la vreo furnică-ospătar, că de altfel se hrănesc cu ce le dă Domnul. Dar nu se plâng. Cântă și tot cântă, de parcă viața le-ar fi dat numai lapte și miere. Când se apropie iarna, își trag gulerele fracului peste urechi și tot își mai acordează strunele viorilor. Împotriva vântului nu se pun, că-i duce cât colo, așa că se furișează în galeriile lor, ce-i drept, cam goale, dar suficiente să-și depoziteze aici toate amintirile verii.</em></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><em>Între timp, m-am luat să le împletesc niște cojocele. Că acu dă frigul! Le împletesc din litere muzicale și praf de timp. Iar puțină aromă nu strică. Să pun și eu de-o amprentă, ceva!</em></span></p> Vioara de maitag:insemneculturale.ning.com,2020-06-16:6515444:Topic:10717752020-06-16T15:13:47.367Zgina zahariahttps://insemneculturale.ning.com/profile/ginazaharia
<p><span style="font-size: 12pt;"> Părinții mei au avut o vioară. O făcuse tata, demult, dintr-un trunchi de nuc cântăreț. În fiecare noapte urcau împreună pe portativ și se răsfățau ca niște copii în valurile Prutului. </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Dimineața o așeza după ușă, apoi pleca la treabă. Mai târziu cânta mama, cu toate treburile pe umeri. Dar cânta de se umpleau dealurile de note. Îi ascultam pe fiecare și credeam că au venit îngerii la noi…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Părinții mei au avut o vioară. O făcuse tata, demult, dintr-un trunchi de nuc cântăreț. În fiecare noapte urcau împreună pe portativ și se răsfățau ca niște copii în valurile Prutului. </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Dimineața o așeza după ușă, apoi pleca la treabă. Mai târziu cânta mama, cu toate treburile pe umeri. Dar cânta de se umpleau dealurile de note. Îi ascultam pe fiecare și credeam că au venit îngerii la noi acasă, doar cât ne arate raiul.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Într-o zi însă, vioara s-a stricat. Tata a luat-o cu el s-o repare, iar mama a așteptat multă vreme cu privirea spre cer. De atunci n-au mai cântat niciodată, iar eu m-am întrebat dacă și viorile Stradivarius se pot îmbolnăvi de plecare?!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> În prima noapte de mai i-am auzit iarăși cântând. Nu mă puteam înșela, nimeni n-ar fi reușit să egaleze vreodată vocile părinților mei. Nimeni!</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Am dat fuga să chem vecinii, apoi am îngenuncheat cu fața spre locul de unde veneau sunetele vrăjite.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Dar numai eu îi auzeam. Oamenii au ridicat din umeri și au plecat la casele lor. Am stat nemișcată ore întregi, fermecată de ceea ce primisem în dar: un concert! Se umpluse casa de aplauze, păsările cerului ieșiseră în grabă din cuiburi și se înșiraseră pe garduri, iar păpădiile erau niște turte mici gata să se aprindă.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Semănau cu niște miri coborâți dintr-un tablou. Tata purta o cămașă de in cu mânecile suflecate până spre cot, iar mama avea o rochie cu flori de mac. Câteva s-au și desprins în joacă și au rămas acolo, pe preș.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Am întins mâna spre ei, dar mi-am dat seama că visele de mai dispar în bătaia vântului. </span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"> Imediat, nucul nostru s-a umplut de viori și părea o mamă care-și îmbrățișează pruncii. Undeva, un tren își umpluse vagoanele de sunete, iar tata urca într-un altfel de copac să mai pregătească o vioară.</span></p> Alunultag:insemneculturale.ning.com,2019-11-24:6515444:Topic:10534122019-11-24T10:27:13.246Zgina zahariahttps://insemneculturale.ning.com/profile/ginazaharia
<p><span style="font-size: 12pt;">Când deschid „Cartea de sub braț” ies din ea emoții și flori de câmp. Acolo e și păpușa mea de cârpă cu rochiță roșie. Și prima literă caligrafiată cu sufletul, și căsuța din bețe de chibrituri.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Fiecare filă are parfumul ei. De fapt e praful prin care am alergat pe cărările vieții. Un fel de fotografie cu licurici. Nu există ceva ce aș vrea să elimin, nici să estompez. Până și gardul de mărăcini prin care îmi făceam…</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Când deschid „Cartea de sub braț” ies din ea emoții și flori de câmp. Acolo e și păpușa mea de cârpă cu rochiță roșie. Și prima literă caligrafiată cu sufletul, și căsuța din bețe de chibrituri.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Fiecare filă are parfumul ei. De fapt e praful prin care am alergat pe cărările vieții. Un fel de fotografie cu licurici. Nu există ceva ce aș vrea să elimin, nici să estompez. Până și gardul de mărăcini prin care îmi făceam drum spre islaz, după fragi, e de strajă. De acolo se vedea aproape tot satul: și drujba de la moară, cu câteva puncte mișcătoare în jur, și casa părăsită a bătrânei Polixenia, cu stâlpii îndoiți sub grinzi, ba chiar câte un uliu făcând ocol gospodăriilor zăream, punând brațul streașină la frunte.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Îmi plăcea să brăzdez dealul spre pădurea de mesteceni care despărțea satul nostru de un cătun bogat în fântâni și poteci. Acolo, pe vârful lui, crescuse un alun singuratic, înconjurat de pășuni. Era pe locul nostru, așadar nimeni nu-l putea lua. Deseori mă furișam în frunzișul bogat unde aveam toată liniștea din lume. Îmi devenise cel mai adevărat și de încredere prieten. Nu râdea de mine că falsez, când imitam privighetorile. O făceam după priceperea mea. Poate nu scoteam niciun sunet, dar eram convinsă că înălțimile mă ascultă și mă aplaudă, din prundul gârlei până peste crestele Măgurii împădurite. Pentru copila cu părul împletit, viața la țară era o poveste cu miei și raze de lună, cu bunica pe prispă și albine roind deasupra salcâmilor.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Din când în când găseam agățat în el fulgere. Ca un pom de Crăciun în care se strâng visele. Toamna, când frunzele dădeau în pârg și bruma se alinta ca o mireasă, mi se părea trist. Atunci mă așezam lângă el și îi povesteam câte și mai câte. Uneori inventam. Mă asculta cu blândețe, în timp ce vântul îi smulgea, pe rând, frunzele. Mă miram că brațele sale nu se grăbeau să le ridice. Nici măcar gutuia pe care i-am adus-o într-o seară, când fusesem cu tata să adunăm nucile <em>de peste izvor. </em>Îmi imaginam un cerb flămând, mușcând cu sete din ea, dar n-a atras decât niște viețuitoare mici. Nici de alunele căzute în iarba arămie nu se atinsese nimeni. Veverițele coborâseră în sat, unele își făcuseră culcuș în podul casei noastre, unde le auzeam noaptea zbenguindu-se.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Și când am avut pojar, i-am spus. Prietenul meu sălbatic era mereu treaz pentru mine. Mă așteptase tot timpul în care am lipsit, cu privirea țintită spre locul de unde apăream de obicei. Mi-a spus că i-a fost dor și avea boabe de rouă pe crengi. Rouă de suflet.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Într-o zi însă, nu s-a mai bucurat de vizita mea. Seva lui se scursese în pământ și se pregătea să urce în alte rădăcini.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">În alunele necojite s-au ascuns atunci toate veverițele pădurilor. Iarna stau de vorbă, primăvara își alungă plictiseala, vara se înrolează printre ferigi și își caută drumul spre lumină, iar toamna vin la priveghi în locul unde, odinioară, alunul meu își ridica grațios crengile, ca un dirijor verde pe pământ uscat.</span></p> Singurătate în doi pașitag:insemneculturale.ning.com,2019-02-23:6515444:Topic:10292442019-02-23T16:06:34.175Zgina zahariahttps://insemneculturale.ning.com/profile/ginazaharia
<div class="_5pbx userContent _3576" id="js_r"><div class="text_exposed_root text_exposed" id="id_5c716f0d97c625102926708"><p><span style="font-size: 12pt;">Unu</span><br></br> <br></br> <span style="font-size: 12pt;">Singurătatea locuia la marginea unui iaz. Putea să-și aleagă un loc mai aproape de oraș, dar s-ar fi auzit când bătea cuie în pereți, sau cine știe, n-ar mai fi intrat încălțată în casă, cu papura agățată de ciorapii anotimpurilor. Odată am văzut-o pe acoperiș, făcea cu mâna trenurilor,…</span></p>
</div>
</div>
<div class="_5pbx userContent _3576" id="js_r"><div id="id_5c716f0d97c625102926708" class="text_exposed_root text_exposed"><p><span style="font-size: 12pt;">Unu</span><br/> <br/> <span style="font-size: 12pt;">Singurătatea locuia la marginea unui iaz. Putea să-și aleagă un loc mai aproape de oraș, dar s-ar fi auzit când bătea cuie în pereți, sau cine știe, n-ar mai fi intrat încălțată în casă, cu papura agățată de ciorapii anotimpurilor. Odată am văzut-o pe acoperiș, făcea cu mâna trenurilor, ce treabă avea ea, nu știu, că se plimbase la viața ei și n-aș fi crezut că o apucă, uneori, nostalgia.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Seara încuie bine ușa, însă deschide larg ferestrele și respiră adânc. Cine știe c<span class="text_exposed_show">âte imagini se lipesc de mintea sa, că e inteligentă, nu zic, altfel n-ar fi căutat în buzunarul meu floarea de păpădie pornită anul trecut contra vântului, știa precis unde o ascunsesem și mai știa să-mi strecoare în fiecare dimineață câte o aromă în cafea, măcar să-mi amintească de ziua în care se făcuse frumoasă, îmi furase eșarfa de pe fotoliu, avea pas elegant și îi plăcea să cutreiere lumea fără să obosească. Și mai avea un cusur: era puțin geloasă, nu suporta lumina din ochii altora, bine, așa am văzut eu singurătatea asta care se pripășise pe aici.<br/> În ultimul timp se tot plimba de-a lungul apei și chiar s-a legat de un biet pescar. Îi arunca undița până departe, o înnoda și o deznoda cât era ziua de mare. Săracul, dădea din mână ca după o gâză și aștepta să treacă norocul, să se bucure și el de hrană, chiar dacă ploaia l-a făcut leoarcă. Nu s-ar duce acasă cu mâna goală, de rușinea satului, așa că, de voie de nevoie, s-a împrietenit cu doamna asta care i s-a băgat în suflet și acum sunt<br/> <br/> Doi<br/> <br/></span></span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;">Omul nostru credea că-i mai bine așa, dar iată, împarte pâinea pe din două și nici bani de-o bere nu-i mai rămân. De când a invitat-o acasă la el, s-a luat să deretice peste tot, i-a spart din greșeală, zice ea, ochelarii cu care vedea cel mai bine zilele de post, i-a arătat ușa de vreo două ori, dar de fiecare dată a mângâiat-o discret și i-a așezat o floare în păr. Acum nici că s-a mai depărtat de satul pescarului, ar fi fost cum ar fi fost, dar să te cununi cu singurătatea nu-i de glumit, a citit el undeva, ori a visat de atâtea gânduri.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">În fiecare dimineață plecau împreună la iaz. Stăteau acolo ceasuri întregi fără să zică nimic. De câteva ori a urmărit-o cum fluiera după iepuri. Atunci a văzut că pe marginea apei înfloriseră albăstrele, iar din casa părăsită mai rămăseseră câteva zăbrele prin care trecea soarele spre amiază. Și i-a venit deodată bărbatului un dor de ducă încât, fără să mai stea pe gânduri, și-a așezat pălăria pe creștetul capului, și-a făcut semnul crucii, a așteptat să ațipească piaza rea și a pornit la drum. Așa, fără destinație. S-o dea uitării, s-o lase acolo, în sălbăticie, că n-a auzit niciodată de vreo singurătate rătăcită. Până când s-o tragă după el, să-i împărtășească toate secretele, să-i povestească din pățaniile lui?! Știa că necunoscutul e frate cu ea, dar îl va saluta ca un trecător cu pălărie și pantofi trainici.</span><br/> <span style="font-size: 12pt;">Dar ghinion! Când a privit în urmă, singurătatea îi făcea cu ochiul. Și a văzut-o destul de clar prin ochelarii cu lentile fumurii, sparte de privirile din ce în ce mai îndepărtate.</span></p>
<p><span style="font-size: 12pt;"><span class="text_exposed_show"> </span></span></p>
</div>
</div>
<div class="_3x-2"><div><div class="mtm"><div><div class="_5cq3 _1ktf"></div>
</div>
</div>
</div>
</div> Cartea de sub braț (IV). Felinarul din munțitag:insemneculturale.ning.com,2018-12-29:6515444:Topic:10244552018-12-29T07:40:51.440Zgina zahariahttps://insemneculturale.ning.com/profile/ginazaharia
<p>Zăpada scârțâia sub tălpile tatei, lemnele trosneau în soba de cărămidă, iar soarele mângâia fereastra așezată în calea sa ca o zi de duminică după truda săptămânii. Moș Crăciun venise și în anul acela tot pe furiș. Îmi adusese un fes portocaliu cu trei dungi verzi și canaf la fel, verde. Alături, o carte cu povești. Am dat repede fila și am intrat. Cu fes cu tot! M-au întâmpinat grădini înmiresmate (unele semănau chiar cu grădinița no<span>astră de flori), ursitoare și balauri, și prin…</span></p>
<p>Zăpada scârțâia sub tălpile tatei, lemnele trosneau în soba de cărămidă, iar soarele mângâia fereastra așezată în calea sa ca o zi de duminică după truda săptămânii. Moș Crăciun venise și în anul acela tot pe furiș. Îmi adusese un fes portocaliu cu trei dungi verzi și canaf la fel, verde. Alături, o carte cu povești. Am dat repede fila și am intrat. Cu fes cu tot! M-au întâmpinat grădini înmiresmate (unele semănau chiar cu grădinița no<span>astră de flori), ursitoare și balauri, și prin zăpezi am înotat să-mi aflu cărarea. Dar m-a trezit vocea mamei care mi-a spus că totdeauna, în urma moșului bătrân, sosește Anul Nou. E regulă!</span><br/> <span>- Și Anul Nou ce ne aduce, mamă?</span><br/> <span>- El ne aduce bucurie și belșug, și sănătate, să înveți bine și să mă ajuți la treburi...</span><br/> <span>- Am înțeles, mamă. Cum ar veni, e fiul lui Moș Crăciun, dacă nu chiar nepotul! Atunci să-l primim cum se cuvine: să punem mâncare pe masă și lumină în suflet. Sigur ne va zări de departe! Și poate mă fac și eu un pic mai mare, nu-i așa?</span><br/> <span>..........................</span><br/> <span>Mereu am căutat răspunsul acela. Din când în când o copilă pleacă acolo, în munți, la casa scufundată în întuneric și bâjbâie prin toate aceste amintiri. Felinarul s-a stins de mult, flacăra lui e ca o rană acoperită cu nuferi. O pală de vânt l-a răsturnat pe treptele timpului. Un licurici i-a ținut calea. I-a purtat lumina de odinioară și i-a vegheat crezul.</span><br/> <span>Cheia lor e de aur. O port în suflet mereu, și acum în prag de An Nou. Pe poteca dinspre mesteceni, se aude o voce:</span><br/> <span>- Ce vrei să-ți aducă Noul An, copila mea?</span><br/> <span>- Of, de mi te-ar aduce pe tine, mamă...</span><br/> <span>Atunci, lacrimile mele devin stele. Și ating cerul veșniciei cu dorul care se face strigăt spre eternitate.</span></p>
<p></p>
<p><span>În imagine - comuna mea, Brăești, Buzău</span></p>
<p><span><a href="https://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/554204530?profile=original" target="_blank" rel="noopener"><img src="https://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/554204530?profile=original" class="align-full" width="342" height="205"/></a></span></p>
<p></p> Dragă Românie,tag:insemneculturale.ning.com,2018-11-30:6515444:Topic:10214762018-11-30T16:36:45.044Zgina zahariahttps://insemneculturale.ning.com/profile/ginazaharia
<p>Nu ți-am mai scris de mult, țara mea, iar o flacără îmi veghează sufletul și n-aș vrea să se mistuie pe jarul tăcerii. Te simt în toate ungherele ființei mele, îți vorbesc graiul și ești prima rază pe care am zărit-o când am deschis ochii. M-ai mângâiat și m-ai binecuvântat. Mi-ai trimis izvoare să le port în piept și poteci pe care să le urc. Un stol de ciocârlii a umplut cerul și mi-ai spus că trebuie doar să întind brațele, că vor veni negreșit să-mi cânte. Și așa a fost, draga mea…</p>
<p>Nu ți-am mai scris de mult, țara mea, iar o flacără îmi veghează sufletul și n-aș vrea să se mistuie pe jarul tăcerii. Te simt în toate ungherele ființei mele, îți vorbesc graiul și ești prima rază pe care am zărit-o când am deschis ochii. M-ai mângâiat și m-ai binecuvântat. Mi-ai trimis izvoare să le port în piept și poteci pe care să le urc. Un stol de ciocârlii a umplut cerul și mi-ai spus că trebuie doar să întind brațele, că vor veni negreșit să-mi cânte. Și așa a fost, draga mea Românie. Mi-au cântat de dragoste și de bucurie, și de jale mi-au cântat. Încă mai păstrez cana din care bunica i-a dat apă să bea fiului întors de pe front. E aceeași cu ulcica în care și-a strâns lacrimile pentru celălalt fiu, pierit acolo, printre dușmani.</p>
<p>Mereu ai fost o fecioară frumoasă, Românie, și multe priviri ai atras. Dar înțelepciunea și credința ta ți-au fost scut pe care s-au odihnit uneori vulturii, dar și pavăză împotriva fulgerelor a fost.</p>
<p>Tu m-ai învățat cum se ară pământul și mi-ai împletit panere să le umplu din livezile vieții. Mai târziu am cules grâu și maci. Și greierii erau tot ai tăi, parcă săriți dintr-un atlas al istoriei, veniți pentru a ne lumina gândurile. Dar cel mai mult m-ai învățat să respect străinul care colindă plaiurile tale cu piciorul, cerșetorul de la colțul străzii, învățătorul care mi-a spus că geografia ta e sfântă și preotul care, la fiecare slujbă, se roagă pentru neam și țară. De-acum și pentru părinții mei. Pentru că ei sunt îngeri, îngeri români, care-și păzesc mormântul de pe acoperișul unei biserici. De câte ori îi strig printre lacrimi, răsună codrul până dincolo de hotarele tale, de la Iași la Alexandria, de la Marea Neagră la Timișoara. Atunci știu că m-ai auzit, mamă, și nu te lepezi de mine. Pentru că noi avem aici Focul Viu și Vulcanii Noroioși care clocotesc necontenit, ca sângele tău,<span> și albastrul de Voroneț, și </span>o deltă cum alta nu-i, și o ie pe care o poartă doinele noastre strămoșești.</p>
<p>Ți-am cusut un ștergar, mamă Românie, îl așez pe răsărit, să-ți ștergi cu el sudoarea de pe frunte, la fiecare apus. Și mai am un drapel țesut la războiul inimii, când fetița cu codițe împletite învăța să-ți rostească numele și spunea tuturor că ești leagăn și durere, bucurie și izbândă, farmec și împlinire, verde și trainică. Și, mai ales, a noastră! Acum și totdeauna!</p>
<p> </p>
<p>La Mulți Ani, Românie!</p> Mariatag:insemneculturale.ning.com,2018-02-11:6515444:Topic:9832962018-02-11T15:18:57.073Zgina zahariahttps://insemneculturale.ning.com/profile/ginazaharia
<div class=""></div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>În urma cu douăzeci şi opt de ani, harpa vieţii ei răsunase a pustiu. Nu ştia cine a adus-o pe lume. Când a deschis ochii, adică a început să înţeleagă câte ceva, s-a trezit într-o încăpere înaltă, cu ferestre mari şi multe suflete lângă ea. Nu-şi aminteşte să fi mângâiat-o cineva. Nici să-i spună „noapte bună”. Ştia doar că este un copil abandonat, găsit la un colţ de stradă,…</span></div>
</div>
<div class=""></div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>În urma cu douăzeci şi opt de ani, harpa vieţii ei răsunase a pustiu. Nu ştia cine a adus-o pe lume. Când a deschis ochii, adică a început să înţeleagă câte ceva, s-a trezit într-o încăpere înaltă, cu ferestre mari şi multe suflete lângă ea. Nu-şi aminteşte să fi mângâiat-o cineva. Nici să-i spună „noapte bună”. Ştia doar că este un copil abandonat, găsit la un colţ de stradă, înfăşurat în scutece. Fără identitate, fără idealuri. Aici i s-a spus Maria. Era un copil plângăcios, negricios, fricos.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Aşa încep amintirile Mariei. Amintiri din care taie din când în când câte o bucată şi le aruncă în albia trecutului, într-un alt sertar, mai adânc, dorind să le încuie pentru totdeauna. Dar ele răsar mai puternici, mai înalte.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Acolo, în camera cu miros de igrasie învăţase să meargă. Tot acolo învăţase să aştepte, dar nimeni nu-i spusese ce aştepta.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Nu-ţi face visuri, fetiţo, i-a spus într-o zi o îngrijitoare. Tu n-ai să ajungi niciodată ca mine, adică să…</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Vă rog, o întrerupse Maria. Nu intenţionez să vă iau locul. Spusese aceste cuvinte pe un ton resemnat, însă orgoliul din ea vorbise. Fără vreo altă comandă decât cea a instinctului de autoapărare. Era atât de singură pe lume…</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Duminica mergea la biserică şi se ruga împreună cu colegii ei. Acolo aveau voie să meargă. Era singurul loc pe care-l cunoştea şi unde se simţeau ocrotiţi, înţeleşi. Stăteau ore întregi şi aveau grijă de lumânări, să nu se stingă, să nu cadă, şi primeau milă de la credincioşi.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Într-o zi s-a apropiat de ei o doamnă care nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Copii, vă este foame? Care dintre voi vrea să vină cu mine, acasă, să mănânce? Sau, poate toţi patru? Ce ziceţi?</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Da, dar… îngână doi dintre aceştia.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Vin eu, zise un glas, fără să stea pe gânduri. Apoi făcu câţiva paşi, şi măsură femeia din cap până-n picioare. Da, acum vin!</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Cum te cheamă? întrebă femeia.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Maria, răspunse încet.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Scuze, am crezut că eşti băiat. De ce te-ai tuns aşa de scurt?</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Doamnele de la cămin ne-au tuns. Ştiu, sunt urâtă!</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Nu, Maria, în primul rând că ai un nume foarte frumos, apoi eu nu am avut preferinţe când am dorit să mă însoţiţi acasă. Doream să fac să vă simţiţi bine, să vă recreaţi. Câţi ani ai, Maria?</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Paisprezece ani.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Între timp ajunseseră acasă. Elena locuia aproape de biserică, într-un apartament cu două camere. Când a deschis uşa, o licărire s-a aprins în ochii Mariei. A izbucnit în lacrimi şi a zis:</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Doamne, cât e de frumos într-o casă de om! N-am fost niciodată într-o casă. Şi nu se mai sătura admirând camerele de altfel modeste ale Elenei. Copilul acesteia, un băieţel de vreo doi ani sări în întâmpinarea Mariei. O luă de mână şi o întrebă:</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Tu eşti sora mea?</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Fata începu să plângă.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Nu, nu sunt sora ta. Eu am venit la tine să mănânc şi să stau puţin. Dar nu vreau să întârzii, mă vor certa doamnele. Şi aşa m-a lovit aici, şi duse mâna la frunte, una dintre doamne. Am ieşit la baie după ce s-a dat stingerea. Mi-a dat cu o tigaie în cap. Dar Dumnezeu nu i-a ajutat. La câtva timp i-a luat foc casa. Săraca de ea!</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Aceste din urmă cuvinte au uimit-o pe Elena. De unde venea compasiunea pentru un suflet care emana răutate?</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Nu, n-ai să întârzii! Promit că până se termină slujba te voi duce înapoi.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Între timp Elena aşezase masa. Aveau de toate. Şi tort aveau. Era ziua copilului lor. Soţul acesteia a dat fuga la magazinul din cartier şi i-a căutat câteva hăinuţe. I-au dat și o sumă de bani, iar Bogdănel îi intinse un fes, ca amintire.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Cele două ore au trecut repede. Elena a condus-o la biserică, de unde o luase. Acolo, colegii ei o priviră oarecum cu invidie. Căpătase dulciuri şi bani, lucruşoare, mâncase pe săturate şi, mai ales, fusese într-o casă de om.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Elena s-a despărţit de ea cu lacrimi în ochi. Simţea că o doare sufletul. Promise că va veni s-o ia şi săptămâna viitoare, ceea ce se s-a și întâmplat.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>După câteva săptămâni, Maria nu mai veni. Nici ea şi nici un alt coleg de la acea şcoală. Elena se frământă zile întregi. Să se ducă s-o caute? N-ar fi vrut să-i rănească sufletul, să-i dea speranţe. Ar fi dorit s-o înfieze, dar nu existau posibilităţi. Elena nu avea serviciu, iar soţul ei lucra pe un salariu modest. A</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>continuat să meargă la biserică, s-o caute printre credincioși, să se roage pentru binele ei.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>*</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>După paisprezece ani, Maria încă mai apărea fugar în imaginea lor apoi se stingea într-un ungher necunoscut, străin, care-i făcea să se simtă oarecum vinovaţi.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Într-o zi, cineva a sunat la uşă. Era o tânără. Brunetă, înaltă, cu părul tuns până la umeri, îmbrăcată în blugi şi scurtă de piele neagră. Elena a deschis, mirată. Zâmbetul acela parcă îl mai văzuse cândva. Şi ochii cei negri mai priviseră spre uşa lor cu adâncă mulţumire, iar mâinile ei mai tremuraseră firave pe mânerul uşii.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Doamna Elena? întrebă fata.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Da, eu sunt. Dar tu cine ești ? Şi femeia măsură persoana din faţa ei cu privirea fără să desluşească exact unde mai văzuse acea figură plăcută şi de ce se oprise astăzi aici, în faţa casei ei.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Eu sunt Maria, zise. Am fost în casa aceasta acum paisprezece ani, vă mai amintiţi?</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Maria! exclamă Elena. Ce bucurie! Cum să nu-mi amintesc? Au trecut de atunci o mie de ani. Vino, draga mea ! Mi-ai lipsit tare mult. Dar ce frumoasă eşti! Nu-mi vine să cred. Doamne, îţi mulţumesc din suflet, am crezut că nu te voi mai întâlni vreodată. Intră, te rog!</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Tânăra făcu câţiva paşi şi îi dădu lacrimile. Roti privirile prin cele două camere şi intră în bucătărie.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Ce dor mi-a fost, Elena! Pot să-ţi spun aşa? Ce dor mi-a fost! Ştii tu de câte ori am adormit cu această imagine în gând, ştii tu că această casă în care am intrat pentru prima oară mi-a fost sprijin şi m-a ambiţionat să vreau să devin om în viaţă? Ştii că aici, în bucătăria ta, unde am mâncat pe săturate, s-a născut primul meu vis, prima mea speranţă? Toată viaţa m-a urmat, mi-a dat puteri să lupt, mi-a dat aripi să zbor şi de câte ori mi-am frânt aripile!</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Bogdan sosi cu câţiva prieteni. Era adolescent. Când îl văzu, Maria îi întinse mâna şi îl sărută pe obraz. Apoi scoase un fes albastru cu dungi albe.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Îl cunoşti? Îl întrebă. E cadoul de la tine. L-ai luat de pe cap şi mi l-ai dăruit. Cum să uit aşa ceva vreodată? Îl primiseşi de ziua ta, Bogdan. Îţi mulţumesc.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Dar cine este, mamă? întrebă nedumerit acesta.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Dragul meu, zise Elena, când ai văzut-o pentru prima oară, m-ai întrebat dacă este sora ta. Au trecut mulţi ani de atunci. Îţi aminteşti? Era ziua ta. Împlinişeşi doi ani.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Da, îmi amintesc. Eşti Maria! Am plâns mult după tine. Mi-ai lipsit.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Cele două femei stăteau în sufragerie, pe canapea. Prietenii lui Bogdan priveau uimiţi această scena, din hol.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Maria este prima mea prietenă, zise el. Am cunoscut-o înainte să vă cunosc pe voi, adăugă, pe un ton glumeţ. Mamă, noi mergem la un fotbal. Sper că vei mai trece pe la noi, îi zise Bogdan tinerei.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Acum simte-te ca acasă. Eşti prietena noastră, eşti binevenită oricând. Hai să servim ceva şi să-mi povesteşti. Ştiu că ai o mulţime de lucruri să-mi spui.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Şi începu astfel povestea Mariei. Atunci, în urmă cu paisprezece ani, era clasa a opta. Directorul şcolii le interzisese să mai iasă din cămin, mai ales celor care promiteau, adică stăteau ceva mai bine cu învăţătura. Trebuia să se pregătească pentru intrarea la liceu. A luat examenul printre primii. La un liceu din altă localitate, unde întâlnise un băiat de care s-a îndrăgostit şi care i-a stârnit ambiţia de a urma o facultate. Alesese Facultatea de Medicină. Învăţase pe rupte şi reuşise. Iubitul ei, Dan, devenise ofiţer în armată, aşa că Maria îl urmase la Cluj unde urma să se căsătorească, deşi părinţii bărbatului nu fuseseră de acord cu mariajul lor. Statutul Mariei era un ghimpe în calea fericirii ei. Se angajase la o clinică particulară din Cluj şi le mergea bine. Însă toată viaţa o urmărise un gând: să se întoarcă, să caute acel bloc cu patru nivele, să le mulţumească acelor oameni care o invitaseră în casa lor şi o primiseră cu braţele deschise. Să-i îmbrăţişeze aşa cum au făcut-o ei cândva şi să se întoarcă la ei ori de câte ori are ocazia.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Dan de ce n-a venit cu tine? dori să ştie femeia.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– A avut un accident de maşină. Este internat în spital. Eu am trecut pe aici, pe la cămin. Am nevoie de certificatul de naştere. Asta în caz că există. Atunci, când am plecat, doamna Nanu mi-a zis că nu se cunosc date despre mine. Eram o copilă. Acum m-am întors să aflu mai multe. Am nevoie pentru cununia noastră. Şi pentru mine, pentru liniştea mea, de voi putea afla ceva.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Doamna Nanu, ai zis? Cred că deja se iveşte un fir. Nu poate fi decât ea. O pensionară care s-a mutat de vreo doi ani aici la noi, pe scară. Ocupă apartamentul unor nepoţi, care locuiesc la Urziceni. E uşor paralizată săraca. A lucrat la orfelinat, ea trebuie să fie. Doamne, cum de n-am întrebat-o nimic despre tine, cum de nu mi-am dat seama?</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Au urcat împreună la etajul patru. Femeia le deschise greu. În apartament era ordine, Parfumul teilor înalţi până sub balcon umplea încăperea. Când o văzu pe Maria o recunoscu îndată şi izbucni în plâns.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Să nu-mi spui că ai venit să mă cerţi că am fost rea cu voi. Dumnezeu m-a pedepsit deja. Casa mi-a luat foc, soţul meu a murit imediat după aceea şi iată-mă aici, cerşind milă.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Cum aş putea, zise Maria. Poate exigenţa dumneavoastră mi-a dat curaj, ambiţie. Altfel n-aş fi reuşit.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Ioana, femeia de serviciu care o îngrijea, veni să-i facă menajul. O surprinse prezenţa Elenei şi a tinerei domnişoare.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Te rog, lasă-ne puţin, zise doamna Nanu, niciodată n-am avut timp pentru ea. Şi arătă spre Maria. Ioana privi spre cele două femei şi ieşi pe balcon, udă florile, apoi se retrase în bucătărie şi începu să gătească.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Spune-mi ceva despre tine, o rugă doamna Nanu, luându-i palmele într-ale sale.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Sunt medic. Şi sunt fericită. Eu am avut noroc.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Felicitări, draga mea. Sunt mândră de tine. Dar… Şi femeia lăsă privirea în pământ.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Am venit să mă ajutaţi. Să aflu ceva despre mine.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Iartă-mă, Maria. A venit vremea. Doamne, cum mai aşază Dumnezeu lucrurile! Uite, zise femeia întinzând mâna dreaptă. În sertarul din comoda de sub televizor e o casetă albastră. Adu-mi-o, te rog!</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Maria îi întinse caseta. Acolo se afla un lănţişor de aur, cu un medalion pe care era inscripţionată litera M. Maria îl luă în mâini.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– E ceva legat de numele meu, nu-i aşa?</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Da, e al mamei tale. Şi pe ea a chemat-o Maria.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Nu înţeleg. Mi-aţi spus că acest nume l-am primit acolo, la orfelinat. Maria Oancea.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Aşa ştia toată lumea. Numai că este de fapt numele tău adevărat. Am cunoscut-o pe mama ta. A stat în gazdă la sora mea. A murit la câteva săptămâni dupăce te-a născut. S-a îmbolnăvit de plămâni. Tu ai fost rodul iubirii ei cu medicul Tudose. El nu ştie acest lucru. Maria a ascuns faptul că era însărcinată. Dorea să te păstreze cu orice preţ. Când a murit, a rugat-o pe sora mea s-o ajute. Ştia că lucrez aici. M-am prefăcut că te-a găsit cineva, abandonată, la un colţ de stradă. Mă vei putea oare ierta, Maria draga mea? Uite şi certificatul tău de naştere.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Fata citi: mama – Maria, tatăl – necunoscut. Izbucni în plâns. A câta oară în viaţă? Numai că treptele pe care stătea să plângă se înălţau spre o lume nouă. De pretutindeni, Dumnezeu îi netezea drumul.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Doamne, zise Maria. E prea mult pentru mine. Elena, simt că mă prăbuşesc!</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Nu te prăbuşeşti. Te înalţi. Numai că sentimentele s-au îmbulzit toate la poarta sufletului tău şi te derutează. Sunt aici, cu tine. Haide să facem puţină ordine!</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Doamna Nanu, continuă Elena. Spuneţi că Maria e fiica doctorului Tudose, cardiologul?</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Exact. El nu ştie. Dar acesta e adevărul. Nu ştiu cum veţi proceda. Poate că şi el are nevoie de tine, Maria. I-a murit fiica, în urmă cu vreo zece ani. A fost distrus. De atunci a devenit tăcut, s-a închises într-o carapace din care cu greu îl mai scoate cineva. Și soția dumenalui e tot medic.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Şi dacă nu mă va recunoaşte?</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Acest medalion i-a fost dăruit de doctorul Tudose mamei tale. Când a împlinit douăzeci de ani. Era talismanul ei.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Dar mama?</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Provenea dintr-o familie simplă, de la ţară. Venise la oraş să-şi facă liceul. Aici l-a cunoscut pe tatăl tău, la nişte prieteni. S-au iubit mult, tatăl tău a iubit-o mult. Era o femeie frumoasă.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Atunci, de ce i-a ascuns faptul că mă va aduce pe lume?</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– I-a fost teamă. Era vorba despre statutul social. Dorea să se convingă că şi el te doreşte. Dar n-a mai apucat să-i spună, biata de ea.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Maria zâmbi. Avea, în sfârşit, o identitate. La douăzeci şi opt de ani. Văzu în jurul ei curcubeie care jucau şi îi alintau simţurile, văzu oceane de vise născându-se din neant, văzu torţe aprinse şi îngeri care dansau odată cu ea, văzu lumini care înghiţeau întunericul…</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Elena şi Maria aveau o misiune grea. Să-l caute pe doctorul Tudose.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>A doua zi s-au prezentat deja la cabinetul cardiologului. Era sâmbătă dimineaţa. Medicul veni devreme, înaintea asistentei. În faţa cabinetului îl aşteptau cele două femei.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Dumneavoastră? întrebă acesta, uşor mirat. Programările încep de la nouă. E abia opt şi un sfert.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Da, zise Maria. Dar mă doare inima! Profita de faptul că pe omul acela îl trimisese Dumnezeu mai devreme, astfel încât întâlnirea lor să nu aibă spectatori. Apoi continuă: Mă doare, deşi, sunt medic.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Mă bucur, luaţi loc. Mă bucur că sunteţi medic! Deci suntem colegi, zâmbi doctorul Tudose.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Mai mult decât atât, continuă Maria. Domnule doctor, probleme foarte serioase îmi dau durerea de inimă. Aseară am intrat în posesia acestui lănţişor, îl recunoaşteţi? Eu nu ştiu ce să mai cred… Poate mă ajutaţi dumneavoastră. E o problemă personală, atât de delicată…</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Doctorul Tudose îşi luă ochelarii de la ochi. Privi cu atenţie lănţişorul, vreme de câteva minute. Apoi îşi şterse o lacrimă.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Da, îl recunosc! L-am comandat special pentru cineva drag care nu mai este. Nu apucase să spună mai mult. Maria izbucni în plâns. Elena îşi ştergea deja lacrima din colţul ochiului. Doctorul Tudose îşi fixă privirea pe chipul ei şi văzu, în ochii din faţa lui, pe cealaltă Marie.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Sunt fiica ei, tată.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Apoi, se lăsă tăcerea. Timpul se oprise. Razele soarelui înţepeniseră în acea încăpere. Petale de dor şi disperare apăruseră în sufletul lui. Erau sentimentele de altădată. O iubise mult pe Maria. O pierduse devreme, înainte de a da zbor viselor lor.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>– Doamne! exclamă Mircea Tudose. Dacă-i aşa, am pentru ce trăi. Viaţa mea abia acum începe.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>***</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Într-adevăr, pentru doctorul Tudose viaţa îşi reluase culorile de odinioară. Maria intră în casa lor, pe uşa din faţă. Soţia o acceptase cu drag, aflându-i povestea atât de tristă. Mama acestei fete fusese dragostea dintâi a soţului ei şi nu avea de ce să fie supărată. Apoi, această fată le umplea golul rămas în viaţa lor de când unica lor fiică se stinsese de leucemie.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Dan aflase vestea abia a doua zi, după ce lucrurile se puseseră cap la cap. Cu greu reuşise Maria să-şi ascundă, la telefon, emoţiile. Părinţii lui o acceptaseră fără ezitări, deşi în sufletul ei, Maria încă mai simţea, uneori, rana respingerii.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>***</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span>Aceasta este o simplă poveste. O poveste din care lupta cu viaţa, cu tine însuţi, dă roade. Aşa este peste tot. Eşecurile nu trebuie să ne împingă la disperare, la dezamăgire. Cazi, te ridici şi mergi mai departe. Acolo, la capătul drumului, te aşteaptă mereu un trofeu. E al tău. Trofeul vieţii.</span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span> </span></div>
</div>
<div class=""><div class="_1mf _1mj"><span> </span></div>
</div>
<div class=""></div> Ca o durere de greiertag:insemneculturale.ning.com,2017-03-15:6515444:Topic:9021732017-03-15T18:35:57.511Zgina zahariahttps://insemneculturale.ning.com/profile/ginazaharia
<p><span class="font-size-2">Ai adunat ploile toate, le-ai semănat, și mă bucuram că voi avea hrană. Dar cineva a minat câmpul și am zărit brazdele tânguindu-se până dincolo de pumnii mei strânși. Semăna cu o durere de greier care știa că partitura lui nu va mai fi niciodată aceeași. Am alergat cu spice în brațe, le-am împrăștiat pe ogor și le-am rugat să sărute soarele. Știam că odată coborâtă dintr-un tablou, liniștea se va umple de zumzet și va înțepa. Că va lăsa în urma ei curajul în care…</span></p>
<p><span class="font-size-2">Ai adunat ploile toate, le-ai semănat, și mă bucuram că voi avea hrană. Dar cineva a minat câmpul și am zărit brazdele tânguindu-se până dincolo de pumnii mei strânși. Semăna cu o durere de greier care știa că partitura lui nu va mai fi niciodată aceeași. Am alergat cu spice în brațe, le-am împrăștiat pe ogor și le-am rugat să sărute soarele. Știam că odată coborâtă dintr-un tablou, liniștea se va umple de zumzet și va înțepa. Că va lăsa în urma ei curajul în care am ales să sap galerii sub toate oceanele lumii, pentru a te afla. Că am hrănit vulturii pentru a-mi dărui înălțimile, să te zăresc.</span></p>
<p><span class="font-size-2">Niciodată nu vei ști că morile de vânt sunt fuioare de dor oprite din drum. Nici că am doborât copaci pentru odihna ta de mâine. Dar în fiecare salt e o felină uriașă, gata de luptă. Undeva, într-o peșteră a nimănui, lumina zgârie, cu unghii firave, pereții.</span></p>
<p><span class="font-size-2">Din când în când, mă întorc și citesc:</span></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-2">Și am uitat dacă era luni ori joi.</span></p>
<p><span class="font-size-2">Iubirea mea, tu ce mai știi de noi?</span></p> Caleidoscoptag:insemneculturale.ning.com,2017-01-29:6515444:Topic:8895112017-01-29T14:17:53.368Zgina zahariahttps://insemneculturale.ning.com/profile/ginazaharia
<p><strong>Luni</strong></p>
<p> </p>
<p>Noaptea și-a stins ultima țigară pe singurul diamant treaz. Avea ochii tulburi și glasul ursuz. Un cântec cu acorduri seci se auzea dincolo de ușa închisă. Îi cunoșteam bine notele, chiar eu îl fredonasem, ani de-a rândul, prin târguri. Nu-mi amintesc să fi câștigat ceva. Poate doar pasul unui călător căruia i se întindeau stânci și nuanțe oarbe. Stâncile mi-au împrumutat haina, culorile au estompat forța care magnetiza rezerva mea de bine.<br></br> Am…</p>
<p><strong>Luni</strong></p>
<p> </p>
<p>Noaptea și-a stins ultima țigară pe singurul diamant treaz. Avea ochii tulburi și glasul ursuz. Un cântec cu acorduri seci se auzea dincolo de ușa închisă. Îi cunoșteam bine notele, chiar eu îl fredonasem, ani de-a rândul, prin târguri. Nu-mi amintesc să fi câștigat ceva. Poate doar pasul unui călător căruia i se întindeau stânci și nuanțe oarbe. Stâncile mi-au împrumutat haina, culorile au estompat forța care magnetiza rezerva mea de bine.<br/> Am deschis ușa și am ieșit.<br/> Afară, ziua se spala pe mâini cu zăpadă. </p>
<p> </p>
<p><strong>Marți</strong></p>
<p> </p>
<p>Astăzi am invitat, la cafea, niște lebede. Păreau desprinse dintr-un tablou şi-mi aminteau de lacul în care am învățat să înot printre nuferi. <br/> Trei ceasuri am stat de vorbă. Unul avea aroma florilor de tei, altul gonea fluturii din oglinzi, iar al treilea stătea cu fața la perete. <br/> Între timp, soarele se pieptăna cu raze de marți... </p>
<p> </p>
<p><strong>Miercuri</strong></p>
<p> </p>
<p>Trecea pe drum, cu un alai de grădini după el. Apoi s-a așezat în fotografia mea și mi-a adus pace. <br/> E clar că grădinarul de miercuri adoră trandafirii albi! </p>
<p> </p>
<p><strong>Joi</strong></p>
<p> </p>
<p>Stau pe ramuri, la şaradă,<br/> Niște stele de zăpadă.<br/> Una are ghete noi.<br/> Cred că-i steaua mea de joi! </p>
<p> </p>
<p><strong>Vineri </strong></p>
<p><strong> </strong></p>
<p>Se așternuse o liniște imperială. <br/> Copacii se zbenguiau pe dealuri. Unii aveau ciorapi de lână, alții strângeau, la piept, dedicații din călimara verii. În depărtări, casele se îmbrobodiseră ca pentru un concurs de fermecat gerul. Ziua juca hochei pe gheață și câștiga meci după meci. Vânătorul de vise îngenunchease într-un decor mirific și îi reproşa iernii că îşi face de cap. <br/> Totuşi, de sub zăpezi se auzea un cântec.<br/> Era cântecul ciocârliei de vineri. </p>
<p> </p>
<p><strong>Epilog</strong></p>
<p> </p>
<p>Doamne, cât sânge sub zăpadă! Vânătorul de vise a ucis ciocârlia! Și niciodată nu va ști de ce cântecul ei nu s-a auzit pe pământ!</p>