Toate discuţiile etichetate „Proza” - ÎNSEMNE CULTURALE2024-03-29T08:27:45Zhttps://insemneculturale.ning.com/forum/topic/listForTag?tag=Proza&feed=yes&xn_auth=noO lacrimă de așteptaretag:insemneculturale.ning.com,2021-11-17:6515444:Topic:11881392021-11-17T05:45:33.272ZMaria-Ileana Tănasehttps://insemneculturale.ning.com/profile/MariaIleanaTanase
<p></p>
<div class="yiv1529533852ydpf30d348ekvgmc6g5 yiv1529533852ydpf30d348ecxmmr5t8 yiv1529533852ydpf30d348eoygrvhab yiv1529533852ydpf30d348ehcukyx3x yiv1529533852ydpf30d348ec1et5uql yiv1529533852ydpf30d348eii04i59q"></div>
<div class="yiv1529533852ydpf30d348eo9v6fnle yiv1529533852ydpf30d348ecxmmr5t8 yiv1529533852ydpf30d348eoygrvhab yiv1529533852ydpf30d348ehcukyx3x yiv1529533852ydpf30d348ec1et5uql yiv1529533852ydpf30d348eii04i59q"><div><em>Noaptea trecută, vântul și-a găsit de lucru prin…</em></div>
</div>
<p></p>
<div class="yiv1529533852ydpf30d348ekvgmc6g5 yiv1529533852ydpf30d348ecxmmr5t8 yiv1529533852ydpf30d348eoygrvhab yiv1529533852ydpf30d348ehcukyx3x yiv1529533852ydpf30d348ec1et5uql yiv1529533852ydpf30d348eii04i59q"></div>
<div class="yiv1529533852ydpf30d348eo9v6fnle yiv1529533852ydpf30d348ecxmmr5t8 yiv1529533852ydpf30d348eoygrvhab yiv1529533852ydpf30d348ehcukyx3x yiv1529533852ydpf30d348ec1et5uql yiv1529533852ydpf30d348eii04i59q"><div><em>Noaptea trecută, vântul și-a găsit de lucru prin coroanele copacilor, iar vârfurile ramurilor se unduiau până aproape de fereastră. Dimineața m-am trezit îmbrățișată de multe gânduri iar tic-tac-ul pendulei din holul de la intrare m-a atenționat că este destul de târziu pentru a mai profita de câteva minute dulci.</em></div>
<div><em>După tabieturile matinale mi-am amintit de prognoza vremii și-am pregătit haine mai groase. În calendar ultima zi din lună și pe deasupra Sfântul Andrei. Și s-a întâmplat, de multe ori, ca noiembrie să părăsească anotimpul pe săniuță.</em></div>
<div><em>Profitând de sărbătoare, în urmă cu câteva zile, am aranjat cu Sofia să ne întâlnim, undeva, în apropiere de strada mea, apoi să luăm metroul care avea una dintre stații chiar lângă un Mall. Era onomastica fiul ei și dorea să-i facă un cadou deosebit. M-am oferit să o însoțesc având în vedere că se apropiau Sărbătorile de Iarnă. Cu acest prilej puteam să descopăr câte ceva care m-ar fi interesat, pentru cei dragi, de Moș Crăciun.</em></div>
<div><em>Înfofolită într-un mantou din stofă și binecuvântată de primii fulgi de nea, o așteptam pe Sofia chiar lângă trecerea de pietoni. Era într-o ușoară întârziere, dar privirea se bucura de dansul fulgilor.</em></div>
<div><em>La un moment dat, de pe celălalt trotuar văd că-mi face semn cu mâna și mă invită să o ajung. Aștept verdele semaforului și abia după ce am traversat am observat că se întreține cu o distinsă doamnă, mult mai în vârstă. Din prezentare am înțeles că este tocmai vecina ei de etaj, doamna Vanda.</em></div>
<div><em>Ne-am despărțit cu toate amabilitățile de rigoare apoi ne-am văzut de drumul nostru. A fost o zi norocoasă, pentru amândouă, am găsit la Mall aproape tot ce ne interesa. După un fitness de câteva ore, cum se spune acum, ne-am luat la revedere.</em></div>
<div><em>Însă, cu câteva zile înainte de Crăciun, am sunat-o pe Sofia pentru urările tradiționale. Profitând de conjunctură m-a invitat să trec, în acea după-amiază, pe acasă la ea. M-am prezentat la ora stabilită, dar surpriză! Lângă lift am găsit-o, cu un plic în mănă, chiar pe doamna Vanda. Coborâse să ridice corespondența iar acum aștepta să sosească mașinăria. Am salutat-o și afișând un zâmbet discret i-am amintit că sunt prietena Sofiei. S-a bucurat mult de întâlnire iar la ieșirea din lift am făcut schimb de amabilități și urări.</em></div>
<div><em>Dar cu toate că ne auzeam des la telefon, a fost o perioadă destul de lungă fără să mă văd cu Sofia. Abia spre sfârșitul lui martie ne-am întâlnit și am stat vreo două ore la taclale, într-o ceainărie din centru. Am vorbit vrute și nevrute și așa ca un secret mi-a povestit de vecina ei, doamna Vanda, care este foarte schimbată în ultimele luni. E mereu zâmbitoare și binedispusă iar într-o zi chiar a rugat-o să-i pună la poștă o scrisoare, ce avea ca destinatar și adresă un bărbat din provincie...</em></div>
<div><em>Zâmbind și pe un ton glumeț am adăugat:</em></div>
<div><em>- Să nu-mi spui că este o ,, scrisoare pierdută”?</em></div>
<div><em>- Înclin să cred că este chiar așa. Se comportă precum o adolescentă și de multe ori am descoperit-o cu privirea pierdută.</em></div>
<div><em>Pe amândouă ne-a cuprins un râs copilăresc și ne-am potolit abia atunci când am realizat că putem deranja. Apoi pe un ton serios și plin de înțelegere am adăugat:</em></div>
<div><em>- Vezi, Sofia, noi vedem, cunoaștem omul din exterior, dar niciodată nu-i putem afla căile sufletului. Mi-am amintit acum ceva de Paulo Coehlo. Citez din memorie și sper să nu greșesc: ,,Nu ești un corp care are suflet, ci ești un suflet care are o parte vizibilă numită corp” ! Ne-am luat la revedere cu promisiunea de-a ieși mai des la o ceașcă de ceai aromat și chiar la un film bun.</em></div>
<div><em>Aprilie a debutat cu zile ploioase și de multe ori umezeala persistentă mi-a lăsat impresia că sosește chiar toamna. Cu toate că Sărbătorile Pascale se apropiau, cu pași repezi, în acele zile de primăvară sugrumată am ieșit din casă doar pentru cumpărăturile cotidiene. Întotdeauna ploaia mi-a produs un disconfort emoțional.</em></div>
<div><em>Dar într-o sâmbătă dimineața, destul de devreme și după o noapte pansată, m-a trezit sunetul unui mesaj sosit pe mobil. Era de la Sofia și mă invita să trec pe la ea, după-amiază în jur de ora cinci.</em></div>
<div><em>M-a bucurat invitația mai ales că nu ne văzusem de câteva săptămâni. La ora stabilită și după ce am trecut pe la cofetăria din apropiere, m-am prezentat la adresa cunoscută. Sun de două ori la interfon... niciun răspuns. Nedumerită, în fața ușii de la intrarea în bloc, scot din geantă mobilul. De la celălalt capăt robotul: ,,persoana căutată nu poate fi momentan contactată''. Insist de câteva ori, același răspuns. În acel moment observ un tânăr grăbit care deschide ușa. Profit de oportunitate iar liftul mă poartă la etajul trei.</em></div>
<div><em>La ușa apartamentului aceeași situație. Intuiția îmi spune că ceva rău s-a întâmplat și îndrăznesc să sun la doamna Vanda. Cu multe cereri de scuze i-am povestit situația... Nici dânsa nu cunoștea prea multe. Doar că înainte de prânz, întâmplător era în balcon și a văzut-o pe Sofia cu bagaje urcând într-un taxi. Apoi schimbând tonul a continuat:</em></div>
<div><em>- Mă bucur că ai îndrăznit să suni. Îți pot fi de folos, cumva?</em></div>
<div><em>- Vă mulțumesc mult pentru disponibilitate și informație, dar nu este nimic special.</em></div>
<div><em>- Te rog, intră, te invit la un cappuccino. Și nu te sfii. Soțul meu este internat de câteva zile pentru un control de rutină. Nimic grav.</em></div>
<div><em>În acel moment mi-a trecut prin minte taina de la ,,drumul de seară'', prezis de dimineață la horoscop. Foarte rar ascult horoscopul și atunci este din pură întâmplare.</em></div>
<div><em>- Cu mare plăcere, dacă nu deranjez. M-a introdus în sufrageria spațioasă, mobilată cu mult gust și plină de tablouri. Înainte de acomodare i-am oferit cartonul cu prăjituri și împreună am intrat în bucătărie pentru a pregăti delicioasa băutură. Pe masă se găsea o felicitare, tip carte poștală. Ca și cum ar fi fost singură, doamna Vanda a ridicat-o, a scos un oftat apoi a apropiat-o de piept, în direcția inimii.</em></div>
<div><em>- Ce s-a întâmplat, vă simțiți rău?</em></div>
<div><em>- Nu, totul e în regulă. Aceasta-i o felicitare pe care am primit-o, de curând, de la fostul prieten și care este chiar vărul meu.</em></div>
<div><em>Am făcut ochii mari, arcul sprâncenelor s-a întins la maxim și nu mai înțelegeam nimic. Totuși, gândul m-a purtat la cele povestite de Sofia. În ierbarul inimii, doamna Vanda pusese demult la presat floarea iubirii. O floare îmbobocită în suflet și care, acum, emană parfum de poveste. O priveam mirată și în același timp așteptam curioasă. În aer se simțeau cuvintele mocnind și timpul cum se rostogolește. Am așezat repede, pe masa din sufragerie, cele două cești pline cât și farfuriuțele pentru prăjituri.</em></div>
<div><em>- Vă rog să luați loc, aici, pe scaun, lângă mine. Abia aștept să depănați din ghemul cu fir de argint.</em></div>
<div><em>Și-a adunat palmele, apoi degetele s-au îmbrățișat și pe un ton cu parfum de nostalgie a continuat:</em></div>
<div><em>- În ciuda multor decenii scurse mi-am păstrat neclintită credința că, într-o zi, va îndrăzni să mă ceară timpului, înapoi.</em></div>
<div><em>Eram pe la începutul liceului iar din cauza războiului vacanțele le-am petrecut mai mult la bunica maternă. Dar în acea vară de pomină au mai sosit și alți veri, printre care Nina și Ninel. Nu ne mai întâlnisem în ultimii ani din cauza vremurile incerte. Ninel, la aproape 18 ani, se schimbase profund, devenise un tânăr ravisant, parcă ar fi fost desprins dintr-o peliculă cinematografică. Într-o sâmbătă seara, noi cei mai mari dintre verișori, am mers la un bal organizat la Clubul Ocolului silvic. Când am ajuns distracția era în toi. Pe ringul de dans mulți tineri, plini de viață, băieți și fete se zbenguiau pe ritmurile muzicii. Ninel m-a luat de mână și m-a condus în mijlocul distracției. Mi-a prins mijlocul și l-am simțit altfel, era ceva ce, încă, nu înțelegeam. L-am văzut luminat de o dorință. Îl plăceam, dar fiind vărul meu nu puteam gândi atât de departe, chiar dacă majoritatea fetele îl căutau cu privirea. Aproape toată seara a dansat numai cu mine și m-a răsfățat cu multă atenție. Ne-am întors acasă târziu, după miezul nopții. Drumurile de altădată, la țară, erau pline de hârtoape și de bolovani iar ulițele satului lipsite de lumină. Înainte de-a ne apropia de casă, m-a prins de mână și mi-a șoptit că dorește să rămânem puțin în urma grupului. Imediat mi-a cuprins umerii și am simțit cum buzele lui cărnoase căutau buzele mele. După câteva secunde am reușit să îndepărtez presiunea buzelor și cu vocea tremurândă mi-a făcut neașteptata destăinuire:</em></div>
<div><em>- Vanda, sunt cu adevărat bulversat, ai reușit să-mi tulburi existența, întreaga ființă. Știu că nu va fi defel simplu, vor fi multe piedici, dar aș vrea să mă porți în tine până la sfârșitul zilelor. Vrei să fugim în lume?</em></div>
<div><em>Gândurile se zbăteau și nu reușeam să articulez niciun cuvânt. Simțeam să-l îmbrățișez, să-mi las capul pe pieptul lui apoi să-l sărut fără început și sfârșit. Ne-am despărțit fără să-i fac vreo promisiune dar stomacul îmi era, deja, un roi de fluturi.</em></div>
<div><em>Dimineața m-am trezit cuprinsă de un soi de emoție. Era ceva ce nu mai experimentasem. Când l-am revăzut, la micul dejun, am știut că sufletul-pocal nu va mai putea fi umplut de nimeni, niciodată.</em></div>
<div><em>Dar în acea dimineață s-a pornit o ploaie cu parfum de iasomie, de la tufele cu flori albe-suave din gradina dinspre vie. A fost pentru prima dată când ne-am strecurat în podul cu strânsură-fânărie. În cele două săptămâni care au urmat, cerul a fost tot îmbufnat, ploile nu s-au astâmpărat și ne izolam tot mai des, sus, în pod unde printre nori împărțeam săruturile la doi.</em></div>
<div><em>La un moment dat, bunica a sesizat lipsa noastră iar experiența de viață a purtat-o chiar la cuibul nostru. Și vorba ei: când ești tânăr sângele-i fierbinte! Ne-a descoperit îmbrățișați și aproape dezbrăcați. Speriată de tot ce-ar fi putut să se întâmple, dar fără să facă tămbălău, a hotărât ca a doua zi să plecăm fiecare acasă. Imediat au fost informați părinții despre această pățanie rușinoasă, cum spunea bunica. Nu ne-am mai revăzut niciodată, nici măcar, atunci, când Buna a plecat la cele veșnice. Ninel era în armată, dar s-a și supus interdicției de-a mă întâlni. Să fiu sinceră, nu m-am așteptat ca sentimentele de rudenie dintre noi să se transforme, în scurt timp, într-o pasiune, o nebunie aproape incontrolabilă.</em></div>
<div><em>M-a prins vârtejul iubirii la început de viață însă fără să ajung vreodată pe un mal de acceptare și speranță.</em></div>
<div><em>Amândoi am intrat în acest turbion lipsiți de cea mai mică șansă.</em></div>
<div><em>- O dureroasă poveste de iubire ce a trasat hotare, fără niciun punct de trecere.</em></div>
<div><em>- Mda... Încă-mi este dor de acele clipe și de multe ori cred că, măcar în sinea mea, am voie să rememorez ce m-a făcut, cândva, cu adevărat fericită. O lungă perioadă am refuzat să mă îmbrac în roșu. Simțeam că sufletul nu trăiește și că îmi lipsește acea iubire definitorie, esențială. Abia când s-au născut băieții, au înflorit altfel de sentimente și am început să le cumpăr hăinuțe de culoarea macilor.</em></div>
<div><em>- Foarte trist și emoționant tot ce-mi povestiți.</em></div>
<div><em>- Și să continui: Era în primii ani după război iar tata a fost mutat la o garnizoană din capitală. Mama a văzut și găsit în această oportunitate o rezolvare a problemei mele sentimentale. În afară de tata, noi copii și mama am mai rămas în orășelul de la poalele muntelui până la terminarea anului școlar. După câteva luni întreaga familie s-a reunit. Noua locuință primită de către tata, la bloc, undeva pe Calea Moșilor, era cu mult mai mare și confortabilă decât cea pe care o avusesem în provincie.</em></div>
<div><em>Iar atunci când sosește toamna este foarte clar că începe școala. Și din capul locului, amețiți de speranță, suntem mai visători, mai fericiți încât ne simțim și mai bine .</em></div>
<div><em>Am început ultimul an de liceu la București și încă, tânjeam după acea dragoste abia încolțită și interzisă. Totuși prin gânduri îl așteptam în fiecare seară și lăsam visul să adoarmă lângă tâmple. Dar nu înainte de-ai întinde așternut din toate sentimentele mele.</em></div>
<div><em>- Aveți dreptate, doamnă Vanda. Când iubești emoțiile nu sfârșesc iar cuvintele de iubire nu se epuizează niciodată.</em></div>
<div><em>- Și cum parcă nu era de ajuns, într-o zi când m-am întors de la liceu am găsit-o pe mama în pat. Spunea că nu se simte prea bine, dar va merge la medic pentru consult și va cere o trimitere pentru analize. Dar cum Sărbătorile de Iarnă erau pe drum, a amânat investigațiile după Anul Nou. Au urmat nenumărate controale și analize, dar toate rezultatele au confirmat același lucru. Cancer galopant... Tata a realizat foarte repede că starea de sănătate a mamei se află pe tobogan și a făcut tot ce a fost posibil ca ea să nu cunoască adevărul. Într-o noapte de iunie, Luna nu a mai luminat iar la geamuri ploaia a început să bocească. În acea noapte întunecată și grea a venit moartea de care atât de mult mă temeam. Iar la crăpatul zorilor miresmele teiului, din apropiere, au ținut loc de prima tămâiere.</em></div>
<div><em>- Trebuie să fi fost tare greu, fără de mama...</em></div>
<div><em>- Da, a fost o perioadă când am simțit că durerea mă răpune. Imediat după bacalaureat am început să-mi caut serviciu, am înțeles foarte repede că tata, singur, nu va putea să facă față tuturor cheltuielilor. Iar frații mei urmau să intre la liceu și aveau mare nevoie și de ajutor financiar. Profund impresionat, un coleg de-al tatei i-a povestit soției, care era profesoară și directoare la o școală generală, despre situația noastră. În toamnă am fost angajată ca secretar-dactilografă. Pe atunci mașina de scris era cea mai valoroasă mașină. După doi ani am dat examen și am intrat la Istorie, învățământ fără de frecvență. Nu a fost defel simplu, au urmat câțiva ani care m-au solicitat la maxim. Mă împărțeam intre serviciu, treburile casei și studiul pentru examenele de la facultate.</em></div>
<div><em>La aproape 28 de ani, în urma unui concurs, am fost angajată custode la un prestigios Muzeu și unde am rămas până la ieșirea la pensie. Acolo l-am întâlnit-cunoscut pe Ernest și ne-am căsătorit după o prietenie de șase luni. Pentru acele vremuri eram un pic cam coaptă pentru măritiș. La distanță de un an am devenit mamă, s-a născut Ștefan iar după alți trei a venit pe lume Eugen, cel de-al doilea băiat. Dar prinsă în vâltoarea vieții nici nu am realizat cât de repede a trecut timpul, iar acum eu și Ernest ne pregătim pentru Nunta de Aur.</em></div>
<div><em>- Într-adevăr timpul nu iartă, niciodată.</em></div>
<div><em>- De fapt ar fi trebuit de acum un an, dar în acea perioadă Eugen era într-o misiune, nu se găsea în țară. Având în vedere că am tot amânat evenimentul nu mi-am cumpărat, încă, hainele... ținuta.</em></div>
<div><em>Totuși soțul are un costum deosebit de elegant și pe care l-a îmbrăcat doar de vreo trei ori. Iar cămașa și cravata nu sunt o problemă. Și eu am niște pantofi moi din piele, în două culori. Uite, pot să ții arat, dacă dorești să-i vezi. Te rog să mă ajuți, sunt pe raftul de sus din debara, într-o cutie. Nu i-am încălțat niciodată și consider că ar fi foarte nimeriți pentru această zi specială.</em></div>
<div><em>- Cu mare drag vă ajut, dar am nevoie de o scară.</em></div>
<div><em>- Uite, este chiar aici, după ușă.</em></div>
<div><em>Curioasă am prins repede scara și am extras cutia ce conținea pantofii.</em></div>
<div><em>- Sunt deosebiți, chiar foarte eleganți iar modelul exclusivist. Îmi plac foarte mult. Zâmbind am continuat: Pe deasupra sunt și numărul meu.</em></div>
<div><em>Nu era un compliment gratuit, nu stă în firea mea să spun astfel de cuvinte. Întotdeauna am evitat să fac aprecieri gratuite.</em></div>
<div><em>- Aș dori să-i încalț, având în vedere că sunt noi. Cu vârsta picioarele se mai modifică și pot apărea surprize.</em></div>
<div><em>A tras sertărașul de la cuier și a scos o limbă cromată, un model mai vechi, apoi s-a așezat pe bancheta din apropiere.</em></div>
<div><em>- Vă îmbracă foarte bine piciorul, iar pentru înălțimea dvs. nici nu purtați un număr mare la încălțăminte.</em></div>
<div><em>Dar ca ținută, v-ați gândit la ceva anume?</em></div>
<div><em>- Mă bucur și profit de prezența ta. Poate mă ajuți cu o idee. Ești cu mult mai tânără și sigur mergi prin marile magazine. Apoi în puținele ocazii în care ne-am văzut mi-au atras atenția ținutele tale, bineînțeles la modul plăcut.</em></div>
<div><em>- Sărut-mâna, doamnă Vanda. Știți, încerc să țin pasul, însă fără să exagerez cu cheltuielile. Cu mare drag îmi ofer ajutorul, dar am o întrebare și în același timp rugăminte. Puteți să-mi arătați niște fotografii din tinerețe? În acest mod pot să-mi fac o părere corectă și să aleg varianta cea mai bună. Apoi prin intermediul imaginilor ajungi să-i înțelegi mai bine gusturile și ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane.</em></div>
<div><em>- Cu multă plăcere, dar hai să trecem în sufragerie. Acolo se găsesc toate albumele cu fotografii.</em></div>
<div><em>Încă de la primele imagini m-a impresionat profund asemănarea izbitoare cu Sofia Loren, din tinerețe. Tot așa de înaltă iar trăsăturile parcă erau trase la indigo. Cum odinioară se mergea foarte des la cinema, mai mult ca sigur, și dânsa a descoperit această similitudine, dar nu cred să fi făcut mare caz din asta. La cei 80 de ani, doamna Vanda era, încă, o femeie fermecătoare, distinsă, cu gesturi alese. Avea un aer din filmele altor vremuri. După ce am terminat de răsfoit albumele, s-a conturat o primă idee de ținută.</em></div>
<div><em>- Având în vedere și pantofii, optez pentru o vestimentație din două piese, culoare bleu-marin. Iar în păr o floare-un trandafir ivoare cu voaletă, aceeași nuanță, care să vă cuprindă și creștetul capului.</em></div>
<div><em>- Găsesc foarte interesantă și armonioasă această asociere, combinație. Denotă mult rafinament și în același timp sobrietate, care-i justificată pentru vârsta mea. Este una dintre culorile mele, preferate. Știi, eu cred că ai fi fost foarte indicată ca maestră de ceremonii și consider că nici acum nu este foarte târziu să cultivi această latură. Mă bucur și apreciez foarte mult ideea, alegerea ta.</em></div>
<div><em>- Mă copleșiți, de-a dreptul, cu aceste aprecieri, calificative. Eu fac toate acestea din instinct, plăcere. Probabil gustul pentru frumos este și ceva genetic.</em></div>
<div><em>Când vă hotărați îmi telefonați și mergem să colindăm câteva magazine prin centru. Acum, nu mai este că altădată, se găsesc de toate pentru toți. Cu permisiunea dvs. aș dori să mă retrag. Este cam târziu, dar mi-a făcut o deosebită plăcere să vă ascult. Și vă fac o mărturisire sinceră: dintotdeauna mi-au plăcut aceste povești. Numai sufletul măsoară timpul iubirii și hotărăște cine rămâne, acolo, până la sfârșit.</em></div>
<div><em>- Negreșit te voi suna și mulțumesc Bunului Dumnezeu că te-a adus, din nou, în calea mea. Iar trecerea și cuvintele tale sunt o adevărată sărbătoare pentru mine.</em></div>
<div><em>Mi-am luat rămas bun iar oștile de gânduri m-au însoțit până acasă. Abia ajunsă, am controlat, ca de obicei, posta electronică și găsesc un scurt email de la Sofia... Mă înștiința că mama ei nu mai este. M-a bulversat profund vestea tristă, mai ales că am cunoscut-o personal. Totuși, dimineață m-am trezit cu miresmele acelei nevinovate povești de iubire relatate cu lux de amănunte de către Vanda. Amintirea acelei veri scurte dar fierbinți a rămas tatuată pentru totdeauna pe sufletul ei. Sub pleoape, a ascuns mereu o lacrimă de așteptare. Tot restul vieții a purtat cu sine detaliile și neîmplinirea acelui adolescentin păcat. O iubire ascunsă și păstrată cu sfințenie în scrinul cu povești aurite iar acum, după multe decenii, ajunsă, din nou, pe tipsia prezentului.</em></div>
</div> Un altfel de viitortag:insemneculturale.ning.com,2016-02-08:6515444:Topic:7978872016-02-08T13:53:19.589ZCorina Militaruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CorinaMilitaru
<p></p>
<p></p>
<p> </p>
<p><span class="font-size-3"><i> Motto: Nu poți evada din închisoarea trecutului dacă nu dărâmi zidurile care te țin captiv acolo.</i></span></p>
<p align="center"><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Trăiesc prin cuvinte, prin puterea lor magică. O au cu siguranță. Nu când plutesc disparate în vidul minții, însă odată supuse unei ordini pot construi și tot atât de bine distruge lumi, universuri, depinde pe mâna cui…</span></p>
<p></p>
<p></p>
<p> </p>
<p><span class="font-size-3"><i> Motto: Nu poți evada din închisoarea trecutului dacă nu dărâmi zidurile care te țin captiv acolo.</i></span></p>
<p align="center"><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Trăiesc prin cuvinte, prin puterea lor magică. O au cu siguranță. Nu când plutesc disparate în vidul minții, însă odată supuse unei ordini pot construi și tot atât de bine distruge lumi, universuri, depinde pe mâna cui încap. Eu sunt blândă cu ele. Doar le amestec, le însuflețesc, le controlez întrucâtva, însă mă feresc să le subjug total. Oarecum le amețesc o vreme în vârtejul imaginației mele și apoi le eliberez. Știu că întotdeauna vor reveni la mine încărcate cu emoții din adâncurile nesondate încă ale ființei mele, ajutându-mă să mă cunosc, recunosc, modelez, fărâmă cu fărâmă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Poposesc în acest tărâm miraculos cu orice ocazie. Creez și recreez povești, personaje, experiențe, ambianțe, viață, poate viața mea, poate ce mi-aș dori să trăiesc ori să fi trăit. Inițial cuvintele stau ascunse, masă compactă fără înțeles, opunându-mi rezistență. Calmă, aștept dincolo de perdeaua neagră, opacă, de nepătruns, așezată stavilă în calea mea. Așa cum am răbdare și în fața viitorului tot la fel de impenetrabil. N-am nici cea mai vagă idee cum se va desfășura ziua de mâine așa cum nu știu în ce fel se vor împleti ițele imaginației. Câteodată răbdarea îmi este pusă la încercare, alteori nu. Însă negreșit, mai devreme ori mai târziu, o scânteie-idee străpunge întunericul, îl aprinde, îl arde, făcând prima breșă prin care încep să văd. Ceea ce în realitate nu se întâmplă deși aș vrea. Sau poate nu sunt capabilă să percep acea sclipire în stare să risipească rutina sufocantă a prezentului, în stare să deschidă un culoar oricât de strâmt ar fi către un altfel de viitor.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Probabil că și Dumnezeu pățește la fel. Rămâne blocat mai mult ori mai puțin în golul premergător creației. Poate stă și el neputincios în fața cuvintelor - scorneala lui - până când o licărire îi oferă revelația. Presimțirea sublimului îi dă aripi și prins de grație așterne înfrigurat rânduri după rânduri, pune cap la cap detalii, experiențe, emoții, construind un personaj, o biografie. Odată cu ultimul punct pus, un destin este gata. Va ști eroul să-i urmeze visul ori va rătăci drumul? Sau poate nu El este autorul, ci fiecare dintre noi. Poate că așa cum am imaginat diverse personaje, le-am condus acțiunile, replicile, suferințele și bucuriile, le-am determinat să ia decizii spre un final ori altul, poate tot astfel mi-am scris propria poveste în cele mai mici amănunte. Am ales un nume - Sorina -, apoi am stabilit în linii mari trăsăturile fizice și caracterul. În continuare i-am gândit traseul spre... Spre ce? Nimic, pustiu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Fabulez, speculez ca orice îndrăgostit de cuvinte. Indiferent în mâna cui s-ar fi aflat condeiul nu pot concepe atâta lipsă de inspirație. Atâta risipă de energie. Unde este mesajul, unde este scopul, menirea, împlinirea, strălucirea? Nicăieri. Oricât aș cerceta nu văd decât o ternă scurgere de timp. Alunecare anostă de la o zi la alta.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Însoțită de Cosmin, soțul meu - primul bărbat ieșit în cale mea după despărțirea de Albert - traversez timpul fără să simt cea mai mică tresărire sau vibrație în adâncul meu. Totul la el este exact, calculat, programat, închis într-un tipar clar, ales odată pentru totdeauna și repetat la infinit. Este previzibil până la cea mai banală mișcare. Știu pe dinafară ce și cum va face zilnic. Ora de tezire, de culcare, de plecare la serviciu, de revenire acasă, de vizionat filmele sau emisiunile preferate - bine stabilite - de lectură, de conversație - are grijă să nu mă simt singură. Nicio surpriză nu este permisă. Nimic nu se va schimba azi dacă nu a fost programat minuțios dinainte. Musafirii trebuie să se anunțe și ei din timp, chiar și rudele. Nu ne permitem să trăim haotic cum multă lume o face din inconștiență, superficialitate și neglijență. Inițial n-am băgat de seamă că pierd viață așa cum un rănit pierde până la ultima picătură de sânge dacă refuză să se trateze. Eram împăcată cu deciziile mele, mă consideram o persoană lucidă și realistă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Crescută și obișnuită să respect reguli mă simțeam în elementul meu. Aveam pretenția că știu să estimez corect direcția următorului pas. Am făcut calcule, scenarii, analiza șanselor de a fi fericită alături de Albert și mi-a dat cu minus. Era prea nebun, nestăpânit, prea liber, prea nonconformist și totodată sclipitor. Am ales să mă îndepărtez de acea flacără vie de teamă că mă va transforma într-o mână de cenușă, deși inima mea s-a împotrivit din răsputeri. N-am ascultat-o, am înghețat-o și așa a rămas mult timp. Am ignorat-o deliberat până acum câteva zile când subit a tresărit de bucurie. Una meschină de care mi-e rușine.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Cosmin a plecat pentru șase luni în Ungaria, trimis de șefii săi. Imediat ce am închis ușa în urma lui m-am simțit eliberată, ușoară, veselă, fericită. Nici el n-a părut prea trist, nici n-a insistat cine știe cât să-l însoțesc - aranjase lucrurile și pentru eventualitatea aceasta. Nu foarte convingătoare l-am refuzat motivând că, nu doresc în ruptul capului să-mi pierd locul de muncă, iar o întrerupere atât de îndelungată acolo ar fi dus.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Odată rămasă singură, deși m-am simțit extraordinar de vinovată pentru reacția mea, am hotărât să mă scutur de tipare, reguli, de orice constrângere. Mi-am luat chiar și concediul deoarece nu mai suportam să mă încadrez în vreun program. Nici măcar cel de la serviciu. Voiam să uit că există ceasuri, că există ore de masă, de somn, de orice altceva. Doream să-mi ascult inima și să-i răspund fără preget indiferent ce ar fi cerut. Să zăbovesc printre cuvinte cât pofteam fără să mai aud obișnuita întrebare-reproș: „De ce-ți pierzi tu timpul cu prostii?” urmată de mărinimoasa aprobare:„Bine, până-mi termin eu ora de lectură. Apoi mergem la culcare.”</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mai mult decât să scriu, sau cel puțin la fel de mult, intenționam - și azi simt că am curaj s-o fac - să mă întorc în urmă cu mulți ani și să depistez momentul când am rătăcit drumul. Nu pot crede, deși am făcut eforturi să mă conving, că destinul meu a fost creionat atât de absurd. Creația originală trebuie să fi fost altfel, dar undeva pe drum am ieșit din rol, am evadat din cine știe ce motive ori pur și simplu m-am pierdut. Când? </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mă revăd în amfiteatru, la cursul de analiză matematică. Domnul Rotaru, o somitate în domeniu, abia a terminat de prezentat o demonstrație. Toate tablele sunt pline de scrisul lui mărunt și ordonat. Tocmai își șterge mâinile de cretă, pregătindu-se să încheie ora când se aude vocea lui Albert:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Domn' profesor! Aveți o greșeală acolo!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Daa, unde? întreabă profesorul ușor ironic, dar calm. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Noi ceilalți, privim perplecși scena. Nu ne vine a crede urechilor mai ales că, ne pare absolut imposibil ca un student să înțeleagă din prima raționamentul, darmite să descopere greșeli. Ne așteptăm să cadă trăznetul pe colegul nostru, iar pe mine - deja îndrăgostită - mă doare aproape fizic nesăbuița lui. În schimb el, foarte relaxat, indică locul unde s-a strecurat eroarea. Ilustrul matematician studiază câteva clipe formulele de pe tablă, apoi spune:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Mda... Dar cum nici lui Da Vinci nu i-a reușit surâsul Giocondei și l-a lăsat așa, nici eu nu voi corecta. Învățați din carte! ne îndeamnă și părăsește sala zâmbind.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Atunci m-am topit de fericire. Era al meu. Albert era iubitul meu. Din verdele privirii lui culegeam întotdeauna raze de soare, dar deodată mi se desvăluia mai mult. Dincolo de ceea ce voia el să arate de obicei - deși fermecător, părea că nu ia nimic în serios - am zărit strălucirea aurului curat. Eram mândră că mă alesese dintre toate fetele pe mine, cea comună, banală, chiar închistată în reguli și idei preconcepute. Intuia probabil o Sorină deosebită, necunoscută chiar și mie. Una înfășurată, aproape sugrumată de miile de constrângeri țesute în jurul ei, pe care el se chinuia să le rupă rând pe rând. Iar eu, surprinsă la fiecare pas de ceea ce scotea din adâncul meu, mușcam cu poftă din viață, simțind arome și gusturi deosebite, mereu altele, mereu altfel. Părea că nimic, niciodată nu va putea să ne stea în cale. Că soarta ne-a adus împreună și ne va purta pe brațe până la capătul vremii. Dar m-am speriat, m-am îndoit, l-am rănit și am fugit înapoi în lumea mea cuminte, previzibilă, ordonată.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Primul fior de teamă mi-a înapoiat toate prejudecățile. Eram tot în amfiteatru, același profesor Rotaru privea cum Albert, transpus într-o lume necunoscută mie, scria febril pe tablă. Ora fusese deturnată de la tema ei dat fiind disputa dintre cei doi în legătură cu teoria relativității a lui Einstein. Albert cel Mic - așa i-a rămas numele după acel curs - susținea că a descoperit unde s-a împotmolit marele matematician și pentru că i s-a permis își expunea punctul de vedere agitat și parcă prins de friguri. Desbaterea a rămas deschisă. A continuat, presupun, pe durata vizitelor făcute acasă la profesor - impresionat peste măsură de inteligența studentului său. Și eu am fost uimită deși îmi dovedise de nenumărate ori că este genial. De fapt atitudinea lui ieșită din comun și puțin stranie m-a înfricoșat. Parcă se transformase într-o altă persoană acolo în fața tablei. Un străin pătimaș până la alienare. Spectrul nebuniei m-a îngrozit. Deodată mi s-a părut aproape invizibilă granița dintre normal și anormal. N-o mai distingeam defel.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Un timp am uitat acea senzație, acea dilemă, dar el era tot mai preocupat să ducă mai departe lucrarea. Muncea mult, se consulta cu domnul Rotaru, încerca să-mi explice și mie, însă nu reușeam să țin pasul. Mi se păreau fanteziste concluziile lui despre timp și spațiu, iar noțiunile de multidimensionalitate și universuri paralele, produsul unei minți tulburate. Când mi-a spus că a demonstrat ipoteza conform căreia trecutul, prezentul, viitorul coexistă aici și acum și pot fi accesate oricând printr-o simplă alegere, am cedat. Îmi explica însuflețit cum se va schimba viața noastră pe pământ, cum vom putea călători în timp, cum vom putea sta față în față cu versiuni de-ale noastre din cine știe ce alte dimensiuni, iar eu aveam un singur gând, o singură îngrijorare, o singură spaimă. Vorbele mi-au scăpat aproape fără voie:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Te-ai gândit vreodată să discuți cu un medic?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ți-am făcut capul mare! a râs, crezând că glumesc.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Vorbesc serios! i-am susținut privirea, gravă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Aha, înțeleg! </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Doar atât a avut de spus și a dispărut din viața mea. Nu, nu era nebun, ci doar dotat cu o inteligență ieșită din comun. S-a transferat în scurt timp la Facultatea de Matematică și Informatică. A terminat-o primul, nu s-a însurat niciodată, iar ultima oară când am auzit despre el lucra în Belgia, cercetător științific. Iar eu...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Bucuroasă că mi-a plecat soțul de acasă, după o mulțime de ani seci încerc să urmez exemplul lui Albert. Trăiesc clipa așa cum vine ea. Spunea cineva că atunci când oamenii își fac planuri Dumnezeu se prăpădește de râs. Consider că s-a distrat destul pe seama mea. Îmi doresc o schimbare ori mai bine, o întoarcere în timp. Realizez că este imposibil și totuși nu pot să nu mă întreb ce ar fi fost dacă luam altă decizie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sunt în fața calculatorului de azi dimineață, străduindu-mă să reconstitui trecutul. Am scris trei versiuni, trei continuări ale poveștii întrerupte atunci, toate nesatisfăcătoare, toate neterminate și abandonate în final. Nu dezarmez. Pe a patra o voi duce sigur până la capăt. Știu, sau poate mă amăgește speranța ascunsă că, odată închegată va prinde viață - dat fiind magia cuvintelor -, dacă nu cumva deja trăiește undeva în universul acesta misterios.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Dar golul dinaintea ideii-scânteie persistă, cuvintele refuză ordinea mea, orice ordine. M-aș mulțumi și să curgă cum vor ele, dar monitorul rămâne alb. Nu pot încă să reinventez pașii nefăcuți, viața netrăită. Mă ridic de pe scaun și după ce patrulez puțin prin casă hotărăsc să-mi fac o cafea. Ce dacă este trecut de prânz și Cosmin ar spune: „Nu este sănătoasă, mai ales la ora asta!” Acum am poftă și acum o voi bea. Aprind focul să pun apa la fiert, dar îl sting imediat fiindcă realizez că n-am din ce s-o fac. Cutia este goală de ieri. Trebuia să fi mers la cumpărături de dimineață, dar am tot amânat ca să scriu. Să mai încerc o dată și încă o dată, iar acum sunt blocată pe toate liniile.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Deodată gândul îmi zboară la Sabina, prietena mea din facultate. De fapt fostă prietenă deoarece am evitat-o consecvent de-a lungul timpului ca s-o protejez de disprețul lui Cosmin. Nu s-ar fi sfiit să și-l exprime pe față, se lăuda că el spune lucrurilor pe nume. O socotea imatură fiindcă renunțase la o meserie serioasă pentru a-și deschide o cafenea. Își pierdea timpul, spunea el, învârtindu-se toată ziua printre oameni de calitate îndoielnică. Găseam tot felul de scuze când mă căuta și până la urmă a renunțat, lăsându-mi mie inițiativa. N-am avut-o.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> În acest moment însă, am un chef nebun să merg la ea, să-mi risipesc și eu timpul printre oamenii aceia. Fără ezitare o sun și după ce-și epuizează ironiile la adresa mea - meritate din plin - se îmblânzește și nu mai pregetă să-mi explice cât de dor îi este de mine. Deși aș asculta-o la nesfârșit îi tai vorba repezit:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Vin la tine în jumătate de oră. Ești acolo?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - La țanc! Am o surpriză, vreau să întâlnești pe cineva!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Închide înainte să apuc s-o descos. Mă pregătesc iute de plecare, dar îmi aleg cu grijă hainele. Mă și fardez puțin deși parcă-i aud vocea soțului meu: „Femeile trebuie să fie naturale!...” Îmi frământ mintea să ghicesc pe cine urma să întâlnesc, vibrez de nerăbdare să-mi văd prietena, o boscorodesc că este atât de secretoasă, dar cel mai mult, am senzația că în zidul dintre prezentul meu și un altfel de viitor a apărut o spărtură prin care aș putea evada.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Intru în cafenea și câteva clipe rămân țintuită locului. Uimită și încântată. Mă așteptam să văd acei oameni etichetați atât de dur de Cosmin și în schimb mi se desvăluie un local foarte select. Aproape toate mesele sunt ocupate. În majoritate de perechi, dar și destule unde trei, patru ori chiar mai multe persoane discută amical. Observ și câțiva solitari. Unul, undeva în stânga intrării desenează. Ceva din ambianță mă duce cu gândul la Capșa din vremurile când devenise locul de întâlnire al scriitorilor, pictorilor, ziariștilor, artiștilor.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Vrăjită de atmosferă, aproape uit de ce am venit, când semnele Sabinei mă trezesc. Își agită mâna în aer tot încercând să-mi atragă atenția, apoi nerăbdătoare vine înaintea mea. Privirea mea însă rămâne agățată de spatele bărbatului de lângă care s-a ridicat ea. Oricât aș dori să mi-o desprind nu pot. Scormonește, recunoaște, ar vrea o confirmare, ar vrea să-l întoarcă, să înoate în verde, să se convingă. Nu mai știu ce fac, iar genunchii parcă mi se înmoaie. Aud sporovăiala Sabinei, dar nu înțeleg nimic. Răspund automat și fără să realizez cum ajung la un pas de el. Sfârșită de emoție dau să-i rostesc numele, însă mă opresc la timp. Mă simt și așa stânjenită fiindcă ochii lui negri pătrunzători par a-mi fi citit într-o secundă sufletul, gândurile, povestea. Totodată par că-mi deschid - n-aș putea explica în ce fel - calea spre un altfel de viitor.</span></p>
<p> </p>
<p>Martie 2014</p> Salutultag:insemneculturale.ning.com,2015-12-14:6515444:Topic:7754032015-12-14T11:12:24.194ZCorina Militaruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CorinaMilitaru
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-3"><i> Motto: Dumnezeu nu încurcă niciodată piesele de puzzle. Le așează întotdeauna în așa fel încât imaginea de ansamblu să fie perfectă.</i></span></p>
<p></p>
<p></p>
<p align="center"><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Conduc crispat, n-am mai scos niciun cuvânt de o vreme, poate de oboseală, poate din cauza nemulțumirii statornicite în sufletul meu. Nici Laura, soția mea, nu mai…</span></p>
<p></p>
<p></p>
<p></p>
<p><span class="font-size-3"><i> Motto: Dumnezeu nu încurcă niciodată piesele de puzzle. Le așează întotdeauna în așa fel încât imaginea de ansamblu să fie perfectă.</i></span></p>
<p></p>
<p></p>
<p align="center"><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Conduc crispat, n-am mai scos niciun cuvânt de o vreme, poate de oboseală, poate din cauza nemulțumirii statornicite în sufletul meu. Nici Laura, soția mea, nu mai sporovăiește. Fie a obosit și ea, fie îmi respectă tăcerea. Îmi place discreția ei. Mă lasă în apele mele atât cât trebuie, iar când simte că m-am îndepărtat prea mult de prezent mă trezește. „Pe unde umbli? La ce te gândești?” mă întreabă și astfel povestindu-i ce-mi trece prin cap îmi conștientizez rătăcirea. Revin lângă ea, mă ancorez în calmul ei și pentru un timp uit de nebunia de la serviciu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Acum tace, știe că-mi rumeg supărarea. Nu pot defel să accept prostia și răutatea directorului general, șeful meu. Vin de la o ședință programată azi, douăzeci și cinci decembrie, și dacă nu mă grăbesc risc să petrec ajunul Crăciunului pe drum. Am fost nevoit s-o car și pe ea după mine, s-o fac să mă aștepte pe străzi, pentru că aveam deja planificată plecarea la părinții mei când am aflat minunea. Ne așteptau, făcuseră pregătiri și nu mai era chip să contramandăm. Nici nu voiam de fapt. Trebuia să-mi imaginez că așa va fi deoarece nu este prima oară când își bate joc de noi în acest fel. Înainte de fiecare sărbătoare, fie că este Paște, 1 Mai sau oricare alta, ne pune să batem drumul până la București aiurea. „Dă-i încolo, să vadă cine-i șeful!” l-a auzit cineva spunând unui acolit.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Așadar m-am trezit cu noaptea în cap, am făcut două sute cincizeci de kilometri degeaba și mai am încă pe atât până la mama. A mai și întârziat. Probabil voit, a amânat de trei ori ora de începere. Fierbeam toți, mai ales colegii mei din vestul țării care fac ore bune până acasă. Într-un sfârșit a intrat furtunos în sală, mimând povara funcției de conducere, a făcut trei piruete, a fluierat câteva înjurături, ne-a amenițat - altceva nu știe - și la fel de vijelios a ieșit după ce ne-a urat printre dinți: „Sărbători Fericite!” Treizeci de minute a ținut toată mascarada. Acum cred că este în avion spre Austria de unde între două coborâri cu schiurile ne va trimite mesaje ori mailuri belicoase în perioada dintre Crăciun și Anul Nou - lucrătoare pentru noi.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Tot Cămătarul? sparge liniștea Laura.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Da, cum altfel! Se ține scai de mine, fir-ar să fie!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ea l-a poreclit așa după numele unui interlop binecunoscut, dat fiind asemănarea izbitoare atât ca înfățișare cât și ca atitudine. Bineînțeles a ajuns să-l cunoască foarte bine din poveștile mele. Din păcate tot am ce povesti. Și, într-adevăr are profil de cămătar. Îți bagă mâna în buzunar până la cot, ia ce este al tău, intimidează, umilește, te stoarce ca pe o lămâie și când își vede sacii în căruță te aruncă la gunoi. Și toate acestea doar pentru că poate. Nu se pune problema să se implice cu soluții pentru că nu le are, nu-l interesează să le caute, nici nu este în stare să le găsească. Știe în schimb să-și numere banii, iar politica lui vizează doar câștigurile imediate. Acelea îi umplu portofelul. Din această cauză obiectivele stabilite și revendicate de el sunt inumane, aberante, anormale. Cu toate acestea nimeni nu poate să i se opună dacă nu este și hotărât să-și dea demisia. Când se află în fața unui raționament logic, incapabil să înțeleagă, se enerveazi și urlă: „Nu mă face, că vin la tine pe zonă și-ți arăt eu cum se face! Dar tu pleci!” Neputința este agresivă și penibilă. Chiar și ridicolă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ce te amuză și mie nu-mi spui? mă iscodește soția mea, foarte atentă, se pare, la umbrele de pe chipul meu.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Zâmbeam, da, fiindcă tocmai îmi amintisem un personaj caraghios. Habar n-am cum îmi fugise gândul la o fostă subalternă de-a mea. Desenatoare la compartimentul proiectare, condus de mine cu mulți ani în urmă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ți-o mai amintești pe Dolores? întreb.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Da, ce-ți veni cu ea?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Se făcea odată în birou la ei caz de facultate, așa de dragul discuției. Știi că nu contau studiile. Dar vorbeau și ei. Că nu-i ușor să intri, că nu oricine poate, că uite cutare a dat de trei ori și n-a reușit, fiecare își dădea cu părerea. Ea, a tăcut ce a tăcut, apoi a răbufnit pe nepusă masă de ne-a lăsat pe toți mască: „Că dacă mă înfurii odată, să vedeți cum o fac! Pe cea mai grea!” Nu s-a înfuriat suficient, cel puțin cât am fost eu acolo. Așa și Cămătarul ăsta! Că ne arată el cum stă treaba cu vânzarea...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Mai lasă-l încolo! Nu-i permite să-ți fure și timpul liber. Destul te tăvălește la serviciu!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Mda... Mă gândeam și eu... Nu pricep ce mi se întâmplă nici să mă pici cu ceară! Doar n-am venit pe lume ca să mă calce ăsta în picioare. Trebuie să fie altceva, trebuie să fie o cale să supraviețuiesc și fără isteria asta. De unde atâta frică?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ei, de unde? Uită-te în jur, peste tot este greu. Totuși cred că ar trebui să pleci de acolo. Viața este scurtă, iar ei ți-o otrăvesc. Te distrug! Merită? Dacă ai mai avea de trăit o lună ai mai sta? Nu, ai socoti c-o risipești! Atunci? Nu contează că vorbim de o oră, o săptămână, un an, zece ani, tot irosire se cheamă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ah, ce aș începe eu afacerea mea!... Ce mama naibii fac ăștia? De ce mergem așa încet? mă apucă iarăși nervii.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mașinile de pe șosea sunt înșirate într-o coloană ce se târăște ca un melc din cine știe ce motiv. Nu mai am răbdare, simt că explodez. Îmi tot lungesc gâtul doar, doar m-oi dumiri ce ne ține în loc, însă fără succes. Cam într-o sută de metri drumul virează la dreapta și probabil acolo s-a întâmplat ceva. O fi oprit vreun deștept - că este plină lumea - chiar acolo și încurcă traficul. N-ar fi prima dată. Cum îmi petrec jumătate din viață la volan am întâlnit fel de fel de situații. Unele chiar incredibile. Dacă eram câțiva kilometri înainte unde chiar este o curbă extrem de periculoasă, aș fi putut crede că s-a întâmplat un accident, dar aceasta este blândă. Nu creează nicio problemă. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Nu te mai enerva, lasă că ajungem noi! aud exact cuvintele care n-au nicicând darul să mă calmeze. Cum să nu mă enervez? Să-mi spună cineva, dacă știe, cum să mă <i>dezenervez</i>! Că eu n-am habar și în consecință mă exteriorizez în continuare:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - La naiba, nu se mai termină ziua asta! Chiar ne apucă noaptea!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Hai, zău, controlează-te! În fond de ce ne agităm atât? Avem două zile la dispoziție să facem ce vrem și nu-mi convine deloc să stricăm tot pentru Cămătarul ăla. Mai mult de atât suntem de partea bună a baricadei. Cine știe cine și ce a pățit! Așa că, liniștește-te!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Dar nu pot și pace, oricât mi-aș impune. Îmi trebuie ceva mai mult decât voință. O voi face probabil când voi ajunge acasă, când voi intra în casa unde acum treizeci și cinci de ani mi s-au deschis porțile lumii. Chiar acolo, chiar pe acel pământ care continuă - deși îl calc destul de rar, tot mai rar în ultimul timp - să-mi dea energie, să-mi dea putere, să mă echilibreze, să mă liniștească precum un cântec dulce de leagăn. Mi-e bine și în apartamentul nostru din Constanța. Este pace, căldură, simt acel parfum neasemuit de cămin, de familie, dar în curtea părinților, așezată pe vârful unui deal la poalele munților, vibrez într-un fel special. De parcă la nașterea mea acel tărâm de vis a făcut un sacru legământ să mă hrănească din seva lui miraculoasă. Este singurul loc unde, de cum pun piciorul jos mă regăsesc în armonie cu mine și totodată cu întreg universul. Poate munții, contururile lor ca niște dantele îndelung migălite de o mână măiastră, îmi dau forță. Sau poate nucul bătrân din dreapta porții îmi șoptește că toate dorințele pot deveni realitate așa cum credeam cu ani în urmă când zburdam fără grijă prin bătătură. Singura mea preocupare era să țes visuri și nu aveam niciun dubiu că se vor împlini. Alergam atunci cu brațele deschise spre viață. Nu știu când am încetat să zbor. Când am predat controlul, când m-am lăsat strivit ca o gâză, când am renunțat să-mi aleg drumul. Când s-a încolăcit în jurul meu ca un șarpe viclean, frica.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Trag cu ochiul la nevasta mea și-mi așez mâna, împăciuitor, pe piciorul ei. Nu că ar fi îmbufnată, dar, deși îmi zâmbește, îi citesc tristețea în ochi. Departe de mine intenția de a-i provoca suferință și nu numai fiindcă este colacul meu de salvare pe o mare zbuciumată. Țin la ea enorm.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Târâș, târâș, ajungem în curbă și mă lămuresc. Salvări, poliție și două mașini făcute praf, încă pe șosea. Văd în minte filmul accidentului. Din față vine o mașină cu viteză, taie curba și lovește o alta care, ca și noi, circulă regulamentar, fără să bănuiască măcar că după colț o așteptă un mare necaz. Îi dau dreptate copilotului meu, nicicum n-aș schimba locurile și da, chiar suntem de partea bună a situației.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Cumva mă destind și puțin îngândurat de cele văzute conduc ceva mai relaxat. Reduc viteza, doar puțin, căci totuși vreau să ajung pe lumină și le permit celor nerăbdători să mă depășească. Și se tot duc. Dispar iute din raza mea vizuală, cai-putere hămesiți. Nici eu nu dorm, dar subit simt nevoia să las soarta să-și facă numărul. Să fiu doar observator al hazardului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Sunt atent la detalii. Un uliu ciufulit în vârful unui copac, încă unul, îi arăt și Laurei. Ea se bucură de parcă ar fi primit un cadou. Pe stânga orizontul însângerat înghite puțin câte puțin soarele incandescent. În zece minute acolo nu mai rămâne decât o linie aprinsă, mărturie a trecerii lui peste boltă. O dungă luminoasă ce te ademenește într-o lume de poveste ascunsă pe partea cealaltă a globului. Intru într-o localitate, admir casele împodobite cu licurici multicolori, zăresc câte un om ici-colo ieșit cu cine știe ce treabă. Foarte puțini și nu-i greu să-mi dau seama de ce. Cei mai mulți sunt înăuntru și robotesc. Este momentul când se scot cozonacii din cuptor, sarmalele sfârâie pe foc, se întind mesele, se așteaptă musafirii și colindătorii. La ieșirea din comună, un bărbat oprit pe marginea drumului, privește în lungul lui. Se sprijină în cârje și cum stă acolo, pare parcă atârnat de șosea. Mult prea aproape de carosabil. După ce trec de el observ că-și pune palma dreaptă pe inimă și se înclină ușor a salut. Îmi place gestul lui și-i răspund fluturând mâna pe geam. Ca să fiu sigur că mă vede frânez, aproape opresc, fiindcă urmează să cotesc la dreapta, devenind astfel nevizibil. Dau s-o întreb pe soția mea dacă l-a remarcat și ea, când mă trezesc deodată față în față cu un Audi A4. N-am timp să reacționez în niciun fel, iar el mă evită în ultima secundă și dispare ca vântul. Conduc moale mai departe. Îmi dau seama că n-a avut răbdare să urmeze curba, a scurtat și nici măcar nu a redus viteza. Inima bate să-mi spargă pieptul, tâmplele zvâcnesc, palmele transpiră, iar mintea repetă întruna vorbele spuse de soția mea puțin mai devreme: „o oră, o săptămână, un an, zece ani, tot irosire se cheamă”... Înțeleg în toată grozăvia ei situația, înțeleg pe lângă ce am trecut, înțeleg mai limpede ca niciodată că nu am timp de pierdut. Săpânit de recunoștință față de acel invalid rămas undeva în urmă la o margine de drum, îi șoptesc: „Mulțumesc, omule!”</span></p>
<p><span class="font-size-3"> </span></p>
<p><span class="font-size-3">Martie 2014</span></p> Ferestre-ochitag:insemneculturale.ning.com,2015-10-05:6515444:Topic:7503922015-10-05T10:26:06.997ZCorina Militaruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CorinaMilitaru
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> </span></i></span></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> Motto: Binele nu uită niciodată locul de unde a plecat și negreșit revine acolo.…</span></i></span></p>
<p align="center" class="Standard"></p>
<p align="center" class="Standard"></p>
<p align="center" class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> </span></i></span></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> Motto: Binele nu uită niciodată locul de unde a plecat și negreșit revine acolo.</span></i></span></p>
<p class="Standard" align="center"></p>
<p class="Standard" align="center"></p>
<p class="Standard" align="center"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Sunt bătrână, foarte bătrână, ştiu. Chiar de-aş vrea să uit, să mă mint, îmi împrospătează memoria la fiecare pas, trupul meu vlăguit. Piciorele nu mai ştiu, nu mai vor, nu mai pot să mă ajute. Mâinile abia de mai apucă, iar de ţinut... Vărs, scap, sparg şi adeseori îmi supăr fiica. Ea mă îngrijeşte. M-a adus demult în casa ei, mi-a oferit o cameră exclusiv a mea, tot confortul, dar deși îi apreciez efortul îmi este dor de căminul meu. De curtea mea, de aer. Aș vrea să respir aer curat, mult aer, să stau undeva într-un parc sau oriunde, însă nu între pereți. Dar singură nu mă pot deplasa, iar ea nu are timp. O înţeleg.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Spatele mi s-a încovoiat, trunchiul stafidit nu mai păstrează nici cea mai vagă amintire a formelor de altădată. Şi am fost o femeie arătoasă. Ce folos! De la un timp nici în oglindă nu mai vreau să mă privesc. Ce să văd mai mult decât citesc în privirile celor din jur? Urâţenie, zbârcituri, înveliş disgraţios în spatele căruia încă se zbate o fiinţă tot frumoasă, tot iubitoare. Închisă într-o colivie, incapabilă să mai atragă atenţia vreodată în vreun fel. Poate doar uitături încurcate şi grăbite să ocolească viziunea supărătoare a unui viitor implacabil. Nervozitate prost disimulată şi nerăbdarea de a scăpă de această atingere, fie ea numai vizuală. Nu ştiu şi nu doresc să caute dincolo de aparenţe. Observ, dar nu îndrăznesc să-i blamez deoarece la fel de oarbă am fost şi eu în trecut. La fel am fugit de această imagine, am evitat să mă confrunt cu un adevăr atât de trist, chiar m-am amăgit că pentru mine va fi altfel. Iluzie. Am îmbătrânit aşa cum au făcut-o predecesorii mei şi cum o vor face de aici înainte urmaşii mei. Când? Nu ştiu. O clipire şi am ajuns azi, aici, aşa.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> S-ar crede că nu mai am nimic de spus. Că la periferia vieţii n-ar fi potrivită decât tăcerea. Şi totuşi simt mai mult ca niciodată că am ceva de împărtăşit întregii lumi. Un adevăr, singurul adevăr atât de aproape de noi încât nu-l vedem de-a lungul anilor trăiţi în fugă. Am încercat de nenumărate ori să-l transmit cel puțin fiicei mele, însă este prea grăbită ca să asculte. Nu are răbdare să-mi descifreze bolboroseala, căci nici gura nu mă mai ajută. Gândul limpede se rostogoleşte înafară în sunete neinteligibile, cuvinte frânte, propoziţii rupte. Zbatere pe care ea mi-o curmă cu aceeaşi replică mereu: „Lasă mamă, nu te mai chinui!” De fapt nu chinul meu o îngrijorează, ci timpul pierdut cu mine. Deşi o înţeleg mi-aş dori enorm să-i captez atenţia. Măcar o dată, încă o dată.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Singuri, ochii mi-au rămas fideli. Sunt ageri în continuare. Şi mintea! Lucidă ca în tinerețe, nu se dă bătută. Nu ştiu dacă-i binefacere ori blestem. Câteodată înclin să cred că-i blestem. Observă, judecă şi înţelege tot, dar ce folos când lumea s-a îndepărtat de mine. Deşi fac parte din ea - trăiesc totuși - m-a expulzat ca pe ceva nefolositor. M-a aruncat în interiorul meu, singurul loc unde mai exist. În rest, înafara graniţelor trupului, sunt invizibilă. Oricât mă agit în faţa ferestrelor-ochi, strig, fac semne diperate, nimeni nu mă ia în seamă. Insist, aprind în priviri lumini, chemări, doar doar cineva îşi va reaminti că încă sunt acolo, că încă simt, că încă mai am dorinţe. Nimic! Lumea se prelinge pe lângă mine mai departe, gonind spre capătul călătoriei cum, nu neg, am făcut şi eu la rândul meu.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Probabil singurul motiv al disperării mele de a rămâne conectată cu exteriorul este frica, disconfortul, neputinţa de a convieţui cu această Ana lăuntrică. Obişnuită s-o ignor, să mă definesc prin milionele de proiecţii aruncate împrejur la întâmplare, deodată sunt nevoită s-o văd, s-o cunosc, s-o aud, să aflu că m-a însoţit dintotdeauna cu şoaptele ei discrete, atât de uşor de neglijat. Odată ce legăturile cu viaţa au plesnit ca nişte elastice întinse peste măsură, m-am trezit faţă în faţă cu ea, forţată să-i accept existenţa. Fără vârstă, fără condiţionări, liberă şi autentică sută la sută. Să recunosc că am ascuns-o undeva în pliurile timpului socotindu-i sfaturie inoportune. N-am fost deloc fericită când am reîntâlnit-o cu toate că, în primii ani de viață mi-a fost prietenă nepreţuită - mi-am reamintit ulterior. Din contra m-a speriat şi nu neapărat prezenţa ei, ci mai ales sentimentul de vină pe care mi-l inducea. Sau regret, sau risipire, oricum simțăminte de natură să mă răvăşească, să clatine tot ceea ce credeam că este ordine şi normalitate în urma mea.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> I-aş fi reproşat irosirea, dar în preajma ei nu puteam minţi oricât aş fi vrut. Simţeam din toată fiinţa mea că-mi fusese alături mereu deşi niciodată nu i-am dat importanţă. Mai mult am evitat din răsputeri orice contact cu ea. Orice dialog, orice şoaptă a acestui <i>ceva</i> din mine a fost strivit, anihilat, respins cu înverşunare. Mă încurca teribil şi nu aveam nevoie de așa ceva. Nu aveam timp de pierdut. Niciodată.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Totuși în copilărie îmi permiteam luxul acesta. Da, atunci îmi plăcea s-o ascult. Dădea viaţă visurilor oricât de nebuneşti ar fi părut. O lume se înfiripa şi alta se destrăma, însă eram dezinvoltă şi adevărată. Nu mă agăţam de absolut nimic deoarece recunoşteam jocul şi mă distra nespus de mult. Atât de mult încât mama îngrijorată de aşazisa mea însingurare şi-a folosit toată puterea de convingere ca să mă trezească. Şi a reuşit până la urmă. La început o contraziceam povestindu-i că acolo înăuntrul meu era bucurie, vis, lumină, soare, iubire şi că-mi ajungea să simt toate acestea. Cu timpul m-am conformat. M-a convins că trebuie să urmez regulile lumii - de necontestat susţinea ea. Calea fiind deja croită eu trebuia doar să calc pe urmele adânci lăsate de alţii la fel ca mine. Câteodată adieri din străfundul meu răzbăteau la suprafaţă, tulburându-mă pentru scurt timp. Am învăţat să mă feresc, să ascund, să ignor, să acopăr aceste vibraţii cu tot mai multă agitaţie, zbatere, goană după viitor.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Trebuia să alerg în maratonul vieţii, dar nu numai atât. Să ies din rând, să mă detaşez de masa alergătorilor şi să-i depăşesc. Să fiu cea mai bună, să fiu prima, să fiu perfectă în orice şi oricând. Bineînţeles şi inevitabil am eşuat de nenumărate ori, însă întotdeauna am privit spre vârful muntelui, am aspirat la înălţimi. M-am străduit să le ating – câteodată şi pentru scurt timp am reuşit –, am sacrificat consecvent prezentul, proiectându-mi simţirile într-un viitor înşelător. „Nu acum!” îi repetam Anei, cea dornică să se oprească fie şi pentru o clipă. „Mâine, altădată, mai am de făcut...” o reduceam la tăcere, câteodată brutal, enervată pe dorinţele ei mărunte. Astfel au trecut ani la rând de amânare, iar acum degeaba caut în adâncul meu amintiri. N-am pus de-o parte nicio clipă de magică împlinire, de bucurie veritabilă, de fericire fără nume. Nu aud decât şuieratul timpului scurs cu viteză pe lângă mine. Atât.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Stau întinsă pe un pat străin, într-o cameră rece şi tânjesc după căldura unei mângâieri. Din spatele ochilor-ferestre strig, implor puţină iubire. De la cine, când nici fiica mea nu mă înţelege? M-a lăsat aici printre străini. N-am vrut să-i dau drumul. M-am agăţat de mâna ei până când şi-a retras-o iritată şi, după ce m-a asigurat că a aranjat să fiu bine îngrijită, a plecat. Mi-a promis că revine, dar nu prea curând fiindcă are foarte multe pe cap. ”Dacă stăteai locului nu ajungeai aici!” m-a certat, apoi a ieșit odată cu medicul. Am rămas singură şi gândul că n-am să apuc acea clipă de iubire mă înspăimântă. „Măcar o clipă!” mă rog, nu ştiu cui, dar nu aud decât ignetele mele incapabile să se transforme în cuvinte.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard" align="center"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO">***</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Așezată pe marginea patului – în salon nu exista nici măcar un scaun – Luminiţa, înnegurată, pândea un semn că mama ei îşi revine. Nu lipsise decât o oră – dăduse o fugă la farmacie să cumpere medicamente – şi când revenise o găsise inconştientă şi sub perfuzie. Deşi i se explicase că anemia severă era cauza şi că totul se afla sub control, nu reuşea să-şi controleze spaima şi gândurile negre. O îngrijora schimbarea atât de neaşteptată petrecută în absenţa ei. Îi privea chipul extrem de palid şi parcă îngheţat şi teama că ar putea s-o piardă într-o secundă i se furişa în suflet. „Cât de fragili suntem!” oftă, apoi încercă să-şi mute gândurile în altă parte.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Se obişnuise cu atmosfera din spital, cu mirosul, cu forfota de pe holurile arareori liniştite. Trecuseră de acum trei săptămâni de când petrecea o bună parte din zi în această rezervă printre pacientele imobilizate la pat. Privi gânditoare încăperea. Două dintre cele patru paturi se eliberaseră. Doamnele pe care le ajutase ori de câte ori putuse ajunseseră probabil acasă şi se bucurau de confortul căminului lor. Aştepta şi ea acest moment, chiar crezuse că este foarte aproape până la această nouă complicaţie. Aşadar ieşirea din spital se mai amânase şi până la urmă nu mai contau câteva zile în plus, ci să-şi vadă din nou mama vorbind, mergând, zâmbind, privind-o cum numai ea ştia s-o facă. Cât de dor îi era de acea căutătură.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Auzi un geamăt uşor, apoi icneli tot mai puternice dinspre capătul opus al salonului unde, atunci observă, stătea o pacientă nouă. O doamnă foarte bătrână. Probabil fusese internată cât lipsise ea, iar cea dianinte plecase la rândul ei. Luminiţa se ridică şi fugi degrabă să cheme o asistentă ori o infirmieră. Ştia exact unde le poate găsi. Învăţase locurile unde se adunau în câte o pauză, orele când treceau prin saloane pentru tratament, magaziile unde mai întârziau câteodată în căutarea vreunei pături sau cine ştie cărui lucru. Obţinu promisiunea că va veni cineva să vadă ce se întâmplă cu vârstnica şi se întoarse la locul ei. În scurt timp apăru o asistentă:</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> - Ce vrei mamaie? Ţi-am făcut calmante, ce mai vrei? se răsti la bătrână, apoi aranjându-i puţin aşternuturile spuse ceva mai blând: Taci, nu mai face gălăgie! N-are cum să te doară aşa că, stai locului!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Ieşi ridicând din umeri, nu înainte de a se justifica. Făcuse tot ce se putea face pentru acea femeie. După nici cinci minute de linişte bătrâna începu iarăşi. Nu gemea, nu se văita, ci parcă cerea – ea ştia ce -, sfâşietor şi insistent. Luminiţa se întoarse de la fereastra unde rămăsese privind curtea interioară a spitalului, spre patul bolnavei. O văzu cum îşi plimba privirea rătăcită dintr-o parte într-alta şi, impresionată, se apropie. Nădăjduia că prezența ei o va alina întrucâtva.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Lângă patul cu pricina află întruchiparea suferinţei. Poate nu durerile fizice o necăjeau - după cum spunea asistenta -, dar cu siguranţă fiinţa din faţa ei nu avea linişte. Iar înfăţişarea ei o cutremură pur şi simplu. Vederea acelui chip era dureroasă fizic. Ar fi vrut să se întoarcă, să fugă, dar ceva o reţinu. Își controlă cu greu repulsia faţă de pielea pământie brăzdată de riduri în toate direcţiile, gura ca o pungă cu buzele alunecate peste gingiile ştirbe undeva înspre interior, părul alb, neglijent, răvăşit din cauza pendulării continue a capului, ochii adânciţi în orbitele încercănate. Cu toate acestea, când îi întâlni privirea totul se schimbă. Atât de limpede, mai întâi rătăcită şi parcă speriată, apoi extrem de curiosă şi cumva mirată. Mâna bătrânei o apucă pe-a ei, strângând-o spasmodic. Secunde lungi de studiu şi acei ochi nu se hotărau dacă să aibă încredere ori nu, să deschidă porţile sufletului ori nu.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Luminiţa îi mângâie uşor palma uscată şi aproape transparentă. Renunţă să mai caute cuvintele potrivite momentului, socotindu-le deodată inutile. Tot ce era hidos şi disgraţios se estompase în lumina acelor ferestre limpezi care între timp se deschiseseră, lăsând să se vadă înăuntru. Acolo licărea bucuria şi recunoştinţa pentru darul magic primit şi aşteptat îndelung. Brusc simți că-i este drag acest suflet ascuns în straie atât de ponosite şi cu delicateţe îşi plimbă degetele pe fruntea ei, pe obrazul obosit, până când bătrânica ostenită şi împăcată în sfârşit – aşa o simţea – adormi. Mâna şi-o eliberă cu mare grijă, puţin câte puţin ca să n-o trezească. Se retrase tiptil către patul mamei, ușurată și inexplicabil fericită.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Se aşeză şi privind în gol încercă să-şi înţeleagă senzaţiile. În fond nu se schimbase nimic şi totuşi plutea pe o mare liniştită. Îngrijorarea se topise lăsând în loc încrederea nestrămutată în viitor. Știa fără să-și explice de unde că totul va fi bine.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p> UniversAlltag:insemneculturale.ning.com,2015-03-23:6515444:Topic:6979192015-03-23T12:09:29.787ZCorina Militaruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CorinaMilitaru
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> Motto: Când cineva îți pune lumina în ochi să fii convins că nu dorește decât să te orbească.</span></i></span></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> </span></i></span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" lang="RO" xml:lang="RO"> Mă învârt în…</span></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span xml:lang="RO" lang="RO"> Motto: Când cineva îți pune lumina în ochi să fii convins că nu dorește decât să te orbească.</span></i></span></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3"><i><span xml:lang="RO" lang="RO"> </span></i></span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Mă învârt în loc, fac piruete tot încercând să-mi dau seama pe unde trebuie s-o apuc spre ieşire. În jurul meu oameni, mulţi oameni ce roiesc în toate direcţiile teleghidaţi. Poate aşa arăt şi eu, sau am arătat când fără să realizez m-am lăsat înghiţit de acest furnicar. Rareori mi s-a întâmplat să fiu atât de dezorientat ca acum. Nici nu ştiu cum m-am lăsat păcălit. De obicei îmi dau seama dintr-o privire dacă este cazul ori nu să insist într-o acţiune. De data aceasta parcă mi-a luat cineva minţile. Iniţial am intrat în mall dorind să cumpăr un cadou soţiei. Voiam să-i fac o surpriză. De la primii paşi am conștientizat că nu sunt în locul potrivit şi totuşi nu am făcut cale întoarsă. Nu. Ca o demonstraţie a teoriei pe care o susţin oricând am ocazia: Este de ajuns o clipă de neatenţie şi ajungi unde nu vrei cu niciun chip să fii. Ironic, deşi mă consider extrem de lucid, am lăsat piciorele de capul lor în timp ce eu eram absorbit complet de atmosfera total diferită de cea binecunoscută. Nimic nu mai era ca înainte şi doar nu trecuse prea mult timp de când îmi făcusem cumpărăturile aici. O săptămână, dacă nu mă înşel, şi mallul oarecum rece şi impersonal s-a tranformat într-o împărăţie luxoasă şi strălucitoare de-ţi ia ochii. Nu neg că îmi place cum arată, dar nu asta caut, nu asta vreau. Speram să iau rapid cadoul - plănuisem ce anume –, apoi să trec pe la agenţia de voiaj să plătesc biletele pentru weekendul la munte – altă surpriză – şi după aceea să-mi petrec restul după-amiezii împreună cu soţia mea. Eventual să ieşim la o plimbare dorită în egală măsură de amândoi. Preferată oricând oricărei alte distracţii şi de unul, şi de celălalt.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Judecând după felul cum bâjbâi prin mulţime planul meu s-a dus pe apa sâmbetei. Pe unde s-o apuc? Parcă sunt într-un labirint. Chiar sunt! Culoare largi placate cu gresie aurie, mată se unduiesc ocolind insule ce adăpostesc magazine, cafenele, baruri, locuri de joacă pentru copii, restaurante - am văzut chiar şi un cazinou –, se înnoadă, se intersectează, se înfundă şi Dumnezeu ştie cum pot ieşi la liman. Totul scăldat într-o lumină feerică, iar muzica... Nespus de liniștitoare, parcă izvorâtă din altă lume, îți mângâie auzul, îți adoarme mintea. Poate prea mult. Ici, colo oaze de plante ornamentale iscusit amenajate, încântă privirea. De jur împrejurul lor pe băncuțe tăifăsuiesc relaxați oameni. Acum relizez că exact asta a fost ideea arhitectului, un Dedal al timpurilor noastre. Să ofere surprize la orice pas, să nu plictisească ochiul, dezvăluind mereu şi mereu alte perspective şi tot atâtea tentaţii. Un labirint al fericirii ar spune unii. Eu nu, şi mă revolt pe cel care mi-a programat rătăcirea prin aceste culoare întortocheate, gândind că-mi oferă cine ştie ce plăcere. Sunt capabil să recunosc surogatul. Încă sunt.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Vanitatea se pedepsește şi asta pățesc acum. Plătesc pentru că orgoliul meu a început să chicotească nebun când la intrare m-a întâmpinat domnişoara aceea foarte frumosă. Bine clădită, îmbrăcată în aşa fel încât să-şi pună în valoare farmecul. Nu ostentativ, nu vulgar, ci extraordinar de atractiv. Şi vocea aceea suavă, clar exersată îndelung. Chiar mi-a indus senzaţia că sunt un oaspete de vază, unic prin importanţa lui. Recunosc, m-a vrăjit cu toate că, nu sunt nici fluşturatic și nici nu-mi zboară ochii în toate direcţiile. Dar ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place, nu? Apoi socotesc că nu-i nici un păcat să studiez meniul. Doar n-am comandat nimic!</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> În alt context aş fi trecut slăbiciunea față de tânăra primitoare în categoria mici bucurii nevinovate, însă acum o consider pe ea responsabilă pentru faptul că încă mă aflu aici, şi încă nu ştiu pe unde să ies, şi încă nu am cadoul căutat. Tot susurându-mi un discurs învăţat dinainte şi recitat tuturor - nu mă amăgesc că ar fi altfel – m-a condus pe nesimţite înăuntrul labirintului, apoi m-a lăsat singur. S-a retras, nu înainte de a mă asigura:</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - N-o să regretaţi, aici este singurul loc unde găsiţi tot ce vă doriţi, apoi a adăugat pe un ton uşor teatral: Distracţie plăcută în UniversAll!</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Câteva clipe am privit în urma ei întrebându-mă ce mai este şi cu denumirea asta. N-o mai auzisem până atunci şi habar nu aveam când Maritimo devenise UniversAll. Am renunţat să-mi bat capul. Oricum totul era altfel, deci ce mai conta o denumire. Putea să poarte orice nume, numai să cumpăr ce intenţionam şi să dispar numaidecât.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Am pornit la întâmplare într-o direcţie şi precum am presimţit încă de la început, totul a luat o întorsătură extrem de neplăcută. La fiecare doi, trei metri îmi apăreau în faţă domnișoare asemănătoare celei de la intrare – alese una şi una – şi îmi ofereau câte un produs cu atâta solicitudine încât începeam să mă îndoiesc că nu-l cerusem. Să gust cașcavalul cel mai natural - sigur mi l-aş dori, dar încă nu ştiu - să probez, să încalţ, să admir ultimul model de televizor, să testez performanţele celei mai noi game de tablete, să încerc excepționalii ochelari 3D, să...</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Iniţial le-am răspuns amabil. Nu, nu aveam nevoie nici de unele, nici de altele. Eu voiam doar... Nu apucam să spun ce. Parcă eram eroul principal într-o piesă jalnică, iar personajele secundare ieșeau atât de repede din scenă încât nu apucam nici să-mi rostesc replica, darămite s-o primesc pe cea mult dorită. Îmi scăpau printre degete. O frumoasă renunţa şi alta mă lua în primire, până când n-am mai putut să-mi controlez nici nervii, nici gura.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Magazinul nostru vă oferă cele mai elegante rochii de mireasă, cusute manual. Doar o clipă dacă...</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Aveţi impresia că sunt vreo domnişoară în pragul măritişului? am întrerupt-o brutal pe bruneta care încerca să mă atragă cu glasul ei mieros.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Cu numai zece lei copilul dumneavoastră face turul mallului cu trenuleţul, iar în acest timp puteţi să vă plimbaţi liniştit fiindcă este în siguranţă cu noi, zâmbeşte o roşcată cârlionţată.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Cum să nu! Cu plăcere, dar mai întâi trebuie să-l fac! am rânjit răutăcios, apoi i-am întors spatele dornic să găsesc odată scăpare din acel infern.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> După un timp am devenit insensibil, obosit, încordat, crispat, întunecat. Nu m-am mai chinuit să explic că nu vreau să beau cafeaua cea mai bună, nici să mănânc în restaurantul cel mai elegant şi nici măcar medicamentul minune în stare să-mi readucă zâmbetul pe chip. Nu, nu-mi trebuia nimic de la nimeni şi părea că eram singurul nemulţumit, singurul indiferent la strălucirea din jur.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Iată-mă deci învârtindu-mă indecis încotro să mă îndrept după ce am încercat, fără succes, numeroase variante de ieşire din labirint. Între timp restul lumii continuă să fie mânată de o dorinţă acerbă de a nu pierde nici măcar o prezentare de produs şi odată cu ea cine ştie ce ingredient neapărat necesar fericirii. Aş spune vital, observându-le neliniştea. Tot privindu-i zăresc deodată o faţă cunoscută şi mă simt în sfârşit salvat. Vecinul meu de la parter se apropie, însă nu mă observă decât când se împiedică de mine. De fapt i-am stat în cale special ca să-l trezesc şi reacţionează ca atare:</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Ce mă... Aa, tu! Scuze... Salut! se hotărăşte în final să-mi întindă mâna.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> I-o strâng bucuros deşi el nu pare foarte fericit că-l reţin, şi-l întreb direct – la urma urmei nici eu n-am chef să lungesc vorba:</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Pe unde se iese de aici? Să fiu al naibii dacă ştiu!</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - De ce? Vrei să pleeci? i se lungeşte faţa a uimire, apoi brusc se îndepărtează scuzându-se: Mă cheamă... Trebuie să plec!</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Soţia îl strigase să vină degrabă unde era ea, căci de nu, pierdeau o ofertă unică. Dau să fug după el, însă renunţ imediat. Îi văd mult prea ocupaţi ca să-mi acorde atenţie şi pe de altă parte realizez că n-am de ce să mă agăţ de el când pot aborda orice necunoscut. Chiar cu riscul de a părea fraier că nu ştiu atâta lucru, cer îndrumare primului om întâlnit însă am din nou ghinion. Cineva din preajmă exclamă: „A început!” şi-l distrage. De fapt mi-l fură, fiindcă pleacă grăbit de lângă mine. Nu numai el, toţi devin subit agitați. Alertaţi, se întreabă unii pe alţii: „A început?” „Deja?” „Nuu, încă nu! Urmează!” „Când?” „Mai este puţin!” şi se scurg ca un fluviu într-o anumită direcţie. De voie de nevoie merg odată cu mulţimea – oricum n-am altă şansă.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Nu foarte departe se deschide un spaţiu imens unde sunt deja adunaţi câţiva oameni, iar alţii, tot mai mulţi, sosesc necontenit. În câteva minute locul este înţesat de bărbaţi, femei, tineri, vârstnici, chiar şi copii. Şi eu printre ei, încercând să descopăr ce-i atrăsese acolo atât de puternic. De jur împrejurul meu o zumzăială asemănătoare celei premergătoare ridicării cortinei în sălile de spectacol. Deodată se face linişte. Undeva în faţă, destul de departe de mine se aprind nişte reflectoare luminând o scenă, ascunsă ochiului până acum. Un bărbat urcă zglobiu cele câteva trepte din dreapta ei și se apropie de microfon, făcând cu mâna prietenos publicului extaziat de apariţia lui. Împins de o curiozitate necontrolată mă strecor pe margini şi avansez, în ciuda nemulţumirii celor rămaşi în spatele meu. Vreau cu orice preţ să văd mai bine personajul. Între timp acesta salută, i se răspunde în cor, apoi încălzeşte atmosfera cu glume. Nu reuşesc să-l urmăresc, dar asistenţa râde binevoitoare. Răzbesc cu greu și ajung la câţiva metri de scenă. Bărbatul îmbrăcat cam fistichiu, însă elegant, nu este tânăr cum mă aşteptam, ci în vârstă. De înălţime medie, îmi pare destul de legat, dar nu gras. Părul complet alb, tuns îngrijit, faţa smeadă proaspăt rasă şi ochi albaştri magnetizanţi. Am senzaţia că din acel albastru ca cerul, ţâşnesc lasere care-i gravează cuvintele – mai ales cele nespuse – în mintea fiecărui om de acolo. Nu-mi inspiră încredere şi sunt surprins de adulaţia celorlalţi. Continuă seria de glume – eu le găsesc proaste -, apoi întreabă pe neaşteptate agitând mâinile deasupra capului:</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Împreună pentru?...</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Fericiree, strigă toţi într-un glas.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Doar la?... plusează bărbatul şi-şi duce o mână la ureche, sugerând că ascultă cu mare atenţie.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - UniversAll! trepidează aerul de atâta convingere.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Vibraţia din jur ridicată la cote maxime mă prinde în mrejele ei şi sunt gata să ţip la fel ca toată lumea, dar îmi revin repede. „Ce-am înnebunit?” mă întreb minunându-mă de reacţia mea. Ascult în continuare.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Sunteţi nerăbdători să înceapă spectacolul? îşi face numărul mai departe individul.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Daa!... confirmă mulţimea şi chiar pare nerăbdătoare.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Ha-ha-ha, ştiu! râde el şi frecându-şi palmele se plimbă grăbit de-a lungul scenei câteva secunde, apoi se opreşte şi adaugă: Dar... Daar, am ceva să vă spun... De fapt, vreau să vă mulţumesc pentru că-mi sunteţi alături, din ce în ce mai mulţi! Mai puternici! Fără voi nimic nu ar fi fost posibil! Nimic! Dar uniţi am reuşit! Este meritul vostru, ştiţi? Da, da! Al vostru! Împreună am construit un...</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> De la o vreme nu-i mai înţeleg cuvintele, dar le simt picurând peste mine, ameţindu-mă, învăluindu-mă, anihilându-mi orice voinţă. Uit de ce sunt acolo, uit că nu vreau să fiu acolo, uit că eram înnebunit să găsesc ieşirea, să fug cât mai departe, să respir aer curat, să fac ceea ce-mi doresc cu adevărat. Acel bărbat – charismatic, cu siguranţă – m-a subjugat şi pe mine, dar nu total, căci de undeva din adâncul meu o voce firavă mă tot îndeamnă să fiu atent. Încerc din răsputeri să prind sensul discursului.</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - ...Locul unde visele devin realitate, unde dorinţele se împlinesc, unde fantasmele groazei şi mizeriei de afară dispar ca prin farmec. Singurul loc unde găsiţi fericirea. Singurul loc unde trăiţi cu adevărat. Numai aici alături de mine...</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Fericire spui? Asta numești viaţă? mă pomenesc țipând și, ca trezit din transă, continui de-a dreptul furios: Închisoare poleită, spălare de creiere, asta este!</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> Nimeni nu mă bagă în seamă, nici cel de pe scenă. Aparent îşi vede netulburat de treabă, dar eu observ că face un semn aproape imperceptibil cuiva, un semn pe care l-aş traduce: „Luaţi-l!” Totuși nu dau importanță - de ce și cine să mă ia de acolo, doar trăiesc într-o țară liberă - și mă pregătesc să atac din nou. Să rup vraja, să demasc iluzia vândută cu prețul libertății de a alege. Nu apuc deoarece mă simt prins ferm de braț și cu o zvâcnitură sunt tras printr-o ușă bine camuflată într-o încăpere întunecoasă. Deși îmi pare totul absurd și ireal o spaimă incontrolabilă mă cuprinde. Nu văd nimic, nu știu la ce să mă aștept și panicat îmi repet întruna: „Este o iluzie, trezește-te! Trezește-te!”</span></p>
<p class="Standard"><span class="font-size-3" xml:lang="RO" lang="RO"> - Trezește-te, hai! Ai spus o oră, iar eu te-am lăsat două. Haai, mi-ai promis...</span></p>
<p class="Standard"><span xml:lang="RO" lang="RO"><span class="font-size-3"> Deschid ochii și încă buimac fac eforturi să înțeleg de ce soția mea mă tot zgâlțâie. Ce vrea de la mine? Îmi trebuiesc câteva secunde să mă dezmeticesc, să-mi dau seama unde mă aflu, să-mi amintesc că i-am promis o ieșire la Maritimo.</span></span></p>
<p class="Standard"><span xml:lang="RO" lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span xml:lang="RO" lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span xml:lang="RO" lang="RO">Februarie 2014</span></p> Conversațietag:insemneculturale.ning.com,2015-02-04:6515444:Topic:6790972015-02-04T13:59:23.086ZCorina Militaruhttps://insemneculturale.ning.com/profile/CorinaMilitaru
<p class="Standard"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> </span></i></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> <span class="font-size-3">Motto: A nu asculta vocea discretă a adevărului înseamnă a persevera în greşeală şi implicit a merge cu senină inconştienţă spre autodistrugere.…</span></span></i></p>
<p class="Standard"></p>
<p align="center" class="Standard"></p>
<p class="Standard"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> </span></i></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard"><i><span lang="RO" xml:lang="RO"> <span class="font-size-3">Motto: A nu asculta vocea discretă a adevărului înseamnă a persevera în greşeală şi implicit a merge cu senină inconştienţă spre autodistrugere.</span></span></i></p>
<p class="Standard"></p>
<p class="Standard" align="center"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> De ce trebuie să mă trezesc atât de devreme? Este inuman. Cum adică să mă culc la loc? Nu pot, trebuie să plec la serviciu. Of, şi ce plouă! Nici nu știu când a trecut vara. Și-a ridicat deodată poalele înflorate și-a fugit, lăsând toamna - vrăjitoare bătrână și capricioasă - să-și facă de cap. Aici adună stihiile - copiii ei - în mână amăgindu-ne cu razele blânde ale soarelui, pentru ca apoi pe neașteptate să le dezlănţuie cu furie și răutate, răvăşind toată natura. Ca acum. Cer plumburiu, vânt nebun pieptănând sălbatic ruginiul copacilor, perdea de picături răpăind grăbit pe trotuare. Pe o astfel de vreme nu scoţi afară nici măcar un câine. Urăsc vremea asta! Are farmecul ei? De ce mă deranjează că plouă? Umezeala mă enervează, cerul gri mă apasă, nu mai pun în calcul că probabil o să ajung udă până la piele. Am maşină, da! De ce? Da, am şi cizme din piele. Şi umbrelă... N-ar trebui să mă vait că plouă? Ieri a fost soare, ai dreptate, şi n-am fost mai fericită decât azi.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Conduc prea repede? Nu cât aş dori! Trebuie să ajung înaintea şefului. Şi aşa se uită urât la mine. Îi sunt antipatică, simt! Nici mie nu-mi este prea drag. Mereu are ceva de cârcotit. Mereu este nemulţumit. Probabil pentru că nu mă dau pe lângă el cum o fac celelalte colege. Prefăcute, în faţă îi zâmbesc şi-n spate clevetesc. Nu numai despre el, ci şi despre mine. Tot timpul. Calomniile lor roiesc în jurul meu chinuitor, dar pe cât posibil ignor şi-mi văd de treabă. Ce altceva să fac? Să nu le mai dispreţuiesc? Sunt oameni ca şi mine? Eu bârfesc în gând şi-i tot aia, ori chiar mai rău? Te înşeli, nu vorbesc vrute şi nevrute despre nimeni. Stau în banca mea.</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Ce mi-ai făcut? Nu-mi amintesc nimic! Unde sunt? Mergeam la muncă, conduceam... Mă grăbeam... De ce mă doare tot corpul? Până şi gândurile mă dor. Ce mi-ai făcut? Spune-mi unde sunt? În pat?... De ce m-am întors în pat? Nu-mi răspunzi? Vorbeşti doar neîntrebată? Nu tu mi-ai făcut, ci eu? Cum? Cum adică am refuzat viața şi... Te pomeneşti că am murit! Nu, nu se poate! Trăiesc, simt... Simt deci trăiesc! Ai tăcut aşa deodată? Mă sufoc de spaimă, iar trupul îmi urlă de durere. Spune ceva! Nu recunosc nimic împrejurul meu. Mi-e străin acest loc. Și lumina asta... Tulburată de umbre sau poate este întuneric brăzdat de fantome albe, nu ştiu exact. N-am murit? Ce uşurare, ştiam eu că mai am mult timp! Aşa spunem toţi? Depunem viaţa la bancă pentru mai târziu? Vorbe mari! Nu vezi că respir, mişc, sunt vie? Mi-am făcut o cafea, o s-o beau şi apoi...</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Delirez? Mai bine să dorm puţin? Nu mai vreau. Adineauri, aş fi omorât pentru încă puţin somn! Acum însă... Dar de ce să mai dorm? Aa, s-o iau de la capăt. Poate mă trezesc odată pentru totdeauna. Nici gând! Cum de ce? Întârzii la serviciu. Nu are importanţă? Că tot nu-mi place şi poate mă concediază şi scap? Halal eliberare. Şi eu din ce mă întrețin? Găsesc altul? Nu cred, este foarte greu. Puţin probabil. Societatea asta se învârte sub semnul relaţiilor, iar eu nu le am. Pe calea dreaptă nu reuşeşte nimeni indiferent cât de valoros ar fi. De unde ştiu? Nu, n-am încercat, dar toată lumea spune asta. N-am verificat dacă este adevărat, şi ce! Alţii au încercat şi au dat-o în bară. Au pierdut şi ce aveau. Mai bine stau locului. Cum necum trec şi orele de muncă şi după ce scap... Sunt ore din viaţa mea? Să fac o socoteală simplă? Opt ore pe zi înmulţit cu trei sute şaizeci şi cinci de zile... Când mai trăiesc? Mă enervezi, bineînţeles că trăiesc! Să-ţi descriu o zi de-a mea? Mă trezesc... Da, posomorâtă ce să fac! Plec la serviciu, lucrez – până la urmă nu-i chiar atât de rău – mă întorc acasă... Şi ce dacă nu mă abat pe nicăieri, nu-mi place să bat străzile aiurea. Nici prin magazine nu merg decât foarte rar. Doar de nevoie. Ai ghicit, şi vânzătoarele au ceva cu mine! Reacţionează de parcă le deranjez în loc să fie săritoare şi amabile. Le vorbesc arţăgos şi superior? Merită pentru că nu-şi fac datoria! Să revin la descrierea unei zile? După-amiaza mai fac câte ceva prin casă, diverse treburi, apoi seara văd un film ori vreo emisiune la televizor şi... Asta nu-i viață? Dar ce este? Risipire, zici? Nuu, valorific la maxim posibilitățile, dar ce vină am dacă nu prea sunt! Sunt singură, atât de singură şi nefericită. Unde să mă duc şi cu cine? Am avut un soţ, însă ghinion! S-a dovedit un mitocan. Nici nu mai ştiu cum arată şi nici nu vreau să-l mai văd vreodată în preajma mea. A dispărut definitiv din universul meu. S-a mutat în alt oraş, în altă căsnicie, tot nefericită am aflat întâmplător. Am pierdut cei mai frumoşi ani cu el. Şi ce promiţător începuse povestea! Ştii, nu toate poveştile au final fericit. De fapt niciuna nu are. Toate sunt la fel. Toate duc la rutină, plictiseală, indiferenţă şi ce-i mai grav – cum a fost la mine – la certuri, isterie, balamuc. Niciun pic de linişte, niciun pic de compasiune, empatie, de respect nu mai vorbesc. Iubire, un cuvânt fără substanţă. O iluzie, din care m-am trezit curând după căsătorie, odată cu primele probleme, inerente de altfel în orice căsnicie. Pe cer mai apar şi nori, dar el voia doar soare. Nu mi-a înţeles nevoile şi treptat mierea s-a tranformat în fiere. S-a schimbat. Nu el? Eu m-am schimbat? Aa, amândoi! Află că te înşeli, eu am rămas aceeaşi. În schimb soțul meu a devenit un monstru şi până la urmă şi-a luat lumea în cap ca un laş. Dacă l-am iubit? Normal! El pe de altă parte... N-a simțit nimic niciodată pentru mine! S-a prefăcut şi trebuie să recunosc că m-a păcălit. Trebuia să se facă actor, ar fi avut succes. Nu-i chiar aşa? Dar cum? Spui că am greşit major. Că eu nu l-am respectat şi am vrut să-i controlez fiecare mişcare. Că l-am dispreţuit, n-am avut încredere în judecata lui şi l-am cicălit până la nebunie. Că n-am avut răbdare şi înţelegere... Aberant, el a fugit mâncând pământul când a dat de greu! Eu, scorpie? Dar el şi tot neamul lui? Toţi împotriva mea! Cum adică, nu-i relevant? Şi el poate să afirme acelaşi lucru despre părinţii mei? Da, s-au implicat, dar au avut motive. M-au ajutat. De ce le reproşez divorţul meu? Nu ştiu, nu le reproşez... Ba da! Ce vrei de la mine în fond? Să-mi recunosc greşelile? Bine, recunosc, şi ce-i cu asta?</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Să mă calmez, zici? Sunt foarte liniştită şi mai mult de atât, sunt împăcată. O să-mi termin cafeaua şi apoi voi pleca la serviciul meu, aşa rău cum este şi... Nu, nu aiurez! Ce gust are cafeaua? Nu ştiu, de mult nu mai simt nimic. Trăiesc într-o lume plată, fără culoare, fără gust, fără miros. Monotonă şi insipidă scurgere de timp. Risipire cum spui, dar nu pentru că aş vrea, ci fiindcă un întreg univers complotează împotriva mea. Sorb zi de zi clipe amare dintr-o cupă a deşertăciunii. Privesc primprejurul meu. Unora soarta le zâmbeşte întruna. Plutesc nestingheriți pe apele destinului. Zboară fără nicio grijă. Ce întrebare este asta? Sigur că mă iubesc! Da, mi-s dragi și oamenii, dar ei mă ocolesc. De parcă n-aş fi destul de bună pentru ei. Nu, nu eu cred asta! Ei mă evită mereu şi mereu. Povestea vieţii mele! Singură, întotdeauna singură. De ce îmi dau lacrimile? Te înşeli, nu-mi plâng de milă! M-am îndrăgostit de drama mea? Iar greşeşti, o trăiesc din păcate! Mi se refuză fericirea şi, sincer, m-am resemnat. Mă mint, aşa crezi? Îmi găsesc scuze ca să nu ies din confortul obişnuinţei? Nu pricepi nimic! În pustiu nu creşte nici măcar un fir de iarbă. Degeaba te căznești să plantezi întruna semințe, nu vor încolți niciodată. Sfârşeşti obosit – cum sunt eu – şi deznădăjduit. De unde ştiu? Mă uimeşti! Este de ajuns să te uiţi la mine. La soarta mea. La prezentul meu gol. Culeg ce-am semănat? Eşti crudă şi necinstită. Am iubit, am ajutat, am înţeles, am dăruit, am îngrijit, am mângâiat şi ce am primit în schimb? Trădare, dispreţ, indiferenţă din partea tuturor. Am vrut o căsnicie normală, nu s-a putut. Marionetă? N-am încercat să-l învârt cu cheia să facă şi să zică exclusiv ce vreau eu. L-am iubit şi numai eu ştiu cât am suferit când m-a părăsit. Orgoliul meu a suferit? Nu, nu, nu te mai ascult! Lasă-mă să continui. Mi-am dorit prieteni, dar n-a fost să fie. Parcă sunt paria. N-am avut nici măcar o prietenă, vreodată. Să mă asculte, să mă ia aşa cum sunt. Eu m-am ascuns? Mi-am pus o mască şi n-am lăsat pe nimeni să treacă de ea? Mă scoţi din minţi! Uite, acum câteva săptămâni am fost la munte cu nişte cunoscuţi. Probabil că asta înseamnă că nu încerc să mă apropii de oameni, nu? Doamne cât dor îmi era de munte! Nu mai fusesem de ani mulţi. Cred că vreo şapte. Eram exaltată de-a dreptul, iar când am ajuns şi i-am văzut spectaculoşi, maiestuoşi, acoperiţi de catifeaua verde a pădurilor ici-colo spartă de câte o stâncă pleşuvă, m-am înecat pur şi simplu de plăcere şi emoţie. Dar toată acea frumuseţe şi bucurie s-a năruit rapid. Grupul vesel şi guraliv m-a izolat în scurt timp şi asta doar pentru faptul că n-am putut să fiu ca ei. Din ce în ce mai stingheră am devenit nerăbdătoare să se termine minivacanţa şi să revin degrabă acasă. Să scap de senzaţia de invizibil, indezirabil, inadaptat, singur închis într-un cerc de voie bună. De ce aveam chipul strâmb, schimonosit? De ce tăceam arogant-dispreţuitor? Nu, nu aşteptam să mi se facă plecăciuni! Nici să fiu rugată! Lasă-mă în pace, nu mai vorbesc cu tine!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Ce altceva mi-am dorit? Să am un copil şi îl am, însă... Spui că este un dar? Da, aici suntem de acord. Imediat ce l-am avut am început să visez la viitorul lui strălucit. Îmi imaginam adeseori cum o să răspund cu mândrie celor ce aveau să mă întrebe peste ani despre realizările lui: Este medic, sau arhitect, sau inginer, economist... Nu conta ce, numai să atingă cerul. Orgoliu? Nu-i adevărat, era vorba despre binele lui. După primii ani de şcoală am început să am îndoieli şi m-am luptat - Dumnezeu ştie cât – ca să-l îndrum spre acel ideal. Nu, nu mi-a fost ruşine cu el! Evitam să-l aduc în discuţii, da, însă doar ca să-l protejez. Invidiam alţi părinţi? Îi aminteam cu orice ocazie fiului meu că toţi copiii de pe lume sunt buni cu excepția lui? Speculezi, încercam să-l stimulez, să-i ofer exemple. Sigur că îl iubesc! Sigur că este mai important decât o notă! Cel mai important! De ce-i spuneam că-i prost, cel mai prost copil din lume? S-a întâmplat o dată... De mai multe ori? Cuum? Ţipete, urlete, jigniri, pedepse? I-am sufocat personalitatea, i-am schingiuit sufletul? Tu nu ştii ce înseamnă să creşti un copil singură? Eu trebuia să mă îngrijesc de toate. Să fie sănătos, bine hrănit, să înveţe şi în plus, serviciu şi casă. Crezi că mi-a fost uşor? Şi n-am avut nicio satisfacţie nici din partea lui. Scuze, zici? De sufletul lui nu mi-a păsat? Ce era să fac? De sufletul meu cui i-a păsat? Nici părinţii mei... Am repetat greşeala lor? Am fost egoistă, obsedată de orgoliile mele, de imaginea mea! Mi-a păsat numai și numai de mine? Nu-i adevărat! Cine eşti tu la urma urmei să mă judeci? Cum adică eşti eu? M-am săturat de toate prostiile tale! De ce mă umilești în halul ăsta? Ce vrei de la mine? Nimic? Eu ar trebui să vreau mai mult de la mine? Nu înţeleg şi mi-e rău, foarte rău. Lasă-mă în pace! Lasă-mă!...</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> Termină, te rog! Ai descoperit alt instrument de tortură? Era mai bine când vorbeai. Nu mai țiui așa, mă înnebunești! Te rog încetează, te roog!... Nu tu? Dar cine? Aparatul?... Mi-a stat inima? Ai spus că n-am murit. M-ai minţit şi tu... Sunetul ăsta, nu-l mai suport! Mă sfârtecă în mii de fărâme. Ce mi se întâmplă? Incapabilă să opun rezistență, mă destram, mă risipesc în neant. Diluată, împrăștiată în toate zările, plutesc deși nu doresc nicicum asta. Ai amuțit iarăși? Spune ceva! Am nevoie de tine, ajută-mă! Mă sufoc, nu mai știu să respir cu toate că mă strădui din răsputeri. Încerc iar și iar, însă peste mine apasă umbre, multe umbre, fantome albe gata să mă înghită. Să nu le dau atenţie? Aș vrea eu, dar ele nu mă lasă. Sunt peste mine, în mine, peste tot. Altceva ar trebui să mă preocupe? De parcă aș putea să fac ceva! Crezi că pot? Încă mai pot alege? Ce spui? Da, aș fi fericită să mai primesc o şansă!</span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p>
<p class="Standard"><span lang="RO" class="font-size-3" xml:lang="RO"> </span></p> TRENULtag:insemneculturale.ning.com,2013-03-24:6515444:Topic:2169562013-03-24T16:56:31.962ZHelene Pflitschhttps://insemneculturale.ning.com/profile/HelenePflitsch
<p> Trenul oprește în gară. <br></br> Am noroc. Ușa vagonului de dormit unde am bilet este în apropierea mea. Un bărbat negricios, gras, îmbrăcat în uniformă bleumarin, cu chipiul pus neglijent, doar așa ca să fie, deschide cu vizibilă greutate ușa. <br></br> Încerc să urc unul din geamantane. Conductorul se oferă să mă ajute, scoate o grimasă, bagajul este greu, îl târâie atât cât să facă loc pentru cel de-al doilea și pentru mine și în același timp mă întreabă nedumerit:<br></br> - Aveți bilet în…</p>
<p> Trenul oprește în gară. <br/> Am noroc. Ușa vagonului de dormit unde am bilet este în apropierea mea. Un bărbat negricios, gras, îmbrăcat în uniformă bleumarin, cu chipiul pus neglijent, doar așa ca să fie, deschide cu vizibilă greutate ușa. <br/> Încerc să urc unul din geamantane. Conductorul se oferă să mă ajute, scoate o grimasă, bagajul este greu, îl târâie atât cât să facă loc pentru cel de-al doilea și pentru mine și în același timp mă întreabă nedumerit:<br/> - Aveți bilet în acest vagon?<br/> - Da, îi răspund în timp ce urc cu destulă greutate, treapta vagonului este prea înaltă chiar și pentru picioarele mele lungi. <br/> - Dar aici nu este nici un loc liber, îmi zice și blochează cu statura lui intrarea spre cușete.<br/> E rândul meu să îl privesc nedumerită. Trenul s-a urnit din loc însoțit de un urlet sinistru. Sau așa îmi pare mie.<br/> - Mai există un alt vagon de dormit? <br/> - Nu! Va trebui să coborâți la următoarea stație, îmi vorbește conductorul, dându-și mai pe spate chipiul și scărpinându-se după ureche.<br/> Privirea îmi alunecă pe deasupra lui, dincolo, unde zăresc doi bărbați care în aparență par să își fumeze țigările cu filtru la fereastra ușor întredeschisă. Spun în aparență. Al nu ştiu câtelea simț mă face să cred că urmăresc cu atenție discuția dintre mine și conductor.<br/> - De ce să cobor? mă arăt mirată.<br/> Mă așteaptă un drum de peste opt ore în glasul roților de tren ce nu îmi pare deloc romantic, e noapte, iar mâine știu că voi avea o zi lungă. <br/> - Nu vreți să îmi vedeți biletul? continui în aceeaşi notă de mirare absolută.<br/> - De ce? Nu este nici un loc liber. Probabil au dublat locul de la agenție, îmi spune cu un calm care mă scoate din sărite. Coborâți în stația următoare, urcați într-un vagon de clasa I, colegul meu de acolo vă va găsi un loc, probabil, își mai îndulcește puțin tonul.<br/> - Probabil? întreb cu un ton ridicat, atât din cauza tensiunii ajunsă la cote periculoase dar și ca să acopăr șuieratul locomotivei. În același timp realizez, speriată, că trenul va opri din nou, următoarea gară fiind doar la zece minute depărtare. <br/> Nu știu ce mă sperie mai tare, perspectiva de a petrece o noapte pe culoarul unui vagon de clasa I sau de a mă plimba dintr-un vagon în altul împreună cu cele două uriașe geamantane. <br/> Brusc gândul mă duce la Elena, secretara, care mi-a făcut bagajele, neținând cont de ce surprize îmi rezervă CFR-ul. Gândul îmi rămâne la ea, Elena, secretara care mi-a rezervat și biletul, nici măcar nu l-am privit, fata asta este atât de perfectă încât mi se pare pierdere de timp să o verific. Bag la cap ce îmi zice și îmi amintesc perfect că mi-a repetat cel puțin de zece ori: ”Vagonul de dormit... este unul singur... locul 8, patul de sus... asta ca să nu mirosiți bășinile vreunei grase cu care veți împărți cușeta.”<br/> Scot biletul și răsuflu uşurată, cifra 8 se vede mult prea mare și neagră ca să nu fie adevărată.<br/> Puteri miraculoase se trezesc în mine, îl îndepărtez pe conductor din cadrul ușii înghesuindu-l peste bagaje și intru pe culoar căutând cu ochii cifra 8. O găsesc repede, este a doua cușetă, cușeta din dreptul celor doi bărbați care sunt atât de preocupați de țigara lor încât nu mă zăresc și blochează nepăsători intrarea.<br/> - Fiţi amabil, încerc eu să fiu amabilă. <br/> Întâlnesc privirea mirată a bărbatului, care pare că mă vede doar în acest moment. Se retrage, dar în așa fel încât ușa cușetei rămâne blocată.<br/> - Scuzați-mă! Vreau să intru aici.<br/> - Este ocupat, este ocupat! strigă cu disperare conductorul care se adunase de peste bagaje și ajunge lângă mine. <br/> - Not free! mi se adresează în engleză bărbatul care mă privește cu un zâmbet atât de dulce încât mi se face brusc greață și știu exact de cine este ocupată cușeta.<br/> Trenul se oprește însoțit de același șuierat de la pornire și la fel de brusc, mă dezechilibrez, dar două brațe mă așteptă deschise și în loc să îmi izbesc nasul de ușa rece și tare, mă trezesc cu el în pulovărul pufos, mirosind a mosc și vanilie. <br/> - Zău, îmi zice mieros conductorul, vă ajut să duceți bagajele în primul vagon de clasa I... vorbesc cu colegul meu de acolo pentru un loc. Să ne grăbim. Trenul staționează aici șase minute.<br/> Îmi retrag nasul din pulovărul pufos și îl privesc de sus cu niște ochi care au luat o culoare neobișnuită, bănuiesc, din cauza mirosului tare.<br/> Întind mâna și îi aranjez chipiul care abia mai stă pe creștetul capului. Îmi trec degetele peste obrazul bucălat și înroșit fie din cauza efortului făcut ca să ajungă lângă mine, fie fiindcă pricepuse că nu îmi voi ceda locul, chiar dacă cel din fața mea miroase a mosc și vorbește în engleză. Îi vâr brusc biletul sub nas în timp ce cresc mare, mare, ajung în tavan, mă revărs în tot spațiu acela îngust al vagonului ca un șuvoi de apă învolburată, măturând în frigul de afară pe cei care îmi sunt în preajmă. <br/> Cei trei se simt prinși de șuvoi, în ultimul moment, găsesc soluția de-al îmblânzi, bărbatul se retrage din ușa cușetei și zice într-o impecabilă limbă românească.<br/> - Ei, de data asta nu am avut noroc.<br/> - N-am putea negocia? intervine celălalt, la care se simte accentul arăbesc, ajutându-mă să îmi duc geamantanele în cușetă.<br/> - Ce? întreb rece și tăios.<br/> - Locul de dedesubt. Se pare că e liber.<br/> - Eu sunt alături, zice vesel conductorul mic și gras. Nu vi se poate întâmpla nimic.<br/> Dau din umeri nepăsătoare. Mi-este indiferent dacă locul este ocupat de o femeie grasă, așa cum prevăzuse Elena, sau de bărbatul cu pulovărul ce miroase a mosc și vanilie. <br/> Sunt fericită că ajung în patul de sus înainte ca trenul să se pornească brusc însoțit de sunetul acela sinistru.</p> CASA CU VOCItag:insemneculturale.ning.com,2012-12-17:6515444:Topic:1494732012-12-17T10:44:40.973ZHelene Pflitschhttps://insemneculturale.ning.com/profile/HelenePflitsch
<p><a href="http://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/2869295142?profile=original" target="_self"><img class="align-left" src="http://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/2869295142?profile=original" width="250"></img></a> </p>
<p> </p>
<p> - Bună Mihai. Crăciun fericit să ai.</p>
<p> - Bună Ina. Mulțumesc. La fel și ție. Ce faci?</p>
<p> - Ei, sticla cu vin, cozonacul. Mă pregătesc și eu că doar sunt femeie harnică. Tu?</p>
<p> - La fel. Trupa a plecat de ieri și vreau să ajung la ei.</p>
<p> - Ce munți colindați anul…</p>
<p><a href="http://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/2869295142?profile=original" target="_self"><img src="http://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/2869295142?profile=original" width="250" class="align-left"/></a> </p>
<p> </p>
<p> - Bună Mihai. Crăciun fericit să ai.</p>
<p> - Bună Ina. Mulțumesc. La fel și ție. Ce faci?</p>
<p> - Ei, sticla cu vin, cozonacul. Mă pregătesc și eu că doar sunt femeie harnică. Tu?</p>
<p> - La fel. Trupa a plecat de ieri și vreau să ajung la ei.</p>
<p> - Ce munți colindați anul ăsta?</p>
<p> - Sus, la Vlădeasa. Zăpada e numai bună de schi acolo. Tu?</p>
<p> - Mie nu-mi stau schiurile în picioare. Ce poate fi mai superb decât un Crăciun în vârful patului, cu o sticlă de vin și cozonacul copt în cuptor la Patiseria Speranța?</p>
<p> - Da, dacă ai lângă tine și persoana dragă poate să fie interesant.</p>
<p>Mi-a râs ironic și-a fluturat mâna în semn de salut și și-a croit drum prin mulțimea ce se revărsa asemeni unui fluviu mânios.</p>
<p> Am ajuns la mașina ce o parcasem la intrarea în piață. Ina se pregătea să deschidă portiera maşinii ei, parcată alături.</p>
<p> - Ne întâlnim din nou, îi zic.</p>
<p> - Lumea e mică, Mihai, lumea e mică.</p>
<p> - De ce cred că acolo, în vârful patului vei fi doar tu și sticla de vin? o întreb fără să îmi dau seama de ce.</p>
<p>Ina s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:</p>
<p> - Să nu spui asta nimănui, te rog. Nu vreau să se știe. Moș Crăciun mi-a adus în dar o scrisoare de adio.</p>
<p> - Ştii ce? Vino cu mine.</p>
<p> - Ți-am spus că mie nu-mi stau schiurile în picioare.</p>
<p> - Nu acolo. Vino cu mine la casa mea din munți.</p>
<p> - La” Casa cu Voci”? Hmmm, ademenitoare propunere.</p>
<p> </p>
<p> Era într-o dimineață de mai când am ajuns în satul acela din munți. Mai întâi am văzut doar raze de soare care se jucau voioase printre ramuri de prun înflorit. M-am îndreptat într-acolo probabil căutând căldura lor. Noaptea mi-o petrecusem într-o colibă părăsită și fusese răcoroasă. Îmi fusese prea lene să îmi întind cortul.</p>
<p>Ca să ajung la petecul ăla de pământ am urmat drumul făcut de roțile carelor cu boi. Nu fusese de mult folosit și buruienile începeau să-l acopere. Drumul urca pe firul unui pârâu a cărui apă murmura suav ca un cântec de fluier. L-a părăsit și s-a strecurat pe sub poala unei stânci golașe. După stâncă, o livadă de pruni, meri și doi nuci bătrâni. Iarba necosită, înaltă, ajungea până la ramurile pomilor în floare. Flori multicolore își scoteau capul din verdele crud al ierbii, vrând să prindă soarele. Albinele munceau de zor, zburând din floare în floare.</p>
<p>Razele de soare pe care le urmărisem din vale mă strigau.</p>
<p>O pădure de urzici mi-a tăiat calea. Printre ele ramurile unui corcoduș încercau să iasă la lumină. Alături, un colț de acoperiș.</p>
<p>Am culcat la pământ urzicile cu un leaț apărut la picioarele mele de nu știu unde și am ajuns la casă.</p>
<p>Mi s-a părut un palat deși mai erau doar ici pe colo niște țigle înnegrite de vreme, iar păianjenii își țesuseră plasa peste tot. Treptele de scândură putreziseră dar o piatră de râu în apropierea lor m-a ajutat să ajung în tinda largă.</p>
<p>Două uși de lemn cu clanțe mari, ruginite de vreme.</p>
<p>Am apăsat clanța primei uși. Ea s-a deschis scârţâind ușor ca și cum un arcuș ar fi mângâiat coarda viorii.</p>
<p>În față, cuptorul de pâine. Peretele din spatele lui lipsea, lemnul fusese scos de cineva. Pe masa de lemn uitată sub fereastra împărțită în patru mici canate se odihnea o oală de lut. Podeaua de lemn era acoperită de un covor de praf care a păstrat urma bocancilor mei. Am încercat pe rând scândurile mirându-mă cum s-au păstrat așa de bine deși vântul, ploile și ninsorile le-au biciuit din când în când.</p>
<p>Cealaltă cameră m-a întâmpinat zâmbind. Razele de soare m-au urmărit intrând râzând prin cele trei ferestre acoperite de pânza fină de păianjen.</p>
<p>Parcă era o femeie dornică să mă îmbrățișeze. Și m-am îndrăgostit de ea. Dragoste la prima vedere. Dragoste nebună, năvalnică, ce te îmbolnăvește, ce îți intră în sânge asemeni unui drog și simți că nu mai poți trăi fără el.</p>
<p>Am petrecut întreaga zi cercetând fiecare colțișor al ei. Era ca și cum îmi descopeream iubita și îi mângâiam trupul. Iar ea mi se dăruia cu tot ce avea mai frumos.</p>
<p>Când asfințitul a cuprins zările și au răzbătut până la mine glasurile sătenilor amestecat cu cel al clopotelor de la gâtul vitelor am coborât în sat.</p>
<p> - A cui e casa aia de pe coastă? am întrebat primul mocan întâlnit.</p>
<p>Știa, așa cum mă așteptam, oamenii ăștia, din ce în ce mai puțin, îți spun cu vorba lor domoală, ca și cum timpul pentru ei nu ar conta,” că doră îi vreme de tăte”, tot ce vrei și nu vrei să știi.</p>
<p>După o săptămână aveam actele în mână și am revenit la iubita mea care mă aștepta nerăbdătoare. Am dormit în noaptea aceea jos, pe podeaua măturată cu un mănunchi de urzici.</p>
<p>Și am auzit vocile.</p>
<p>Erau voci voioase de copii ce se jucau în tindă, erau voci voioase de femei ce chemau la cină, erau voci voioase de bărbați care își odihneau trupurile istovite de munca de peste zi, ospătându-se cu un păhărel de țuică de prune, prune din livada de lângă casă.</p>
<p> </p>
<p> Pe Ina o cunoscusem în vara următoare. Venise împreună cu niște prieteni comuni. Rămăseseră peste noapte. Femeile au dormit în camera pe care reușisem să o curăț și să o fac primitoare, iar noi bărbații, pentru că eram oameni de munte, în tindă, în sacii de dormit.</p>
<p>Ina împărțise singurul pat ce-l aveam, acoperit cu scoarță țărănească cu una din copilele prietenilor noștrii.</p>
<p> S-a trezit prima în dimineața aceea. S-a așezat pe iarba umedă de rouă alături de mine, într-un colț al grădinii unde obișnuiam să îmi beau cafeaua.</p>
<p class="MsoNormal" style="margin-bottom: .0001pt; line-height: 150%; mso-layout-grid-align: none; text-autospace: none;"><span lang="X-NONE" style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif'; mso-ansi-language: X-NONE;" xml:lang="X-NONE">A privit</span><span style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif';">,</span> <span style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif'; mso-ansi-language: X-NONE;"><span lang="X-NONE" xml:lang="X-NONE">cu ochii ei mari</span></span><span style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif';">, soarele</span> <span lang="X-NONE" style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif'; mso-ansi-language: X-NONE;" xml:lang="X-NONE">ce se ridic</span><span lang="RO" style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif'; mso-ansi-language: RO;" xml:lang="RO">a</span> <span lang="X-NONE" style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif'; mso-ansi-language: X-NONE;" xml:lang="X-NONE">încet, încet pe</span> <span style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif';">cerul</span> <span lang="X-NONE" style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif'; mso-ansi-language: X-NONE;" xml:lang="X-NONE">albastrul fără nori.</span></p>
<p> - Casa asta e plină de bucurie și fericire. Bănuiesc că este raiul tău aici.</p>
<p> - De ce crezi asta? am întrebat-o mirat.</p>
<p> - Am auzit vocile. Aici de-a lungul anilor a fost doar bucurie. Să nu schimbi asta.</p>
<p>Nu vorbisem nimănui de vocile auzite de mine. Șoapta Inei m-a mirat și m-a bucurat în același timp. Dar se treziseră ceilalți și nu ne-am mai continuat discuția. Nici atunci, nici mai târziu. Doar când o întâlneam întreba:</p>
<p> - Ce mai e la” Casa cu voci”?</p>
<p> </p>
<p> Am ajuns o dată cu ninsoarea care cernea din cerul cenușiu.</p>
<p>În timp ce eu făceam focul în mica sobă, Ina despacheta lucrurile aduse cu noi. Din când în când ieșea afară și revenea aducând cu ea mirosul proaspăt de zăpadă. Era numai un zâmbet și parcă plutea ca o lebădă pe apă.</p>
<p> - Zăpada s-a așezat deja de-un lat de palmă. Și stânca aia din zare mi-a urat bun venit. Îmi dai mie stânca aia? Sunt sigură că are multe povești să-mi spună.</p>
<p> - Și când crezi că va face asta? am întrebat-o mirat de exuberanţa ei pe care nu i-o mai văzusem niciodată.</p>
<p> - Dimineața, în timp ce-mi beau cafeaua cocoțată acolo, pe grinda aia. Sau seara în timp ce ascult glasul greierilor.</p>
<p> - E iarnă Ina, greierii nu mai cântă.</p>
<p> - Pentru mine vor cânta. O să vezi. Așteaptă doar să vină seara.</p>
<p>Căldura a cuprins repede încăperea. Fără să-mi dau seama când, Ina aranjase masa. Nicicând nu fusese aranjată așa. Avea până și fața de masă la fel de albă ca zăpada care se așternuse peste tot.</p>
<p> - De unde ai scos fața asta de masă? Dar șervețelele?</p>
<p> - Fața am improvizat-o din ceva ce era în dulapul tău, iar șervețelele le-am luat la ieșirea din apartamentul meu. Mă gândeam că nu găsesc pe aici.</p>
<p> Ne-am așezat la masă. Sporovăiala voioasă ne-a fost întreruptă de o bătaie discretă în ușă.</p>
<p> - E Niculae, cu siguranța. A văzut fumul.</p>
<p>Niculae a intrat cu căciula în mână și s-a oprit lângă ușă, ca să nu facă ”udeală” pe dușumea.</p>
<p> - Doră n-aț vănit să petreceți Crăciunul aici? a întrebat el. Iată, ați adus și zăpada cu voi. Apăi asta e bine. Fain Crăciun va fi... Faceți și brad?</p>
<p> - Facem și brad? Avem brad? Poți să aduci un brad? a întrebat Ina cu o voce rugătoare.</p>
<p> - N-am avea ce pune în el, i-am răspuns, parcă puțin dezamăgit că nu pot să îndeplinesc dorința ce răzbătea prin toți porii ei.</p>
<p> - Adu-mi un brad. Uite acolo, a zis în timp ce a ieșit din nou în tinda casei, arătând locul.</p>
<p> - Apăi, vă pot aduce io, a intrat Niculae în jocul ei.</p>
<p> Niculae a adus bradul și laptele proaspăt muls a doua zi, de dimineață. M-am oferit să-i dau o mână de ajutor la tăiatul unor lemne și am plecat cu el lăsând-o pe Ina cocoțată pe grinda ei să asculte povestea ce tocmai începuse să i-o spună Stânca ce i-o dăruisem.</p>
<p>Când m-am întors bradul era la locul lui. Nu-mi dădeam seama cum reușise să facă podoabele alea argintii dar nu mai văzusem un brad mai frumos împodobit. Am stat minute în șir admirându-l și întrebându-mă dacă nu tocmai intrasem într-o poveste.</p>
<p> Am găsit-o cu mânecile suflecate luptându-se cu aluatul.</p>
<p> - Ce faci acolo?</p>
<p> - Pâine, mi-a răspuns firesc. E ajun de Crăciun.</p>
<p> - Ai mai făcut vreodată pâine?</p>
<p> - Fac acum.</p>
<p>Am lăsat-o să își frământe pâinea. Categoric intrasem într-o poveste și îmi plăcea. Uitasem de Vlădeasa, de schiuri, de prietenii ce probabil se întrebau de ce nu mai apar, uitasem de toate planurile pe care mi le făcusem pentru acest sfârșit de an, uitasem că femeia ce îmi era alături îmi era practic necunoscută, mă învârteam în jurul ei și așteptam cu nerăbdare următoare clipă.</p>
<p> Când seara s-a așternut tăcută peste case lăsând doar toaca de lemn să tulbure liniștea, anunțând că a doua zi este Nașterea Domnului, Ina își isprăvise treaba și a rupt fericită un colț din pâinea ce tocmai o scoase din cuptor.</p>
<p> - Acum trebuie să mergem cu colindul, mi-a zis întinzându-mi colțul de pâine.</p>
<p> - Unde? am întrebat uimit.</p>
<p> - Știu eu o casă. Am văzut-o atunci când am mai fost aici?</p>
<p> - Cine stă la casa aia?</p>
<p> - Nu știu. Contează?</p>
<p>Nu m-am mai întrebat nimic și nici nu m-am mirat. Am privit-o doar tăind din pâinea încă fierbinte, din cozonacul de la Patiseria Speranța și am urmat-o spre casa știută doar de ea.</p>
<p>Ne-am oprit în fața porţii înalte. La fereastră se vedea lumina unui lămpaș.</p>
<p> - Aici stă Moș Ștefan, am șoptit încet, parcă nevrând să trezesc cu glasul meu universul.</p>
<p>Poarta a scârțâit ușor, Ina a intrat, iar Moș Ștefan ne-a ieșit în prag ca și cum ne aștepta. Ne-a poftit înăuntru. Ne-am așezat pe banca de lemn peste care era așezat un țol țesut în casă.</p>
<p>Ina i-a întins pachetul, el l-a luat cu mâna tremurândă, a scos bucata de pâine și a mușcat din ea după ce o clipă și-a lăsat simțurile să se desfete în mirosul ei.</p>
<p> - Au fost faine Crăciunuri în casa aia, a șoptit încet după un timp.</p>
<p> - În care casă? am întrebat.</p>
<p> - În casa voastră. Acolo a fost numai bucurie și fericire. Să nu o strâcați... A fost casa părinților și moșilor mei... Nu ai știut asta? mi-a spus într-un târziu văzându-mi mirarea din ochi.</p>
<p> L-am lăsat pe Moș Ștefan la lumina lămpașului împreună cu motanul ce torcea după cuptor și ne-am întors spre casă. În fața cârciumii o mulțime de oameni stăteau și ne priveau bradul ce strălucea în noapte înstelată ca și cum ar fi fost luminat de mii de beculețe.</p>
<p><i> - Asta-i sară de Crăciun</i></p>
<p><i> Și Măria-i tot pe drum</i></p>
<p><i> Umblă-n sus și umblă-n jos</i></p>
<p><i> Ca să-l nască pe Cristos,</i></p>
<p> a început Ina să cânte. Sătenii i s-au alăturat cu glasurile lor și am avut parte de cel mai special colind al vieții mele.</p>
<p> </p>
<p> Am pierdut-o pe Ina într-o zi de mai când prunii erau în floare.</p>
<p>Se apropie Crăciunul.</p>
<p>Îl aștept cocoțat pe grindă ascultând povestea Stâncii ce-o făcusem cadou. Aștept seara să aud colindul greierilor, pentru că ei pot să cânte și iarna dacă ai urechi să-i auzi. Simt mirosul proaspăt de pâine și văd bradul argintiu strălucind în noapte. Mă las dus în lumea visurilor pentru că, acolo, aud vocea Inei care se amestecă cu vocile voioase ale copiilor ce se joacă în tindă, cu vocile voioase ale femeilor ce chemă la cină, cu cele ale bărbaților care își odihnesc trupurile istovite de munca de peste zi.</p>
<p> </p>
<p>Cerul se umple de stele.</p>
<p>Fulgi albi de nea coboară pe Pământ acoperindu-l cu o pătură albă, pufoasă.</p>
<p>Miros de pâine proaspătă.</p>
<p>Universul începe să cânte:</p>
<p align="center"><i>Asta-i sară de Crăciun</i></p>
<p align="center"><i>Și Măria-i tot pe drum</i></p>
<p align="center"><i>Umblă-n sus și umblă-n jos</i></p>
<p align="center"><i>Ca să-l nască pe Cristos.</i></p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p><b> </b></p>
<p> </p> REGĂSIRE( fragment-7)tag:insemneculturale.ning.com,2012-11-30:6515444:Topic:1383772012-11-30T10:02:52.311ZHelene Pflitschhttps://insemneculturale.ning.com/profile/HelenePflitsch
<p align="center"></p>
<p> Avea deja trei săptămâni în deltă. Cu fiecare zi care trecea devenea mai agitat, mai nervos. Era un îndrăgostit de frumos, venea iar și iar în acest paradis iar dacă trecea un an, dorul îl săgeta și își dorea cu nerăbdare să-l revadă. Focul se stingea după o săptămână.</p>
<p>Munții erau iubirea lui supremă. Să urce pe poteci mai mult sau mai puțin bătătorite până acolo, sus, pe umerii uriașului fără cap, iar acolo să se odihnească privind în jos la lacurile…</p>
<p align="center"></p>
<p> Avea deja trei săptămâni în deltă. Cu fiecare zi care trecea devenea mai agitat, mai nervos. Era un îndrăgostit de frumos, venea iar și iar în acest paradis iar dacă trecea un an, dorul îl săgeta și își dorea cu nerăbdare să-l revadă. Focul se stingea după o săptămână.</p>
<p>Munții erau iubirea lui supremă. Să urce pe poteci mai mult sau mai puțin bătătorite până acolo, sus, pe umerii uriașului fără cap, iar acolo să se odihnească privind în jos la lacurile răsfirate asemeni degetelor de la mână, era fericirea lui. Muntele îi era hrana iar apa de râu ce se rostogolea la vale îi potolea setea. Oricât de mult îndrăgea nuferii galbeni, locul de popas al libelulelor de un negru antracit, acolo, sus, pe Retezat sau pe Ceahlăul ce împungea cerul albastru fără nori și de unde putea cuprinde zările până departe, la ruși, se simțea mai acasă.</p>
<p>Acolo se simțea puternic, măreț, stăpân peste o lume unică.</p>
<p>Aici... doar apă și pădure.</p>
<p>O săptămână îi era de ajuns să se bucure de frumusețea egretelor ce-și înălţau gâturile lungi spre cer, să fotografieze lebedele speriate de zgomotul motorului de barcă, să se distreze de broaștele țestoase ce se lăfăiau la soare. O săptămână îi era de ajuns să își satisfacă pofta de peștele care se lăsa din ce în ce mai greu de prins, ori din cauză că devenise mai deștept și recunoștea momeală, ori că nelegiuirile ultimilor ani îl împuținaseră, nu știa bine care era cauza. Cert e că și badea Niculae, cel la care poposeau de ani de zile se plângea de lipsa lui, iar Nadia, nevasta, o lipoveancă mai tânără cu ceva ani, care își transforma casa pe timp de vară în casă de primire a oaspeților, își justifica prețul cerut pe gustoasele mâncăruri tot pentru că peștele a devenit la el acasă oaspete.</p>
<p> Anul acesta exagerase. A crezut că în compania celor trei prieteni zilele și nopțile să fie scurte. Încercase să își găsească în fiecare zi o ocupație nouă. Îi lăsa pe cei trei să urmărească firul undițelor, lua luntrea lui badea Niculae și pleca singur pe drumuri de apă pătrunzând adânc în templul naturii. Lăsa barca să alunece ușor, dusă de voia vântului, la fel de leneș ca broaştele întinse la soare și urmărea câte un pelican, rar și el la vedere, vară fusese secetoasă și le plăcea să stea acolo unde apa era mai adâncă și peștele mai mare.</p>
<p>În drumurile lui singuratice glasul Marei parcă ajungea până la el, adus de adierea de vânt ce-i mângâia obrazul:</p>
<p> - Nu m-ai putea lua cu tine? Nu am fost niciodată în deltă... Visam să ajung acolo unde Dunărea se varsă în Mare și să mă scald goală în apele învolburate. Cred că am citit asta într-o carte și mi-am întipărit în minte ideea... Și apoi să mă prăjesc la soare și să apară El și să mă iubească, acolo, pe nisipul fierbinte sub lumina stelelor de vară. Bănuiesc că și asta era într-o carte.</p>
<p> Cu cât trecea timpul cu atât amintirea acelei seri, când o anunțase că va pleca pentru trei săptămâni, îi revenea din ce în ce mai des în minte și se trezea căutând petecul de nisip unde trupul ei s-ar putea lăsa iubit.</p>
<p>Era în ultima zi și legănat de valuri rătăcea prin stufărişuri, când vântul s-a întețit brusc prevestind furtuna. A tras la mal și și-a proptit barca lângă niște copaci răpuși de bătrânețe și de vânt. Furtuna a sosit repede și s-a sfârșit cu un curcubeu uriaș și luminos cum nu mai văzuse. Și-a lăsat barca să alunece în direcția lui și a plutit așa un timp, până ce asfințitul cu cerul lui roșiatic a înghițit apele Dunării la un loc cu soarele care dogorise întreaga zi. Un nou miros ajungea până a el şi-o muzică nouă îi gâdila auzul. Nu era departe de locul unde Dunărea se îmbrățișa cu marea.</p>
<p>A lăsat barca și și-a croit drum prin vegetația care devenea din ce în ce mai mică și mai mai rară. Apoi, a văzut colțul acela de plajă. Stelele au început să împodobească cerul senin iar el parcă zărea undeva în zare femeia așteptându-l s-o iubească ”acolo, pe nisipul fierbinte sub lumina stelelor de vară.”</p>
<p> Un țipăt de pasăre l-a readus din vraja ce-l cuprinsese și mirarea înlocuise trăirile avute în ultimele ore.</p>
<p> Îi plăcea Mara dar nu și-o putea închipui iubita lui. Undeva între ea și el se înălţa un zid, nu își dădea seama de ce, știa doar că există și nu avea dorința să îl dărâme.</p>
<p>Își aminti de dimineața în care ea se autoinvitase la o cafea iar el o asigurase (parcă vorbise altcineva în locul lui), că pregătea în fiecare dimineață o cafea pentru ea. I-a simți în voce bucuria, i-a văzut mai apoi ochii, erau ochi de femeie îndrăgostită, erau ochi în care cuprinsese iubirea întregii lumi și era sigur că vroia să i-o dăruiască lui. Orgoliu lui de bărbat era satisfăcut și se umfla în pene asemeni unui cocoș înfumurat și mândru, dar când ea își trecuse peste inhibiții și vroia să i se dezvăluie, el s-a trezit spunându-i:</p>
<p>- Să nu te îndrăgostești de mine.</p>
<p>Nu era o rugăminte care să lase o portiță deschisă, să lase o speranță, era un îndemn aspru, sec și rău.</p>
<p>S-a așteptat să fie jignită și speriată în același timp și după o clipă în care suflarea i-ar înceta, să revină cu lacrimi și rugăminți:” Dar sunt îndrăgostită. Și vreau să mă iubești. Te iubesc, te iubesc, te iubesc, te rog, iubește-mă și tu...”</p>
<p>Ea l-a privit într-adevăr, cu aceeași ochi mari albaştri – verzi a căror tristețe o cunoștea deja. Nimic nu îl făcea să bănuiască că tristețea lor devenise mai adâncă, că vorbele lui o afectase cumva. Era aceeași, ba mai mult, glasul ei îl auzise mai sigur că niciodată, fără nici o emoție, fără nici un tremur:</p>
<p>” Ce îți veni?! Cum aș putea? Cum aș putea?”</p>
<p>Își simți orgoliu lui de bărbat clătinat, femeia din fața lui ori era mai puternică de cât o credea, ori într-adevăr nu se gândise niciodată la el ca la un eventual iubit. Răutatea vocii lui i se întorcea ca un bumerang. Apoi, uneori, în timp ce își luau rămas bun după ore petrecute împreună și cu fiecare zi care trecea ele deveneau mai multe, se trezea repetându-i:” Să nu te îndrăgostești de mine”. Răspunsul ei era același, ba avea și un zâmbet ironic în colțul gurii:” Cum aș putea? Cum aș putea?”</p>
<p> </p>
<p> A ajuns la locul unde își făcuseră tabăra destul de târziu. Cei trei deja cinaseră și începuseră să devină îngrijorați de întârzierea lui. L-au întâmpinat cu vorbe nu tocmai frumoase care în loc să îi ducă gândurile departe de Mara, o aducea mai aproape de el. Îi vedea chipul surâzător întrebându-l așa cum face un copil când ceva îi este de nepătruns:” De ce bărbații au un asemenea limbaj?”</p>
<p>Nu le-a răspuns, a râs doar de îngrijorarea lor și s-a lăsat pradă dorului care îl cuprinsese și pe care nu și-l înțelegea.</p>
<p> A adormit repede visând mult și întortocheat și s-a trezit nerăbdător să ajungă pe pământ solid, să scape de gustul dulce mâlos al apei ce-l îmbolnăvea de trei săptămâni și să ajungă mai repede acasă, să îi audă glasul și să îi vadă ochii verzi-albăstrii, mari ca marea cea mare ce s-a revărsat în asfinţit sub stele sclipitoare sub privirilor lui în urmă cu câteva ore și de ce nu, să o strângă în brațe, iar ea să îl roage:” Ia-mă în lumea ta” așa cum a făcut odată, iar el să înțeleagă de ce lume vorbea și să îi răspundă șoptind, atingându-i cu buzele lobul urechii:” Dar te-am luat deja. Nu simți asta? Te-am luat deja.”</p>
<p> Au ajuns în Tulcea. A vrut s-o sune. S-a oprit în ultimul moment. Dacă ar mai avea puțină răbdare? Dacă ar face asta doar după ce ar pune la prăjit unul din peștii prinși în aceste zile?</p>
<p>Era sigur că dacă își va anunța sosirea, ea îl va aștepta cu masa pusă și cu o surpriză culinară. Se mai întâmplase asta.</p>
<p>A început cu seara aceea de vineri când l-a sunat și i-a spus:</p>
<p> - Tocmai am terminat o bunătate de tocăniță de pui, pui de-ăla de la țăran. E la fel de bună ca pe vremea copilăriei mele când la masa de cină mama pregătea tocăniță de pui cu mămăliguță.</p>
<p> - Ai și lapte rece cu smântână groasă pe deasupră?</p>
<p> - Off, laptele acela... Unde aș mai putea să-l găsesc astăzi. Bolaj-baci este prea bătrân, femeia i-a murit de mult, nu mai are vacă.</p>
<p> - În frigiderul meu este ceva. Am fost zilele astea la munte... Uite, eu fac mămăliga și am laptele. Tu aduci minunăția aia cu care te lauzi. Douăzeci de minute?</p>
<p> - Hmmm, mă pui pe drumuri, dar de ce nu?</p>
<p> Apoi a devenit o obişnuită ca ba unul, ba altul să pregătească ceva neobișnuit și să mănânce împreună. Mâncare neobișnuită a devenit și o banală salată de roșii cu ceva caș pe deasupra. Și niciodată nu lipsea desertul, o farfurie mare cu tot felul de povești din viața lor. Se despărțeau târziu în noapte ca să se întâlnească din nou a doua zi și atunci el s-o ducă în locuri care o încântau în așa măsură încât devenea o copilă ce bătea fericită din palme. Acolo nu mai era femeia cu multe responsabilități, exigentă, atentă la felul în care se îmbrăca şi în care vorbea, iar transformarea aceasta pe el îl tulbura atât de plăcut încât aștepta cu nerăbdare o altă ocazie de a fi cu ea.</p>
<p> După o noapte în care a gonit pe șosele a reușit să își debarce prietenii pe la casele lor. Peștele nu era cine ştie ce, dar cei trei se simțeau minunat după cele trei săptămâni fără telefon, televizor sau lucruri ce trebuiesc urgent rezolvate. Erau chiar supărați că totul trecuse prea repede. Doar pentru Victor concediul fusese prea lung.</p>
<p> Și-a privit ceasul. Avea timp să facă un duș rapid și să pună cafeaua la foc. La șapte fix o va suna iar după câteva minute sigur se va putea îmbăta de mirosul ei.</p>
<p> Doamne, ce dor îi era de mirosul ei.</p>
<p>Un zâmbet îi apăru pe buze la amintirea acelei zile în care ea își anunțase vizita, iar el lăsase ușile larg deschise și fugise la magazinul din colț. L-a întoarcere i-a simțit prezența încă de la intrare.</p>
<p> - De jos, de la intrare totul miroase a Mara. Aș recunoaște mirosul ăsta din alte o mie.</p>
<p> </p>
<p> Că Mara trecuse pe la apartamentul lui a bănuit încă din holul imens.</p>
<p>Îi lăsase o cheie cu ceva timp în urmă, când ea s-a oferit să îi facă ordine printre înregistrările lui contabile, care erau ca vai de lume, făcute mereu pe ultima sută de metri. Își pierdea urechile printre chitanțele de tot felul, nu avea niciodată timp, iar Mara îi arătase cât de mult pierde pentru că nu și le urmărește.</p>
<p>La plecarea în deltă o rugase să îi îngrijească florile. Le-ar fi lăsat în cada cu apă cum făcea de fiecare dată, nu ar fi avut de suferit, dar a vrut ca ea să treacă prin apartamentul lui. Parcă nu își dorea ca în acest lung timp mirosul ei să dispară.</p>
<p>Ea trecuse în lipsa lui și făcuse mai mult decât să îi ude florile. Lucrurile alea ce erau risipite prin holul imens parcă dispăruseră, se comprimaseră, acum ocupau un mic colț, chiar și bicicleta lui parcă râdea fericită în noul loc ce fusese așezată.</p>
<p>Dorința ca ora șapte să vină mai repede se accentuă. Dădu cu ochii de biletul rezemat de carafa de argint ce trona în mijlocul mesei și se repezi să-l citească, convins că va găsi acolo încă un motiv ca să-i mărească nerăbdarea. Se clătină și căzu ca un sac pe fotoliul din apropiere și un urlet doar de el auzit îi ieși din suflet:</p>
<p>- Nuuuuuuuuuuu! De Ceeeeee?</p>
<p> <i>Dragă Victor, sper că peștii nu au fost deștepți și s-au lăsat păcăliți de năvodul tău.</i></p>
<p><i>Sper că ţânţarii nu ți-au dat prea mult de furcă și mai sper că ai făcut baie gol acolo unde Dunărea se varsă în Mare. Dar vreau să cred că nu a existat o Ea care să își dorească să fie iubită pe nisipul fierbinte sub lumina stelelor.</i></p>
<p><i>În alte cuvinte, sper că ai avut un concediu plăcut, deși inima-mi spune că au fost prea lungi zilele și nopțile acolo unde nu ai avut nici o stâncă pe care să îți julești genunchii.</i></p>
<p><i> Eu m-am privit într-o dimineață atentă în oglindă, așa cum m-a tot sfătuit de-un timp încoace un prieten drag sufletului meu, mi-am dat demisia și am plecat pentru câteva luni la Baia de Arieș. Directorul de acolo are un proiect unde îi pot da o mână de ajutor, voi munci mai puțin (crezi asta?) și voi avea mai mult timp să citesc, să mă plimb prin păduri și poate să găsesc calea prin care mă voi regăsi.</i></p>
<p><i> Dar ne vom mai auzi și poate chiar întâlni, voi coborî din când în când la sfârșit de săptămână să îmi văd prietenii dragi, dacă voi constata că am.</i></p>
<p><i> Poate păstrezi un pește pentru mine.</i></p>
<p><i>Numai bine îți doresc.</i></p>
<p><i>Mara.</i></p>
<p> L-a trezit sunetul lung al soneriei. Pentru o clipă nu a realizat unde se află. Era transpirat iar raze de soare îi pătrundeau în ochi, orbindu-l. În pumnul drept strângea o coală de hârtie. A privit-o lung încercând să se dumirească unde era și ce se întâmplă cu el.</p>
<p>Sunetul soneriei îi străpungea nemilos timpanele. Se trezi de-a-binelea amintindu-şi clipa în care sufletul lui strigase” Nuuuuuuuu!”.</p>
<p>S-a îndreptat spre ușă cu un sâmbure de speranță în suflet:” Poate e o glumă. Poate la ușa este ea.”</p>
<p>A ajuns prea târziu. Sunetul a amuțit iar în fața ușii nu mai era nimeni. O umbră, jos, mai avea un pas și ajungea la ușa de ieșire din bloc.</p>
<p> - Mara!</p>
<p>Umbra s-a oprit.</p>
<p> - Hei, bătrâne, sunt eu, Mihai. Ce faci omule? Sun de ceva vreme. Am văzut mașina și mi-am zis că te-ai întors.</p>
<p> - A, tu. Vino! A răspuns cu dezamăgire în glasul stins, Victor. Ultima speranță murise.</p>
<p> - Dormeai? Așteptai pe altcineva?</p>
<p> - Dormeam. Am condus întreaga noapte.</p>
<p> Mihai s-a prăvălit pe unul din fotolii.</p>
<p> - A tras peștele? Vremea a fost bună? Da, văd că te-ai înnegrit, nu glumă.</p>
<p>Victor îi răspundea la întrebări monosilabic în timp ce pregătea cafeaua. S-a așezat pe celălalt fotoliu.</p>
<p> - Ce mai e nou pe aici?</p>
<p> - Păi, cam tot alea. Lumea a fost plecată. Parcă toți au ales să facă concediile în august... Ce faci? Mâine facem o cățărare?</p>
<p>- Poate.</p>
<p>- Am totuși niște vești. O ții minte pe Ina?... A întrebat de câteva ori de tine. Mi s-a părut că au fost mai mult decât niște simple întrebări.</p>
<p>- Adică?</p>
<p>- Pare interesată de persona ta. Și... e frumoooasă foc.</p>
<p>- Prea frumoasă. O Nimfă. Și-ar pune rucsacul în spate?</p>
<p>- Ai mai cărat rucsacuri.</p>
<p>- Eram tânăr și prost. M-am ales cu trei ani de chin, alți trei de aruncat gunoiul în cap și cu o copilă care nu știu cum va crește.</p>
<p> - Io zic să încerci. Prea ești singur. Sau... Mara?</p>
<p> -?!!</p>
<p> - Io aș alege Nimfă. Dacă tot e să cari rucsacuri... e foarte frumoasă, e tânără, te-am invidia cu toții.</p>
<p> - Aha... Și Mara?</p>
<p> - E prea serioasă și prea inteligentă. Dacă mă îmbăt în fața ei și sfârșesc să îmi arăt curu, a doua zi mi-ar fi rușine să dau ochii cu ea.</p>
<p> - Nu cred că ți-ai mai aminti... Știi, sunt doar singur. Mara e o prietenă dragă. E într-adevăr foarte serioasă și inteligentă. Și mi-e ciudă că nu mă văd în stare să car rucsacul ei. Habar nu am de ce... Și unde o găsesc pe Nimfă?</p>
<p> - La” Salamandra”, cu siguranță.</p>
<p> - Are gusturi Nimfă... Vii la o bere?... În cinci minute fac un duș și plecăm. Am chef de-o bere rece și de o Nimfă în patul meu în noaptea asta.</p>
<p> - Hei, io am zis doar că a întrebat de tine.</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p><i> </i></p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>