Toate discuţiile etichetate „LA” - ÎNSEMNE CULTURALE2024-03-28T20:51:23Zhttps://insemneculturale.ning.com/forum/topic/listForTag?tag=LA&feed=yes&xn_auth=noAstăzi am vorbit cu părinții mei la telefontag:insemneculturale.ning.com,2021-04-22:6515444:Topic:11733832021-04-22T00:47:40.821ZBatmindru Luciahttps://insemneculturale.ning.com/profile/BatmindruLucia
<p></p>
<div style="background-color: #f3f1f1;">REPOSTARE din "UN ZIAR" </div>
<div style="background-color: #f3f1f1;">1 noiembrie, 2014 </div>
<p></p>
<div style="background-color: #f3f1f1;">Astăzi am vorbit cu părinţii mei la telefon. Mi-am dat seama, încă o dată, că timpul trece, şi eu nu am mai fost de mult timp pe acasă, la ei. Aşa sunt oamenii, se iau cu munca de zi cu zi, cu tot felul de probleme reale sau mai puţin reale, şi uită de lucrurile cu adevărat importante… sau le amână. Şi…</div>
<p></p>
<div style="background-color: #f3f1f1;">REPOSTARE din "UN ZIAR" </div>
<div style="background-color: #f3f1f1;">1 noiembrie, 2014 </div>
<p></p>
<div style="background-color: #f3f1f1;">Astăzi am vorbit cu părinţii mei la telefon. Mi-am dat seama, încă o dată, că timpul trece, şi eu nu am mai fost de mult timp pe acasă, la ei. Aşa sunt oamenii, se iau cu munca de zi cu zi, cu tot felul de probleme reale sau mai puţin reale, şi uită de lucrurile cu adevărat importante… sau le amână. Şi când te gândeşti că cei care ţin cu adevărat la tine sunt, în primul rând, membrii familiei (părinţii, fraţii, surorile, etc.). Ei au făcut sacrificii să creşti şi să lupţi cu toate provocările vieţii, ei nu au dormit nopţile gândindu-se la grijile tale, pe lângă grijile lor, ei te-au iubit şi te-au răsfăţat atunci când ai avut cu adevărat nevoie. Privesc în jur, asemeni unui spectator, uneori plictisit, alteori amuzat, cum lumea aruncă atât de uşor cuvinte preţioase care ar trebui să descrie dragostea în toate culorile ei şi îmi dau seama cât de sterpe au ajuns aceste cuvinte. Ele nu mai pot îngloba adevăratele sentimente. Ce înseamnă, cu adevărat, să ţii la o persoană? Să strigi în gura mare că îl/o vrei? Asta nu se numeşte iubire, este egoism şi posesivitate. Când te rupi de durere că nu poţi avea o persoană, intervine orgoliul şi alte interese. Vrei să ştii cum poate iubi o persoană cu ceva experienţă de viaţă? Întreabă-i trecutul, omul nu se schimbă! Iubirea este… iubire! Când ţii la o persoană, chiar ţii şi îţi pasă de fericirea ei. O vei lăsa să aleagă, dar vei încerca să îi fii alături, dacă face alegerile greşite. Iubirea nu înseamnă să fii, cu adevărat, prezent/ă în viaţa persoanei la care ţii. Poţi fi un bun prieten, tot aşa poţi şi ajuta, în caz de nevoie, fără să implori posesivitate. Poţi aduce un zâmbet pe buze când ea/el suferă sau… poţi, pur şi simplu… pleca. Veţi întreba poate: Păi cum să treci peste dorinţa de a avea? Dragii mei, dacă este să fie, va fi. Dacă persoana de care vă place este cu altcineva, din start nu aveţi ce căuta. Vă întreb: Cum aţi putea fi cu cineva, care zice aceeaşi poveste ţie şi altuia/alteia? Clar, aţi putea fi. Da! Dar în acest caz nu ar mai fi vorba de dragoste, ci de dorinţă, posesie, egoism, etc. Când vrei iubire, apoi… O VREI! În carne şi oase, cu trup şi suflet, să simţi vibraţiile în toate punctele trupului încins şi să ştii că ceea ce simţi tu, simte şi celălalt. Altfel, nu e decât un schimb de… idei. Dacă nu e să fie, pleci mai departe, în căutarea a ceea ce îţi doreşti cu adevărat. Ochii care nu se văd se uită, sentimentele neîmpărtăşite dispar în neant, iar în lumea asta mare s-ar putea să întâlneşti şi acel suflet pereche, destinat ţie, cu trup şi suflet. </div>
<div class="new_line" style="background-color: #f3f1f1;"> </div>
<div style="background-color: #f3f1f1;">Fiecare alege ce vrea cu adevărat în viaţă: iluzii din minciuni frumoase, satisfacerea dorinţelor trupeşti sau dragoste. Poţi face atâtea şi atâtea lucruri frumoase alături de persoana la care ţii şi care îţi împărtăşeşte aceleaşi sentimente! Ideea este să ai norocul să o şi întâlneşti! Până atunci, bucură-te de dragostea celor apropiaţi, este pură şi necondiţionată! </div>
<div class="new_line" style="background-color: #f3f1f1;"> </div>
<div style="background-color: #f3f1f1;">O zi frumoasă să aveţi, cu mult soare în suflet şi lumină în minte!... </div> Scrisoare de la mămicatag:insemneculturale.ning.com,2021-04-15:6515444:Topic:11729332021-04-15T21:48:12.529ZBatmindru Luciahttps://insemneculturale.ning.com/profile/BatmindruLucia
<p></p>
<p>Pe 18 Septembrie am publicat un articol pe acest blog (<span> </span><a href="https://batmindrulucia.blogspot.com/2014/03/poveste-dintr-un-sat.html%C2%A0" rel="nofollow">https://batmindrulucia.blogspot.com/2014/03/poveste-dintr-un-sat.html </a>;), articol preluat şi publicat în 2 octombrie în revista “Florile Dalbe”. De data asta am primit şi un feed-back în scris de la mămica mea, pe care vreau să îl împărtăşesc cu voi:</p>
<p></p>
<p>Draga mea, fiiculiţă, ştii că eu îţi sunt cel…</p>
<p></p>
<p>Pe 18 Septembrie am publicat un articol pe acest blog (<span> </span><a href="https://batmindrulucia.blogspot.com/2014/03/poveste-dintr-un-sat.html%C2%A0" rel="nofollow">https://batmindrulucia.blogspot.com/2014/03/poveste-dintr-un-sat.html </a>;), articol preluat şi publicat în 2 octombrie în revista “Florile Dalbe”. De data asta am primit şi un feed-back în scris de la mămica mea, pe care vreau să îl împărtăşesc cu voi:</p>
<p></p>
<p>Draga mea, fiiculiţă, ştii că eu îţi sunt cel mai bun critic. Ţi-am citit articolul din ,,Florile Dalbe” (nr. 29, din 02 octombrie), ,,Poveste dintr-un sat”. Într-adevăr, e poveste. Îţi spun, din inimă, că în unele privinţe nu sunt de acord cu tine. Îţi înţeleg sentimentele, că eşti departe de noi şi ne păşeşti pragul rar. Îţi cunosc dorul de casă şi de satul natal, dar vreau să-ţi spun, draga mamei, că elevi, aşa cum aţi fost voi, sunt tot mai rari. Locul vostru preferat de acasă era biblioteca, acolo era locul de relaxare şi de meditaţie. Mai ţii minte câte ziare şi reviste primeam în fiecare zi? Cum asteptaţi cu nerăbdare poşta? Erau 2 poştaşi, cu şeful 3, abia îşi duceau genţile pline cu ziare şi reviste. Acum a rămas numai şeful poştei, cu o geantă pe jumătate goală. M-a durut faptul că ai menţionat că indeferent de câţi sunt abonaţi, în sat, la ,,Florile Dalbe”, satul tot îţi este drag. Înţeleg că dorul mistuitor de casă a lăsat o umbră şi că pentru tine nu mai contează acest lucru. Ba contează, fetiţa mamei, şi încă foarte mult. Ţi-ar plăcea să revii într-un sat lipsit de cultură? Noi, în şcoală, muncim enorm, atât cu elevii cât şi cu părinţii, privitor la abonare. Discutăm fiecare pagină, le demonstrăm câte lucruri interesante pot afla, că prin intermediul presei îşi pot dezvolta creativitatea, cunoştiinţele, şi în primul rind - CULTURA. Ni se reproşează că există internetul. Elevii buni iau de pe internet numai ceea ce vor şi atât, dar în presă descoperi lucruri mult mai interesante, descoperi lumea întreagă. Presa te educă, iar internetul, în cele mai multe cazuri, te strică. Majoritatea elevilor nu-s controlaţi de părinţi. Pe zi ce trece observăm la elevi un comportament copiat de pe internet. La şedinţe, părinţii ne spun că-s obosiţi, adorm, şi nu văd cât timp pierd şi la ce se uită copiii lor pe internet. Nu sunt de modă veche, dar ştii că sunt pentru cărţi, pentru ziare şi pentru reviste, şi sper că nu vor muri niciodată, este sursa cea mai de încredere pe care o am dintotdeauna. Internetul, dacă nu-i lumină sau dacă s-a stricat calculatorul, dispare şi el. Din presă culegi numai lucruri bune, educative, descoperi şi ceea ce nici nu ţi-a dat prin cap să cauţi pe internet. Şi mai ştii ceva, fetiţa mamei? Am vrut să mai cumpăr de la poştă nişte exemplare din ,,Florile Dalbe” pentru a face cadou celor care nu-s abonaţi şi mare mi-a fost mirarea când am aflat că primesc numai atâtea reviste câţi abonaţi sunt. Dar nu mi-am pierdut speranţa, am plecat la Cantemir - acolo aceeaşi surpriză, la Cahul - la fel. Dar mai mare mi-a fost surpriza când m-am dus la Chişinău, în aceeaşi săptămână, şi la toate chioşcurile, atât pe Ştefan cel Mare, cât şi în împrejurimi, n-am găsit niciun exemplar din ,,Florile Dalbe”, mi s-a spus că nu primesc spre vânzare aşa ceva. Presa pedagogică şi presa pentru copii ne ajută foarte mult, pe noi, profesorii, la instruirea şi educaţia elevilor. Ne doare când vedem că părinţii cheltuie mulţi bani pentru nimicuri, dar se zgârcesc pentru a abona copiii şi nu investesc în hrana spirituală. Clar, nu e vorba de toţi. Avem şi părinţi foarte bine implicaţi. Problema aceasta nu este numai în satul nostru. Azi toate instituţiile au trecut la autofinanţare şi se fac economii. Cea mai mare durere este că acestea se fac în educaţie, cultură şi sănătate. O ţară moare fără ele! Ar fi bine dacă măcar presa pentru copii ar fi finanţată de Guvern sau de sponsori. Şi când te gândeşti, că în comparaţie cu alte ţări, la noi nu sunt atât de multe publicaţii pentru copii: ,,Florile Dalbe”, ,,Tribuna Copiilor”, ,,Alunelul”, ,,Tropoţel şi Tropoţica”', ,,Trop şi Tropa”...</p>
<p><strong>SOS - presa pentru elevi!</strong></p>
<p>Autor: Ecaterina Comanici</p>
<p>Director Gimnaziu Ghioltosu</p>
<p></p>
<p>Raionul Cantemir, R. Moldova</p> APROPO DE CUTREMUR! Fragment din romanul DESTINE LA INDIGOtag:insemneculturale.ning.com,2015-03-04:6515444:Topic:6900652015-03-04T10:18:08.135ZDumitru Danailahttps://insemneculturale.ning.com/profile/DumitruDanaila
<p>M-am trezit în mijlocul camerei. O zgâlţâială teribilă mă adusese acolo într-o fracţiune de secundă. Ina era lângă mine. De unde a apărut? Se agăţase de mine ca de ultima salvare. Suntem zăpăciţi. Nu ştim se ce întâmplă. Ce să ce întâmple? Se mişcă pământul. Tare de tot, nu e glumă. Cât ai clipi, suntem în cadrul uşii de la intrare. E ceva distanţă până acolo, nu ştiu cum am parcurs-o. Stăm, năuci, lipiţi de uşă. Blocul e barcă pe mare agitată. De ce să te ţii? Ne ţinem unul de altul. Ina…</p>
<p>M-am trezit în mijlocul camerei. O zgâlţâială teribilă mă adusese acolo într-o fracţiune de secundă. Ina era lângă mine. De unde a apărut? Se agăţase de mine ca de ultima salvare. Suntem zăpăciţi. Nu ştim se ce întâmplă. Ce să ce întâmple? Se mişcă pământul. Tare de tot, nu e glumă. Cât ai clipi, suntem în cadrul uşii de la intrare. E ceva distanţă până acolo, nu ştiu cum am parcurs-o. Stăm, năuci, lipiţi de uşă. Blocul e barcă pe mare agitată. De ce să te ţii? Ne ţinem unul de altul. Ina ţipă. E prima dată când o aud că ţipă cu atâta disperare. Copiii? Abia acum îmi aduc aminte de ei. Nu degeaba se spune că, la marile pericole, oamenii se gândesc întâi să-şi salveze pielea şi apoi la ceilalţi. Copiii sunt la „gară”, la casa acoperită de vişini, adică, petrec sfârşitul de săptămână acolo, cu coana mare. Casa e cam veche. Ce secvenţe de groază îmi trec prin minte! Gata. Nu se mai aude vâjâiala aceea înfundată care m-a trezit din somn, odată cu mişcarea bruscă şi brutală a patului. Doar câinii se mai aud. Latră în neştire, speriaţi şi ei că le-a fugit pământul de sub picioare. Intru în sufragerie, să văd ce urme au rămas după zgâlţâială. N-au rămas. Doar lustra a devenit pendul, certificând că n-a fost vis, că pământul ne dă, din când în când, semn că ne ţine pe spinarea sa numai dacă vrea el. Dacă se scutură odată mai tare, s-a zis cu noi.</p>
<p> După ce ne-am revenit, cât de cât, din şocul produs de frământarea pământului, îi zic Inei, s-o liniştesc:</p>
<p> - A trecut. N-a fost cine ştie ce. O clătinătură acolo, n-a lăsat nici o urmă.</p>
<p> - Degeaba încerci să atenuezi şocul. A fost cutremur în toată regula, au fost aproape şase grade, poate şi mai bine, eu aşa cred.</p>
<p> - Ne-a speriat un pic şi gata. Doamne, cum ai ţipat! Nu m-am speriat de cutremur cum m-am speriat de ţipătul tău.</p>
<p> - Ştii bine că mor de frică. În ’77, când a fost cel mare, ai văzut, mi s-a albit un smoc de păr, la ceafă. Şi atunci am ţipat, la început, apoi am rămas fără grai. Tu jucai table, la Ganea. Eram numai eu şi copiii. Când a venit urgia, am crezut că e sfârşitul. Nu ştiam ce să fac. M-am adăpostit, ca acum, sub tocul uşii de la intrare, pe care o deschisesem, în speranţa că vor sări vecinii, dacă e ceva. Blocul tremura ca o piftie. Eram la etajul al patrulea şi simţeam cum trosneşte din toate încheieturile. Cădeau obiecte, se goleau rafturile din cămară, se spărgeau pahare, farfurii, sticle. Cui îi păsa de ele? Priveam scara de parcă voiam să o ţin cu ochii, să nu cadă. Era speranţa noastră de viaţă. Speranţa de viaţă tremura mai tare decât mine şi copiii, care se ţineau strâns de mine, fără să scoată o vorbă. Când s-a deschis uşa din faţă şi în pragul ei au apărut vecinii, am ştiut că nu murisem. Nici mult nu mai aveam. Muream de frică, dacă nu se sfârşea zgâlţâiala. M-am trezit jos, în faţa blocului. Vecinii mă ajutau să îmi revin, copiii se învârteau pe lângă mine plângând. Îi vedeam ca prin ceaţă. În ceaţa aia ai apărut şi tu. Mi-am adus aminte că erai la Ganea. Mă miram cum de veniseşi aşa de repede.</p>
<p> - Eram la etajul al nouălea, în Piaţa „Dacia”. Acolo zgâlţâială. Pământul se zbătea să arunce tot din spinarea lui, parcă era cal sălbatic înşeuat pentru prima oară. Am plecat aşa cum mă aflam, în cămaşă, deşi era frig, martie, 4 martie. Am coborât pe scări, liftul mă temeam că se blochează. Seară, nu vedeam mare lucru pe străzi, doar un nor de praf, parcă trăsese o baterie de artilerie. Praful venea din zona cofetăriei „Macul roşu”. Cofetăria se dărâmase, am aflat a doua zi, împreună cu mai multe clădiri din preajmă. Avarii mari suferiseră Sala „Moldavia” şi restaurantul „Dunărea”. Au fost demolate. De toate eram legat sufleteşte. La „Dunărea” a fost nunta noastră…</p>
<p> - Încerci să schimbi subiectul, cum faci tu când vrei să ieşi din încurcătură. Cui îi pasă de nuntă acum? Mai bine încearcă un telefon, să vedem ce e la „gară”.</p>
<p> - Şi eu m-am temut, când mi-am adus aminte de copii, să nu se fi întâmplat ceva acolo. Acum, cu mintea mai limpede, sunt sigur că totul e bine, casele mici sunt mai rezistente la cutremur. Dau eu telefon, tu odihneşte-te un pic.</p>
<p> - Crezi că mă ia somnul, în situaţia asta?</p>
<p> - Dacă te gândeşti numai la prăpăstii…</p>
<p> - Îmi e teamă că iar începe.</p>
<p> - Stai liniştită. Nu mai începe. A trecut, gata. </p>
<p> - Dacă e să vină sfârşitul, să nu vină aşa, prosteşte, dintr-o dată, să vină la vremea lui, după ce ne-om fi trăit traiul. Eu pot spune că am trăit cât pentru trei vieţi, după ce te-am cunoscut. Şi tot vreau să merg până la capăt, să nu mă poticnesc înainte de termen şi să nu pot eu răvăşi, în Crâng, frunzele toamnei împreună cu tine, ţinându-ne de mână. Îmi dă un fior plăcut gândul acesta. O să îmi amintesc de el pe la şaptezeci de ani, apoi pe la optzeci, pe la…</p>
<p> - Te cam tocmeşti. Mai pe scurt, când vom fi bătrâni.</p>
<p> - Îmi plac mult bătrânii, ştii cât ţin eu la Bătrânu, dar nu pot să asociez bătrâneţea cu noi, până nu îmbrăcăm hainele ei. Dă, Doamne, s-ajungem până acolo încât să fim mândri de vârsta noastră… Chiar, ce-o fi făcând socru-meu?</p>
<p> - E bine, fii liniştită. Cu siguranţă, doamna Dobre e la el.</p>
<p> - Da, dar s-o fi speriat, singur acolo, are o vârstă…</p>
<p> - El nu se sperie ca noi, nu mai are ce pierde. El se teme doar pentru cei ce rămân.</p>
<p> - Aşa mă tem şi eu, pentru copii şi pentru tine. Dar nici mie nu vreau să mi se întâmple vreo nenorocire.</p>
<p> - Iar ajungem la tema asta neagră? Dacă tot nu te ia somnul, mai sună şi tu, poate prinzi „gara”, să vedem ce e acolo.</p>
<p> Ina a reuşit să vorbească la telefon cu coana mare, după ce s-a mai descongestionat reţeaua. In casa acoperită de vişini totul era bine. Coana mare râdea. Îi amintise Inei cum Jupânu, la cutremurul cel mare, avusese grijă să-şi salveze sticla de vin, o agita, victorios, la colţul casei, în timp ce ea tremura, de frică, înăuntru. A sunat şi la Bătrânu. Doamna Dobre era acolo, îi era frică şi ei, singură. Zicea că Bătrânu rămâne domn şi în situaţii neprevăzute. Ştiind că vecina va veni să-l întrebe de sănătate, prima lui grijă a fost să se îmbrace, nu se cădea să o primească în pijamale.</p>
<p> - Ei, băiete, văzuşi că a venit Nevăzutul? m-a întrebat, la telefon, Bătrânu. Dumnealui pândea de după colţ, dumnealui era pe aproape, ne învăluia mişeleşte şi n-aveam cum să ne ferim. Mă conving tot mai mult că simt apropierea evenimentelor mai importante.</p>
<p> - Dacă e aşa, ia spune : poate Ina să doarmă liniştită până la ziuă?</p>
<p> - Fii pe pace, n-o să i se întâmple nimic până la ziuă.</p>
<p> „Până la ziuă nu, dar după aceea?” era întrebarea care îmi stătea pe limbă, după ce auzisem răspunsul lui Bătrânu, doar aparent liniştitor. Nu ştiu de ce îmi venea iar în minte întrebarea matadorului Alberto Procunta: „Azi ai învins. Dar data viitoare?”</p>
<p> </p>