Toate discuţiile etichetate „Helene” - ÎNSEMNE CULTURALE2024-03-29T09:23:18Zhttps://insemneculturale.ning.com/forum/topic/listForTag?tag=Helene&feed=yes&xn_auth=noScrisoarea (fragment din volum în lucru) IItag:insemneculturale.ning.com,2014-03-31:6515444:Topic:4945852014-03-31T19:09:55.016ZHelene Pflitschhttps://insemneculturale.ning.com/profile/HelenePflitsch
<p><span class="font-size-3"> Mâinile apucau mecanic ştiulete după ştiulete, parcă ar fi fost la un concurs. Boabele de porumb loveau brutal pereții găleții de tablă, iar sunetul ce se auzea părea strigătul de disperare al cuiva care se prăvălește în gol. Încet, încet se pierdea în hăuri, însă nu înainte ca Șerban să-l simtă dureros în creier. Și, dintr-o dată i se făcu frică. Parcă era în tarlaua cu cartofi, în plină noapte, păzind-o de fiarele nopții. Începu să…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mâinile apucau mecanic ştiulete după ştiulete, parcă ar fi fost la un concurs. Boabele de porumb loveau brutal pereții găleții de tablă, iar sunetul ce se auzea părea strigătul de disperare al cuiva care se prăvălește în gol. Încet, încet se pierdea în hăuri, însă nu înainte ca Șerban să-l simtă dureros în creier. Și, dintr-o dată i se făcu frică. Parcă era în tarlaua cu cartofi, în plină noapte, păzind-o de fiarele nopții. Începu să numere:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Unu... doi... trei... patru...</span></p>
<p><span class="font-size-3">Îl învățase moșul său, când l-a găsit într-o nopate întunecată, în care stelele și luna uitaseră să apară, tremurând ca varga. Zicea el, că, dacă va număra cu voce tare, fiarele n-or să se apropie.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Ultima dată numărase acolo, în tranșee, când șuieratul obuzelor și gloanțelor îi purta prin clipe de groază.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Cinci... șase... șapte...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Teama ce o simțea acum nu cunoștea cifrele sau nu voia să le audă. Ea creștea, creștea, creștea, cu aceeași repeziciune cu care mâinile apucau știuleții și le desprindea boabele. O găleată, și încă o găleată, un sac plin... Șerban număra cu voce tare, din ce în ce mai tare, trebuia, trebuia să își învingă teama.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - O sută zece... o sută unșpe... o sută doișpe...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria apăru în ușa șoprului. Într-o mână avea oala cu lapte, în cealaltă sacoșa. Glasul bărbatului o atrăsese în șopronul din spate iar pe fața ei se citea mirarea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Da ce numeri acolo de se aude la trei poște, înteabă ea răstit.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Șerban încremenise. Sacul, încă nelegat la capăt alunecă ușor din mâinile lui, iar boabele se risipiră la picioare. Își îndreptă fața schimonosită de frică spre ușa șopronului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - No, da ce te-ai spăriat așe‘. Parcă ai văzut pă Necuratu‘. Uite, s-o risipit și cucuruzul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Femeia nu mai așteptă răspunsul, avea alte treburi mai importante, era învățată ca bărbatu-său să vorbească singur. E drept, de obicei bolborosea doar, de nu putea-i să-l înțelegi chiar dacă te străduiai.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Abia se depărtă vreo doi pași și Șerban își revenise. Se așeză pe micul scaun de lemn, scoase scrisoarea din buzunarul pantalonului, o despături cu grijă, o așeză pe unul din genunchi și se uită lung la ea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - De ce naiba mi frică, când ar trebui să sar în sus de bucurie? Uite că Dumnezeu pă căile lui neștiute mi-o împlinit o rugăminte... Măria? Va face ea o scenă, o va apuca amețelile și durerile de cap, dar o să-i treacă, va înțelege și la sfârșit va fi fericită.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Netezi încă o dată bucata de hârtie, apoi o împături, se ridică vioi, vârî scrisoarea înapoi în buzunar, adună în grabă porumbul risipit, legă sacul și fluierând vesel, cu el pe umăr, ieși din ogradă sub privirile mirate ale femeii, care auzindu-l se ivi în târnaț. Îl urmări cu privirea până se pierdu în spatele porții închise și își făcu o cruce mare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Domne, Maică Precistă, că și-o pierdut minţile. Acu numără, acu fluieră ca un flăcău de însurătoare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Masa era așternută și mâncarea îl aștepta gata, pe marginea sobei. Maria tocmai îi punea în servieta de piele maro, roasă pe la colțuri, ce o avea încă de când se angajase la fabrică și la care nu voia să renunțe, pachetul cu mâncare.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Îl bătuse de foarte multe ori la cap să-și schimbe servieta, că doar nu era ultimul sărăntoc, atâția bani să își cumpere alta avea, har Domnului, dar el râdea, zicea că până nu o ajunge ca și cumnatu-său să aibă ceva funcție pe la partid și să își poată duce pâinea cu slănină în geantă de-aia „Diplomat”, nu și-o va schimba. Și cum știa că nu va avea parte de așa ceva pe acolo - nu pentru că ăia nu l-ar vrea, doar veniseră cu propuneri să-l primească în partid, dar el găsea tot felul de scuze și îi amâna pentru o dată ce nu mai venea - nici șansă să renunțe la servieta lui nu era. Și-apoi unde mai găsea el acum o servietă din piele de așa bună calitate. Ca să nu mai pui la socoteală închizătorile.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Se așeză la masă după ce își spălă mâinile în ligheanul de după ușă și i se adresă Mariei cu o voce caldă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - No, hai și stai jos că am să-ți dau o veste mare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Femeia își termină treaba ca și cum nu l-ar fi auzit, umplu cele două farfurii cu tocana din cratiță și abia apoi se așeză pe scaun cu ochii la Șerban așteptând vestea. Îi vedea privirea senină și zâmbetul din colțul gurii și se aștepta la o veste bună.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Bănuia ce o să-i spună. În urmă cu vreo săptămână îl rugase să-i cumpere lui Ionuț, de ziua lui, o bicicletă. El refuzase atunci, îi zisese că prea îi caută copilului în coarne, că au mai mulți nepoți și de-o parte și de alta și nu au dreptul să-i nedreptățească în favoarea unuia. Dar, sigur mai judecase nițel, că așa era el, mai întâi se opunea, dar apoi îi făcea voile. Acum aștepta cu bucurie în suflet vestea, socotind că omului ei îi venise mintea la cap.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Mărie, uite, am primit azi o scrisoare, zise Șerban și scoase scrisoarea așezând-o în fața lui pe masă. Îi de la Casa de copii din Prundul Bârgăului. O poveste pe care ți-oi spune io pe îndelete când m-oi întoarce de la servici, că acum nu mai am vreme. Pă scurt, treaba stă așa: acolo avem o fată și trebuie s-o aducem acasă. Deci, io merg acum la fabrică, mă învoiesc câteva zile, văd de un tren și cu primul mergem după ea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ce vorbești tu, Șerbane? întreabă abia auzit femeia. Ce fată, ce Casă de copii? Tu ai înnebunit de tot?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Nu, tu, muiere. Azi am primit scrisoarea. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Îl privi nedumerită, contrariată, altele erau vorbele ce trebuia să le audă, categoric cu omul ei se întâmpla ceva, mai întâi l-a găsit numărând de zor boabele de porumb cu voce tare de se auzea în tot satul, apoi începuse să fluiere vesel, nu-l mai auzise niciodată fluierând și har domnului erau de ceva vreme împreună, iar acum îi vorbește despre o copila pe care vrea să o aducă în ograda lor. Revăzu încă o dată în minte filmul acelei zile și conștientiză brusc că bărbatul amintise de o casă de copiii. Brusc, se făcu lumină. Dar ceea ce vedea o enervă atât de tare încât țâșni de pe scaun, gata, gata să răstoarne farfuria cu mâncarea, încă neatinsă, din fața ei</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ce ai făcut? se rățoi ea. Cum ai putut trimite cerere fără voința mea. Parcă stabilisem că nu înfiem nici un copil. E aici Ionuț, e sânge de-al nostru. Dacă Dumnezeu nu ne-a dat copii, putem griji unul din neamul nostru.Cu cine te înțelegi tu când faci astfel de treburi?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Liniștește-te, Mărie și ascultă-mă. Ionuț are mamă și tată. Și ăialalți din neamul nostru au mamă și tată... acum, avem și noi copila noastră.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Peste cadavrul meu. Nu aduci în casa mea copil străin. Nici în ruptul capului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - În casa noastră, Mărie! rosti categoric Șerban, fără însă să ridice tonul, cu un calm de se mira și el cum de nu-i tremură măcar vocea. Tot ce i se întâmpla era atât de neobișnuit, nu își putea explica lui însuși multe lucruri, darmite să-i ceară femeii să înțeleagă. Apoi era cu adevărat vinovat și trebuia numaidecât să obțină iertarea ei. Dacă pe Dumnezeu îl rogi să-ți ierte păcatele, o faci cu credința că el este mai presus de toate, te poate înțelege și-ți poate accepta pocăința, dar cum să pretinzi asta unei femei căruia i-ai jurat credință veșnică, de bună voie și nesilit de nimeni, că doar e și ea un suflet muritor ca tine. Cu toate astea nu putea trece cu vederea vorbele ei, nu de alta , dar nu era pentru întâia oară când le spunea, iar în toți acești ani, agoniseala lor era făcută din sudoarea amândoura.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Uite ce e, continuă el. Știu că vestea asta este neobișnuită. Ți-am promis că îți voie explica. Acum pot să îți zic doar atât. Cu primul tren mergem la Prundul Bârgăului să aducem fata acasă. Apoi, trăbuie să mai știi că ea nu e un copil străin, cum zici tu. Îi curge sângele meu prin vene.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ceee? Ce vrei să zici? îngână femeia și căzu ca trăsnită de fulger, cu mâinile lălâi pe lângă corp pe scaunul de pe care tocmai se ridicase.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Îl privea cu ochii împietriți, ca mai apoi privirea să îi alunece în jos și să zărească scrisoarea. Își adună puterile și întinse o mână tremurândă spre ea, ca și cum i-ar fi frică că o va frige. O desfăcu și o citi dintr-o suflare. Dar cuvintele de acolo se jucau, sau voiau pur și simplu să își bată joc, că nu înțelegea nimic. O mai citi o dată, apoi încă o dată, nu, nu putea crede ceea ce scria acolo, era mai mult decât o glumă proastă. Căută din nou spre bărbat cerându-i din priviri ajutor în descifrarea scrisorii, implorând parcă să-i spună că ceea ce citise nu era adevărat. Întâlni însă un Șerban neclintit, cu zâmbetul pe față, cu o privire caldă, răbdătoare și blândă, poate chiar ireală și nu citi în ea nimic ce ar fii vrut.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Începu să plângă încetișor, apoi din ce în ce mai tare, lacrimile se prăvăleau șiroi udându-i chipul schimonosit de o cruntă durere ce o simțea peste tot, în piept, în creier, în burtă, în picioarele ce începură să tremure. Într-un târziu, printre sughițuri și ștergeri de nas, reuși cu greu să mormăie:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Cum ai putut să-mi faci asta, cum ai putut să-mi faci asta...</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Mărie, liniștește-te. Io trebuie să plec... scap cursa. Vorbim când mă întorc, o să înțelegi și o să mă ierți și o să vezi ce mamă mândră și fericită îi fi. Știu că nu poți suporta ușor unele lucruri. Dar, astă cale a găsit-o Dumnezeu și iată-ne binecuvântați cu râset de copil în casă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Nu-l băga pe Dumnezeu în fărdelegile tale, zbieră femeia. Necuratu te-o dus spre calea necinstei. Mă mir că nu îți e rușine și nu se crapă pământul în fața ta și poți vorbi cu atâta ușurință și fericire de lucruri de-astea. Cenușă ar trebui să-ți pui în cap, în apă fiartă să te scalzi, nu să sari în sus de bucurie pentru astfel de fapte…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Șerban nu o mai auzi. Își înşfăcase servieta, luă scrisoarea din mâinile Mariei ce încă era prăbușită în scaun, doar glasul îi revenise și tuna ca un fulger, și alergă spre stație. Trebuia neapărat să prindă cursa. Avea multe de rezolvat, nu putea pierde timpul, nici măcar ca să îi dea femeii o explicație și să o consoleze.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Până la stație era un drum pe care în mod obișnuit îl făcea cam în zece minute. Niciodată nu se grăbea, pornea destul de devreme de acasă ca să poată da binețe la toți pe cei care îi vedea prin curțile caselor sau la porți.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Șerban era un om prietenos de felul lui, avea câte o vorbă pentru fiecare, fără să țină cont că era avut sau nu, că era român, ungur sau țigan, că în satul lor se găseau de toate felurile. Era și foarte săritor și dacă putea ajuta cu ceva, o făcea fără să stea prea mult pe gânduri. Consătenii îl iubeau și respectau și nu de puține ori îl compătimeau, uneori chiar în prezența lui, pentru faptul că nu își luase o nevastă cu același caracter.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> În timp ce pe fața lui flutura în permanență un zâmbet, fața Măriei arăta ca și cum ținea în gură mere acre. Unii mai cleveteau pe seama ei, iar cei mai bătrâni care le cunoștea neamul din moși strămoși ziceau că așa fusese de când se născuse, că semăna la bună-sa care își purtase nasul pe sus întotdeauna, deși nu fusese niciodată mai găzdoaie ca alții. Se măritase însă cu învățătorul ce venise în sat, de undeva de prin părțile Banatului și o dată cu măritișul se deșteptase și ea la minte și nu se mai putea coborî la nivelul celor cu care copilărise sau fetise.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Acum, Șerban era în întârziere și aproape fugea pe drumul acoperit cu colb, era mai, pomii în floare și mult prea cald pentru această perioadă din an. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Stația era plină de lume. În orașul ce se afla doar la patru kilometri, apăruseră fabrici una după alta, ca ciupercile după ploaie, așa că mulți bărbați lăsaseră coarnele plugurilor și merseseră să muncească acolo. De fapt, în CAP-ul înfiinţat în sat în urmă cu patru ani se aduseseră tractoare și semănători, nu mai trebuiau atât de multe brațe de muncă, iar la grajdurile de vaci, că erau câteva, în sat fuseseră multe vite, lucrau mai mult femei.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Prin mulțimea pestriță de acolo își recunoscu sora cea mai mare. Alături de ea era un flăcău înalt, blond cu ochi mari albaștrii, era așa bine făcut încât cu greu îi dădeai doar 15 ani. Îl chema Alexei, nume pe care doar el îl avea în sat deși bunicul lui voise mai bine să îi zică Alexandru. Doar că Maria, tot Maria o chema și pe ea, nu se învoise în ruptul capului, susținea sus și tare că ea se iubise de-a binelea cu rusul ei, că acesta îi promisese că o va duce în satul lui, iar dacă nu venise după ea cu siguranță moartea îl secerase undeva prin Cehoslovacia, că de acolo primise ultima veste.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Nu se mai măritase. Devenise mamă și își luase în serios această menire chiar și față de cele patru surori mai mici. Rămăsese în casa părintească unde era femeie și bărbat, dar gospodăria ei arăta la fel de bine ca oricare alta. Lucra la CAP, la grajdurile de vaci, era acolo și la mulsul de dimineață, și la cel de seară, de te întrebai cum răzbește să își țină grădina fără pic de buruiană și casa curată.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Pe copil încercase să îl crească cât mai bine. Îl pusese la muncă, că doar era singurul bărbat al casei, dar în același timp nu îl lăsa să își neglijeze învățătura.</span></p>
<p><span class="font-size-3">În capătul străzii locuia un profesor de matematică, basarabean la origine, știa rusește și a fost bucuros să-i dea lecții de rusă lui Alexei, atunci când Maria i-a propus asta. Îi plătea cinci lei pe oră profesorului sau uneori câte un condir de lapte proaspăt muls, că tot nu puteau ei să bea atât cât aducea de la grajduri, chiar dacă mai dădea din el și surorilor. Zicea ea, că atunci când va fi flăcău, Alexei poate va vrea să își caute familia din partea tatălui, să arate lumii că nu era copil din flori și pentru asta trebuia să știe limba.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Șerban își iubea mult sora. De fapt le iubea pe toate cinci cu aceeași intensitate, dar Maria era preferata lui. Îi plăcea îndârjirea ei, dar mai ales a fost impresionat de felul cum și-a apărat iubirea pentru rusul ei. E drept că ar fii vrut să își refacă viața, nu i-ar fii fost cu neputință, era foarte frumoasă și pe deasupra harnică și inteligentă, ar fii găsit un bărbat bun, chiar dacă avea un copil. Dar i-a respectat dorința și încerca să o ajute cu ce și cât putea, lucru nu prea ușor din cauza Mariei lui, care nu o avea la inimă. Mai mult de-atât, lui Alexei nu i-a spus niciodată pe nume, îi zicea și ea, Rusu, așa cum o făceau destui de altfel, că doar lumea nu este dispusă întotdeauna să vadă mai departe de aparențe, iar să batjocurească pe altul parcă le făcea plăcere mai mult decât orice. Iar în aceste vremuri, când toate erau în schimbare, răutatea oamenilor ieșea la iveală mai mult decât înainte.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria, sora sa, a dat însă dovadă de înțelepciune în fața tuturor, doar uneori o mai auzeai zicând, mai mult așa, pentru ea, „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!”, o vorbă care nu i se potrivea, că se făcuse membră de partit, cu carnet roșu de care nu se despărțea nicicând și în loc să meargă duminica la biserică se ducea la „ Învățământ politic” la Căminul Cultural. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Când dădu ochii de sora lui, inima lui Șerban tresării de bucurie. Ei putea să-i împărtășească secretul scrisorii din buzunarul lui, care îi umpluse inima de fericire, deși, trebuia să recunoască, îi produsese o spaimă de nedescris.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Nu și-a dat seama la început ce îl înspăimântase, totul era greu de crezut și era anevoios să legi una cu alta, așa să faci un întreg. Reacția Mariei ar fi putut fii un motiv, dar când o văzuse în pragul șopronului privindu-l intrigată de comportamentul lui ce ieșise din tiparele ei, a realizat că alta era teama lui. Dacă scrisoare era o farsă, o glumă macabră făcută de cineva care aflase cumva de întâmplarea petrecută cu ani buni în urmă? Sau dacă dând ochii cu cel care i-o adresase, acesta nu-l va socoti vrednic să-i lase copila în grija lui?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Măriuță, unde mergi Măriuță, își întrebă sora prinzând-o de din susul brațului și trăgând-o din mulțime, mai la o parte, să poată vorbi fără să fie auziți de ceilalți.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - La oraș, la liceu cu Alexei, că m-o chemat dirigintele.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Doar nu o făcut vreo prostie? întrebă îngrijorat și mirat în același timp.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Nu, nu, nu, Doamne ferește, atât i-ar trăbui. Ceva legat de sportul ăsta ce îl face. Vor să-l bage la nu știu ce club.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Aha, mi-amintesc că mi-o povestit ceva băiatul. Bravo, lui, să-l lași, dar să nu uite de carte... Auzi, am și io ceva să îți zic. Mă bucur că te-am întâlnit, aveam nevoie să vorbesc cu cineva și tu ești cea mai potrivită… Am primit azi o scrisoare. Am o fată, Măriuță… auzi tu, am o fată și trebuie să merg s-o iau, zise el șuierând printre dinți, cu o bucurie nereținută, dar suficient de încet să nu fie auzit de cei din jur, nu voia ca până el însuși nu știa mai multe, să afle toată lumea.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Maria îl privi ca și cum ar fi căzut lângă ea din Lună.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ce fată să ai? Ce vorbești? Doară am văzut-o pe Măria ta la prăvălie în dimineața asta. Cum să facă ea o fată la anii ăștia? Nu o fost în stare la tinerețe… zise ea cu niscai ironie în glas, căci nici ea nu avea sentimente prea bune față de cumnată-sa.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Nu ai auzit când ți-am spus că am primit o scrisoare? De la Casa de copii din Prundul Bârgăului. Îmi scrie că am o fată și să mă duc după ea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Dar voi ați făcut cerere să vă dea un copil? Când? Știu că Maria ta nu voia asta și zicea că Ionuț al Sănicăi e și copilul vostru. Chiar azi la prăvălie povestea că e ziua copilului mâine și vrea să facă „Tort alb”, cumpărase unt.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mulțimea începuse să se agite și la orizont își făcu apariția autobuzul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ţine loc lângă tine, apucă Șerban să-i mai zică înainte ca acesta să se oprească, exact în dreptul lor, așa că Maria puse piciorul pe scară imediat ce ușile se deschiseră. Șerban se retrase puțin, își lăsă nepotul să urce, apoi pe o bătrânică căruia îi luă coșul de zarzavat din mâini.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Taxatoarea, o femeie grasă, rujată strident cu ruj roșu, îi făcu o cruce cu pixul pe cartonașul albastru, abonament de călătorie și luă leul celui din spatele lui, ca să-i rupă biletul.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Înaintați vă rog mai în față, înaintați vă rog mai în față. Trimiteți banii pe bilet cei care ați urcat prin față… avem control... Gata! Poți închide aici ușa!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Șerban se așeză lângă soră-sa și îi șopti, încet la ureche, despre ce citise în scrisoare.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Din când în când aceasta își făcea cruce, se uita la el, ba cu mirare, ba cu bucurie, ba dădea din cap, ba îl aproba sau întreba, „Da, Maria ce zâce?”</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Când Șerban se pregăti să coboare, urma stația lui, aceasta îi puse mâna pe picior și îi zise hotărâtă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - S-o aduci acasă dacă așa stă treaba, de-o vrea ea, de nu o vrea. Cum l-am crescut io pe Alexei, o să o creștem și pe ea. Copilul trăbă să aibă părinți, nu o poți lăsa de izbeliște să crească la o casă de copiii.</span></p> Scrisoarea (fragment din volum în lucru)- I -tag:insemneculturale.ning.com,2014-03-30:6515444:Topic:4939162014-03-30T09:37:04.298ZHelene Pflitschhttps://insemneculturale.ning.com/profile/HelenePflitsch
<p><span class="font-size-3"> Stătea, cu o mână sprijinindu-se de stâlpul de beton al porții larg deschise și cu cealaltă afundată în buzunarul pantalonului de doc gri, privind spre capătul uliței ca și cum aștepta pe cineva. De fapt, cu intenția asta ieșise la poartă, deși nu avea idee ce anume sau pe cine trebuia să aștepte. Așa se trezise, cu sentimentul că această zi va fii deosebită față de celelalte, că ceva neobișnuit se va întâmpla. O senzație ce nu l-a părăsit nici după ce a…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Stătea, cu o mână sprijinindu-se de stâlpul de beton al porții larg deschise și cu cealaltă afundată în buzunarul pantalonului de doc gri, privind spre capătul uliței ca și cum aștepta pe cineva. De fapt, cu intenția asta ieșise la poartă, deși nu avea idee ce anume sau pe cine trebuia să aștepte. Așa se trezise, cu sentimentul că această zi va fii deosebită față de celelalte, că ceva neobișnuit se va întâmpla. O senzație ce nu l-a părăsit nici după ce a dat drumul celor câtorva găini din cotețul din spatele casei și mâncare celor doi șoldani aduși în ogradă în urmă cu două săptămâni.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Nu-i spusese nimic Mariei de presimțirile lui, se trezise din nou cu fața la cearșaf și îl ocărâse din nu știu ce motiv, își văzu în tăcere, așa cum făcea întotdeauna, de treburile gospodărești, cât mai departe de bucătăria unde ea trebăluia.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Nu se făcuse încă ora opt, dar ulița era plină de copii. Își găsiseră joaca în tuburile de beton aduse în urmă cu câteva zile. Ăi de la raion doreau să facă o nouă conductă pentru apa necesară la fabricile din oraș.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - ´Neața, Șerbane! îl trezi din gânduri un vecin ce trecea pe uliță. P-acasă, p-acasă?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - ´Neața! Apăi, merg în schimbul doi, în săptămâna asta!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Aha, îi bine! No, or adus tuburile astea, dar de lucru nu știu când s-or apuca.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - S-or apuca ei, că altfel nu le-ar fii adus. Cică mai fac un furnal la fabrica de ciment și au nevoie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ne îngropă praful…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Apoi, pă noi, nu, da, la oraș... Ei, nu le poți avea pă toate!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Nu mai auzi răspunsul vecinului, deja era destul de departe, iar atenția lui se îndreptă spre cei trei băieți care făceau echilibristică, luându-se la întrecere, pe unul dintre tuburile de ciment. Îl recunoscu pe Ionuț, nepotul nevestei, nu era mai mare de cinci ani dar aspru ca o sfârlează, se ținea scai de ăia cu şase - șapte ani mai mari decât el.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Mă, Ionuț, mă, potolește-te că pici dracului de acolo și ți rupe ceva.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Ionuț, ori nu-l auzi, ori nu îl băgă în seamă, își continuă numărul de acrobație strigând în gura mare.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Îi erau dragi copiii, chiar așa ștrengari cum erau, și-ar fii dorit și el, dar din păcate, Dumnezeul nu îl blagoslovise.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Se însurase cu Maria la scurt timp după ce se întorsese de pe front. Găsise acasă pe lângă cele cinci surori nemăritate și un nepot făcut de una din ele cu un rus, care își dăduse sfârșitul prin Tatra sau poate pur și simplu se întorsese în țara lui, uitând de promisiunile făcute unei românce cu cozi lungi, în trecerea lui prin Ardeal.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Maică-sa se prăpădi încă înainte de începerea războiului iar taică-su, om harnic și în gospodărie nu numai la făcut copii, nu reușise să se adune după moartea ei destul de timpurie și începuse să își aline durerea la crâșma din colțul străzi.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria era cu șase ani mai mare decât el, fusese măritată, dar războiul o făcuse repede văduvă tânără. Locuia pe aceeași stradă și o vedea tăcută și tristă de câte ori trecea prin fața porții. Intrase în vorbă mai întâi așa cum fac vecinii, sfârșiră să se placă și se luară, în ciuda avertizărilor bătrânului, a surorilor și ale prietenilor din letul lui. De altfel, nu putea spera la o altă fată din sat, o schijă îi betejise piciorul și îl trăgea destul de vizibil după el.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Nu prea avea nici avere, cu atâtea fete în casă abia de-i revenise zece ari de pământ. Norocul lui că învățase meserie, era sticlar, iar fabrica depășise cu bine perioada războiului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Fiind om harnic și deștept a reușit repede să își ridice casa și să își întemeieze o gospodărie frumoasă. Ba, le-a ajutat și pe surori, doar cu bătrânul nu prea a putut s-o scoată la cale și moartea l-a găsit în șanțul străzi, într-o noapte de decembrie, spre rușinea familiei. Doar că oamenii uită repede, așa că totul se pierduse în negura timpului ca și cum nu ar fii fost.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Acum, la începutul anilor șaizeci, nu avea de ce să se plângă, ajunsese maistru la secția de tras tuburi, avea o casă aranjată, câteva orătănii în curte și doi șoldani ca să îi taie de Crăciun.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Mulțumit pe de-antregul însă nu era. Și nu doar lipsa copiilor era cauza. Maria îi strica de multe ori zilele ce puteau fii liniștite și calde. Încet, încet se izolase de lume, deși îi plăcuse și jocul și petrecerile. Veșnic, găsea un motiv de a nu merge într-un loc sau altul, veșnic cineva o nemulțumea. Faptul că și-a ajutat surorile a fost în permanență un motiv de harță, dar nu punea niciodată la socoteală ajutorul dat alor ei, deși nu le întorceau nici măcar un mulțumesc, darmite altceva.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Ca să aibă liniște în casă, s-a îndepărtat de surorile lui, care nu prea îi vizitau. De două ori pe an, de Paști și Crăciun mergea el pe la ele, întotdeauna singur, Maria găsind de fiecare dată câte o scuză și nu-l însoțea.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Nici cu vecinii nevastă-sa nu avea prea multe vorbe. Ba unul era invidios că și-au făcut una - alta, ba alta era bârfitoare.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Singurii care le mai deschideau poarta rămaseră fratele și sora ei, cea din urmă locuind pe aceeaşi stradă, doar cu două case mai jos. Avea trei copii, doi băieți și o fată, zicea de multe ori râzând, că ea este oaia de prăsilă a familiei, căci nici Gheorghe, cel mai mare dintre frați, nu a avut noroc de copii.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Pe Ionuț, Maria îl declarase de pe acum moștenitorul lor și se comporta cu el ca atare. Șerban nu avea nimic împotrivă, avea nevoie de cineva ca să-l aibă stâlp la bătrânețe, îi erau dragi deopotrivă toți trei, cum dragi îi erau și nepoții de la surorile lui.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Tare mult și-ar fii dorit să aibă copilul lui! Cu trecerea anilor, când a fost sigur că nu îl mai poate avea, a vorbit de multe ori cu Maria să ia unul de la casa de copii, pe care să-l crească, să audă râs și plâns de copil în ograda lui. Dar ea, nu voia să audă de așa ceva, se plângea veșnic de dureri de cap, care, zicea, nu i-ar permite să îi grijească așa cum se cuvine.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Șerban nu prea credea în durerile ei, o dusese la doctor, dar nimeni nu putuse să spună de unde îi vin, ba c-ar fii de la tensiune, ba c-ar fii de la ficat, cert e, nu găsiseră leacul potrivit pentru ele. Cu timpul se obişnuise, aproape că nici nu o mai auzea când se plângea.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria nu lucrase niciodată. Prin ´57 mersese câteva luni la CAP-ul din sat, pe la birouri, că doar era fată cu carte, dar nu-i prea plăcuse. În perioada acea au apărut primele dureri de cap, așa că a renunțat repede. Încercase apoi să o angajeze în fabrică, fiecare nevastă de muncitor găsise o slujbă, dar când au avut actele în mână, toate gata, semnate și ștampilate, făcuse o criză și se internase în spital. Au renunțat din nou. De altfel, el câștiga destul de bine, nu aveau nevoie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Maria rămăsese să se îngrijească de gospodărie și asta îi plăcea cu adevărat, casa era întotdeauna lună și bec, poate chiar prea curată, mica grădină din spate era bine lucrată, iar orătăniile nu lipseau din ogradă. Acolo, în curtea ferită de ochii lumii, căci îl obligase să facă un gard înalt, de doi metri, era lumea în care ea se simțea bine și el a consimțit să trăiască așa.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> În dimineața asta, când s-a trezit cu senzația că va fi o zi neobișnuită, se cam miră și fără să își poată explica, aștepta cu destulă nerăbdare să vadă ce se va petrece.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> În capătul străzi apăru bicicleta cu poștașul Vasile, tocmai când Șerban îl atenționă încă o dată pe Ionuț, care era gata, gata să se prăvălească de pe tub, și vroia să se întoarcă în curte. Trebuia să sfarme niște porumb, să ducă la moară. Avea nevoie de mâncare bună pentru cei doi șoldani dacă dorea slănina groasă și cârnați pe măsură, de Crăciun.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Dând cu ochii de poștaș, se gândi că poate el îi va aduce vestea ce o aștepta, cine ştie ce evenimente se întâmplaseră în țară sau în lume, precis era ceva important scris în „Scânteia”. Amână întoarcerea în gospodărie și așteptă ca Vasile, poștașul, să se apropie.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Vasile descălecă de pe bicicleta lui cu o casă mai sus, scoase din grămada de ziare aranjată pe portbagajul bicicletei unul, îl împături încă o dată și îl vârâ între stâlpul porții și cadrul gardului.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Era un bărbat mărunțel, de treizeci de ani, deși părea mai bătrân, puteai foarte bine să îi dai anii lui Șerban, care deja intrase în cel de-al patruzeci și cincelea, cu o uniformă bleumarin și un chipiu dat pe ceafă. Pantalonii mult prea largi erau strânși într-o curea neagră, îngustă, a cărui capăt liber atârna într-o parte. Unul din cracii pantalonului era fixat la capătul de jos într-o agrafă ca să nu i se agațe în lanțul bicicletei, o bicicletă neagră, grea, rusească, pe care tânărul poștaș o grijea ca pe lumina ochilor.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Înfățișarea lui era destul de comică și îi scoase un zâmbet lui Șerban, care îl întâmpină vesel:</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ce vești ne aduci, Vasilică, încă de dimineață? Parcă ajungeai mai târziu pe la noi.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Apoi am știut că mă aștepți dumneata cu nerăbdare și am schimbat traseul, răspunde el îndreptându-se în grabă spre Șerban, fără să-și mai încalece bicicleta.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Ajuns în fața acestuia care îl privea mirat - iată că simțurile lui nu îl înșelaseră, chiar primea o veste, doamne, doar de-ar fii una bună, dar ce veste, că el nu are de unde să primească vești nici bune, nici rele prin poștă - îi întinse „Scânteia”, rezemă bicicleta de șold ca să poată umbla în tolba mare, îndesată cu tot felul de hârtii, și scoase un plic alb, lunguieț.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Iată vestea, nea Șerbane... Vrei să îți aduci un copil în ogradă, bag samă și ești foarte nerăbdător, că doară, de-aia mă aștepți în poartă.Am știut eu de ce schimb traseul. Apoi, dacă așa e, să fie într-un ceas bun, că un copil trăbă la casa omului.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Ce zici tu, mă Vasilică, ce scrisoare am?</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Luă scrisoarea cu mâna tremurând de emoția pricinuită de vorbele neînțelese ale poștașului și văzu scrisul mare, citeț, pe versul plicului: <i>Casa de copiii, Prundul Bârgăului</i>.</span></p>
<p><span class="font-size-3">Se uită la destinatar, nu-i venea să creadă că scrisoarea îi era adresată, aproape că își silabisi numele, era a lui, adresa a lui, cu toate astea nu pricepea de ce primește o scrisoare de la o casă de copii. Inima însă bănuia ceva, că începu să îi bată cu putere. Ceva se declanșase în minte și amintirile năvăliră ca și cum o apă rupsese stăvilarul ce o ținea într-o matcă ce nu îi era de-ajuns.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Poștașului nu îi scăpă tremuratul mâinii, care curios din fire, nu își încălecase bicicleta, aștepta ca cel din fața lui să-i confirme bănuiala, ca să o spună mai departe. Că neconfirmată, nu prea putea să o facă, era doar secret profesional, iar el știa să-l păstreze, altfel risca să își atragă asupra lui ocările celor pe care îi trăda. Și nu de puține ori, faptul că putea își țină gura îi aducea niște bănuți în plus în buzunar. Câte fete nu cumpărau de la el plicuri și timbre, neuitând niciodată să lase un leu în plus!</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Măi Vasile, nu e chiar ce crezi tu - își reveni Șerban - așa că e bine ca lucrurile astea să se uite, arătă el spre scrisoarea încă nedesfăcută.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Buzele-mi sunt lipite nea Șerbane, n-ai grijă. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Puțin dezamăgit, poștașul își încălecă bicicleta și se îndepărtă urmat de ceata de copiii care părăsiseră în grabă tuburile și se luară la întrecere cu el.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Șerban mai zăbovi o clipă în poartă, cu privirea pe plicul alb ca zăpada, neîndrăznind să îl deschidă. O neliniște îi cuprinse sufletul și în cele din urmă, îl vârâ adânc în buzunarul pantalonului, tocmai la timp, căci Maria apăru în capul târnațului strigându-l la masă.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Își mâncă ouăle prăjite în tăcere, cu ochii în farfurie, încercând să își închipuie ce cuprinde scrisoarea. Cu fiecare clipă care trecea, nerăbdarea de a o citi îi creștea. Ceva din interiorul lui îl oprea să îi vorbească Mariei despre ea. </span></p>
<p><span class="font-size-3"> Termină de mâncat și se ridică cu greutate ca și cum povara secretului din fundul buzunarului îl trăgea în jos.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Apoi, m-oi apuca de sfărnit că imediat se face unu și trăbă să merg la servici.</span></p>
<p><span class="font-size-3"> - Da, da, grăbește-te! Să duci sacul la moară. Mi-o zâs cumnatu, că sunt mulți la rând… Io mă duc la prăvălie să cumpăr niște zahăr și orez. Și poate are Bolaj - baci și vreun litru de lapte în plus, că mâine e ziua lui Ionuț, vreau să frământ ceva…</span></p>
<p><span class="font-size-3"> Șerban ieși din încăpere dând din cap aprobator, uite cum le orânduiește Dumnezeu pe toate, cu Maria plecată prin sat va putea să-și citească în liniște scrisoarea.</span></p> TRENULtag:insemneculturale.ning.com,2013-03-24:6515444:Topic:2169562013-03-24T16:56:31.962ZHelene Pflitschhttps://insemneculturale.ning.com/profile/HelenePflitsch
<p> Trenul oprește în gară. <br></br> Am noroc. Ușa vagonului de dormit unde am bilet este în apropierea mea. Un bărbat negricios, gras, îmbrăcat în uniformă bleumarin, cu chipiul pus neglijent, doar așa ca să fie, deschide cu vizibilă greutate ușa. <br></br> Încerc să urc unul din geamantane. Conductorul se oferă să mă ajute, scoate o grimasă, bagajul este greu, îl târâie atât cât să facă loc pentru cel de-al doilea și pentru mine și în același timp mă întreabă nedumerit:<br></br> - Aveți bilet în…</p>
<p> Trenul oprește în gară. <br/> Am noroc. Ușa vagonului de dormit unde am bilet este în apropierea mea. Un bărbat negricios, gras, îmbrăcat în uniformă bleumarin, cu chipiul pus neglijent, doar așa ca să fie, deschide cu vizibilă greutate ușa. <br/> Încerc să urc unul din geamantane. Conductorul se oferă să mă ajute, scoate o grimasă, bagajul este greu, îl târâie atât cât să facă loc pentru cel de-al doilea și pentru mine și în același timp mă întreabă nedumerit:<br/> - Aveți bilet în acest vagon?<br/> - Da, îi răspund în timp ce urc cu destulă greutate, treapta vagonului este prea înaltă chiar și pentru picioarele mele lungi. <br/> - Dar aici nu este nici un loc liber, îmi zice și blochează cu statura lui intrarea spre cușete.<br/> E rândul meu să îl privesc nedumerită. Trenul s-a urnit din loc însoțit de un urlet sinistru. Sau așa îmi pare mie.<br/> - Mai există un alt vagon de dormit? <br/> - Nu! Va trebui să coborâți la următoarea stație, îmi vorbește conductorul, dându-și mai pe spate chipiul și scărpinându-se după ureche.<br/> Privirea îmi alunecă pe deasupra lui, dincolo, unde zăresc doi bărbați care în aparență par să își fumeze țigările cu filtru la fereastra ușor întredeschisă. Spun în aparență. Al nu ştiu câtelea simț mă face să cred că urmăresc cu atenție discuția dintre mine și conductor.<br/> - De ce să cobor? mă arăt mirată.<br/> Mă așteaptă un drum de peste opt ore în glasul roților de tren ce nu îmi pare deloc romantic, e noapte, iar mâine știu că voi avea o zi lungă. <br/> - Nu vreți să îmi vedeți biletul? continui în aceeaşi notă de mirare absolută.<br/> - De ce? Nu este nici un loc liber. Probabil au dublat locul de la agenție, îmi spune cu un calm care mă scoate din sărite. Coborâți în stația următoare, urcați într-un vagon de clasa I, colegul meu de acolo vă va găsi un loc, probabil, își mai îndulcește puțin tonul.<br/> - Probabil? întreb cu un ton ridicat, atât din cauza tensiunii ajunsă la cote periculoase dar și ca să acopăr șuieratul locomotivei. În același timp realizez, speriată, că trenul va opri din nou, următoarea gară fiind doar la zece minute depărtare. <br/> Nu știu ce mă sperie mai tare, perspectiva de a petrece o noapte pe culoarul unui vagon de clasa I sau de a mă plimba dintr-un vagon în altul împreună cu cele două uriașe geamantane. <br/> Brusc gândul mă duce la Elena, secretara, care mi-a făcut bagajele, neținând cont de ce surprize îmi rezervă CFR-ul. Gândul îmi rămâne la ea, Elena, secretara care mi-a rezervat și biletul, nici măcar nu l-am privit, fata asta este atât de perfectă încât mi se pare pierdere de timp să o verific. Bag la cap ce îmi zice și îmi amintesc perfect că mi-a repetat cel puțin de zece ori: ”Vagonul de dormit... este unul singur... locul 8, patul de sus... asta ca să nu mirosiți bășinile vreunei grase cu care veți împărți cușeta.”<br/> Scot biletul și răsuflu uşurată, cifra 8 se vede mult prea mare și neagră ca să nu fie adevărată.<br/> Puteri miraculoase se trezesc în mine, îl îndepărtez pe conductor din cadrul ușii înghesuindu-l peste bagaje și intru pe culoar căutând cu ochii cifra 8. O găsesc repede, este a doua cușetă, cușeta din dreptul celor doi bărbați care sunt atât de preocupați de țigara lor încât nu mă zăresc și blochează nepăsători intrarea.<br/> - Fiţi amabil, încerc eu să fiu amabilă. <br/> Întâlnesc privirea mirată a bărbatului, care pare că mă vede doar în acest moment. Se retrage, dar în așa fel încât ușa cușetei rămâne blocată.<br/> - Scuzați-mă! Vreau să intru aici.<br/> - Este ocupat, este ocupat! strigă cu disperare conductorul care se adunase de peste bagaje și ajunge lângă mine. <br/> - Not free! mi se adresează în engleză bărbatul care mă privește cu un zâmbet atât de dulce încât mi se face brusc greață și știu exact de cine este ocupată cușeta.<br/> Trenul se oprește însoțit de același șuierat de la pornire și la fel de brusc, mă dezechilibrez, dar două brațe mă așteptă deschise și în loc să îmi izbesc nasul de ușa rece și tare, mă trezesc cu el în pulovărul pufos, mirosind a mosc și vanilie. <br/> - Zău, îmi zice mieros conductorul, vă ajut să duceți bagajele în primul vagon de clasa I... vorbesc cu colegul meu de acolo pentru un loc. Să ne grăbim. Trenul staționează aici șase minute.<br/> Îmi retrag nasul din pulovărul pufos și îl privesc de sus cu niște ochi care au luat o culoare neobișnuită, bănuiesc, din cauza mirosului tare.<br/> Întind mâna și îi aranjez chipiul care abia mai stă pe creștetul capului. Îmi trec degetele peste obrazul bucălat și înroșit fie din cauza efortului făcut ca să ajungă lângă mine, fie fiindcă pricepuse că nu îmi voi ceda locul, chiar dacă cel din fața mea miroase a mosc și vorbește în engleză. Îi vâr brusc biletul sub nas în timp ce cresc mare, mare, ajung în tavan, mă revărs în tot spațiu acela îngust al vagonului ca un șuvoi de apă învolburată, măturând în frigul de afară pe cei care îmi sunt în preajmă. <br/> Cei trei se simt prinși de șuvoi, în ultimul moment, găsesc soluția de-al îmblânzi, bărbatul se retrage din ușa cușetei și zice într-o impecabilă limbă românească.<br/> - Ei, de data asta nu am avut noroc.<br/> - N-am putea negocia? intervine celălalt, la care se simte accentul arăbesc, ajutându-mă să îmi duc geamantanele în cușetă.<br/> - Ce? întreb rece și tăios.<br/> - Locul de dedesubt. Se pare că e liber.<br/> - Eu sunt alături, zice vesel conductorul mic și gras. Nu vi se poate întâmpla nimic.<br/> Dau din umeri nepăsătoare. Mi-este indiferent dacă locul este ocupat de o femeie grasă, așa cum prevăzuse Elena, sau de bărbatul cu pulovărul ce miroase a mosc și vanilie. <br/> Sunt fericită că ajung în patul de sus înainte ca trenul să se pornească brusc însoțit de sunetul acela sinistru.</p> SFERA ALBASTRĂtag:insemneculturale.ning.com,2013-01-31:6515444:Topic:1797132013-01-31T10:06:26.400ZHelene Pflitschhttps://insemneculturale.ning.com/profile/HelenePflitsch
<p><em><span class="font-size-3"> Sunt ca o pată într-o sferă albastră. </span></em><br></br><em><span class="font-size-3">Nu știu unde se sfârșește cerul și unde începe oceanul. Sunete diferite îmi inundă auzul. Pare a fi o orchestră ce își acordă instrumentele.</span></em></p>
<p><em><span class="font-size-3">Privesc în dreapta. Câteva capete ies din albastru și străpung albastru: Maria, Christa, Ruth, grupul acela numeros și nedespărțit ca și cum ar fi frați…</span></em></p>
<p><em><span class="font-size-3"> Sunt ca o pată într-o sferă albastră. </span></em><br/><em><span class="font-size-3">Nu știu unde se sfârșește cerul și unde începe oceanul. Sunete diferite îmi inundă auzul. Pare a fi o orchestră ce își acordă instrumentele.</span></em></p>
<p><em><span class="font-size-3">Privesc în dreapta. Câteva capete ies din albastru și străpung albastru: Maria, Christa, Ruth, grupul acela numeros și nedespărțit ca și cum ar fi frați siamezi. </span></em><br/><em><span class="font-size-3">Îmi fac cu mâna. Le întorc salutul prin același gest, bucuroasă că nu sunt nevoită să spun: Guten Morgen Deutschland, Schweiz, Österreich...</span></em> <br/><em><span class="font-size-3">Sunetele din stânga par mai grave. Se rostogolesc până la mine și disting un” Dobroe utro”.</span></em> <br/><em><span class="font-size-3">Zâmbesc. Pierdută într-o lacrimă a Oceanului Indian mă aflu tot la mijloc, împărțind politicos zâmbete în dreapta și în stânga.</span></em><br/><em><span class="font-size-3"> Nisipul fierbinte îmi arde tălpile. De undeva din față muzica pare lină, suavă și parcă mă cheamă spre ea. Ape înspumate îmi îmbrățișează gleznele fierbinți. Îmbrățișarea lor este atât de plăcută, muzica ce o aduc cu ele atât de fascinantă încât pășesc într-acolo. Încet, încet, apele cresc și-mi cuprind genunchii.</span></em><br/><em><span class="font-size-3"> O poartă se deschide ca și cum sfera în care sunt ar avea mai multe încăperi. </span></em><br/><em><span class="font-size-3">În albastrul de după ea, o frumoasă femeie și-a clădit din gânduri o insulă pe care își odihnește trupul. Vrăjită de muzica ce o învăluie nu observă gândurile ce se risipesc în mici piese de puzzle.</span></em><br/><em><span class="font-size-3">Mai încolo, o scoică s-a deschis fiind gazdă bună pentru o alta ce nu vrea să-și ude gleznele delicate. O tablă de șah se scurge printr-o altă poartă aducând cu sine trupuri ostenite de furtuna lăsată în urmă.</span></em><br/><em><span class="font-size-3"> Simt îmbrățișarea suavă cuprinzându-mi sânii și îmi doresc să mă revărs în albastru. </span></em><br/> <em><span class="font-size-3">Cineva îmi strânge încheietura mâinii.</span></em><br/><em><span class="font-size-3">O coardă a primei viori se rupe. Sunetul ei îmi izbește dureros timpanele:</span></em><br/><em><span class="font-size-3"> - Ce faci? Nu știi să înoți.</span></em></p>
<p></p>
<p><em><span class="font-size-3">Moragalla, Sri Lanka</span></em></p>
<p><em><span class="font-size-3">30.01.2013</span></em></p> CASA CU VOCItag:insemneculturale.ning.com,2012-12-17:6515444:Topic:1494732012-12-17T10:44:40.973ZHelene Pflitschhttps://insemneculturale.ning.com/profile/HelenePflitsch
<p><a href="http://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/2869295142?profile=original" target="_self"><img class="align-left" src="http://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/2869295142?profile=original" width="250"></img></a> </p>
<p> </p>
<p> - Bună Mihai. Crăciun fericit să ai.</p>
<p> - Bună Ina. Mulțumesc. La fel și ție. Ce faci?</p>
<p> - Ei, sticla cu vin, cozonacul. Mă pregătesc și eu că doar sunt femeie harnică. Tu?</p>
<p> - La fel. Trupa a plecat de ieri și vreau să ajung la ei.</p>
<p> - Ce munți colindați anul…</p>
<p><a href="http://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/2869295142?profile=original" target="_self"><img src="http://storage.ning.com/topology/rest/1.0/file/get/2869295142?profile=original" width="250" class="align-left"/></a> </p>
<p> </p>
<p> - Bună Mihai. Crăciun fericit să ai.</p>
<p> - Bună Ina. Mulțumesc. La fel și ție. Ce faci?</p>
<p> - Ei, sticla cu vin, cozonacul. Mă pregătesc și eu că doar sunt femeie harnică. Tu?</p>
<p> - La fel. Trupa a plecat de ieri și vreau să ajung la ei.</p>
<p> - Ce munți colindați anul ăsta?</p>
<p> - Sus, la Vlădeasa. Zăpada e numai bună de schi acolo. Tu?</p>
<p> - Mie nu-mi stau schiurile în picioare. Ce poate fi mai superb decât un Crăciun în vârful patului, cu o sticlă de vin și cozonacul copt în cuptor la Patiseria Speranța?</p>
<p> - Da, dacă ai lângă tine și persoana dragă poate să fie interesant.</p>
<p>Mi-a râs ironic și-a fluturat mâna în semn de salut și și-a croit drum prin mulțimea ce se revărsa asemeni unui fluviu mânios.</p>
<p> Am ajuns la mașina ce o parcasem la intrarea în piață. Ina se pregătea să deschidă portiera maşinii ei, parcată alături.</p>
<p> - Ne întâlnim din nou, îi zic.</p>
<p> - Lumea e mică, Mihai, lumea e mică.</p>
<p> - De ce cred că acolo, în vârful patului vei fi doar tu și sticla de vin? o întreb fără să îmi dau seama de ce.</p>
<p>Ina s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:</p>
<p> - Să nu spui asta nimănui, te rog. Nu vreau să se știe. Moș Crăciun mi-a adus în dar o scrisoare de adio.</p>
<p> - Ştii ce? Vino cu mine.</p>
<p> - Ți-am spus că mie nu-mi stau schiurile în picioare.</p>
<p> - Nu acolo. Vino cu mine la casa mea din munți.</p>
<p> - La” Casa cu Voci”? Hmmm, ademenitoare propunere.</p>
<p> </p>
<p> Era într-o dimineață de mai când am ajuns în satul acela din munți. Mai întâi am văzut doar raze de soare care se jucau voioase printre ramuri de prun înflorit. M-am îndreptat într-acolo probabil căutând căldura lor. Noaptea mi-o petrecusem într-o colibă părăsită și fusese răcoroasă. Îmi fusese prea lene să îmi întind cortul.</p>
<p>Ca să ajung la petecul ăla de pământ am urmat drumul făcut de roțile carelor cu boi. Nu fusese de mult folosit și buruienile începeau să-l acopere. Drumul urca pe firul unui pârâu a cărui apă murmura suav ca un cântec de fluier. L-a părăsit și s-a strecurat pe sub poala unei stânci golașe. După stâncă, o livadă de pruni, meri și doi nuci bătrâni. Iarba necosită, înaltă, ajungea până la ramurile pomilor în floare. Flori multicolore își scoteau capul din verdele crud al ierbii, vrând să prindă soarele. Albinele munceau de zor, zburând din floare în floare.</p>
<p>Razele de soare pe care le urmărisem din vale mă strigau.</p>
<p>O pădure de urzici mi-a tăiat calea. Printre ele ramurile unui corcoduș încercau să iasă la lumină. Alături, un colț de acoperiș.</p>
<p>Am culcat la pământ urzicile cu un leaț apărut la picioarele mele de nu știu unde și am ajuns la casă.</p>
<p>Mi s-a părut un palat deși mai erau doar ici pe colo niște țigle înnegrite de vreme, iar păianjenii își țesuseră plasa peste tot. Treptele de scândură putreziseră dar o piatră de râu în apropierea lor m-a ajutat să ajung în tinda largă.</p>
<p>Două uși de lemn cu clanțe mari, ruginite de vreme.</p>
<p>Am apăsat clanța primei uși. Ea s-a deschis scârţâind ușor ca și cum un arcuș ar fi mângâiat coarda viorii.</p>
<p>În față, cuptorul de pâine. Peretele din spatele lui lipsea, lemnul fusese scos de cineva. Pe masa de lemn uitată sub fereastra împărțită în patru mici canate se odihnea o oală de lut. Podeaua de lemn era acoperită de un covor de praf care a păstrat urma bocancilor mei. Am încercat pe rând scândurile mirându-mă cum s-au păstrat așa de bine deși vântul, ploile și ninsorile le-au biciuit din când în când.</p>
<p>Cealaltă cameră m-a întâmpinat zâmbind. Razele de soare m-au urmărit intrând râzând prin cele trei ferestre acoperite de pânza fină de păianjen.</p>
<p>Parcă era o femeie dornică să mă îmbrățișeze. Și m-am îndrăgostit de ea. Dragoste la prima vedere. Dragoste nebună, năvalnică, ce te îmbolnăvește, ce îți intră în sânge asemeni unui drog și simți că nu mai poți trăi fără el.</p>
<p>Am petrecut întreaga zi cercetând fiecare colțișor al ei. Era ca și cum îmi descopeream iubita și îi mângâiam trupul. Iar ea mi se dăruia cu tot ce avea mai frumos.</p>
<p>Când asfințitul a cuprins zările și au răzbătut până la mine glasurile sătenilor amestecat cu cel al clopotelor de la gâtul vitelor am coborât în sat.</p>
<p> - A cui e casa aia de pe coastă? am întrebat primul mocan întâlnit.</p>
<p>Știa, așa cum mă așteptam, oamenii ăștia, din ce în ce mai puțin, îți spun cu vorba lor domoală, ca și cum timpul pentru ei nu ar conta,” că doră îi vreme de tăte”, tot ce vrei și nu vrei să știi.</p>
<p>După o săptămână aveam actele în mână și am revenit la iubita mea care mă aștepta nerăbdătoare. Am dormit în noaptea aceea jos, pe podeaua măturată cu un mănunchi de urzici.</p>
<p>Și am auzit vocile.</p>
<p>Erau voci voioase de copii ce se jucau în tindă, erau voci voioase de femei ce chemau la cină, erau voci voioase de bărbați care își odihneau trupurile istovite de munca de peste zi, ospătându-se cu un păhărel de țuică de prune, prune din livada de lângă casă.</p>
<p> </p>
<p> Pe Ina o cunoscusem în vara următoare. Venise împreună cu niște prieteni comuni. Rămăseseră peste noapte. Femeile au dormit în camera pe care reușisem să o curăț și să o fac primitoare, iar noi bărbații, pentru că eram oameni de munte, în tindă, în sacii de dormit.</p>
<p>Ina împărțise singurul pat ce-l aveam, acoperit cu scoarță țărănească cu una din copilele prietenilor noștrii.</p>
<p> S-a trezit prima în dimineața aceea. S-a așezat pe iarba umedă de rouă alături de mine, într-un colț al grădinii unde obișnuiam să îmi beau cafeaua.</p>
<p class="MsoNormal" style="margin-bottom: .0001pt; line-height: 150%; mso-layout-grid-align: none; text-autospace: none;"><span lang="X-NONE" style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif'; mso-ansi-language: X-NONE;" xml:lang="X-NONE">A privit</span><span style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif';">,</span> <span style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif'; mso-ansi-language: X-NONE;"><span lang="X-NONE" xml:lang="X-NONE">cu ochii ei mari</span></span><span style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif';">, soarele</span> <span lang="X-NONE" style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif'; mso-ansi-language: X-NONE;" xml:lang="X-NONE">ce se ridic</span><span lang="RO" style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif'; mso-ansi-language: RO;" xml:lang="RO">a</span> <span lang="X-NONE" style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif'; mso-ansi-language: X-NONE;" xml:lang="X-NONE">încet, încet pe</span> <span style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif';">cerul</span> <span lang="X-NONE" style="font-size: 12.0pt; line-height: 150%; font-family: 'Times New Roman','serif'; mso-ansi-language: X-NONE;" xml:lang="X-NONE">albastrul fără nori.</span></p>
<p> - Casa asta e plină de bucurie și fericire. Bănuiesc că este raiul tău aici.</p>
<p> - De ce crezi asta? am întrebat-o mirat.</p>
<p> - Am auzit vocile. Aici de-a lungul anilor a fost doar bucurie. Să nu schimbi asta.</p>
<p>Nu vorbisem nimănui de vocile auzite de mine. Șoapta Inei m-a mirat și m-a bucurat în același timp. Dar se treziseră ceilalți și nu ne-am mai continuat discuția. Nici atunci, nici mai târziu. Doar când o întâlneam întreba:</p>
<p> - Ce mai e la” Casa cu voci”?</p>
<p> </p>
<p> Am ajuns o dată cu ninsoarea care cernea din cerul cenușiu.</p>
<p>În timp ce eu făceam focul în mica sobă, Ina despacheta lucrurile aduse cu noi. Din când în când ieșea afară și revenea aducând cu ea mirosul proaspăt de zăpadă. Era numai un zâmbet și parcă plutea ca o lebădă pe apă.</p>
<p> - Zăpada s-a așezat deja de-un lat de palmă. Și stânca aia din zare mi-a urat bun venit. Îmi dai mie stânca aia? Sunt sigură că are multe povești să-mi spună.</p>
<p> - Și când crezi că va face asta? am întrebat-o mirat de exuberanţa ei pe care nu i-o mai văzusem niciodată.</p>
<p> - Dimineața, în timp ce-mi beau cafeaua cocoțată acolo, pe grinda aia. Sau seara în timp ce ascult glasul greierilor.</p>
<p> - E iarnă Ina, greierii nu mai cântă.</p>
<p> - Pentru mine vor cânta. O să vezi. Așteaptă doar să vină seara.</p>
<p>Căldura a cuprins repede încăperea. Fără să-mi dau seama când, Ina aranjase masa. Nicicând nu fusese aranjată așa. Avea până și fața de masă la fel de albă ca zăpada care se așternuse peste tot.</p>
<p> - De unde ai scos fața asta de masă? Dar șervețelele?</p>
<p> - Fața am improvizat-o din ceva ce era în dulapul tău, iar șervețelele le-am luat la ieșirea din apartamentul meu. Mă gândeam că nu găsesc pe aici.</p>
<p> Ne-am așezat la masă. Sporovăiala voioasă ne-a fost întreruptă de o bătaie discretă în ușă.</p>
<p> - E Niculae, cu siguranța. A văzut fumul.</p>
<p>Niculae a intrat cu căciula în mână și s-a oprit lângă ușă, ca să nu facă ”udeală” pe dușumea.</p>
<p> - Doră n-aț vănit să petreceți Crăciunul aici? a întrebat el. Iată, ați adus și zăpada cu voi. Apăi asta e bine. Fain Crăciun va fi... Faceți și brad?</p>
<p> - Facem și brad? Avem brad? Poți să aduci un brad? a întrebat Ina cu o voce rugătoare.</p>
<p> - N-am avea ce pune în el, i-am răspuns, parcă puțin dezamăgit că nu pot să îndeplinesc dorința ce răzbătea prin toți porii ei.</p>
<p> - Adu-mi un brad. Uite acolo, a zis în timp ce a ieșit din nou în tinda casei, arătând locul.</p>
<p> - Apăi, vă pot aduce io, a intrat Niculae în jocul ei.</p>
<p> Niculae a adus bradul și laptele proaspăt muls a doua zi, de dimineață. M-am oferit să-i dau o mână de ajutor la tăiatul unor lemne și am plecat cu el lăsând-o pe Ina cocoțată pe grinda ei să asculte povestea ce tocmai începuse să i-o spună Stânca ce i-o dăruisem.</p>
<p>Când m-am întors bradul era la locul lui. Nu-mi dădeam seama cum reușise să facă podoabele alea argintii dar nu mai văzusem un brad mai frumos împodobit. Am stat minute în șir admirându-l și întrebându-mă dacă nu tocmai intrasem într-o poveste.</p>
<p> Am găsit-o cu mânecile suflecate luptându-se cu aluatul.</p>
<p> - Ce faci acolo?</p>
<p> - Pâine, mi-a răspuns firesc. E ajun de Crăciun.</p>
<p> - Ai mai făcut vreodată pâine?</p>
<p> - Fac acum.</p>
<p>Am lăsat-o să își frământe pâinea. Categoric intrasem într-o poveste și îmi plăcea. Uitasem de Vlădeasa, de schiuri, de prietenii ce probabil se întrebau de ce nu mai apar, uitasem de toate planurile pe care mi le făcusem pentru acest sfârșit de an, uitasem că femeia ce îmi era alături îmi era practic necunoscută, mă învârteam în jurul ei și așteptam cu nerăbdare următoare clipă.</p>
<p> Când seara s-a așternut tăcută peste case lăsând doar toaca de lemn să tulbure liniștea, anunțând că a doua zi este Nașterea Domnului, Ina își isprăvise treaba și a rupt fericită un colț din pâinea ce tocmai o scoase din cuptor.</p>
<p> - Acum trebuie să mergem cu colindul, mi-a zis întinzându-mi colțul de pâine.</p>
<p> - Unde? am întrebat uimit.</p>
<p> - Știu eu o casă. Am văzut-o atunci când am mai fost aici?</p>
<p> - Cine stă la casa aia?</p>
<p> - Nu știu. Contează?</p>
<p>Nu m-am mai întrebat nimic și nici nu m-am mirat. Am privit-o doar tăind din pâinea încă fierbinte, din cozonacul de la Patiseria Speranța și am urmat-o spre casa știută doar de ea.</p>
<p>Ne-am oprit în fața porţii înalte. La fereastră se vedea lumina unui lămpaș.</p>
<p> - Aici stă Moș Ștefan, am șoptit încet, parcă nevrând să trezesc cu glasul meu universul.</p>
<p>Poarta a scârțâit ușor, Ina a intrat, iar Moș Ștefan ne-a ieșit în prag ca și cum ne aștepta. Ne-a poftit înăuntru. Ne-am așezat pe banca de lemn peste care era așezat un țol țesut în casă.</p>
<p>Ina i-a întins pachetul, el l-a luat cu mâna tremurândă, a scos bucata de pâine și a mușcat din ea după ce o clipă și-a lăsat simțurile să se desfete în mirosul ei.</p>
<p> - Au fost faine Crăciunuri în casa aia, a șoptit încet după un timp.</p>
<p> - În care casă? am întrebat.</p>
<p> - În casa voastră. Acolo a fost numai bucurie și fericire. Să nu o strâcați... A fost casa părinților și moșilor mei... Nu ai știut asta? mi-a spus într-un târziu văzându-mi mirarea din ochi.</p>
<p> L-am lăsat pe Moș Ștefan la lumina lămpașului împreună cu motanul ce torcea după cuptor și ne-am întors spre casă. În fața cârciumii o mulțime de oameni stăteau și ne priveau bradul ce strălucea în noapte înstelată ca și cum ar fi fost luminat de mii de beculețe.</p>
<p><i> - Asta-i sară de Crăciun</i></p>
<p><i> Și Măria-i tot pe drum</i></p>
<p><i> Umblă-n sus și umblă-n jos</i></p>
<p><i> Ca să-l nască pe Cristos,</i></p>
<p> a început Ina să cânte. Sătenii i s-au alăturat cu glasurile lor și am avut parte de cel mai special colind al vieții mele.</p>
<p> </p>
<p> Am pierdut-o pe Ina într-o zi de mai când prunii erau în floare.</p>
<p>Se apropie Crăciunul.</p>
<p>Îl aștept cocoțat pe grindă ascultând povestea Stâncii ce-o făcusem cadou. Aștept seara să aud colindul greierilor, pentru că ei pot să cânte și iarna dacă ai urechi să-i auzi. Simt mirosul proaspăt de pâine și văd bradul argintiu strălucind în noapte. Mă las dus în lumea visurilor pentru că, acolo, aud vocea Inei care se amestecă cu vocile voioase ale copiilor ce se joacă în tindă, cu vocile voioase ale femeilor ce chemă la cină, cu cele ale bărbaților care își odihnesc trupurile istovite de munca de peste zi.</p>
<p> </p>
<p>Cerul se umple de stele.</p>
<p>Fulgi albi de nea coboară pe Pământ acoperindu-l cu o pătură albă, pufoasă.</p>
<p>Miros de pâine proaspătă.</p>
<p>Universul începe să cânte:</p>
<p align="center"><i>Asta-i sară de Crăciun</i></p>
<p align="center"><i>Și Măria-i tot pe drum</i></p>
<p align="center"><i>Umblă-n sus și umblă-n jos</i></p>
<p align="center"><i>Ca să-l nască pe Cristos.</i></p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p><b> </b></p>
<p> </p> REGĂSIRE( fragment-7)tag:insemneculturale.ning.com,2012-11-30:6515444:Topic:1383772012-11-30T10:02:52.311ZHelene Pflitschhttps://insemneculturale.ning.com/profile/HelenePflitsch
<p align="center"></p>
<p> Avea deja trei săptămâni în deltă. Cu fiecare zi care trecea devenea mai agitat, mai nervos. Era un îndrăgostit de frumos, venea iar și iar în acest paradis iar dacă trecea un an, dorul îl săgeta și își dorea cu nerăbdare să-l revadă. Focul se stingea după o săptămână.</p>
<p>Munții erau iubirea lui supremă. Să urce pe poteci mai mult sau mai puțin bătătorite până acolo, sus, pe umerii uriașului fără cap, iar acolo să se odihnească privind în jos la lacurile…</p>
<p align="center"></p>
<p> Avea deja trei săptămâni în deltă. Cu fiecare zi care trecea devenea mai agitat, mai nervos. Era un îndrăgostit de frumos, venea iar și iar în acest paradis iar dacă trecea un an, dorul îl săgeta și își dorea cu nerăbdare să-l revadă. Focul se stingea după o săptămână.</p>
<p>Munții erau iubirea lui supremă. Să urce pe poteci mai mult sau mai puțin bătătorite până acolo, sus, pe umerii uriașului fără cap, iar acolo să se odihnească privind în jos la lacurile răsfirate asemeni degetelor de la mână, era fericirea lui. Muntele îi era hrana iar apa de râu ce se rostogolea la vale îi potolea setea. Oricât de mult îndrăgea nuferii galbeni, locul de popas al libelulelor de un negru antracit, acolo, sus, pe Retezat sau pe Ceahlăul ce împungea cerul albastru fără nori și de unde putea cuprinde zările până departe, la ruși, se simțea mai acasă.</p>
<p>Acolo se simțea puternic, măreț, stăpân peste o lume unică.</p>
<p>Aici... doar apă și pădure.</p>
<p>O săptămână îi era de ajuns să se bucure de frumusețea egretelor ce-și înălţau gâturile lungi spre cer, să fotografieze lebedele speriate de zgomotul motorului de barcă, să se distreze de broaștele țestoase ce se lăfăiau la soare. O săptămână îi era de ajuns să își satisfacă pofta de peștele care se lăsa din ce în ce mai greu de prins, ori din cauză că devenise mai deștept și recunoștea momeală, ori că nelegiuirile ultimilor ani îl împuținaseră, nu știa bine care era cauza. Cert e că și badea Niculae, cel la care poposeau de ani de zile se plângea de lipsa lui, iar Nadia, nevasta, o lipoveancă mai tânără cu ceva ani, care își transforma casa pe timp de vară în casă de primire a oaspeților, își justifica prețul cerut pe gustoasele mâncăruri tot pentru că peștele a devenit la el acasă oaspete.</p>
<p> Anul acesta exagerase. A crezut că în compania celor trei prieteni zilele și nopțile să fie scurte. Încercase să își găsească în fiecare zi o ocupație nouă. Îi lăsa pe cei trei să urmărească firul undițelor, lua luntrea lui badea Niculae și pleca singur pe drumuri de apă pătrunzând adânc în templul naturii. Lăsa barca să alunece ușor, dusă de voia vântului, la fel de leneș ca broaştele întinse la soare și urmărea câte un pelican, rar și el la vedere, vară fusese secetoasă și le plăcea să stea acolo unde apa era mai adâncă și peștele mai mare.</p>
<p>În drumurile lui singuratice glasul Marei parcă ajungea până la el, adus de adierea de vânt ce-i mângâia obrazul:</p>
<p> - Nu m-ai putea lua cu tine? Nu am fost niciodată în deltă... Visam să ajung acolo unde Dunărea se varsă în Mare și să mă scald goală în apele învolburate. Cred că am citit asta într-o carte și mi-am întipărit în minte ideea... Și apoi să mă prăjesc la soare și să apară El și să mă iubească, acolo, pe nisipul fierbinte sub lumina stelelor de vară. Bănuiesc că și asta era într-o carte.</p>
<p> Cu cât trecea timpul cu atât amintirea acelei seri, când o anunțase că va pleca pentru trei săptămâni, îi revenea din ce în ce mai des în minte și se trezea căutând petecul de nisip unde trupul ei s-ar putea lăsa iubit.</p>
<p>Era în ultima zi și legănat de valuri rătăcea prin stufărişuri, când vântul s-a întețit brusc prevestind furtuna. A tras la mal și și-a proptit barca lângă niște copaci răpuși de bătrânețe și de vânt. Furtuna a sosit repede și s-a sfârșit cu un curcubeu uriaș și luminos cum nu mai văzuse. Și-a lăsat barca să alunece în direcția lui și a plutit așa un timp, până ce asfințitul cu cerul lui roșiatic a înghițit apele Dunării la un loc cu soarele care dogorise întreaga zi. Un nou miros ajungea până a el şi-o muzică nouă îi gâdila auzul. Nu era departe de locul unde Dunărea se îmbrățișa cu marea.</p>
<p>A lăsat barca și și-a croit drum prin vegetația care devenea din ce în ce mai mică și mai mai rară. Apoi, a văzut colțul acela de plajă. Stelele au început să împodobească cerul senin iar el parcă zărea undeva în zare femeia așteptându-l s-o iubească ”acolo, pe nisipul fierbinte sub lumina stelelor de vară.”</p>
<p> Un țipăt de pasăre l-a readus din vraja ce-l cuprinsese și mirarea înlocuise trăirile avute în ultimele ore.</p>
<p> Îi plăcea Mara dar nu și-o putea închipui iubita lui. Undeva între ea și el se înălţa un zid, nu își dădea seama de ce, știa doar că există și nu avea dorința să îl dărâme.</p>
<p>Își aminti de dimineața în care ea se autoinvitase la o cafea iar el o asigurase (parcă vorbise altcineva în locul lui), că pregătea în fiecare dimineață o cafea pentru ea. I-a simți în voce bucuria, i-a văzut mai apoi ochii, erau ochi de femeie îndrăgostită, erau ochi în care cuprinsese iubirea întregii lumi și era sigur că vroia să i-o dăruiască lui. Orgoliu lui de bărbat era satisfăcut și se umfla în pene asemeni unui cocoș înfumurat și mândru, dar când ea își trecuse peste inhibiții și vroia să i se dezvăluie, el s-a trezit spunându-i:</p>
<p>- Să nu te îndrăgostești de mine.</p>
<p>Nu era o rugăminte care să lase o portiță deschisă, să lase o speranță, era un îndemn aspru, sec și rău.</p>
<p>S-a așteptat să fie jignită și speriată în același timp și după o clipă în care suflarea i-ar înceta, să revină cu lacrimi și rugăminți:” Dar sunt îndrăgostită. Și vreau să mă iubești. Te iubesc, te iubesc, te iubesc, te rog, iubește-mă și tu...”</p>
<p>Ea l-a privit într-adevăr, cu aceeași ochi mari albaştri – verzi a căror tristețe o cunoștea deja. Nimic nu îl făcea să bănuiască că tristețea lor devenise mai adâncă, că vorbele lui o afectase cumva. Era aceeași, ba mai mult, glasul ei îl auzise mai sigur că niciodată, fără nici o emoție, fără nici un tremur:</p>
<p>” Ce îți veni?! Cum aș putea? Cum aș putea?”</p>
<p>Își simți orgoliu lui de bărbat clătinat, femeia din fața lui ori era mai puternică de cât o credea, ori într-adevăr nu se gândise niciodată la el ca la un eventual iubit. Răutatea vocii lui i se întorcea ca un bumerang. Apoi, uneori, în timp ce își luau rămas bun după ore petrecute împreună și cu fiecare zi care trecea ele deveneau mai multe, se trezea repetându-i:” Să nu te îndrăgostești de mine”. Răspunsul ei era același, ba avea și un zâmbet ironic în colțul gurii:” Cum aș putea? Cum aș putea?”</p>
<p> </p>
<p> A ajuns la locul unde își făcuseră tabăra destul de târziu. Cei trei deja cinaseră și începuseră să devină îngrijorați de întârzierea lui. L-au întâmpinat cu vorbe nu tocmai frumoase care în loc să îi ducă gândurile departe de Mara, o aducea mai aproape de el. Îi vedea chipul surâzător întrebându-l așa cum face un copil când ceva îi este de nepătruns:” De ce bărbații au un asemenea limbaj?”</p>
<p>Nu le-a răspuns, a râs doar de îngrijorarea lor și s-a lăsat pradă dorului care îl cuprinsese și pe care nu și-l înțelegea.</p>
<p> A adormit repede visând mult și întortocheat și s-a trezit nerăbdător să ajungă pe pământ solid, să scape de gustul dulce mâlos al apei ce-l îmbolnăvea de trei săptămâni și să ajungă mai repede acasă, să îi audă glasul și să îi vadă ochii verzi-albăstrii, mari ca marea cea mare ce s-a revărsat în asfinţit sub stele sclipitoare sub privirilor lui în urmă cu câteva ore și de ce nu, să o strângă în brațe, iar ea să îl roage:” Ia-mă în lumea ta” așa cum a făcut odată, iar el să înțeleagă de ce lume vorbea și să îi răspundă șoptind, atingându-i cu buzele lobul urechii:” Dar te-am luat deja. Nu simți asta? Te-am luat deja.”</p>
<p> Au ajuns în Tulcea. A vrut s-o sune. S-a oprit în ultimul moment. Dacă ar mai avea puțină răbdare? Dacă ar face asta doar după ce ar pune la prăjit unul din peștii prinși în aceste zile?</p>
<p>Era sigur că dacă își va anunța sosirea, ea îl va aștepta cu masa pusă și cu o surpriză culinară. Se mai întâmplase asta.</p>
<p>A început cu seara aceea de vineri când l-a sunat și i-a spus:</p>
<p> - Tocmai am terminat o bunătate de tocăniță de pui, pui de-ăla de la țăran. E la fel de bună ca pe vremea copilăriei mele când la masa de cină mama pregătea tocăniță de pui cu mămăliguță.</p>
<p> - Ai și lapte rece cu smântână groasă pe deasupră?</p>
<p> - Off, laptele acela... Unde aș mai putea să-l găsesc astăzi. Bolaj-baci este prea bătrân, femeia i-a murit de mult, nu mai are vacă.</p>
<p> - În frigiderul meu este ceva. Am fost zilele astea la munte... Uite, eu fac mămăliga și am laptele. Tu aduci minunăția aia cu care te lauzi. Douăzeci de minute?</p>
<p> - Hmmm, mă pui pe drumuri, dar de ce nu?</p>
<p> Apoi a devenit o obişnuită ca ba unul, ba altul să pregătească ceva neobișnuit și să mănânce împreună. Mâncare neobișnuită a devenit și o banală salată de roșii cu ceva caș pe deasupra. Și niciodată nu lipsea desertul, o farfurie mare cu tot felul de povești din viața lor. Se despărțeau târziu în noapte ca să se întâlnească din nou a doua zi și atunci el s-o ducă în locuri care o încântau în așa măsură încât devenea o copilă ce bătea fericită din palme. Acolo nu mai era femeia cu multe responsabilități, exigentă, atentă la felul în care se îmbrăca şi în care vorbea, iar transformarea aceasta pe el îl tulbura atât de plăcut încât aștepta cu nerăbdare o altă ocazie de a fi cu ea.</p>
<p> După o noapte în care a gonit pe șosele a reușit să își debarce prietenii pe la casele lor. Peștele nu era cine ştie ce, dar cei trei se simțeau minunat după cele trei săptămâni fără telefon, televizor sau lucruri ce trebuiesc urgent rezolvate. Erau chiar supărați că totul trecuse prea repede. Doar pentru Victor concediul fusese prea lung.</p>
<p> Și-a privit ceasul. Avea timp să facă un duș rapid și să pună cafeaua la foc. La șapte fix o va suna iar după câteva minute sigur se va putea îmbăta de mirosul ei.</p>
<p> Doamne, ce dor îi era de mirosul ei.</p>
<p>Un zâmbet îi apăru pe buze la amintirea acelei zile în care ea își anunțase vizita, iar el lăsase ușile larg deschise și fugise la magazinul din colț. L-a întoarcere i-a simțit prezența încă de la intrare.</p>
<p> - De jos, de la intrare totul miroase a Mara. Aș recunoaște mirosul ăsta din alte o mie.</p>
<p> </p>
<p> Că Mara trecuse pe la apartamentul lui a bănuit încă din holul imens.</p>
<p>Îi lăsase o cheie cu ceva timp în urmă, când ea s-a oferit să îi facă ordine printre înregistrările lui contabile, care erau ca vai de lume, făcute mereu pe ultima sută de metri. Își pierdea urechile printre chitanțele de tot felul, nu avea niciodată timp, iar Mara îi arătase cât de mult pierde pentru că nu și le urmărește.</p>
<p>La plecarea în deltă o rugase să îi îngrijească florile. Le-ar fi lăsat în cada cu apă cum făcea de fiecare dată, nu ar fi avut de suferit, dar a vrut ca ea să treacă prin apartamentul lui. Parcă nu își dorea ca în acest lung timp mirosul ei să dispară.</p>
<p>Ea trecuse în lipsa lui și făcuse mai mult decât să îi ude florile. Lucrurile alea ce erau risipite prin holul imens parcă dispăruseră, se comprimaseră, acum ocupau un mic colț, chiar și bicicleta lui parcă râdea fericită în noul loc ce fusese așezată.</p>
<p>Dorința ca ora șapte să vină mai repede se accentuă. Dădu cu ochii de biletul rezemat de carafa de argint ce trona în mijlocul mesei și se repezi să-l citească, convins că va găsi acolo încă un motiv ca să-i mărească nerăbdarea. Se clătină și căzu ca un sac pe fotoliul din apropiere și un urlet doar de el auzit îi ieși din suflet:</p>
<p>- Nuuuuuuuuuuu! De Ceeeeee?</p>
<p> <i>Dragă Victor, sper că peștii nu au fost deștepți și s-au lăsat păcăliți de năvodul tău.</i></p>
<p><i>Sper că ţânţarii nu ți-au dat prea mult de furcă și mai sper că ai făcut baie gol acolo unde Dunărea se varsă în Mare. Dar vreau să cred că nu a existat o Ea care să își dorească să fie iubită pe nisipul fierbinte sub lumina stelelor.</i></p>
<p><i>În alte cuvinte, sper că ai avut un concediu plăcut, deși inima-mi spune că au fost prea lungi zilele și nopțile acolo unde nu ai avut nici o stâncă pe care să îți julești genunchii.</i></p>
<p><i> Eu m-am privit într-o dimineață atentă în oglindă, așa cum m-a tot sfătuit de-un timp încoace un prieten drag sufletului meu, mi-am dat demisia și am plecat pentru câteva luni la Baia de Arieș. Directorul de acolo are un proiect unde îi pot da o mână de ajutor, voi munci mai puțin (crezi asta?) și voi avea mai mult timp să citesc, să mă plimb prin păduri și poate să găsesc calea prin care mă voi regăsi.</i></p>
<p><i> Dar ne vom mai auzi și poate chiar întâlni, voi coborî din când în când la sfârșit de săptămână să îmi văd prietenii dragi, dacă voi constata că am.</i></p>
<p><i> Poate păstrezi un pește pentru mine.</i></p>
<p><i>Numai bine îți doresc.</i></p>
<p><i>Mara.</i></p>
<p> L-a trezit sunetul lung al soneriei. Pentru o clipă nu a realizat unde se află. Era transpirat iar raze de soare îi pătrundeau în ochi, orbindu-l. În pumnul drept strângea o coală de hârtie. A privit-o lung încercând să se dumirească unde era și ce se întâmplă cu el.</p>
<p>Sunetul soneriei îi străpungea nemilos timpanele. Se trezi de-a-binelea amintindu-şi clipa în care sufletul lui strigase” Nuuuuuuuu!”.</p>
<p>S-a îndreptat spre ușă cu un sâmbure de speranță în suflet:” Poate e o glumă. Poate la ușa este ea.”</p>
<p>A ajuns prea târziu. Sunetul a amuțit iar în fața ușii nu mai era nimeni. O umbră, jos, mai avea un pas și ajungea la ușa de ieșire din bloc.</p>
<p> - Mara!</p>
<p>Umbra s-a oprit.</p>
<p> - Hei, bătrâne, sunt eu, Mihai. Ce faci omule? Sun de ceva vreme. Am văzut mașina și mi-am zis că te-ai întors.</p>
<p> - A, tu. Vino! A răspuns cu dezamăgire în glasul stins, Victor. Ultima speranță murise.</p>
<p> - Dormeai? Așteptai pe altcineva?</p>
<p> - Dormeam. Am condus întreaga noapte.</p>
<p> Mihai s-a prăvălit pe unul din fotolii.</p>
<p> - A tras peștele? Vremea a fost bună? Da, văd că te-ai înnegrit, nu glumă.</p>
<p>Victor îi răspundea la întrebări monosilabic în timp ce pregătea cafeaua. S-a așezat pe celălalt fotoliu.</p>
<p> - Ce mai e nou pe aici?</p>
<p> - Păi, cam tot alea. Lumea a fost plecată. Parcă toți au ales să facă concediile în august... Ce faci? Mâine facem o cățărare?</p>
<p>- Poate.</p>
<p>- Am totuși niște vești. O ții minte pe Ina?... A întrebat de câteva ori de tine. Mi s-a părut că au fost mai mult decât niște simple întrebări.</p>
<p>- Adică?</p>
<p>- Pare interesată de persona ta. Și... e frumoooasă foc.</p>
<p>- Prea frumoasă. O Nimfă. Și-ar pune rucsacul în spate?</p>
<p>- Ai mai cărat rucsacuri.</p>
<p>- Eram tânăr și prost. M-am ales cu trei ani de chin, alți trei de aruncat gunoiul în cap și cu o copilă care nu știu cum va crește.</p>
<p> - Io zic să încerci. Prea ești singur. Sau... Mara?</p>
<p> -?!!</p>
<p> - Io aș alege Nimfă. Dacă tot e să cari rucsacuri... e foarte frumoasă, e tânără, te-am invidia cu toții.</p>
<p> - Aha... Și Mara?</p>
<p> - E prea serioasă și prea inteligentă. Dacă mă îmbăt în fața ei și sfârșesc să îmi arăt curu, a doua zi mi-ar fi rușine să dau ochii cu ea.</p>
<p> - Nu cred că ți-ai mai aminti... Știi, sunt doar singur. Mara e o prietenă dragă. E într-adevăr foarte serioasă și inteligentă. Și mi-e ciudă că nu mă văd în stare să car rucsacul ei. Habar nu am de ce... Și unde o găsesc pe Nimfă?</p>
<p> - La” Salamandra”, cu siguranță.</p>
<p> - Are gusturi Nimfă... Vii la o bere?... În cinci minute fac un duș și plecăm. Am chef de-o bere rece și de o Nimfă în patul meu în noaptea asta.</p>
<p> - Hei, io am zis doar că a întrebat de tine.</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p><i> </i></p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p> ASTA SUNT EUtag:insemneculturale.ning.com,2012-11-27:6515444:Topic:1365952012-11-27T13:39:08.606ZHelene Pflitschhttps://insemneculturale.ning.com/profile/HelenePflitsch
<p><b> </b></p>
<p>- Cine ești tu? m-a întrebat.</p>
<p> L-am privit lung... Știa cum mă cheamă, de unde vin. Vroia mai mult decât scria în pașaportul meu și nu dorea un CV rece, banal, încărcat cu date despre diplomele pe care le aveam sau nu le aveam.</p>
<p>Cum puteam să-i spun? Cuvintele în limba lui nu-mi ocupau nici jumătate din filele unui caiet de școlar în clasa întâi.</p>
<p> Mi-am amintit de cutia de carton, îngălbenită și…</p>
<p><b> </b></p>
<p>- Cine ești tu? m-a întrebat.</p>
<p> L-am privit lung... Știa cum mă cheamă, de unde vin. Vroia mai mult decât scria în pașaportul meu și nu dorea un CV rece, banal, încărcat cu date despre diplomele pe care le aveam sau nu le aveam.</p>
<p>Cum puteam să-i spun? Cuvintele în limba lui nu-mi ocupau nici jumătate din filele unui caiet de școlar în clasa întâi.</p>
<p> Mi-am amintit de cutia de carton, îngălbenită și roasă pe la colţuri în care cândva fuseseră niște pantofi. Nu-mi mai aduceam aminte culoarea pantofilor, nici modelul, nici măcar timpul în care îi cumpărasem, dacă au fost sau nu ai mei, trecuseră atâtea anotimpuri, au fost atâtea începuturi şi sfârşituri, zboruri în înaltul cerului său căderi în prăpastii adânci, dar știam că pusesem în ea frânturi ale trecerii mele prin acest spațiu și timp.</p>
<p>Am scotocit prin geamantanul în care îmi îngrămădisem la grabă, câteva haine ponosite și decolorate de vreme. De-a lungul anilor schimbasem mai multe adrese și constatam acum, căutând prin el, că de fiecare dată bagajul meu se micșorase. Lăsasem în urmă lucruri născute din multă transpirație și îmi făcusem destule bătături în palmă.</p>
<p>Cutia era acolo, legată cu sfoară groasă înnegrită de mult prea mulții ani trecuți peste ea și o bucurie nemăsurată că nu o pierdusem, mi-a cuprins ființa. Am surprins ochii ce mă urmăreau mirați:</p>
<p> - Comoara mea! am șoptit cu emoție în glas.</p>
<p> Sfoara groasă a slăbit strânsoarea fericită că se poate relaxa iar din cutia îngălbenită și roasă pe la colțuri s-au revărsat, asemeni unei ape învolburate ținută prea mult închisă într-o matcă ce nu era a ei, o mulțime de fotografii alb - negru, colorate, mari și mici. Le-am atins cu grija celui care le știe valoarea și am simțit vârtejul amintirilor îmbrăţişându-mă, trăgându-mă în el.</p>
<p> I-am apucat mâna și l-am luat cu mine, acolo în fața porții de lemn cu numărul 416, scris mare cu vopsea albă pe tabla verde. Am atins poarta, iar ea s-a deschis scârțâind și de undeva, din fundul curții, a ajuns până la mine, vocea mamei:</p>
<p> - Vezi că iară´ scârțâie poarta aia. Unge-o cu puțin ulei.</p>
<p> Dincolo de poarta care scârțâia se întindea curtea. O curte mare în care florile erau regine.</p>
<p>Două pietre mari de râu, niciunde nu am mai văzut altele la fel, tăiate mai întâi din munte și prăvălite în râu unde au fost uitate până când bunicul său poate tatăl bunicului le adusese acasă, stăteau încă, acolo, lângă fântâna cu cumpănă, să fie de folos femeilor.</p>
<p>Am coborât cumpăna în adâncul întunecat al fântânii scoțând la lumină apa aceea cu gust dumnezeiesc.</p>
<p>Ulcica de tablă emailată, roșie cu buline mici, albe, stătea agățată în cuiul ei. I-am dat să bea:</p>
<p> - Cine bea apă din fântâna asta va revii aici iar și iar, am repetat cuvintele auzite de la tata atunci când întindea ulcica cu apă vreunui drumeț străin de locuri.</p>
<p> M-am aplecat peste marginea de lemn care purta semnele mângâierilor razelor de soare, ale ploilor și vânturilor și am văzut plasa de ață verde. Lelea Anuță, sigur, își tăiase cocoșul acela care îmi sărea în cap de câte ori încercam să intru în curtea ei și pusese carnea la păstrare în” frigiderul” străzii. Era acolo și sacoșa de plastic a Mariei Lupului, i-o fi trecut supărarea pe ”nu știu cine”, care voit sau nevoit încurcase pachetele și îi consumase bunătățile.</p>
<p> Dincolo de pietrele de râu, până la marginea gardului dinspre stradă, se întindeau lăcrimioarele. Le trecuseră florile, era început de toamnă, dar am simțit mirosul lor pătrunzându-mi în suflet.</p>
<p>În cealaltă parte, spre vecina, femeia aceea mică şi grasă care ieșea în fiecare seară pe banca din fața porții și spunea povești despre o lume fascinantă, atât de fascinantă încât o întrebam pe mama de ce nu m-a născut în timpul ăla, erau Daliile. Înalte cât gardul, de toate culorile și formele, erau admirate de toți cei care treceau pe acolo și nu era femeie care să nu își dorească o ceapă. Făceau la fel ca mama în fiecare toamnă, scoteau cu grijă cepele, le înveleau în ziare, scriau culoarea florii într-un colț, cu creion chimic, să nu dispară în lunga iarnă când erau adăpostite în pivnițele întunecate, dar florile lor nu creșteau la fel de falnice și mândre ca ale noastre.</p>
<p>Daliile mamei ascundeau și curtea din spate, curtea găinilor, că doar ”nu e musai să știe toți ce se învârte prin ograda noastră”. Apoi găinile nu puteau fi lăsate, așa peste tot, florile mamei și iarba tatei trebuiau să arate asemenea celor din cărţile cu povești.</p>
<p> De la poartă până la intrarea în casă pe trotuarul de pământ bătătorit se mai vedeau semnele ultimului șotron jucat cu Rozica, verișoara mai mică cu un an și jumătate de care mă despărțea doar două case. În dreapta lui se înălțau spre soarele albastru pe care nori mici, pufoși și albi întinseseră o horă, două mândre brăduici ce țineau umbră camerei din față a casei.</p>
<p> Am urcat cele trei trepte de scândură cu grijă și emoții.</p>
<p>În fața mea se întindea târnațul, tovarășul jocurilor mele, martorul gândurilor și visurilor născute pe când aveam sufletul pur și credeam în curățenia tuturor sufletelor. Acolo, în târnațul acela din scândură mâncată de carii, cu mușcate roșii ca sângele, m-am îndrăgostit prima oară de o stea, înainte să fi citit Luceafărul lui Eminescu. Acolo mi-am jurat că voi învăța pentru mine și pentru tata, să ajung” om mare” ca la masa mea să fie în fiecare zi pâine albă cu salam, așa cum văzusem în casa de la oraș a surorii mamei mele. Acolo în târnațul acela am jelit primul prieten adevărat, un biet cățeluș ce-l găsisem flămând și murdar în pragul casei noastre.</p>
<p> Am intrat în casă ştergându-mi picioarele de rogojina din pănuși uscate de porumb făcută de Anișoara, Anișoara aia din colţul străzii care era foc de inteligentă, citea câte trei patru cărți pe săptămână, dar după ce termina de citit își îneca bucuria sau supărarea în prea mult alcool și devenea Anișoara bețiva.</p>
<p> Prima încăpere, bucătărie și cameră, dar și dormitor în ceas de noapte, mă aștepta neschimbată, cu soba pe care se odihnea fierul de fontă și oala cu apă, cu tapetele din cârpe țesute în serile de iarnă, cu păretarul ”Răpirea din Serai” pe care mama dăduse jumătate din leafa tatei, cu radioul mare ”Enescu” la care ascultam fascinată seară de seară ”Bună seara cooopiii” iar mai apoi, în fiecare zi de luni, teatrul radiofonic. Era acel radio mare, ”Enescu”, de la care aflasem că există o Europă Liberă, un secret împărtășit de tata, apărat cu străşnicie de mama, care acoperea geamul ușii cu pături, astfel ca nici o privire curioasă să nu ne surprindă cu urechea lipită de difuzorul lui.</p>
<p> Pe ușa ce dădea în camera din față cu mobilă albastră ca cerul senin, pe recamierul căreia trona, ca o adevărată împărăteasă ce era, singura păpușă pe care mi-am dorit-o vreodată și pe care nu am avut-o, se lăfăia fălos fileul de ață făcut, cu multă dragoste într-o vară lungă și fierbinte, de mama.</p>
<p> M-am așezat la masă și rând pe rând și-au ocupat locurile bine cunoscute, bunica care tocmai sosise de pe drumuri, fratele meu care uitase să își spele mâinile și dragul meu, tata. Acel tata, ce îmi citea gândurile înainte să le rostesc, ce alerga la școală după călimara de cerneală uitată în bancă scăpându-mă de păruiala mamei, care citea pe nerăsuflate ”Magazin Istoric” pentru care uneori renunța la pachetul de țigări, tata, dragul meu tată, care ne trezea în fiecare dimineață de Crăciun cu ”Ziurel de ziuă”, care colinda satele din vârf de munte pentru o poezie sau un descântec de nuntă.</p>
<p>După ce ne-am rânduit cu toții, a sosit mama. A așezat cu grijă laboșul în care tocănița de pui crescut în curtea ascunsă de dalii revărsa spre noi un miros îmbătător. Mămăliga aurie și laptele rece cu smântâna de două degete și-au făcut loc pe masa acoperită de fața albă, imaculată, neputând lipsi de la ospăț.</p>
<p>Împreună cu noi era iubirea, mândria și mulţumirea că suntem cu toții acolo, unu lângă altul și ne putem bucura și de târnațul cu lemnul mâncat de carii, și de daliile mamei, și de iarba tatii, și de apa din fântâna cu cumpănă, și de poarta cu numărul 416, chiar și de vecinele noaste, Lelea Anuță, Maria Lupului, Anișoara sau vecina cea mică și grasă ce ne aduna cu poveștile ei în fiecare seară pe banca de la poarta casei.</p>
<p> Degetul meu era pe fotografia alb-negru nu mai mare decât palma mea. O lacrimă de dor și drag a luat-o la vale pe obrazul îmbujorat:</p>
<p> - Asta am fost, sunt și voi fi mereu, chiar dacă în geamantanul meu vă rămânea doar această cutie de carton, îngălbenită, roasă pe la colţuri și legată cu ață groasă înnegrită de vremuri.</p>
<p> </p>
<p> </p> REGĂSIRE (fragmet)-6-tag:insemneculturale.ning.com,2012-10-28:6515444:Topic:1202142012-10-28T16:22:29.989ZHelene Pflitschhttps://insemneculturale.ning.com/profile/HelenePflitsch
<p align="center"> </p>
<p> Pe badea Gheorghe la întâlnit acolo, la marginea pădurii unde se oprea la ceas de seară să asculte corul greierilor. Se odihnea și el după o zi de muncă în care și-a făcut, din căpițele de fân presărate pe câmp, o boade falnică. Cei ce-l ajutaseră plecaseră, dar el mai zăbovise puțin ca să poată asculta în voie glasul pământului, să poată vorbi liniștit cu nevasta dusă la cei de dincolo, lăsându-l singur că:</p>
<p> - Vezi tu, copiii cu ale lor, nu au timp și…</p>
<p align="center"> </p>
<p> Pe badea Gheorghe la întâlnit acolo, la marginea pădurii unde se oprea la ceas de seară să asculte corul greierilor. Se odihnea și el după o zi de muncă în care și-a făcut, din căpițele de fân presărate pe câmp, o boade falnică. Cei ce-l ajutaseră plecaseră, dar el mai zăbovise puțin ca să poată asculta în voie glasul pământului, să poată vorbi liniștit cu nevasta dusă la cei de dincolo, lăsându-l singur că:</p>
<p> - Vezi tu, copiii cu ale lor, nu au timp și răbdare cu un neputincios ca mine... Apoi, vrămurile astea s-o schimbat și nu în bine așa cum trăbuie. Știi tu, când omu ăla mare, la tălăvizor, o zâs că îi năvoie de douăzeci de ani să nă fie bine?... Brucan, parcă aşa îl cheamă... No apăi o știut ce zâce. Că ni, o trăcut deja paisprăzece... Să vede ceva?... Locu ăsta l-o știut și dacii, și romanii. Îi plin de aur muntele ăsta. Tăți l-o cătat. Numa acum l-o lăsat... Întărăse politice..</p>
<p align="center"><i>” Munții noștri aur poartă</i></p>
<p align="center"><i>Noi cerșâm din poartă-n poa</i><i>r</i><i>tă...”</i></p>
<p>Iară s-o întors vrămurile alea. Ăstai moțu, dragu badi... el știe duce... Și duce, și duce da și când să scoală...</p>
<p> Locu ăsta o fost făcut oraș de Carol, că știa cătăi de important aurul de aici... În război or murit mulți aici, să nu lase armatele fasciste în Apusăni. Eram copil, știu bine. Or băricădat drumu și calea fărată. Și n-or trăcut. Scrie asta și în istorie. Nu vorbăsc aiurea. Apăi, or dăschis mina. O fost bine. Am lucrat și io acolo. Am și pănsie. Nu e mare, alțâ mai tânări ca mine, au pănsi mai mari, nu mă plâng, e bine. Dară acuma... o închis-o. Dă ce? Și ce să facă oamănii?... Astăzi nu să mai mulțămăște lumea cu mămăliga și ceapă. Trăbă bani. Pământ aici nu e atât cât oamăni sunt...</p>
<p align="center"><i>” Munții noștri aur poartă</i></p>
<p align="center"><i>Noi cerșâm din poartă-n poa</i><i>r</i><i>tă...”</i></p>
<p> Mara l-a ascultat în tăcere. Cuvintele bătrânului curgeau ca o spovedanie. Nu vorbea pentru ea. Își vorbea lui, sau poate pământului, sau pădurii, sau pur și simplu vântului. Era un plâns fără lacrimi, era strigătul al neputinței. Era glasul lui Horea, și Cloșca, și Crișan, a lui Avram Iancu și al eroilor secerați de plumb apărând poarta de intrare în Apuseni.</p>
<p> Rămăsese în urma lor un monument slujit de un sobor de preoți ce și-au însemnat trecerea pe plăcuță, să vadă cei ce-or trece pe acolo, să știe urmașii că au existat și că numele lor sunt la fel de importante ca cele cunoscute sau necunoscute ale celor căzuți.</p>
<p> Mina, mândria locului, stătea de strajă la intrare în micul orășel de munte ferecată cu multe lăcate deasupra cărora se încăpățânau să fluture în bătaia vântului două steaguri fără culoare.</p>
<p> Iulia, CTC-ista de la doi, o femeie mărunţică cu ochi vioi, a așteptat-o într-una dintre seri și a poftit-o la o plăcintă caldă cu mere. Acolo l-a cunoscut pe bărbatul ei.</p>
<p>Seara a fost plăcută, Iulia făcuse într-adevăr plăcinte gustoase care au fost însoțite și de un pahar cu lapte proaspăt de vacă. Doar că Mara s-a trezit adresându-se bărbatului:</p>
<p> - Și tu, unde muncești?</p>
<p>Brusc s-a lăsat tăcerea. Se auzea doar bâzâitul a doi bondari ce se roteau în jurul becului ce lumina târnațul. Ochii bărbatului au devenit brusc triști iar în cei ai Iuliei apăruseră două lacrimi ce stăteau gata, gata să se prăvălească la vale.</p>
<p>Întrebare fusese pusă, n-o mai putea lua înapoi, așa că Mara așteptă tăcută ca cel din fața ei să înceapă să se destăinuie. Simțea că va avea glasul lui badea Gheorghe. Și nu s-a înșelat.</p>
<p> - Sunt inginer la mină. Încă. Nu știu până când: o zi, o lună, două, dar va fi curând. Că io chiar nu cred că îi vor mai da drumu. Nici acum, nici mai încolo. Doar dacă nu or vinde-o, mânca-i-ar Pământul să-i mânce.</p>
<p> - Ioane, nu blăstăma.</p>
<p> - No, lasă-mă. Că drept îi blastăm. Cum or putea vinde pământul ăsta scăldat de-atâta sânge?... Or face-o în numele binelui țării...</p>
<p>Deci, eu încă mai sunt inginer la mină. Mai întâi au fost listele de restructurare. Că eram prea mulți. Și aveau dreptate. Eram zece în loc de unu. Asta a făcut Ceaușescu... blocurile alea, cutiile alea de chibrituri pe malul Arieșului. Și atunci totul s-a schimbat pe aici. Au venit, de nici unde, tot felul de bărbaţi. Cine credeţi că şi-a lăsat mama şi tata, sau casa şi a venit aici? Puţin au fost mai răsăriţi. În rest... pleava. Apoi, le-a adus şi pe ele, moldovencele, nişte copile... că au făcut fabrica de confecții să dea de lucru femeilor... Ce ştiau ele?... S-au măritat, s-au însurat, ne-am amestecat, cred că nu mai este familie, care să fie de-a locului... Când am făcut primele liste nu a fost prea rău. Era pleavă destulă. Și mai credeam că lucrurile se fac așa, ca ele să fie puse pe drumul ăla bun... Apoi alte liste, și alte... minciuni păste minciuni. Am făcut câteva greve. Am crezut că-i facem pe ăia mari să se gândească bine. Apoi nu am mai crezut. Iar acum aștept să dăm cheile... Io înțăleg și că nu mai trebuie aur, acum. Dar mina asta, locul ăsta, are o istorie. Am pute-o face muzeu. Am citit și am auzit că prin Germania și Anglia au făcut așa ceva. Ar fi ceva. Și orașul ăsta nu ar muri. Așa... nu e vorba de mine. Io am din ce trăi chiar dacă se închide și fabrica femeii. Am doar un copil care mai are doi ani și termină facultatea. Dar sunt atâția aici care nu au de nici unele. Stau în blocuri. Ce faci acolo fără bani. Unii au plecat. Dar alții au rămas. Un muzeu ar aduce străini. Locurile sunt faine pe aici. Orașul ăsta ar trăi. Apoi, când va trebui, mina îi conservată. O poți deschide repede, fără bani aruncați.</p>
<p> Tăcerea a coborât din nou.</p>
<p>Ochii celor doi erau triști, atât de triști.</p>
<p> </p>
<p> În seara aceea nu a mai luat-o spre pădure. A coborât spre Arieş.</p>
<p>Verdele crud al pădurii a rămas, undeva, în spatele ei. I-a luat locul cenuşiul blocurilor.</p>
<p>Din depărtare, cele câteva blocuri înşirate pe marginea Arieșului păreau asemeni unor copaci care tocmai şi-au pierdut frunzele.</p>
<p>Era toamnă, doar.</p>
<p>O zi frumoasă de toamnă în care soarele, chiar dacă se pregătea de culcare, mai avea puterea să îşi trimită razele aurii pe cerul atât de albastru, lăsându-le să se joace într-un joc doar de el ştiut.</p>
<p>Baletul acela de pe cer, în care raze de soare făceau pereche cu nori albi de puf, era însoţit de simfonia cântată de apele Arieșului.</p>
<p>Şi în toată splendoarea aceasta a naturii, omul înălţase acele blocuri cenuşii.</p>
<p>Cu cât intra mai adânc în labirintul format de acestea, cu atât avea senzaţia că lucrurile nu se potrivesc, că scenograful a greşit scena.</p>
<p>S-a oprit năucită de cele ce vedea.</p>
<p>Curţile orânduite de mâini harnice erau înlocuite cu containere de gunoi în jurul cărora câini, pisici, găini şi muşte, multe muşte, îşi căutau hrana.</p>
<p>Din loc în loc, câte un garaj sau coteţ din scânduri înnegrite de ploi şi vânt ascundeau de toate pentru toţi sau câte un porc ce zbiera cerându-şi hrana de seară.</p>
<p>Iar blocurile... cuti de chibrituri peste care vremea trecuse lăsând urme adânci.</p>
<p>Ferestre acoperite de perdele înflorate, ferestre acoperite cu hârtie care cândva fusese albastră, ferestre acoperite de praful adus de vânt îți arătau unde e viață sau unde pustiul pusese stăpânire peste micile camere.</p>
<p> Povestea lui badea Gheorghe, povestea lui Iulia și a bărbatului ei au făcut-o să simtă nevoia de-a știi și povestea celor care locuiau în această parte sumbră a orașului care îi produceau fiori reci pe șirea spinării.</p>
<p>A răspuns cu bucurie invitației de-a petrece ceva timp la o cană de ceai în casa unei alte angajate pe care a întâlnit-o întorcându-se de la cotețe. Avea o găleată în mână semn că fusese cu mâncare la unul din porcii ce guițau în gura mare.</p>
<p> - Eu am venit din Moldova. Și-a început povestea femeia. Aveam doar şaptesprece ani. Ca mine sunt majoritatea, chiar dacă au venit înaintea mea sau mai târziu.</p>
<p>Am venit cu ochii în lacrimi, abia ne rupsesem de fusta mamelor noastre. Credeam că, după terminarea stagiaturii, ne vom întoarce pe la casele noastre, sau cel puţin în Moldova.</p>
<p>Dar aici ne-am găsit soţii, ne-am măritat, am făcut copiii... unele din noi nu s-au mai dus nici măcar în vizită acasă.</p>
<p>Acolo... am plecat, majoritatea, din case mici, de cârpici, de la ţară, de la oi şi porci... Aici, am găsit apartamente... multe dintre noi nu am visat aşa ceva... Bani erau. Bărbaţii ne câştigau bine şi nici noi nu ne puteam plânge... Copiii ne mergeau la şcoli, aveam aici liceu cu profesori renumiţi, mai buni chiar decât la Câmpeni, aveam spital... aveam de toate.</p>
<p> Mara a observat că deși povestea cu degajare toate cele și ochii ei erau trişti. Toate cele bune erau undeva în trecut, un trecut parcă atât de îndepărtat.</p>
<p> - După ce s-a închis mina s-a terminat şi viaţa de aici. La început lumea a fost mulţumită. S-au dat plăți compensatorii, bani mulţi. Şi am crezut că vor ajunge cât lumea... Unii, care mai aveau gospodării acolo de unde au venit, au plecat. Puţini au fost ăştia, dar au fost. Ei sunt norocoşii!... Au vândut apartamentele de aici... alţi bani... aveau încă la cine să le vândă şi au plecat.</p>
<p>Alţii... o perioadă au trăit bine. Femeile lucrau în fabrică, se câştiga bine, bărbaţii la birt.</p>
<p>Săptămânal mergeam la Câmpeni, sau Alba, sau Turda. Ne întorceam cu sacoșele pline. Apoi, banii s-au terminat... Ca şi cum nu au fost. Leafa femeilor nu a mai ajuns. Bărbaţii au început să plece care încotro, unii în străinătate... Bărbaţii şi copiii care terminaseră şcoala... Au rămas femeile şi copiii mici, de şcoală... Au fost unii care au investit banii. Au luat păduri şi fâneţuri pe seama de nimic. Au luat apartamentele celor care au plecat. Puţini, dar au fost...</p>
<p>Şi noi am luat ceva pământ. Dar mai departe... nu ştim ce să facem cu el. Şi aşa nu ne ţine de foame.</p>
<p>- Dar au fost programe care să vă înveţe...</p>
<p>- Doamnă dragă - a intrat în discuţie bărbatul - au fost. Au venit şi ne-au adunat la şcoală. Câte două ore pe săptămână. Ne-au arătat tot felul de planşe, ne-au spus tot felul de vorbe... Frumos au vorbit... Ne vedeam mari patroni cu buzunarele pline de bani... Dar cum să ajungi aşa?</p>
<p>Uite, eu am luat pământ. Dar ce să cultiv pe el? Am fost miner o viaţă. Nu mă pricep. Pot învăţa. Dar de unde bani pentru seminţe, pentru utilaje...</p>
<p>- Dar sunt tot felul de fonduri...</p>
<p>- Aşa e. Uni au luat de la Sapard, mai ştiu eu cum le cheamă pe instituţiile astea?... Cunosc câţiva, nu mă întreba cine au fost ăștia. Ești femeie deșteaptă, te poți gândi singură. Eu?... Am fost la Alba, am fost la Câmpeni. I-am ascultat, dar mai departe nu am putut merge. Atât am putut cu capul meu...</p>
<p> L-a privit lung şi i-a văzut ochii care deveniseră mai negrii, înfiorători de negrii.</p>
<p>Cuvintele i s-au oprit în gât. Ce-ar fi putut să le spună?</p>
<p> - Am acasă câteva reviste şi cărţi. Cu tot felul de idei şi îndrumări. Poate vă ajută. Poate găsiţi acolo la ce ușă trebuie să bateţi...</p>
<p> - Da, de asta am avea nevoie. De o uşă la care să batem. Dar să se şi deschidă pentru noi. Că avem copii. Trebuie trimişi la şcoală. Iar aici, acum nici şcoala nu mai e şcoala...</p>
<p> Şi-a băut ceaiul, le-a mulţumit pentru ospitalitate, a mai privit încă o dată carpeta agăţată deasupra patului,” Răpirea din Serai” şi a ieşit copleşită de cele ascultate.</p>
<p> Şi-a aşezat aparatul de fotografiat pe noptieră.</p>
<p> În seara aceea nu a făcut fotografii.</p>
<p> </p> REGĂSIRE (fragmet)-5-tag:insemneculturale.ning.com,2012-10-25:6515444:Topic:1186302012-10-25T20:42:33.857ZHelene Pflitschhttps://insemneculturale.ning.com/profile/HelenePflitsch
<p align="center"> </p>
<p> Au intrat pe ușa larg deschisă de Văsilie îmbrăcat în același costum vișiniu și cu aceeași cămașă albă, strălucitoare, în același timp.</p>
<p> - Ei, ai dormit bine, îți place apartamentul, ai tot ce este nevoie? au curs una după alta întrebările lui Moldovan în timp ce dădea mâna cu bărbații pe care îi întâlnea în cale sau atingea ușor umărul vreunei femei înloc de” Bună dimineața!”</p>
<p> - Astăzi vreau să te plimbi puțin prin secții, să vezi ce și cum, să îmi…</p>
<p align="center"> </p>
<p> Au intrat pe ușa larg deschisă de Văsilie îmbrăcat în același costum vișiniu și cu aceeași cămașă albă, strălucitoare, în același timp.</p>
<p> - Ei, ai dormit bine, îți place apartamentul, ai tot ce este nevoie? au curs una după alta întrebările lui Moldovan în timp ce dădea mâna cu bărbații pe care îi întâlnea în cale sau atingea ușor umărul vreunei femei înloc de” Bună dimineața!”</p>
<p> - Astăzi vreau să te plimbi puțin prin secții, să vezi ce și cum, să îmi spui părerea ta. Un om venit dinafară poate vedea mai bine decât noi, cei de aici, ce lipsește. Nu facem nici un pas înainte. Avem de toate, zic eu, dar nu scot producția pe care o vreau. Aud la alții, fără nici o tradiție în spate, numai lucruri bune, io însă nu mă pot lăuda... Marin o să-ți dea toate informațiile necesare. Pentru început împărțiți biroul, apoi vom vedea. Apoi, să îmi spui ce ne trebuie pentru nouă linie... O să-i chem pe toți la mine să le spun ce e cu tine și să îți stea la dispoziție.</p>
<p> Marin era deja în birou, vorbea la telefon în timp ce sorbea cafeaua dintr-o cană mare, roșie pe care era scris numele lui. Îi zâmbi și o salută fluturându-și mâna și arătându-i biroul ce-l pregătise pentru ea.</p>
<p>Secretara intră și așeză pe biroul ei o cană la fel de roșie. Îi arătă prin semne unde găsea zahărul și laptele și ieși la fel de discret ca și cum intrase.</p>
<p> Fereastra dădea spre vest, acolo unde se înălțau o sumedenie de blocuri cenușii. Același cenușiu cu care o întâmpinase orașul.</p>
<p>Secretara reveni din nou și cu o voce înceată anunță:</p>
<p> - Domnul director zice să veniți la dânsul.</p>
<p> - A și venit? întrebă Marin care pusese receptorul în furcă. Credeam că avem timp să mai povestim între noi. Probabil pleacă pe undeva.</p>
<p> Au intrat în biroul directorului unde se mai găseau câteva persoane. Păreau triști sau plictisiți, Mara nu își dădea seama exact, simțea doar o atmosferă apăsătoare.</p>
<p>” Ce se întâmplă aici? E locul contrastelor? De la verdele crud și proaspăt ajungi repede în cenușiu, de la veselia debordantă a lui Văsălie te lovești de fețe plictisite și mohorâte.” se întrebă Mara.</p>
<p> - No, haideți, mă grăbesc. Trebuie să plec la Alba... Uite Mara, ei sunt cei trei șefi de secții. Și arătă spre doi bărbați și o femeie mărunțică. Flăcăul ăsta e mecanicul șef, el e contabilul care îmi stă întreaga zi în coastă și în loc să adune, scade, mă întreb ce mai poate scădea, iar pe Ica o știi... Ea - și arătă spre Mara - va fi ochiul meu. În toate secţiile. Vă cere ceva, îi dați, vă întreabă ceva, îi răspundeți. Vă spune ceva, faceți, fără comentarii... Vom avea în curând o nouă linie. Ne-apucăm să facem blugi. La trei euro bucata. Nu vă dau vouă trei euro. Io iau trei euro. Vă spune Ica cât primiți voi. La întâi decembrie, așa, de Ziua Națională, îi dăm drumul.</p>
<p> - E zi liberă atunci, scăpă printre dinți, vizibil nemulțumită, Ica.</p>
<p> - Sărbătorim prin muncă. Am mai făcut-o ani de zile și nu am comentat nimic. Cine nu vine se lipsește de cadoul de Crăciun.</p>
<p> - Și primele?</p>
<p> - Ce prime? sări parcă din somn contabilul.</p>
<p> - Tu muiere, mă oamenilor, mâine abia începe septembrie și voi deja vă pregătiți să tăiați porcul. Gata, la muncile voastre... Marine, am plecat. Vezi că...</p>
<p> Mara îi urmări cu privirea pe cei care abia trăgându-și picioarele, ca și cum erau după o zi istovitoare de muncă în arșița soarelui, se îndreptau spre ieșire.</p>
<p>Bărbații, înalți și cu obrajii roșii aveau halate albastre îmbrăcate peste hainele cu care veniseră de acasă. Nu erau închise la nasturi iar mâinile le țineau afundate adânc în buzunarele mari. La buzunarul de la piept se odihnea un pix, care luase locul altuia ce își lăsase urma pe pânza albastră.</p>
<p>Doi dintre ei aveau, probabil, peste cinzeci de ani și trecuseră pe lângă ea fără să îi arunce o privire. Priveau ușa capitonată din fața lor parcă fiindu-le teamă că nu o vor găsi.</p>
<p>Flăcăul, mecanicul șef, o privi ironic în timp ce mesteca cu gura deschisă o gumă de mestecat. Ochii lui vroiau să îi spună: ”Ei, cu mine nu ai treabă. Oricum, nu știi ce și cum...”</p>
<p>Femeia mărunțică era și ea în halat albastru, legat strâns la mijloc cu un cordon îngust care îi scoteau în evidență șoldurile mult prea mari.</p>
<p>O basma maro cu floricele mărunte galbene îi era legată la spate. Câteva șuvițe de păr blond s-au încăpățânat și nu s-au lăsat ascunse de basmaua înflorată parcă vrând să spună: ”Suntem încă tinere, suntem încă tinere.”</p>
<p> - Leonora sunt. Veniți amu la mine? Eu sunt la săcția doi, la etajul doi.</p>
<p> - Mara Stamate. Poți să îmi spui Mara. O să trec mai târziu.</p>
<p>Leonora își strânse la piept caietul ce îl ținea în mână și și-a urmat cei trei colegi spre ieșire.</p>
<p>Ica a mai zăbovit preț de câteva clipe dar pentru că directorul vorbea cu Marin și simțea că nu o să i se dea atenția ce ar fi vrut-o ieși cu o față acră, ca și cum tocmai mâncase o lămâie.</p>
<p>Contabilul nu se mișcase de la locul lui. Își tot aranja într-un dosar gros ce îl avea în brațe niște hărţi și murmura ceva doar de el auzit. Abia când Moldovan îi salută anunțându-i că nu se mai întorcea în ziua aceea își aminti că rămăsese acolo un un motiv:</p>
<p> - Și hârtiile meeeleee?</p>
<p> - Nu ți-am spus că plec? Mâine. Sau arată-le la Marin.</p>
<p>Un zâmbet fugar a luminat fața lui Marin iar Mara a remarcat că cei doi bărbați nu s-au privit și nici nu și-au adresat vreun cuvânt. Păreau că nu existau unul pentru celălalt.</p>
<p>Au părăsit biroul și s-au îndreptat spre scările ce urcau la cele două secții de la etajele superioare.</p>
<p> - Tu și contabilul...</p>
<p> - El e tot pe vremea cincinalului în patru ani și jumătate.</p>
<p> - Oare e singurul?</p>
<p> Vestea despre ”ochiul șefului” perceput ca și ”spionul șefului” în secții, s-a răspândit repede. Mirarea a fost mare când l-au identificat în femeia aceea necunoscută ce colindase în urmă cu o seară pe uliţele oraşului cu un aparat de fotografiat în mâna și dând binețe cu căldură și bucurie în glas tuturor celor pe care îi întâlnea.</p>
<p>Contrastul pe care îl percepuse în biroul directorului a urmărit-o și în timpul vizitei prin secții.</p>
<p>Imaginea care a dus-o la fabrica italiană o regăsea peste tot. Ceva însă nu se potrivea. Părea ori un tablou neterminat, ori ceva îl stricase.</p>
<p>I-au trebuit câteva zile să își explice asta.</p>
<p> Dacă în biroul directorului nimeni nu comentase, nimeni nu scosese o vorbă, acolo, în lumea lor, cei trei șefi de secție nu se sfiau să își arate nemulțumirile pe față.</p>
<p> - Fac asta de-o viaţă şi dintr-o dată nu mai e bine ceea ce fac. Dintr-o dată o mâneca trebuie pusă mai repede decât gândeşti... Dintr-o dată... Ce poate să facă un om care nu ne cunoaşte? O să ne mai dea o pereche de mâini? îl auzi pe şeful de la unu confesându-se unui grup de femei. Prezența ei nu l-au făcut să se oprească din vorbărie, ba din contră îi dăduse curaj să își arate nemulțumirea pe față. Era alături de cele aproape două sute de femei cărora le coordona munca nu de azi de ieri, ci de la deschiderea fabricii, știa ce zice.</p>
<p> - Puteţi să staţi mult şi bine printre noi. Nu văd ce ne mai puteţi învăţa... Fac asta de-o viaţă. Am fost ucenic la cel mai bun croitor din Apuseni, nu am învățat din cărți și nici după ureche.</p>
<p> - Întotdeauna e loc de mai bine. Dar sincer, eu nu vreau să vă învăţ nimic. Rămâne la latitudinea dv. să decideţi dacă ce vă voi spune e bun sau nu.</p>
<p> - Ce să fie bun? Trei euro pe o pereche de nădragi?</p>
<p> Mara s-a mulțumit să îi zâmbească și s-a pierdut printre mașinile de cusut de unde mai găsea câte o privire prietenoasă și încrezătoare că poate ”nu e dracul atât de negru” cum îi șoptise o femeie ce abia se mai vedea dintr-un morman de vată.</p>
<p>Se oprea din loc în loc, lua produsul în mână, îl analiza, punea câte o întrebare și îi dădea dreptate lui Miron care în ziua precedentă o prevenise:” Cu oamenii e greu.”</p>
<p> Pe șeful de la croi l-a citit dintr-o privire. Zâmbetul cu care o întâmpinase și mâna ce i-a întins-o erau gesturi după care își ascundea aceeași nemulțumire ca și a colegului de la unu.</p>
<p>Era doar mai diplomat și știa că dacă Moldovan, directorul, zicea ceva, trebuia măcar în aparențe să fie de acord. În fond el își conducea secția și nu avea deloc frica Leonorei că cineva i-ar putea lua locul.</p>
<p>Acolo sus, oricine putea fi înlocuit ușor. Dar aici, la el... el era Buricul Pământului.</p>
<p>Mara i-a întins la rândul ei mâna:</p>
<p> - Știu, faci asta de o viață, ai fost ucenicul celui mai bun croitor din Apuseni, ai devenit tu însuți cel mai bun, dar acolo ai întins materialul ăla pentru croi prost și asta face să se piardă minute bune sus în secții dar și aici, la numerotare. E singurul lucru pe care ți-l pot spune, în rest nu mă pricep, dar dacă la Întâi Decembrie voi sărbători alături de voi, îmi dai altfel pachetele.</p>
<p> Fața bărbatului, roșie și bucălată își schimbă culoarea după fiecare cuvânt al Marei și deveni vișinie atunci când aceasta sfârși. Un tremur nervos în colțul gurii luă locul zâmbetului fals. După câteva clipe de tăcere, timp în care s-au privit în ochi, a rostit apăsat și rar, vârându-și adânc mâinile în buzunarele largi ale halatului.</p>
<p> - Apăi, asta om mai vedea. Roberto zice asta de vreo cinci ani, poate mai bine.</p>
<p> - Doar că pe el chiar nu îl interesează cum facem să ne crească producția. Ne dă un sfat, îl luăm, bine, nu, iară bine. interveni Marin în discuție.</p>
<p> - Apoi sigur, el doar taie din prețuri. Am ajuns la un sfert de preț la toate produsele. Parcă mâneca nu e tot mânecă, guleru nu e tot guler și cracu nu mai îi crac... S-o schimbat lumea. Toate sunt pedeantoarselea... Ăla bai să fie, cum om face pachetele. Dacă trăbă, trăbă, încercă s-o dreagă bărbatul, probabil intimidat de spusele Marei sau dintr-o diplomație bine cunoscută.</p>
<p> La magazia de produse finite întâlnise o femeie pe care o cunoștea. A găsit prima persoană care să se bucure de prezența ei în fabrică. Iar Nora îi părea sinceră.</p>
<p> Flăcăul, mecanicul șef, pe numele lui Sandu, își lua micul dejun. Pe masa lungă, plină cu de toate, făcuse loc pentru pâinea cumpărată de la magazinul din colțul fabricii și bucata de salam.</p>
<p> - No... dacă tăt aț vănit, până aici, mă gândesc că aț adus și ceva piese de schimb. Că altceva, chiar nu văd ce trabă aț ave cu mine.</p>
<p> - Sandule, Sandule... nu te schimbi de loc. Tot timpul într-un război.</p>
<p> - Apoi, dacă io îs pus la coda vacii. Toată lumea strâgă: ”Mecanicii stau, maşinile nu merg”. Nimeni nu să le zâce nimic proastelor alea, care nu știu să pună un ac ca lumea... Apăi pe mine ce m-ar putea învăța dumneaei?</p>
<p> - Pot să îți repet și ție că nu sunt aici să învăț pe cineva ceva. Și de un lucru te asigur cu cea mai mare sinceritate. Voi striga cât pot de tare ”Vreau ca mecanicii să stea.” Sper că înțelegi diferența. Te văd băiat deștept și șmecher. Doar băieții ăștia mestecă de zor gumă în timp ce vorbesc cu altcineva. Vreau să te informez, așa de amorul artei, că, spre nefericirea ta, sunt mecanic de meserie și încă unul bun. Știu cum să pun un ac și mai știu și alte multe lucruri. În fabrica asta sunt mașini de ultima generație. Asta înseamnă ceva bani. Arată jalnic. Știi ce cred eu? Că flăcăul care e mecanic șef este deștept și șmecher doar pe deasupra. Asta nu prea îmi place. Eu trebuie să îmi încep treaba de aici. Și am multă treabă cu tine. Pentru început vreau să văd lista utilajelor și starea lor.</p>
<p> - Ce listă? O are contabilul.</p>
<p> - Aia e a lui. Eu vreau lista ta. Acolo unde scrie frumos: mașina nr. 1- făcut revizie în data de...</p>
<p> - Da ce, suntem pe vremea lui taşcă să facem hârti?</p>
<p> - Tu munceai pe vremea aia? Probabil făceai hârtii. Acum nu le mai faci nici pe alea... Uite cum facem: tu termini repede cu micul dejun și faci lista fără data reviziei. Mâine dimineață, la șapte fix ne întâlnim aici, cu toți mecanici și vedem ce facem mai departe.</p>
<p> Flăcăul a sărit de la masă gata, gata s-o dărâme ca și cum dintr-o dată scaunul i-a luat foc. Fața i s-a înroșit, venele de la gât s-au umflat și înainte să poată scoată o vorbă guma de mestecat s-a speriat atât de tare încât s-a grăbit să se ascundă, undeva, în interiorul corpului lui. Marin i-a dat o mână de ajutor scăpându-l de la sufocare și i-a reamintit ordinul directorului.</p>
<p>Și-au luat la revedere și au părăsit micul atelier. Când s-au îndepărtat destul de mult ca să nu fie auziți, Marin i-a spus:</p>
<p> - Tu poți fi și așa? Pot să vin și eu mâine dimineață? Sunt tare curios.</p>
<p> - Va face listele.</p>
<p> Mara a avut dreptate. Listele o așteptau pe colțul mesei, guma de mestecat dispăruse iar o tăcere de mormânt s-a lăsat la intrarea ei în atelier. Pe lângă flăcău mai erau încă patru bărbați. Fumau iar ochii priveau ceva pe podea, ceva ce doar ei puteau vedea. Doar unul singur stătea drept și chiar i-a răspuns cu zâmbetul pe față salutului.</p>
<p>Mara le-a prezentat planul, le-a trasat fiecăruia sarcinile și timpul de executare, i-a provocat cu un glas blând dar categoric la implicare, iar după o oră au părăsit micul atelier îndreptându-se fiecare spre locurile stabilite.</p>
<p>Sandu a urmat-o pe Mara, vroiau să vadă împreună acele utilaje care îi erau necesare pentru nouă linie.</p>
<p> - Apăi, ieri am cam exagerat. Dar aşa e aici. Noi suntem dă vină pentru toate.</p>
<p> Mara s-a mulțumit să zâmbească și i-a ascultat confesiunea cu atenție. Avea și omul nemulțumirile lui și modul lui de-a le exprima.</p>
<p> Cei doi șefi de secții împreună cu Leonora s-au arătat foarte ocupați atunci când i-a întâlnit iar ea a știut că au început ziua de muncă cu o mică ședință în trei sau poate mai mulți în care au hotărât să stea cât mai departe de ochiul șefului.</p>
<p>Era atât de evident asta încât și Sandu a sfârșit să constate amuzant:</p>
<p> - Trăbă să facă și ei vreo listă?</p>
<p> Câteva zile şi-a folosit timpul observând şi punând cât mai puţine întrebări celor cărora li se ceruse să o ajute. Muncitoarele și șefele de echipă îi erau mai folositoare decât cei care le coordonau munca.</p>
<p> Seara, îşi lua aparatul de fotografiat şi micul rucsac, sticla de apă şi bucata de ciocolată şi colinda împrejmuirile până când noaptea se aşternea tăcută peste oraşul care de altfel era destul de tăcut întreaga zi.</p>
<p>Uneori, de după porți sau de la ferestrele caselor, de prin grădini sau din mijlocul câmpului vedea mâini fluturându-se vesele în semn de salut și voci calde dându-i binețe îi ajungeau la urechi.</p>
<p>A doua zi, i se spunea:</p>
<p>- V-am zărit aseară... Vă place zona noastră?</p>
<p>- Da, îmi place muntele, îmi place pădurea. Îmi place toată culoarea și liniștea asta din jur.</p>
<p>Și așa, din vorbă în vorbă, a aflat cine erau de fapt oamenii acestui mic orășel, care le erau nevoile.</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p> GAROAFE ALBEtag:insemneculturale.ning.com,2012-10-19:6515444:Topic:1157992012-10-19T13:15:26.083ZHelene Pflitschhttps://insemneculturale.ning.com/profile/HelenePflitsch
<p> Daria a ajuns ca de obicei înaintea tuturor. Venea din satul aflat doar la patru kilometrii de fabrica unde muncea, mult mai aproape decât majoritatea cartierelor din oraş, dar mijloacele de transport erau altele.</p>
<p>Câteva autobuze obosite de ani și suprasolicitare, cu reparații care de fapt erau doar niște cârpituri grosolane, îi aduceau pe cei care munceau în oraș la ore fixe și îi duceau spre casă, la fel.</p>
<p> Daria pierdea timp prețios în așteptarea lor. Mai era și…</p>
<p> Daria a ajuns ca de obicei înaintea tuturor. Venea din satul aflat doar la patru kilometrii de fabrica unde muncea, mult mai aproape decât majoritatea cartierelor din oraş, dar mijloacele de transport erau altele.</p>
<p>Câteva autobuze obosite de ani și suprasolicitare, cu reparații care de fapt erau doar niște cârpituri grosolane, îi aduceau pe cei care munceau în oraș la ore fixe și îi duceau spre casă, la fel.</p>
<p> Daria pierdea timp prețios în așteptarea lor. Mai era și Matei pe care trebuia să îl lase la creșa din centrul orașului.</p>
<p> Avusese noroc cu directoarea de acolo.</p>
<p>Conform directivelor nu ar fi trebuit să îl primească pe Matei. Avea deja copii peste capacitatea admisă iar adresa din buletinul Dariei nu o îndreptățea la un loc nici acolo și nici altundeva în oraș. <br/> Adresa aceasta îi dăduse mult de furcă Dariei: ratase o repartiție care să o scutească de multe drumuri pe la ministere, centrale și alte foruri de partid, apoi, când într-un sfârșit lucrurile se potoliseră, reușise să facă schimbarea dorită, apăruse Matei în viața ei.</p>
<p>Bucuria de a fi mamă îi era umbrită de alergătura după procurarea laptelui și a altor lucruri de trebuință unui copil. Noroc cu bunicul, care dorind să-l vadă” om mare” pe nepotul său, se scula la miezul nopții și aștepta la cozile interminabile pentru litrul de lapte. Abia ajungea la timp ca Daria să alerge la autobuzul ce trebuia s-o ducă la serviciu. Dar făceau eforturile cu dăruire și bucurie, erau doar pentru mogâldeața de om ce le încânta sufletele.</p>
<p> O boală ce stătuse ascunsă într-un trup ce niciodată nu a suferit, l-a secerat rapid și pe nepregătite pe cel care îi era atât ajutor de nădejde cât și prieten drag Dariei.</p>
<p>Se întâmplase exact în urmă cu un an, era tot decembrie, un decembrie mai rece ca oricând, iar atunci când l-a condus pe ultimul drum, din ceruri a căzut prima zăpadă.</p>
<p> Un timp Daria apelase la o femeie singură, venită dintr-un sat de munte la una dintre nepoate. Plătea pentru zece ore trei sfert din salariul ei de inginer.</p>
<p><i>” Măcar nu trebuie să întrerup munca. Matei va crește, iar eu nu pot fii doar mamă și soție.”</i></p>
<p> Femeia de la munte se dovedise necinstită. Considera că era stăpâna casei și transfera din când în când lucruri în cămara și casa nepoatei. Și dacă Daria ar fi putut accepta această situație, dovada că îl lăsa pe Matei ore înșir singur în casă sau pe la vecini fusese mult prea mult.</p>
<p>În satul unde locuia, la doar patru kilometrii de oraș și în care majoritatea locuitorilor munceau în fabrici, nu exista decât grădinița cu program de patru ore.</p>
<p>Directoarea creșei a înțeles-o fără prea multe explicații, poate ochii ei foarte triști, poate cuvintele alea rostite doar pentru ea au determinat-o să îi zică:</p>
<p> - Îl iau, dar fără să îl înscriu. Va trebui să plătești costurile cu mâncarea.</p>
<p>Și așa, de la sfârșitul verii, Daria a început să îl ducă pe Matei la creșă.</p>
<p> Vremea se răcise și parcă o dată cu sosirea iernii, autobuzele se stricau mai des. Așteptările în stații treceau de o oră, iar când apărea autobuzul obosit abia se putea strecura prin mulțimea furioasă pentru care nu mai conta nici că ești copil sau bătrân, nici că ești neputincios sau femeie fără putere. Conta doar să urci în autobuz în speranța că vei ajunge într-un târziu acasă.</p>
<p> În dimineaţa aceea era preocupată.</p>
<p>La miez de noapte, după ce își terminase treburile gospodărești, se lipise cu urechea de difuzorul radioului. Veștile venite pe calea undelor, de acolo din depărtări, erau deosebite.</p>
<p>Neliniștea și speranța, deopotrivă, își făceau cuib în inima Dariei.</p>
<p>” Poate că... Poate a venit și timpul nostru... Dar de ce sânge, dar de ce moarte?”</p>
<p> În stație fusese mai atentă că nicicând la cei din jur. Nu își dădu seama dacă cei de acolo aflaseră la fel ca și ea știrile, sau dacă doar aerul rece și ora dimineții îi făceau mai tăcuți.</p>
<p> Pregătea cafeaua pentru ea, Maria și Zoli și ceaiul pentru restul colegilor.</p>
<p>Așa își umplea jumătatea de oră de așteptare până la apariția celorlalți.</p>
<p>Cu Maria și Zoli se înțelegea cel mai bine, ca și cum ar fi fost frați.</p>
<p>De altfel toți cei paisprezece colegi formau o familie adevărată.</p>
<p>Erau cam de aceeași vârstă, unii chiar colegi de an în facultate. Doar doi dintre ei se apropiau de vârsta pensionării, dar tinerețea lor parcă li se transmitea și lor și nu făceau diferența.</p>
<p> Unul era Tatinu.</p>
<p>Îi ziceau așa pentru că era cel care îi formase în proiectare. Le dădea întotdeauna un sfat și o idee nu numai în ceea ce privește munca ci și viața de zi cu zi.</p>
<p> Era un personaj interesant iar Daria îl respecta enorm, ba chiar îl iubea.</p>
<p>Tatinu era bănăţean și se trăgea dintr-o familie înstărită. Fiu de preot și învățătoare, cu un bunic protopop și cu intelectuali de marcă în familie, avusese parte de o creștere aleasă.</p>
<p>Cu o inteligență remarcabilă dar și cu o latură artistică bine conturată, bagaj genetic de la mamă, Tatinu le călăuzea pașii celor care avea urechi să-l asculte. Iar Daria avea.</p>
<p> Ajunsese în orășelul acesta din inima Transilvaniei prin căsătorie. Tinerețea i-a fost presărată de evenimente nu prea plăcute pentru el și familia lui.</p>
<p>Reușise cu greu, trăgând anumite sfori să ajungă student la o facultate din Timișoara. Dosarul lui era stufos: origine nesănătoasă, avere confiscată, tată ce nu-și lepădase religia catolică nici după cei câțiva ani de detenție.</p>
<p>Ajunsese în anul trei de facultate și uitase de existența lui. Noul rector, zelos din fire, vrând să-și cunoască studenții, l-a citit, nu l-a interesat notele și calitățile studentului și l-a exmatriculat.</p>
<p>Un șoc pentru tânărul cu multe visuri. Un șoc pe care l-a trecut cu greu și care probabil l-ar fi doborât definitiv dacă nu ar fi întâlnit-o pe tânăra ardeleancă, deșteaptă și frumoasă, care i-a dăruit, înafara iubirii necondiționate, numele ei, l-a adus în acest mic orășel unde s-a angajat la fabrica care tocmai se deschisese și a urmat cursurile unei școli tehnice.</p>
<p> Tatinu nu vorbea prea mult despre rădăcinile lui pentru că pur și simplu îi era frică. Trăise o viață cu frica că cei care l-au exmatriculat din facultate îl vor găsi și aici și îl vor exmatricula din nou. Își ascundea trecutul în tăcere deși ținuta îl dădea de gol mai repede decât orice dosar din vreun sertar.</p>
<p> Daria îl cunoscuse când se apropia deja de șaizeci de ani, dar parcă era tot un tânăr inteligent și rebel din perioada de după război, ce mergea să își întâlnească iubita cu un buchet de trandafiri superbi în mână, de culoarea eșarfei ce-o avea prinsă în jurul gâtului.</p>
<p>Uneori le spunea râzând că în funcție de culoarea acestei eșarfe, ei, copiii lui de suflet, pot să știe dacă este sau nu supărat. Și cum eșarfele erau de foarte puține ori în culori posomorâte, Tatinu rămânea un veșnic îndrăgostit de” Doamna mea” și de mâncarea bunicii lui.</p>
<p>Poveștile despre calitățile de gospodină ale acesteia erau la ordinea zilei și orice gusta Tatinu era comparat cu gustul mâncării pe care îl știa din copilărie. Și, de puține ori, era la fel.</p>
<p> Când Daria ajunsese în biroul de proiectare Tatinu știa cine e.</p>
<p> - Deci tu ești Daria și vrei să te învăț meserie. Îți cunosc tatăl, am petrecut multe ore din zi și din noapte în fabrica asta încercând să o punem pe picioare. Când a explodat cazanul ăla și era să-l pierdem pe tatăl tău, doar soarta m-a scăpat de a nu-i fi alături în spital sau poate mai rău. Plecasem de-acolo doar de câteva minute... Ai ochii lui. Îi fi la fel de deșteaptă? M-a rugat să am grijă de tine și nu-l pot refuza. Așa că, asta e planșeta ta, aici lângă mine. Ai acolo și un creion. Zoli îți va da o temă, tu te informezi și desenezi acolo pe coala aia mare ce trebuie. Nu e greu de loc. Și pentru că nu ești departe de planșeta mea o să te las să mai tragi cu ochiul. Dacă știi ce să întrebi, lucrurile vor fi simple pentru mine, dar mai ales pentru tine. Dacă nu... în societatea noastră multilateral dezvoltată sunt atâția care trag chiulul, dar tot terminăm cincinalul în patru ani și jumătate. Asta nu trebuie să ții minte, nu voi recunoaște niciodată că ți-am spus, îi șopti cu un glas mai încet și trăgându-i cu ochiul.</p>
<p> Celălalt era Jakob și era un evreu ungur.</p>
<p>Nu fusese niciodată căsătorit, locuia într-un apartament de două camere, bucătărie și baie comună cu a altui apartament, aflat într-o casă naționalizată, acolo la capăt de oraș. Casa fusese de fapt a bunicului său, iar acum locuia în cele două camere împreună cu mama și sora geamănă a mamei, amândouă foarte bătrâne și bolnave. Era un om tăcut, rareori îl auzeai scoțând o vorbă, își vedea liniștit de munca lui iar când nu muncea citea dintr-o carte groasă cu paginile îngălbenite de vreme. Era o carte în ebraică, singura care îi mai rămăsese de la moșul său, care refuzase să plece în Israel și îi interzisese și fiului său. Asta pentru că nu a vrut să-și abandoneze mica brutărie pe care o deținea și pentru că a fost încrezător în cei câțiva prieteni comuniști pe care îi avea. Lucrurile se derulaseră altfel decât crezuse, mai întâi îi luase brutăria, dar îl lăsase să fie șef acolo, apoi consideraseră că locuința era prea mare pentru ei și deveniseră chiriași. În ziua aceea, de supărare făcuse infarct și murise. Femeia i se prăpădise de ceva timp, iar singurul băiat ce îl avea se căsătorise cu o frumoasă unguroaică.</p>
<p> Jakob își pierduse tatăl în adolescență, mama s-a îngrijit să îi dea o educație aleasă dar se pare că o mare decepție avută în dragoste l-a făcut să se izoleze de lume și iată-l ajuns la vârsta pensionării singur, dedicându-se în întregime celor două femei care îl crescuseră, nu fără greutăți. Acum, pe lângă emoțiile create de sănătatea celor două femei din viața lui, mai trăia cu frica în spate că va veni ziua în care va trebui să își mute pianul, singurul lucru rămas să le amintească de vremurile bune, într-un mic apartament la etajul al patrulea al unui nou bloc. Casa lui rămăsese singură, acolo la capăt de oraș. Ordinul de demolare îl avea de ceva ani, doar că nu se știa prin ce minune escavatoarele se opriseră la poarta casei.</p>
<p> Împreună cu Maria și Zoli, Daria bea în fiecare dimineață cafea adevărată, cumpărată de la tanti Ileana, țiganca.</p>
<p> Tanti Ileana, cum îi ziceau toți, era femeia de servici și făcea comerț ambulant.</p>
<p>De două ori pe lună, în zilele de avans și plată, umbla din birou în birou cu sacoșa ei plină cu de toate. Cafeaua și ciocolata aduse din occident, erau de mare căutare. Habar nu aveau de unde avea țiganca așa bunătăți când în magazine stăteau ore în șir pentru un pachet de ciocolată românească sau cafea cu năut, nechezol, cum o numeau cu toții.</p>
<p>Sacoşa ei era veșnic plină. Pe lângă cafea și ciocolată, țigările Carpați de Sf. Gheorghe nu îi lipseau niciodată, la fel și dresurile pentru femei de culoare albă ca laptele, dar ce conta, deveniseră specialiste la vopsitul lor cu ceai negru.</p>
<p> Magazinele era goale, pentru orice se stătea la cozi infernale, viața lor se desfășura într-o continuă alergare de la un magazin la altul. Oricum nu prea aveau ce face. Trebuiau să se obosească într-un fel, ca după cele două ore de program în fața televizorului să poată adormi repede, oricum luminile se stingeau, apa se oprea, localurile se închideau. Partidul veghea la păstrarea sănătății poporului și nu se putea realiza fără odihna necesară trupului.</p>
<p> Pentru Daria, tanti Ileana era mană cerească. Și nu numai din cauza cafelei și a tabletelor de ciocolată.</p>
<p>Buletinul avea și aici rolul lui important. Din cauza lui Daria nu avea cartele pentru unt, carne și pâine, uleiul, făina și zahărul erau la cantitate înjumătățită față de a colegilor ei, care locuiau în oraș.</p>
<p>Daria locuia la casă care nu era cu mult mai mare decât apartamentul colegei ei, nu îi fusese oferit de fabrica la care muncea, în fiecare an făcea rate la CAR ca să mai tencuiască o cameră, să mai toarne un trepte de ciment sau să mai îmbunătățească câte ceva.</p>
<p>Lucrul acesta nu îi aducea nici cel mai mic avantaj, ba din contră o supunea la tot felul de umilințe pe care le îndura cu greu, mai ales că nu era singura.</p>
<p> Tanti Ileana era cea care o aproviziona pe Daria și pe cei asemeni ei.</p>
<p> Răbdarea Dariei ajunsese cu mult la limita suportabilului și doar gândul la Matei o mai potolea. Cu toate acestea de multe ori și-a exprimat nemulțumirile în public spre disperarea soțului, om bun dar prea comod ca să își dorească mai mult decât avea.</p>
<p> Anul care stătea să se termine nu fusese de loc bun pentru Daria.</p>
<p> Își pierduse tatăl, singurul om cu care putea vorbi despre gândurile ei, despre visurile ce păreau din ce în ce mai nerealizabile.</p>
<p> Soțul părea cu fiecare zi care trecea un străin care împărțea aceeași casă cu ea și care de multe ori uita să plătească chiria. Era veșnic prins între două autobuze care nu își corelau programele și care îl făceau să ajungă acasă târziu, atât de târziu încât planurile făcute pe ziua respectivă trebuiau amânate și așa dintr-o amânare în alta nici măcar nu mai știa ce avea de făcut.</p>
<p> În primăvară, când au început lucrările pe ogoare au fost înștiințați că toți cei care nu aveau buletin de oraș trebuiau să se prezinte la CAP-urile din localitățile respective unde li se vor repartiza terenuri pe care trebuiau să le muncească. Era prețul tichetelor pentru jumătatea de ulei, kilogramul de zahăr și făină.</p>
<p> Daria nu se prezentase la Cap-ul din localitate. Avea argumente să nu o facă și era dispusă să le prezinte celor interesați.</p>
<p>Mai întâi a făcut-o șeful ei direct.</p>
<p> - Daria, unde e adeverința ta. Ești singura care nu mi-ai adus-o și trebuie să le predau.</p>
<p> - Regret că sunt singura. Le puteți preda, eu nu am și nu voi avea adeverință.</p>
<p> - Ție ți-s de prisos uleiul și făina?</p>
<p> - Am nevoie de ele, cum am nevoie de unt și pâine, tanti Ileana vă poate dovedi asta, dar nu în adeverința aia stau astea.</p>
<p> - Și totuși Daria, am nevoie de adeverința aia.</p>
<p> - Vă pot aduce încă o dată diploma, ea nu este de inginer agricol și nici medic veterinar. Și chiar fără ea, am un loc de muncă, nu am nevoie de un altul.</p>
<p> - Păi, dacă nu aduci adeverința aia s-ar putea să nu mai ai locul de muncă.</p>
<p> - Atunci voi munci la CAP, dacă au nevoie de mine. Probabil va începe migrația în sens invers. Și se vor construi la sate blocuri cu apartamente, voi primi și eu unul iar din banii de CAR îmi voi cumpăra o Dacie pe care s-o scot din când în când din garaj, s-o spăl, s-o lustruiesc, sigur se va depune praful tot stând acolo, așteptând ziua s-o scot la plimbare.</p>
<p> - Daria, ai grijă ce vorbești. Ai un copil de crescut.</p>
<p> - Ca femeie mă bucur. Ca mamă, mă îngrozesc la ce l-am adus.</p>
<p> - Daria, în două zile să îmi aduci adeverința.</p>
<p> Daria nu a dus adeverința. După vreo săptămână a fost chemată în biroul șefului.</p>
<p> - Daria, nu pot să te scap. Trebuie să îți fac raport. Adă adeverinţa aia, p... calului. Poate nu e nevoie să mergi la muncă. Te descurci tu cumva acolo.</p>
<p> - Fă raportul. Nu îți face probleme.</p>
<p> - Nu înțeleg, de ce faci asta?</p>
<p> - Partidul ne învață că toți suntem egali. Asta înseamnă că ce ai tu, am și eu. Dar tu mănânci unt, iar eu cumpăr de la tanti Ileana. Tu nu ai nevoie de adeverință, înseamnă că nu am nici eu. În fond am terminat același institut.</p>
<p> Nu a știu niciodată dacă a făcut sau nu raportul, dar nu i-a mai cerut adeverința.</p>
<p> Daria făcea cafeaua și ceaiul în așteptarea colegilor nereușind să se desprindă de veștile aflate. Își aminti de ultima discuție cu tatăl ei, acolo pe patul de spital, în urmă cu un an.</p>
<p> - Trebuie să se schimbe lucrurile Daria, trebuie... La noi o să fie mai greu ca la ceilalți... Ceaușescu nu e al rușilor. E de capul lui. Un nebun lăsat de capul lui... Zidul Berlinului va fi semnalul. Îmi pare rău că nu mai pot sta, că trebuie să plec... Dar tu știi ce ai de făcut, Daria. Și atunci, și după... Măcar Matei va putea să îți ducă visele mai departe dacă tu nu vei mai avea timpul necesar.</p>
<p> Încet, încet biroul s-a animat. Ca niciodată fiecare și-a luat ceașca de ceai și s-a adâncit cu nasul în planșetă sau în filele caietelor. Fiecare părea preocupat de termenul de predare al lucrărilor ca și cum tocmai fuseseră anunțați că îi paște o penalizare de treizeci la sută din salariu.</p>
<p> Securistul, colegul lor de la chimic, pe care îl porecliseră așa fiindcă umbla din birou în birou și îi ducea cele auzite sau văzute șefului, intra și ieșea la intervale de cinsprezece minute. Nimeni nu îi vorbea, nici măcar Mihai, cel care făcea farse tuturor și în mod special lui, spre amuzamentul tuturor.</p>
<p> Se apropia ora zece și se pregăteau să ia masa. Se adunau cu toții în jurul a două birouri pe care își așezau mâncarea adusă de acasă. Chiar și Jakob venea cu pachetul lui pe masa improvizată. Securistul le ură poftă bună și ieși din birou, vroia și el să mănânce iar acolo nu era bine primit.</p>
<p>Tăcerea era nefirească, fiecare își ascundea privirile, fiecare părea preocupat de ceva.</p>
<p> Gasul Dariei a spart tăcerea.</p>
<p> - Ce știți despre Timișoara? Treisprezece perechi de ochi s-au îndreptat spre ea. În fiecare era o de teamă dar o imensă speranță.</p>
<p>Tatinu și-a lăsat privirile în jos și a șoptit:</p>
<p> - E vremea voastră. Vă doresc succes... Eu nu pot.. sunt prea laș ca să îmi sacrific bătrânețea, așa cum este ea... Sper că mă înțelegeți... am încredere că voi îmi veți reda și mie demnitatea.</p>
<p> </p>
<p> 22 decembrie 1989</p>
<p> În fața lor era podul. Și acolo tancurile.</p>
<p>Doisprezece tineri braț la braț erau în fruntea mulțimii.</p>
<p>Tatinu rămase în birou cu lacrimi în ochi alături de Jakob ce își ținea capul în mâinile sprijinite pe birou, tocmai ca acestea să nu i se vadă.</p>
<p> - Aveți grijă de voi copiii, aveți grijă de voi.</p>
<p> Mai aveau cinzeci de metri. Dintr-o clipă în alta puteau să fie sau să nu fie. Zoli a tras-o mai aproape de el.</p>
<p> - Stai aproape de mine. Te voi apăra cu trupul meu. Tu ai copil pe care trebuie să-l crești.</p>
<p>Apoi au apărut garoafele în mâinile lor. Nu știau de unde, se treziseră așa cu garoafe albe în mâini pe care le dăruiau celor de pe tancuri. Primeau saluturi militărești.</p>
<p> În balcoanele blocurilor, blocurile acelea ce apăruseră ca ciupercile după ploaie în ultimii ani, pe locul caselor încărcate de istorie, oamenii le făceau bucuroși cu mâna.</p>
<p>Securistul, care în ziua aceea nu a mai intrat în birou lor, era într-unul și striga cât îl ținea gura:</p>
<p> - Victorie! Victorie!</p>
<p> La Consiliul Popular era deja o mulțime dezlănțuită. Cum ajunsese acolo? Ei au trecut primii podul.</p>
<p> După ore bune a început să se tragă pe străzi fără importanță. Și au apărut morții.</p>
<p>Apoi...</p>
<p> </p>
<p> Tatinu și Jakob au ieșit la pensie... anticipat.</p>
<p>Fabrica s-a divizat în mai multe fracții.</p>
<p>Zoli muncește și azi în una dintre ele făcând pe rând proiectare, tehnologie și marketing pentru un salariu mai mult decât derizoriu. Poate de aceea nu s-a căsătorit încă.</p>
<p>Maria a fost prima care a aflat gustul șomajului. Apoi a fost taxatoare, chelneriță...</p>
<p>Au urmat-o alții...</p>
<p>Doi au trecut în lumea celor de dincolo.</p>
<p>Unii au luat drumul pribegiei, un timp au revenit în fiecare an, ca apoi să uite drumul de întoarcere. Le-o fi bine, le-o fi rău... doar ei știu.</p>
<p>Daria și un altul se zbat în jungla afacerilor.</p>
<p> Securistul a fost mai întâi reprezentat în FSN, cu un certificat de luptător în revoluţie a devenit primar și și-a schimbat apartamentul de la balconul căruia striga” Victorie!” într-o vilă din noul cartier, iar mai apoi a devenit om mare în parlament.</p>
<p> Uneori se întâlnesc, alteori își vorbesc la telefon și de fiecare dată se întreabă:</p>
<p> - De unde am avut garoafele albe?</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>